CAPITOLUL XII

25 noiembrie 1918. O zi frumoasă, cu soare strălucitor. Instalaţiile de la gura minei Neptun erau scăldate într-o lumină limpede; conturul turnului de extracţie apărea puţin estompat, scripeţii se învârteau într-o scânteiere difuză. Din sala maşinilor ieşeau rotocoale lânoase de fum, care atârnau deasupra puţului minei ca un nimb.

Mergând grăbit spre Cowpen Street, Arthur Barras văzu lumina limpede care scălda mina, irizaţiile din jurul scripeţilor şi nimbul alcătuit de rotocoalele de fum. Simţi că strălucirea acelei zile inundă şi mina Neptun, şi viitorul, şi fiinţa lui. Zâmbi.

Era de necrezut că putea fi iarăşi fericit, că obsesia apăsătoare şi sinistră a minei putuse să se destrame, să se transforme în ceva minunat şi strălucitor. O, prin câte îndoieli şi temeri şi suferinţe trecuse el în timpul tuturor acestor ani de război! O, Doamne, câte mai îndurase! Crezuse că şi-a ruinat viaţa. Dar acum se deschidea înaintea lui perspectiva viitorului, limpede şi strălucitor, soluţia tuturor suferinţelor sale, răsplata.

Intră pe porţile deschise ale minei şi străbătu cu pas vioi curtea asfaltată. Era îmbrăcat elegant, dar fără nici o ostentaţie sau stridenţă. Purta un costum de tweed gri, cămaşă cu guler moale şi un papion albastru cu alb. Avea 26 de ani, şi cu toate că părea mult mai în vârstă, expresia de pe faţa lui era ciudat de nerăbdătoare şi vioaie.

În birou îl aşteptau, în picioare, Armstrong şi Hudspeth. Îi salută din cap, îşi atârnă pălăria în cuierul dindărătul uşii, îşi netezi părul blond, frumos, deşi începuse să se cam rărească în creştet, şi se aşeză la birou.

— Aşadar, totul s-a aranjat, spuse el. Bannerman a pus ieri la punct şi ultimele hârtii.

Armstrong îşi drese glasul.

— Vă rog să rnă credeţi că sunt foarte bucuros, spuse el slugarnic. Şi vă urez numai succese, domnule Barras. De fapt, nici nu văd de ce să nu aveţi succes. Ne-am descurcat destul. De bine la mină şi în trecut.

— Dar nici nu se compară cu felul cum o să ne descurcăm în viitor, Armstrong.

— Adevărat, domnule Barras.

Armstrong făcu o pauză, repezind o privire furişă spre Arthur.

Un scurt răstimp de tăcere, după care Arthur se rezemă de speteaza scaunului.

— Aş vrea să vă spun vreo câteva lucruri, pentru ca să putem porni la treabă cu toate situaţiile clarificate. Aţi fost deprinşi ca tatăl meu să poruncească aici, iar acum, că el e ţintuit la pat, va trebui să vă deprindeţi cu mine. Asta este prima schimbare, şi cu adevărat numai prima. Vom face noi şi alte schimbări, şi încă multe. Este momentul cel mai prielnic pentru schimbări. Războiul s-a terminat, şi altul n-O'Să mai fie. Oricare ar fi fost deosebirile noastre de principii în tinipul războiului, suntem cu toţii de acord în privinţa păcii. Am obţinut pacea şi avem de gând s-o păstrăm. Am încetat opera de distrugere; slavă Domnului, acum, în sfârşit, o să începem să mai şi reconstruim! Tocmai asta o să facem şi aici. O să aranjăm în aşa fel lucrurile, încât în mină să existe deplină securitate a muncii, excluzând orice eventualitate a unei noi catastrofe. Aţi înţeles? O mină Cu deplină securitate a muncii. Şi trebuie să existe dreptate pentru toată lumea. Şi ca să vă arăt că nu spun doar vorbe goale…

Arthur se întrerupse. Armstrong, dumneata cât câştigai p}nă acum?

Patru sute de lire pe an, nu?

Armstrong se înroşi, plecând ochii în jos.

— Da, asta e suma, zise el. Dacă socotiţi că e prea mult…

— Dar dumneata, Hudspeth? Întrebă Arthur.

Hudspeth râse scurt şi greoi, ca de obicei.

— În ultimii trei ani am primit tot câte două sute cincizeci de lire. Nu ştiu cum se face, dar nu m-am ridicat de loc mai sus.

— Ei bine, o să te ridici acum, zise Arthur. Armstrong, dumneata o să primeşti cinci sute de lire, începând chiar cu data de întâi a lunii trecute, iar dumneata, Hudspeth, o să primeşti trei sute cincizeci de lire, începând de la aceeaşi dată.

Armstrong se împurpura de-a binelea la faţă. Bolborosi recunoscător:

— Asta-i straşnic de frumos din partea dumneavoastră, za u aşa!

— Da, da, adevărat, adăugă şi Hudspeth, şi ochii lui stinşi căpătară în sfârşit o strălucire.

— Bine; atunci, ne-am înţeles. Arthur se ridică plin de energie.

În dimineaţa aceasta vă rog să rămâneţi amândoi pe aici.

La ora unsprezece o să vină domnul Todd de la Tynecastle. Aş vrea să facem împreună o inspecţie generală, înţelegeţi?

— Sigur, domnule Barras.

Armstrong încuviinţă cât putu mai entuziasmat şi părăsi biroul împreună cu Hudspeth. Arthur rămase singur în odaie. Se duse la fereastră şi stătu o clipă acolo, privind în curtea scăldată în soare:

Oamenii se foiau într-o parte şi-n alta, vagonetele înaintau pe şine, o locomotivă de serviciu le manevra de pe-o linie pe alta, pufăind obraznic.

— Cu ochii dilataţi, Arthur privea,. Savurându-şi propria emoţie, îşi spuse: „N-am suferit de pomană. Am să le-arăt eu lor, acum! În sfârşit, rni-a venit şi mie rândul.”

Reveni la biroul lui, se aşeză şi scoase din sertarul de sus din stingă un dosar cu note de plată şi facturi. Cunoştea bine facturile astea. Majoritatea le ştia pe de rost, şi totuşi nu încetaseră să-l şocheze. Era vorba de cherestea de proastă calitate, cărămizi ieftine, proptele slabe pentru armare, grinzi de susţinere putrede, tot felul de materiale disparate sau cumpărate cu hurta, sau, mă rog, cumpărate de unde se nimerea, numai ieftine să fie. Cheltuielile de regie fuseseră reduse la minimum, dacă nu chiar la zero. Peste tot era evidentă încercarea de a eluda, punct cu punct, regulamentul de securitate; până şi cablul de rezervă al ascensorului era vechi de zece ani şi fusese de fapt cumpărat de ocazie, la licitaţia bunurilor unei întreprinderi falimentare. Opera lui taică-su. Toate erau opera lui taică-su; o operă pe care trebuia s-o îndrepte el de la A la Z.

Se afla încă aşezat în faţa biroului, făcând planuri şi calcule, când Saul Pickings, care se ţinea încă bine, cu toţi cei şaptezeci şi patru de,ani ai lui, îşi băgă capul pe uşă şi anunţă sosirea lui Adam Todd.

Arthur sări într-o clipă în picioare şi-i strinse mâna lui Todd, bucurându-se sincer că-l vede. Todd nu se schimbase cine ştie ce. Era tot aşa taciturn, destul de bolnăvicios ca înfăţişare, cu albul ochilor cam îngălbenit. Mirosea ca întotdeauna a cuişoare. Poftit de Arthur să stea jos, se aşeză pe un scaun lângă birou. Era un om fără personalitate şi fără prezenţă; el se afla pur şi simplu acolo.

După un scurt răstimp de tăcere, Arthur îi întinse lui Todd dosarul.

— Uită-te niţel la astea.

Todd se uită niţel la alea, umezindu-şi din când în când degetul arătător, controlând totul încet şi precis.

— Văd că sunt câteva chilipiruri, zise el într-un tirziu.

— Chilipiruri? Reluă Arthur. Aici nu e vorba de chilipiruri.

Toate materialele de aici sunt vechituri şi gunoaie.

Bătrânul Todd nu vorbi, dar Arthur îşi dădu seamă că e de acord cu el. Arthur continuă pe un ton mai scăzut, precaut:

— Uite ce este, domnule Todd, eu vreau să fiu foarte sincer cu dumneata. De fapt, dumneata ştii totul de-a fir în păr. Dumneata l-ai avertizat pe taică-meu. Pe mine nu va fi nevoie să mă avertizezi însă.

Eu sunt pornit să îndrept, în sfârşit, situaţia. Am de gând să fac ca în mina Neptun să domnească securitatea deplină a muncii!

— Da, Arthur, zise bătrânul Todd, aţintindu-şi ochii galbeni asupra biroului. Bănuiesc că ai şi împuternicirile necesare, nu?

— Da, Bannerman s-a ocupat de toate. Am depus jurământul pe actul necesar, aşa că acum eu sunt stăpân, zise Arthur cu vocea scăzută, dar arzătoare. Am să te rog să vii cu mine în dimineaţa asta să facem o mică vizită. Să vii în subteran. Ai să-mi dai şj mie sugestii cum i-ai dat şi lui taică-meu. Singura deosebire este că eu am de gând să ţin seama de ele.

— Bine, Arthur.

— Am de gând să înlocuiesc toate gunoaiele şi vechiturile astea.

Am de gând să scot toată armătura putredă din mina asta putredă, să dau foc la cherestea, să curăţ zidăria. Am de gând să pun armătura din grinzi de oţel la galeria nouă, să cimentez tavanul, să schimb instalaţia de tracţiune.

— Bine, dar asta o să te coste o mulţime de bani…

— Bani! Arthur râse scurt. Banii au curs gârlă în mina asta, în timpul războiului… Aşa cum a curs şi apa aceea care a inundat mina, când cu catastrofa. Am să cheltuiesc o parte din banii ăştia, chiar şi toţi, dacă o fi nevoie. Am să fac o mină nouă aici la Neptun. Şi nu mă opresc numai la chestiunea securităţii. Am de gând să arăt cum se poate obţine adevăratul randament de la oameni. Am să instalez băi la gura minei, camere de uscare, vestiare cu dulăpioare încuiate, tot ce trebuie.

— Bine, Arthur, înţeleg, zise Todd.

Arthur se ridică brusc.

— Haidem, zise el. Să mergem.

Făcură întâi înconjurul puţului, cercetară sala maşinilor şi sala pompeior. Apoi coborâră în subteran, însoţiţi de Armstrong şi Hudspeth, făcură o inspecţie amănunţită, atât la suprafaţă, cit şi în adâncul minei. Vorbiră, discutară, puseră lucrurile la încercare.

Arthur îşi impuse punctul de vedere în toate privinţele, şi punctul lui de vedere era totodată şi cel mai just.

La ora unu, când se întoarseră la birou, Todd părea cam obosit.

Propuse chiar el să bea un păhărel, şi după aceea căpătă o mină ceva mai bună. Mestecând nişte cuişoare, făcu lungi socoteli cu creionul, pe un top de hârtie. Într-un târziu, ridică ochii.

— Ştii cam cât o să te coste toată povestea? Întrebă el vorbind rar.

— Nu, spuse Arthur indiferent.

— Aproximativ o sută de mii de lire.

— Asta arată în ce putreziciune am stat până acum! Exclamă Arthur strângând pumnul cu vehemenţă. Avem cu ce acoperi aceste cheltuieli. Mie nu mi-ar păsa nici dacă ar fi de două ori pe-atâta.

Trebuie neapărat să schimb totul.

— Bine, Arthur, zise iarăşi bătrânul Todd. Dar nu uita că o să fie destul de greu să facem rost de toate materialele. Fabricile de utilaj minier au fost în gol de producţie în timpul războiului şi numai patronii mai înţelepţi au apucat să se adapteze din nou la producţia de pace. Şovăi niţel, apoi continuă: De fapt am auzit că la fabrica din Platt Lane au reînceput lucrul.

— La Millingtoit?

— Fostul Millington, oftă Todd. Doar ştii că Stanley şi-a vândut fabrica lui Mawson şi Gowlan.

Todd îşi băgă hârtiile în servietă şi o închise uşurel, fără animozitate.

Arthur îl apucă de braţ.

— Eşti obosit, îi zâmbi delicat, cuceritor, cum/ ş tia el să zâmbească. Trebuie să iei masa cu noi. Eşti aşteptat la vilă. S-a întors şi Hilda acasă. Şi Grace cu Dan sunt aici. Stau la noi vreo câteva zile.

Vino neapărat!

Porniră spre vilă cu maşina, în căldura binefăcătoare a soarelui, care-l făcu pe Todd să se simtă mai puţin pesimist decât de obicei:

Arthur întreprindea lucruri frumoase, lucruri foarte frumoase, de care taică-su nici n-ar fi vrut măcar să audă, darmite să le şi facă!

Drept care, Todd se trezi cugetând cu voce tare:

— Ştii, Arthur, încerc o senzaţie ciudată când vin la Neptun şi nu-l văd pe taică-tu acolo.

Arthur clătină din cap, tranşant.

— Din păcate, mă tem că n-o să-l mai vezi niciodată acolo. Apoi adăugă repede: însă, în orice caz, se simte mai bine, de fapt mult mai bine. Doctorul Lewis spune că s-ar putea să mai trăiască încă multă vreme. Dar partea dreaptă a trupului e complet paralizată. Şi vorbirea i-a fost grav atinsă. Se pare că s-a întrerupt ceva, un fascicul de fibre nervoase din creier. Ca să fiu sincer, dragă Todd, nu mai e chiar, chiar… Nu mai e sănătos la capUrmă un răstimp de tăcere, după care Arthur adăugă cu glas scăzut: Singura mea speranţă este să trăiască destul ca să vadă şi el cele ce am să înfăptuiesc la Neptun după ce-oi duce totul la bun sfârşit.

Pe Todd îl învălui deodată o căldură plăcută: asta se datora zilei senine, whisky-ului şi unei sincere admiraţii pentru intenţiile frumoase ale lui Arthur.

— Păi da, Arhtur, sper să ajungă să vadă şi el, zău aşa!

Când intrară în vila Law, amândoi se simţeau cuprinşi de acest spirit de veselie şi entuziasm. Era unu şi jumătate. Se făcuse deci ora mesei. Intrară direct în sufragerie, unde se aşezară cu toţii laolaltă:

Arthur în capul mesei, mătuşa Carrie în capătul opus, Todd şi Hilda de o parte, Grace şi cu Dan de cealaltă parte.

Masa se desfăşură într-o atmosferă veselă; în aer plutea o notă de optimism, extazul, miracolul acestei noi şi trainice păci. Todd cugeta că în viaţa lui n-a văzut la vila Law o masă atât de veselă.

Bineînţeles însă că aveai tot timpul senzaţia că ceva lipseşte.

Adevărata prezenţă dominantă nu era acolo; era ascunsă sus, acea prezenţă mută şi paralizată, şi totuşi ciudat de importantă, chiar şi prin absenţa ei.

Todd stătu o clipă la îndoială. Apoi se întoarse către Hilda, ca să fie lămurit^

— Hilda, tu îl îngrijeşti pe taică-tu, nu? Bănuiesc că ţi-e de folos experienţa pe care ai câştigat-o ca infirmieră.

Hilda clătină din cap.

— Nu, mătuşa Carrie e infirmiera.

Răsună în aer râsul cel nou şi entuziast al lui Arthur.

— N-ai să ghiceşti niciodată ce şi-a pus în cap Hilda să facă. S-a înscris la. Facultate, să studieze medicina. Pleacă la Londra luna viitoare.

— Medicina! Reluă Todd ca un ecou.

Îşi ascunse uimirea, prefăcându-se preocupat de friptura de berbec din farfurie.

— Da, Hilda e încântată, adăugă Arthur foarte bine dispus. Se uita zâmbitor la Dan Teasdale. De-aia se poartă aşa de drăguţ cu noi toţi.

Dan roşi, perfect conştient de aerul tolerant dar glacial al Hildei, şi totodată de situaţia sa destul de şubredă şi stânjenitoare la vila Law. Venise acolo doar ca să-i facă plăcere lui Grace. Chiar şi în momentul acela simţi mâna lui Grace căutându-i-o pe a lui pe sub masă. Dan i-o strânse în mâna lui caldă şi tare, ca s-o încurajeze; se gândi la Grace, la copilaşul lor din odaia de sus, la viitor, şi nu se mai sinchisi nici cât negru sub unghie de faptul că Hilda îl privea dispreţuitor. Deşi era roşii ca focul la faţă, avu curajul să ridice ochii şi constată că Todd se uita la el.

— Acum, că s-a terminat războiul, ai să-ţi reiei munca în mâna Neptun? Îl întrebă bătrânul.

Dan înghiţi strâmb o bucată de cartof.

— Nu, zise el,xrnă apuc de agricultură.

Grace vorbi mai lămurit, strângând în continuare mâna lui Dan pe sub masă:

— Ştiţi, domnule Todd, n-am vrut să-l las pe Dan să se întoarcă la mină. Ne mutăm în comitatul Sussex. Am cumpărat acolo o mică proprietate, la Winrush. Am cumpărat-o din prima încasată de Dan la demobilizare, adăugă ea repede.

— Sunt doi încăpăţânaţi, explică Arthur. Eu am făcut tot ce-am putut, zău aşa, cinstit, ca să-l conving pe Dan că am nevoie să colaboreze cu mine, la Neptun. Dar el nici nu vrea să audă de aşa ceva. E al naibii de independent – plus că n-a vrut să primească nici măcar un gologan. Şi bineînţeles că toate astea sunt din cauza lui Grace. Ea a descoperit că localitatea aia, Winrush, e aşa de bună pentru naşterea copiilor, încât şi-a băgat în cap să aplice reţeta şi la pui de găină şi purcei. *

Fără să se tulbure de loc, Grace spuse:

— Domnule Todd, ar trebui să veniţi să ne faceţi o vizită. De altfel, curând am să încep să primesc şi chiriaşi în pensiune.

Todd îi acordă lui Grace favoarea rară a zâmbetului său liniştit, minunându-se de entuziasmul şi hotărârea ei. I se păru un lucru frumos şi înduioşător, dar destul de greu de înţeles. Şi pentru că nu înţelegea, se simţi deodată tare bătrân.

Tocmai atunci, mătuşa Carrie se ridică, cu capul într-o parte, şi se strecură fără zgomot afară din odaie. Harriet nu mai era, dar la vila Law exista un alt bolnav de îngrijit, şi era din nou nevoie de priceperea mătuşii Carrie. Îngrijea de rufele murdare şi vărsa din nou oala de noapte – dar de data asta pentru o cauză diferită, cu mult mai sfântă decât odinioară.

Se făcu brusc tăcere, pentru că plecarea ei le aminti tuturor de trupul acela neputincios, înţepenit, întemniţat în camera lui. Gurând, lumea se ridică de la masă. Arthur îl luă pe Todd de braţ şi-l conduse până la automobilul care avea să-l ducă la gară. Todd se hotărâse să nu urce în camera lui Barras afirmând cu multă înţelepciune, că vizita lui ar putea să-l tulbure pe bolnav. Arthur şi Todd zăboviră o clipă în picioare, lângă portiera maşinii.

— Atunci, am să-ţi dau de veste îndată ce aflu ceva în privinţa utilajului aceluia, spuse Todd oprindu-^e. Arthur, să ştii că întreprinzi o acţiune frumoasă. Dacă o duci până la capăt, ai să realizezi o mină model.

Cuvintele acestea vibrară puternic în urechea lui Arthur: „o mină model”!

— Asta e tocmai ceea ce am visat eu, zise el cu glas scăzut, o mină model.

Se aşternu tăcerea. Todd îi strânse mâna şi se urcă în automobil.

Arthur rămase în picioare, în mijlocul aleii. Instinctiv, ridică ochii spre cer/ Soarele îl orbi cu strălucirea lui, lumea îl învălui în căldura ei, trecutul înspăimântător era uitat şi îngropat. El, Arthur, se înălţase în mod miraculos, şi în faţă i se concretiza idealul. O, Doamne, ce strălucită reînviere!

Urcă încet la etaj, fericit, ca să-i facă vizita zilnică lui taică-su.

Intră în odaie şi se apropie de pat.

Barras zăcea pe spate – o masă de carne informă, inertă, neputincioasă şi nemişcată. Mâna dreaptă era contractată, degetele vineţii, păreau ale unui cadavru. Jumătate din obraz îi era ţeapăn, şi pe brazda care i se săpase în colţul drept al gurii se scurgea un firicel de salivă. Părea complet neînsufleţit, numai ochii îi erau vii, şi se rotiră spre Arthur, la intrarea acestuia în odaie, dând aceleaşi semne jalnice de recunoaştere ca şi un animal.

Arthur se aşeză lângă pat. Toată ura şi înverşunarea împotriva lui taică-su se stinsese de mult. Încerca în schimb un calm răbdător, începu să-i vorbească, să-i explice câte ceva din cele ce se petreceau.

Doctorul le spusese că vorbindu-i puteau să-l ajute să-şi recapete facultăţile mintale. Şi, într-adevăr, Arthur îşi dădea bine seama că Barras înţelege ce-i spune.

Continuă să-i vorbească răbdător, privind ţintă în ochii aceia stinşi, care se roteau, ochii unei fiare încolţite. Apoi se opri. Văzu că taieă-su se străduieşte să vorbească. Un cuvânt încercă să străbat^ printre buzele acelea pecetluite. De fapt erau două cuvinte, dar buzele lipsite de viaţă refuzau să le lase să treacă. Arthur se aplecă, se apropie ca să asculte acele cuvinte, dar cuvintele se încăpăţânau să nu ajungă până la el. Nu le putu auzi. Deocamdată.