CAPITOLUL XIII.

Glorioasa pace îl adusese şi pe David înapoi în ţară. Sosi la Tynecastle sâmbătă 17 decembrie, la ora şase seara, în clipa în care trenul intră în Gara Centrală, el sări jos şi alergă de-a lungul peronului, nerăbdător să ajungă la uşa turnantă de la ieşire; era emoţionat la culme, murea de dorul lui Jenny şi al lui Robert. Prima persoană pe care o văzu fu Sally Sunley. Îi făcu semn cu mâna. Îşi dădu seama că au primit telegrama lui; Sally îi răspunse şi ea, făcându-i un semn prudent. Dar David nu-şi dădu seama de nimic; era foarte ocupat să-i explice controlorului de bilete ceva în legătură cu foaia lui de drum. În cele din urmă, trecu de controlor şi-i zâmbi, cu răsuflarea întretăiată de emoţie.

— Bună, Sally! Dar unde e restul familiei?

Furată de salutul lui viguros, de entuziasmul lui, zâmbi şi Sally – dar tot aşa de silit ca şi mai înainte.

— Vai, ce plăcere că te-ai întors. David! Vreau să-ţi vorbesc două clipe. Dar ce mult a întârziat trenul! Te aştept de atâta vreme, încât trebuie neapărat să beau o cafea.

— Mă rog, dacă vrei cafea, să ne grăbim să ajungem în Scottswood Road, zâmbi el.

— Nu, zise Sally, trebuie s-o beau aici. Hai să intrăm.

Fără să înţeleagă, David intră după ea la bufet. Sally plăti la bar două cafele şi le aduse la una din mesele rotunde cu tăblia de marmură rece. David se uită atent la ea, şi apoi protestă:

— Sally, dar eu nu vreau cafea. Adineauri am luat un ceai în tren.

Prefăcându-se că nu-l aude, Sally se aşeză la masa pe care o halbă de bere băută de cineva lăsase inele ude. David se aşeză la rândul lui, tare nedumerit.

— Vreau să-ţi vorbesc, David.

— Bine, cu plăcere, dar nu putem să vorbim când ajungem acasă?

— Acolo n-o să putem.

Sally ridică linguriţa şi amestecă zahărul din ceaşcă, dar nu se atinse încă de cafea. Ochii ei rămaseră aţintiţi într-ai lui. Îi puteai uşor citi în ochi o tragică milă, dar David nu-şi dădu seama nici de asta. Privindu-i îndelung faţa greoaie şi urâţjcă, cu pomeţii înalţi şi bărbia lată, David începu totuşi să simtă că lui Sally i s-a întâmplat ceva neplăcut.

Fata îşi bău foarte încet cafeaua; părea că vrea să prelungească aşteptarea la infinit; într-un târziu însă sorbi ultima înghiţitură.

Luptându-se din răsputeri să-şi stăpânească nerăbdarea, David întinse mâna să-şi ia raniţa.

— Atunci, haide să mergem. Nu-ţi dai seama că au trecut nouă luni de la ultima mea permisie? Mor de nerăbdare s-o văd pe Jenny şi să-mi văd copilul. Ce face Robert, băieţelul meu?

Sally îşi ridică diri nou ochii negri, fixându-i într-ai lui David, şi deodată luă o hotărâre.

— David, să ştii că de fapt n-a fost Jenny de vină.

— Cum?

— N-a fost ea de vină, pentru că ea lucra pentru război, sau aşa ceva. Sally făcu o pauză. David, tu ştii că băieţelul era cam plăpând.

Te rog neapărat să mă crezi că de fapt n-a fost vina lui Jenny.

David rămase să se uite la Sally, prin atmosfera îmbâcsită de fum a bufetului, peste masa de marmură cu cercurile ude. Afară se auzeau strigăte şi zgomote vesele, lumea îi ovaţiona pe vitejii soldaţi care se întorceau de la război. O locomotivă scoase un ţipăt batjocoritor.

David nu avu nevoie să rostească nici un cuvânt. Înţelese de ce Sally îl privea. În felul acela, înţelese că, deşi aşteptase cu atâta nerăbdare să-l revadă pe Robert, până la urmă lucrul ăsta n-o să se mai poată întâmpla niciodată.

În timp ce Sally îi povesti totul, cu glas scăzut – o enterită care-l lovise în august, o boală care l-a ţinut doar două zile, groaza lui Jenny de a-i comunica vestea – David asculta în tăcere, scrâşnind din dinţi. Cel puţin atâta învăţase în război: să se stăpânească. După ce Sally termină, David rămase multă, multă vreme ciudat de tăcut.

— Te rog să n-o învinuieşti pe Jenny! Îl imploră ea. Mi-a cerut în mod special…

— Nu te teme, că n-o să-i spun nimic. Se ridică, îşi luă raniţa pe umăr şi-i deschise lui Sally uşa. Plecară de la gară şi porniră spre Scottswood Road. În faţa casei cu numărul 117, Sally se opri:

— David, eu n-o să intru acum. Mai am puţină treabă.

' David privi lung în urma ei, o urmări cum coboară strada fiind conştient, tocmai prin junghiul care-i sfâşia inima, că a fost foarte frumos din partea lui Sally să-l întâmpine la gară. Ce fiinţă de treabă era micuţa Sally! Poate ştia că el, David, fusese împotrivă ca Jenny să ia slujba aceea la Wirtley şi să-l scoată pe Robert din aerul curat de la Sleescale, împrospătat de briza mării, pentru a-l aduce în acest cartier aglomerat al unui oraş mare. Căută să alunge gândul. Silindu-se să alunge şi tristeţea care-i cătrănea obrazul, intră în casă.

Jenny era singură în odaia de peste zi. Stătea încolăcită pe canapeaua desfundată, fără pantofi, mângâindu-şi cu multă compătimire degetele de la picior, acoperite de ciorapii de mătase. Vederea lui Jenny aducând acest omagiu familiar degetelor ei strivite atinse în sufletul lui David o coardă vibrantă a amintirilor. Strigă din prag:

— Jenny!

Fata tresări, ridică ochii, cu gura căscată, apoi întinse braţele emoţionată.

— O, David! Strigă ea. În sfârşit!

David străbătu încet odaia. Ajunsă la un fel de paroxism, Jenny îl cuprinse cu braţele şi, ascunzindu-şi obrazul în haina lui, începură să plângă:

— Vai, te rog, nu te uita aşa la mine! Te rog nu fi supărat pe mine, David dragule. N-am putut să fac nimic. Zău că n-am putut.

El alerga de colo până colo, bietul prichindel, şi eu eram la slujbă, şi nici nu mi-a dat prin gând să aduc doctorul. Şi apoi feţişoara lui drăguţă s-a subţiat cât un fir de aţă, şi pe urmă nici nu l-am mai recunoscut, şi pe urmă… Vai, David, cât am mai suferit când l-a strâns Dumnezeu la el, o, Doamne, o, Doamne…

Suspinând de ţi se rupea inima, Jenny povesti pe larg toate chinurile prin care trecuse, dezvăluind, fără să-şi dea seama, amănuntele morţii copilului pe care nu-l dorise. David asculta tăcut, cu faţa încordată. Apoi, într-un acces de efuziune, Jenny strigă:

— Mi s-ar fi frânt inima dacă nu te întorceai, David, vai, e atât de minunat! Tu nici nu ştii – o, Doamne, Doamne – toate lunile astea – spune şi tu, David, că mă înţelegi, zău, te rog, că doar n-a fost vina mea. Nici nu ştiu cum am putut să îndur toate astea. Atâta ce-am suferit! Jenny înghiţi un nod de plâns. Dar totul s-a reparat, acum, că te-ai întors, voinicul meu. Viteazul meu bărbat s-a întors de la război! O, Doamne, n-am putut nici să dorm, nici să mănânc…

David se strădui cât putu s-o liniştească, să-i aline durerea.

Apoi, în timp ce ea suspina de zor, acolo pe divan, înşirându-i amănuntele suferinţelor ei, chinurile ei la pierderea lui Robert, vorbindu-i despre jalnica aşteptare a întoarcerii lui, o pernă de la spatele lui Jenny lunecă pe podea, lăsând să se vadă o cutie mare cu bomboane de ciocolată, pe jumătate goală, şi o revistă cu poze foarte decoltate. Consolând-o în continuare, David aşeză perna la locul ei, fără să spună o vorbă.

Într-un târziu, Jenny înălţă capul, şi printre lacrimi străluci un zâmbet:

— Îţi pare bine că te-ai întors la mine? Hai, David, spune dacă-ţi pare bine!

— Da, e minunat să te întorci, Jenny. Făcu o pauză. Apoi reluă:

Războiul s-a sfârşit şi o să plecăm îndată, să ne apucăm de ceva nou.

— Sigur că da.-David, sigur că da, încuviinţă ea, cu un tremur în glas. Şi eu vreau. Vai, tu eşti cel mai bun bărbat de pe lume! Şi ai să-ţi iei licenţa în litere, şi curând ai să ajungi director de şcoală.

— Nu, Jenny, spuse el pe un ton ciudat. Nu vreau să mai predau.

Cariera didactică e lipsită de oriee perspectivă. E ceva mort. Trebuia de mult să renunţ la ea.

— Şi ce-o să faci atunci, David? Întrebă Jenny aproape plângând.

Ochii lui David aveau cearcăne, şi faţa lui purta amprenta unei asprimi care aproape o ului pe Jenny.

— Harry Nugent mi-a dat o scrisoare de recomandaţie către Heddon, de la birourile din Tynecastle ale Sindicatului minerilor. E aproape sigur că o să capăt o slujbă acolo, Jenny. Bineînţeles, mare lucru n-o să fie: la început doar un post de contopişi, ceva, dar oricum, o să fie un început, începutul unor lucruri mari, Jenny. Un zel pătimaş străbătu apatia din glasul lui David. În sfârşit, o îâ-mi ajung şi eu ţelurile adevărate.

— Bine, David, dar…

— Ei da, ştiu că o să iasă prea puţini bani, o întrerupse el. Două lire pe săptămână, şi asta aşa, dacă am noroc. Dar în orice caz, o să ne ajungă ca s-o scoatem la capăt. Tu pleci mâine la Sleescale, draga mea, şi deschizi casa, în timp ce eu mă reped la Heddon să aranjez lucrurile.

— Bine, David, dar… Se opri ea cu gura căscată de spaimă. Doar două lire pe săptămână, când eu… Când eu câştigam patru?

David o privi fix.

— Jenny, banii nu mă interesează câtuşi de puţin. Eu nu umblu după bani. De data asta n-am de gând să accept nici un fel de compromis.

— Bine, dar n-aş putea eu să? Îl imploră Jenny, mângâindu-i ca şi altădată reverul hainei. N-aş putea să-mi mai păstrez o vreme slujba, David? Nu e păcat, de vreme ce câştig bani aşa de buni?

David îşi strânse buzele cu un aer hotărât şi-şi îmbină sprâncenele.

— Jenny dragă, spuse el calm, trebuie să ne înţelegem o dată pentru totdeauna…

— Vai, David, desigur că ne înţelegem, replică ea înghiţindu-şi lacrimile. Redeveni deodată supusă, şi se vârî toată în haina lui. Vai, doar ştii cit te iubesc!

— Şi eu te iubesc, Jenny, răspunse el vorbind rar. Aşadar, ne strângem boarfele şi mâine plecăm la căsuţa noastră din Sleescale.

— Bine, David.

David se uită drept înaintea lui, ca şi cum ar fi privit în viitor.

— De data asta am ceva serios de făcut. Harry Nugent e prietenul meu. Întâi lucrez la sindicat, şi pe urmă candidez pentru Consiliul Municipal, înţelegi? Dacă izbutesc…

— A, da, David! Consiliul Municipal! Vai, ar fi minunat, David.

Jenny nu mai contenea cu exclamaţiile, ridicându-şi către el ochii umezi, plini de admiraţie. Se şi vedea în chip de consoartă a unui consilier municipal. Pe obrazul ei străluci încântarea. Instinctiv, îşi netezi fusta. Adevărul este că era îmbrăcată cu mult gust, şi chiar foarte frumos: avea o bluză dintr-o mătase plină, o fustă foarte elegantă, mulată pe şolduri, şi vreo două inele, care-ţi luau ochii. Nu mai încăpea nici o îndoială că avea pe vino-ncoace, şi încă din plin.

Poate însă că în ultima vreme muncise cam mult. Sub pudra aşternută într-un strat uşor pe obraji, David desluşi o reţea fină de vinişoare roşii, ca o floare, o floare ciudată, exotică, aproape frumoasă/ înmugurită sub fard.

Ridicând ochii către el, cu capul înclinat pe umăr, cu buzele pline întredeschise, Jenny era fermecătoare, şi perfect conştientă de farmecele ei.

— Ei? Întrebă ea. Mă mai placi? Zâmbi cu mult subînţeles.

Tăticu şi mămica s-au dus la Whitley Bay.

— Sally le-a luat bilete la music-hall-ul de acolo. O să se-ntoarcă târziu.

David se ridică brusc şi se duse la fereastră; rămase în picioare, privind în curte. Nu-i răspunse nimic.

Jenny lăsă buza în jos. Trebuia să admită că, într-un fel abia simţit, David se schimbase. Era mai aspru, mai sigur pe el, mai refractar; vechea lui încăpăţânare de băieţel se prefăcuse într-o dură fermitate.

Mai târziu, când Alfred şi cu Ada se întoarseră acasă, Jenny îşi dădu seama încă şi mai clar de schimbarea produsă în firea lui David.

Fără să se poarte câtuşi de puţin nepoliticos sau dur, David anunţă fără posibilitate de replică, şi chiar în ciuda întristării Adei, că urma să plece a doua zi cu Jenny la casa lor din Sleescale.

Iar Jenny, chiar dacă va fi nădăjduit, nu izbuti câtuşi de puţin să-i schimbe hotărârea. A doua zi în zori, ea plecă la Sleescale cu trenul de zece fără un sfert, în timp ce David se duse să discute tu Heddon.

Biroul filialei din Tynecastle a Federaţiei Sindicatelor miniere^ se afla aproape de Gara Centrală, pe Rudd Street. Era alcătuit din două odăi simple: un birou la stradă, în care un bătrânel cărunt, cu faţa vânătă, ciupită de vărsat, şi cu mâini de fost miner, şedea şi aranja nişte cartoteci într-un dulap imens, şi o odăiţă mai mică, pe care scria „Intrarea oprită”. Pe jos – nici covor, şi nici măcar un linoleum care să acopere scândurile goale şi prăfuite; pe pereţi – iarăşi nimic, în afară de vreo două tabele, o hartă a ţinutului şi un aviz „Nu scuipaţi pe podea”. Când Tom Heddon ieşi din biroul care-i aparţinea, îşi scoase pipa scurtă din gură şi, cu toate că ţinti spre căminul fără foc, de fapt încalcă imediat interdicţia de pe perete.

— Va să zică dumneata eşti Fenwick, zise el. Mi-aduc aminte de dumneata, de la ancheta aceea dinainte de război. L-am cunoscut de altfel şi pe tatăl dumitale. Îi strânse grăbit mâna şi refuză cu un gest scrisoarea de recomandaţie pe care i-o prezentă David. Nu-i nevoie, că mi-a scris şi mie Harry Nugent, adăugă el acru.

Îi zâmbi destul de sever lui David. Tom Heddon ăsta, un omuleţ aspru şi plin de foc – negricios, cu un ciuf de păr gros şi negru, cu sprâncene negre, stufoase, şi o piele oacheşă, murdară – era de o vitalitate extraordinară. Tot timpul asuda, scuipa, înjura. Avea o capacitate uriaşă de a mânca, bea, lucra şi ocăra în chipul cel mai sălbatic cu putinţă. Cuvântul lui favorit era „împuţit”. Era un mare orator, improviza cu uşurinţă, folosea din plin clişeele cele mai banale, dar avea mare promptitudine în ripostă. Minte nu prea avea:

Un mic defect, care, în ciuda dezamăgirii lui, îl ţinea, săracul, de cincisprezece ani tot la filiala din Sleescale. N-avea nici o perspectivă de promovare, lucru de care era perfect conştient. Nu se spăla prea des. Avea aerul că doarme îmbrăcat cu lenjeria de corp pe care o purta peste zi. Şi chiar asta era realitatea.

— Va să zică, ai făcut războiul ăla împuţit împreună cu amicul Harry? Îl întrebă sarcastic Heddon. Să nu-mi spui cumva că ţi-a plăcut! Vino colea, să şezi niţel jos.

Intrară colea, în biroul rezervat lui Heddon. Stătură de vorbă.

Heddon îşi pierduse în război secretarul – i-l luaseră cu arcanul, pe baza împuţitului ăluia de plan Derby, şi căzuse, lovit în cap de un împuţit de glonte, în luptele din pădurea Sampreux. În orice caz, ca să nu-l refuze pe Harry Nugent, Heddon avea să-l pună la probă pe David. Totul depindea numai de băiat – trebuia să pună umărul la. Treabă, să se ocupe în acelaşi timp de Revendicări, Ajutoare şi Corespondenţă. Pe de altă parte, David îşi tăcuse iluzii în privinţa salariului: nu putea primi decât treizeci şi cinci de şilingi pe săptămână.

— Cu timpul o să ajungi să deprinzi stilul meu de muncă, mormăi Heddon. Na, uită-te prin chestia asta!

Cu un aer indiferent, deschise un sertar şi îi întinse lui David un ziar – un ziar muncitoresc, The Weekty Worker – un număr vechi de vreo câţiva ani. Pe una din paginile îngălbenite, purtând acea amprentă greu de definit proprie tipăriturilor păstrate ca ochii din cap, se afla un articol însemnat cu un chenar albastru.

— Uite, ca să mă cunoşti, zise Heddon. Hai, citeşte-l. E un material împuţit, scris de mine.

În timp ce Heddon se prefăcea că se uită în altă parte David citi articolul. Era intitulat Curţi şi curţi, şi nu era lipsit de un oarecare sarcasm brutal. Articolul punea în contrast curtea regală de la palatul Buckingham cu o altă curte – curtea Bloggs, bine cunoscută autorului. Stilul era stângaci şi grosolan, dar contrastele erau reuşite, tocmai prin violenţa lor. „Alteja-sa domnişoara de Fallington purta o toaletă de satin alb; trena ei era brodată cu ţechini încrustaţi. Gâtul său aristocratic era împodobit cu un şirag de mărgăritare nepreţuite, iar penele erau bine fixate printr-o diademă de broderie cu diamante”; iar puţin mai jos scria: „Bătrâna doamnă Slaney munceşte cu ziua. Nu poartă nici un fel de pene, ci doar o bucată de sac rupt, potrivită în chip de fustă. Locuieşte într-o singură odaie, în casa de raport Bloggs, câştigă doisprezece şilingi pe săptămână şi e bolnavă de oftică”

David citi articolul până la capăt, furat fără voia lui de seriozitatea şi vigoarea materialului. In fond, acest articol era o întruchipare a lui Heddon: un om sincer, fanatic, pătruns de o necruţătoare ură de clasă.

— E tare, zise David într-un târziu, cu toată sinceritatea.

Heddon zâmbi, atins la coarda sensibilă, recunoscând în David un prieten, îi luă înapoi ziarul şi-l pături cu grijă la loc, în sertar.

— De aici se poate vedea care-i părerea mea despre ei. Îi urăsc, cu tot neamul lor împuţit! Le port eu sâmbetele la vreo câţiva de pe-aici! Îi fac să joace cum le cânt eu! Să luam de pildă Sleescale,.

Oraşul ăsta împuţit al dumitale. Într-o bună zi, şi nu prea târziu, o să facem un tărăboi acolo, de-or să le meargă fulgii!

Asta îi stârni interesul lui David.

— Da, da, zise ameninţător Heddon, aşteaptă numai, să vezi ce-o să fac. Bătrânul Barras e dărimat, şi fi-su crede că acum el o să ţină hăţurile. S-a apucat să zvârle praf în ochi. S-a întins la tot felul de poveşti dintr-alea cu igiena, a pus băi la gura puţului, şi câte şi mai câte. Cheltuieşte o parte din banii pe care i-a stors tat-su din sudoarea oamenilor şi eschivându-se de la impozitul pe profiturile suplimentare şi de la suprataxe, şi de la câte şi mai câte; şi pe noi ne face să credem că înalţă la Neptun un nou Ierusalim, împuţit ca dracu. Dar aşteaptă numai Lijel, aşteaptă tu, şi o să vezi că noi n-am uitat ce ne-au făcut ei, când cu catastrofa. Ehe, au scăpat prea uşor din toată povestea aia! Eu am aşteptat numai să se termine războiul, ca să pot să-i iau în unghii. O să-i scutur de-or să-i treacă toate năduşelile, până-i fac praf cu neamul lor împuţit cu tot!

Heddon se întrerupse brusc şi rămase cu ochii în gol. Câteva minute, înfăţişarea lui continuă să fie aspră, întunecată şi ameninţătoare. Apoi îşi reaprinse pipa stinsă şi trase către el o tăviţă cu corespondenţa, la care trebuia să răspundă.

— Atunci, de luni îţi iei slujba în primire, îi spuse el lui David, încheind întrevederea cu o glumă oribilă: Haide, nu-ţi mai lăsa Rolls Royce-ul să te aştepte atâta, că împuţitul de lacheu o să-şi dea demisia din slujbă.

David luă primul tren către Sleescale, şi pe drum medita profund şi serios asupra tuturor planurilor care-i umblau prin minte.

Făcuse primul pas pe drumul pe care şi-l trasase. Nu era un pas senzaţional, ci doar o reîntoarcere modestă şi obscură la idealurile din trecut. Ceea ce făcea nu se impunea decât prin faptul că era necesar – necesar nu atâta din punct de vedere bănesc, cât din punctul de vedere al scopului urmărit.

Acest scop îl avea foarte clar înaintea ochilor. Şi se hotărâse să nu admită nici un fel de compromisuri, să nu umble cu jumătăţi de măsură; acum îşi spunea: „Ori totul, ori nimic!”

O găsi pe Jenny în toiul treburilor cerute de redeschiderea casei, şi noutatea acestui eveniment o scosese de pe făgaşul obişnuit; Jenny alterna chicotelile emoţionate ale descoperirilor cu mici exclamaţii de spaimă.

— Ei, poftim! David, uitasem cu desăvirşire de sfeşnicele astea minunate de porţelan. Apoi: O, Doamne! Ce zici cum s-a jupuit platoul de prăjituri? Şi tânărul ăla mi-a garantat că e nichelat. Şi pe urmă: Nu-i aşa că sunt o nevestică gospodină! Nu-i aşa, David dragule?

David îşi scoase haina, îşi suflecă mânecile cămăşii şi începu să mute mobila din loc. Pe urmă luă piatra de curăţat baia şi puţin gaz şi, lăsându-se în genunchi, frecă rugina de pe grătarul căminului.

Frecă şi podelele, fără să spună o vorbă, după care smulse buruienile din faţa casei. Năpădiseră de tot bucăţica aceea de pământ pe care Jenny promisese o dată, foarte dulce, că o va transforma într-o grădină. O ajută la treabă până la ora trei, când luară o masă încropită din te miri ce. Pe urmă se spălă, se îmbrăcă frumos şi plecă.

Era minunată senzaţia de a se afla iarăşi în oraşul lui, după murdăria, mizeria şi groaza războiului. O porni încet pe Lamb Street, simţind cum îl cuprinde din nou în braţe viaţa oraşului Sleescale; privi turnul negru de extracţie care se înălţa deasupra lui, deasupra oraşului, deasupra portului şi a mării, în drum către mahalaua Teraselor se întâlni cu vreo câţiva oameni, care se opriră şi-i strânseră mâna, felicitându-l că s-a întors viu şi nevătămat de pe front… Aerul lor prietenos îi încălzi inima, dând aripi speranţei încolţite acolo.

Mai întâi se duse la maică-sa şi rămase un ceas cu ea. Moartea lui Sammy îşi pusese pecetea asupra Marthei, iar vestea că se însurase o afectase într-un mod cât se poate de ciudat: Martha se prefăcea că habar n-are de cele întâmplate; era un lucru pe care îl ştergea cu desăvârşire din conştiinţa ei. Tot oraşul aflase de căsătoria lui Sammy: Annie născuse un băieţel, care se numea Samuel Fenwick, şi avea acum unsprezece luni. Însă pentru Martha, căsătoria nici nu exista: se închistase în ea, fortificindu-se ca într-o redută împotriva acestui eveniment, şi se legăna cu iluzia mincinoasă că Sammy n-a aparţinut nicicând altcuiva decit ei, şi numai ei.

Se făcuse ora cinci dnd David plecă de la maică-sa, şi porni pe uliţa Inkermann către casa lui Harry Ogle, fiul cel mai mare al lui Ogle, frate cu Bob, cel care-şi pierduse viaţa în catastrofa minieră.

Harry era un bărbat de patruzeci şi cinci de ani, care pe vremuri îl ascultase şi-l admirase f e Robert Fenwick; era un om palid, vioi şi nervos, cu un glas teribil de slab şi înecat. Dar chiar şi fără glas, Harry se bucura printre muncitori de reputaţia că e „om cu cap”; era secretarul Sindicatului local, casier al Serviciului de asistenţă medicală şi membru laburist al Consiliului Municipal din Sleescale.

Harry Ogle se bucură de sosirea lui David, şi după ce-şi dădură unul altuia veştile cele mai proaspete, în bucătărioara din spatele casei lui Harry, David se aplecă înainte, încordat, cu un aer de profundă seriozitate.

— Harry dragă! Am venit să te rog să-mi faci un serviciu. Te-aş ruga să mă ajuţi să fiu propus candidat în alegerile municipale de luna viitoare. De felul lui, Harry era un om care nu punea multe întrebări şi nu-şi manifesta niciodată surprinderea. De data asta tăcu vreme îndelungată.

— Propunerea candidaturii e un fleac David, nu asta ar fi greutatea. Mă tem însă că n-ai avea nici cea mai mică şansă să fii aiies.

În cartierul tău ai avea drept adversar pe Murchison. El a fost ales mereu, de zece ani încoace.

— Ştiu eu asta! Dar el nu se duce aproape la nici o şedinţă a Consiliului Municipal.

Răspunsul lui David păru să-l amuze pe Harry Ogle.

— Poate că tocmai asta îl face să se menţină.

— Deh, Harry, vreau şi eu să-mi încerc norocul, zise David cu o răbufnire a impetuozităţii lui de altădată, acum abia schiţată, încercarea moarte n-are.

Din nou se lăsă tăcere.

— Mde, ştiu şi eu? Zise Harry. Dacă tu ţii aşa de mult… Am să fac şi eu tot posibilul.

David se întoarse acasă în seara aceea cu senzaţia că a făcut un al doilea pas înainte. Nu-i suflă o vorbă lui Jenny, până când, peste zece zile, obţinu depunerea candidaturii. Abia atunci îi povesti.

Consiliul Municipal! David să candideze pentru Consiliul Municipal! Oh, Jenny era atât de emoţionată, în culmea bucuriei!

Dar de ce nu i-a spus nimic până atunci? Ea a crezut că el glumeşte doar când i-a vorbit în seara aia, în casa din Scottswood Road. Vai, dar era minunat, pur şi simplu minunat, vai, David, dragul de el!

Încântată, Jenny se aruncă trup şi suflet în viitoarea campaniei, începu să facă propagandă, să ducă muncă de lămurire, îşi lucră o cocardă frumoasă, făcu „tot felul de mici sugestii”: Clarry avea un prieten în branşa negustorilor de automobile, care ar fi putut să le împrumute o maşină; avea să-l însoţească ea în automobil prin circumscripţie; şi de ce oare să nu-l convingă pe directorul noului cinematograf să „ruleze pe ecran ceva despre David”? În toate ferestrele casei lipi câte un afiş: „VOTAŢI-L PE FENWICK”, scris cu litere mari, roşii. Afişele astea stârneau un adevărat extaz în sufletul lui Jenny: prinsese obiceiul să iasă în stradă de mai multe ori pe zi şi să le citească cu admiraţie.

— Vai, David, în sfârşit, o să ajungi şi tu celebru! Declară ea foarte încântată; şi nu înţelese de ce această remarcă îl făcu pe David să strângă nefericit din buze şi să-şi întoarcă privirile.

Bineînţeles, socotea mai mult ca sigur că David o să fie ales; încă de pe acum îşi închipuia micile petreceri la care avea să invite pe soţiile colegilor lui din consiliu; se şi vedea făcându-i vizite doamnei Ramage în noua vilă impozantă pe care şi-o clădise în vârful dealului de lângă Sluice Dene. Avea o presimţire că din toate astea o să iasă ceva care o să ducă la adevărata lor promovare. De fapt, bineînţeles, Consiliul Municipal nu aducea bani propriu-zis, dar putea duce la ceva, chibzuia dânsa foarte înţelept. Jenny nu înţelegea realitatea. Era pentru dânsa o imposibilitate fizică să înţeleagă motivele care determinau acţiunea lui David.

În sfârşit, sosi şi ziua alegerii, în inima lui, David se cam îndoia de perspectivele sale. Numele lui se bucura de stimă în oraş – taică-su murise în mină, frate-su murise în război, iar el personal fusese trei ani pe front. Desigur, exista un iz romantic, foarte util – pe care el îl dispreţuia – în întoarcerea lui de la război, pentru a-şi depune candidatura la Consiliul Municipal. Dar David n-avea experienţă, nu trecuse prin prea multe încercări, în timp ce Murchison. Avea obiceiul, cam prin preajma alegerilor, să extindă foarte mult vânzările pe credit în prăvălia lui, să strecoare câte-o cutie cu săpunuri parfumate sau nişte sardele în coşniţa clientelor, lucru care nu-l favoriza de loc pe contracandidatul său. Sâmbătă după-amiază, în chiar ziua alegerilor, mergând prin oraş David se întâlni cu Annie, care venea de la centrul de vot, instalat în şcoala nouă din strada Bethel. Annie se opri.

— Am fost şi te-am votat, zise ea cât se poate de simplu. M-am dus din vreme, ca nu cumva să se închidă urnele.

David se înroşi; felul în care îi spusese Annie lucrurile acestea şi gândul că ea îşi dăduse osteneala să meargă şi să voteze pentru el, îi provocară o plăcere sinceră.

— Îţi mulţumesc, Annie.

Statură faţă în faţă, în tăcere. Annie nu vorbea niciodată prea mult, nu făcea destăinuiri; nici acum nu-şi exprima în vorbe mari şi late încrederea în victoria lui; şi totuşi, David simţea un efluviu de urări de bine îndreptându-se din inima ei către el. Simţi deodată că are o mulţime de lucruri să-i spună. Voia s-o consoleze de pierderea lui Sammy, s-o întrebe ce-i face băiatul; simţi un îndemn nestăpânit de a-i vorbi despre Robert. Dar gălăgia şi aglomeraţia de pe stradă îl împiedicară. In loc de toate astea, îi spuse doar atât:

— În nici un caz n-am să reuşesc.

— Mde, zise ea, cu zâmbetu-i firav. Se prea poate să reuşeşti şi se prea poate să nu reuşeşti, Davey. Cel mai bine e să încerci.

Apoi, salutând din cap, după cum îi era obiceiul, Annie se întoarse acasă, unde o aştepta copilul.

După întâlnirea cu Annie, lui David îi fulgeră prin minte că fata a rezumat în mod foarte înţelept şi încurajator şansele pe care le avea. Când se anunţară rezultatele, află că l-a bătut pe Murchison cu o majoritate foarte mică, de numai 47 de. Voturi. Dar ce mai conta asta, de vreme ce fusese ales?

Jenny, puţin mirată de diferenţa mică de voturi, era totuşi încântată de alegerea lui David.

— Vezi? Ce-ţi spuneam eu?

Începu să aştepte cu nerăbdare prima şedinţă a noului consiliu, la fel de încântată de parcă ar fi fost chiar ea proaspăt aleasă în consiliu.

David nu era nici pe departe atât de vesel. Având acces la procesele-verbale, la arhive, la minutele şedinţelor, cercetase viitoarea măruntă şi meschină a politicii locale, descoperind obişnuitul amestec de interese sociale, religioase şi personale, având drept factor comun binecunoscuta politică, „dacă mă serveşti în chestia asta, te servesc şi eu în ailaltă”. Bineînţeles, Ramage era elementul dominant. De patru ani, el trăgea sforile consiliului. De la început, David îşi dădu limpede seama că Ramage e omul de care o să se ciocnească.

Noul consiliu se întruni în seara zilei de 2 noiembrie. Prezida Ramage. Ceilalţi consilieri erau Harry Ogle, David Fenwick, părintele Enoch Low de la capela din strada Bethel, Strother, directorul şcolii, pânzarul Bates, Connolly de la Societatea de gaze şi secretarul Rutter. La început avu loc în anticameră un schimb de saluturi pline de efuziune – între Ramage, Bates şi Connolly; toţi râdeau ţâre, cu gura până la urechi, se băteau pe umeri şi sporovăiau, veseli nevoie-mare, în timp ce părintele Low, destul de departe ca să nu audă glumele porcoase, se purtă ceremonios cu Connolly şi slugarnic cu Ramage. Nimeni, nu-i băga în seamă pe David şi pe Harry Ogle. Dar când intrară în sala de consiliu, Ramage îi aruncă lui David o privire glacială.

— Ce păcat că nu e şi vechiul nostru prieten, Murchison, printre noi! Glăsui el tare şi mitocănos. Parcă-mi cade greu la stomac când văd un străin printre noi.

— Nu-ţi face sânge rău, băiete, îi şopti Harry Ogle lui David, ai să te deprinzi tu cu felul lui de a vorbi.

Se aşezară cu toţii, şi Rutter începu să citească procesul-verbai al ultimei şedinţe a fostului consiliu, îl citi repede, ca pe-un pomelnic, cu o voce seacă şi plictisită, şi apoi, aproape fără să facă vreo pauză şi fără să schimbe tonul, anunţă:

— Prima chestiune este votarea contractelor pentru'carne şiâmbrăcăminte. Bănuiesc domnilor, că doriţi să le consideraţi aprobate.

— Chiar aşa, căscă Ramage.

Se lăsă pe spate în fotoliul lui din capul mesei, cu faţa roşie şi mare cit un obroc îndreptată spre tavan, cu mâinile împreunate pe burduhanul lui uriaş.

— Da, da, se aprobă, încuviinţă Bates învârtindu-şi degetele mari, cu ochii ţintă la scândurile mesei.;

— Se aprobă, domnilor, zise Rutter întinzând mâna după registrul de procese-verbale.

David interveni cu glas liniştit:

— Numai o clipă, vă rog!

Se făcu tăcere, o tăcere foarte ciudată.

— Eu n-am văzut contractele, remarcă David, cu un glas cât se poate de calm şi binevoitor.

— Nici nu e nevoie să le vezi, spuse batjocoritor Ramage. Au fost adoptate prin votul majorităţii.

— A, da? Exclamă David surprins. Eu nu mi-am dat seama căs-a şi votat.

Rutter, secretarul, îşi luă un aer solemn şi jenat, privind fix la vârful peniţei, de parcă ar fi făcut în mod cu totul inexplicabil o pată de cerneală pe hârtie. Îşi dădu seama că David se uită la el, şi într-un târziu se văzu silit să privească şi el în ochii întrebători ai lui David.

— Aş putea să văd şi eu contractele? Întrebă David.

De fapt, cunoştea perfect situaţia acestor contracte; ceea ce dorea era doar să întârzie înregistrarea lor în dosarul de procese-verbale. Aceste contracte erau de multă vreme un scandal public la Sleescale. Cel referitor la îmbrăcăminte nu era prea important: era vorba doar de procurarea uniformelor inspectorului sanitar, a igienistului şi a diferiţilor funcţionari locali, şi măcar că Bates, pânzarul, realiza beneficii scandaloase de pe urma acestei tranzacţii, suma totală nu avea cine ştie ce însemnătate.

Cu totul alta era însă situaţia contractelor de carne. Aceste contracte, care îi acordau lui Ramage monopolul aprovizionării cu carne a spitalului din localitate, constituiau o nedreptate strigătoare la cer. Preţurile stipulate corespundeau cărnii de calitatea întâi dar Ramage furniza doar bojoci, carne de la gât şi piele.

David luă contractul de came din mâna nervoasă a lui Rutter.

Cercetă eu atenţie documentul; suma era destul de ridicată: era vorba, în total, de trei sute de lire sterline, în mod intenţionat, David prelungi cercetarea hirtiilor acelora de culoare albastră-cenuşie.

Ţinu în loc şedinţa, simţind că toţi ochii sunt fixaţi asupra lui.

— Contractul acesta a fost obţinut printr-o licitaţie, pe baza mai multor oferte? Întrebă el într-un târziu.

Incapabil să se mai stăpinească, Ramage se aplecă peste masă.

Faţa lui ardea de furie. Era complet scos din fire.

— De mai bine de cincisprezece ani deţin contractul asta. Ai vreo obiecţie?

David privi peste masă la Ramage; în sfârşit, sosise primul moment important, prima încercare. Se simţea perfect stăpân pe sine, cât se poate de liniştit, îi spuse cu răceală:

— Îmi închipui că foarte multă lume are obiecţii.

— Du-te dracului cu închipuirile tale! Tună Ramage.

— Domnule Ramage, domnule Ramage! Behăi subţirel şi milos părintele Low.

Atât în cadrul consiliului, cât şi în afara lui, părintele Low întotdeauna se gudura pe lângâ Ramage, enoriaşul său favorit, omul care pusese piatra fundamentală a capelei din strada Bethel, viţelul de aur din turma lui anemiată şi subţiată. Iar acum Low se întoarse către David, admonestându-l ţâfnos:

— Dumneata eşti nou aici, domnule… Ăăă – Fenwick. Poate eşti şi niţel prea zelos. Ai uitat că pentru aceste contracte se face publicitatea legală.

David răspunse:

— Da, ştiu eu, trei rânduri cu litere mărunte, pierdute undeva, printre anunţurile din ziarul local. O publicitate pe care n-o vede nimeni.

— Şi de ce ar trebui s-o vadă cineva? Urlă Ramage din capul mesei. Şi de ce naiba vii tu să-ţi bagi nasul în treaba asta? Contractul e al meu^de cincisprezece ani. Şi până acum nimeni n-a crâcnit.

— În afară de cei care mănâncă porcăria de carne furnizată de dumneata, spuse David, cu glas neutru.

Se făcu o tăcere de moarte. Harry Ogle îi aruncă o privire alarmată lui David. Rutter, secretarul, păli de spaimă. Ramage, gata să plesnească de furie, trânti cu pumnul în masă.

— Astea-s calomnii! Strigă el. E o lege care pedepseşte chestiile astea. Bates, şi tu, Rutter, sunteţi martori că m-a calomniat!

Rutter îşi ridică faţa supusă, ca să protesteze. Părintele Low se pregăti să behăie ca un mieluşel. Dar Ramage tună iar:

— Trebuie să-şi ia vorba înapoi, să-şi retragă vorbele împuţite!

Rutter spuse:

— Pomnule Fenwick, mă văd silit să-ţi cer să-ţi retragi cuvintele.

David era pradă unei stfanii aprinderi. Fără să-şi ia ochii de la Ramage, duse mina la buzunarul dinăuntru şi scoase un teanc de hârtii.

— Nu e nevoie să-mi retrag cuvintele, zise David, dacă-mi pot dovedi afirmaţia. Mi-am dat osteneala să strâng nişte dovezi. Am aici declaraţii semnate de cincisprezece bolnavi de la spitalul comunal, de cele trei infirmiere şi chiar şi de sora şefă. Aceştia sunt oamenii care mănâncă, domnule Ramage, carnea furnizată de dumneata; şi, după cum s-a exprimat sora şefă, carnea asta nu e bună nici s-o dai la câini. Permiteţi-mi, domnilor, să vă citesc aceste declaraţii.

Domnul Ramage le poate perfect interpreta ca mărturii legale împotriva domniei-sale.

Într-o tăcere de moarte, David citi mărturiile oamenilor cu privire la carnea vândută de Ramage. Carne tare, plină de zgârciuri şi uneori stricată: toate mărturiile concordau în această privinţă.

Jane Lowey, îngrijitoare la unul din saloanele spitalului, declară că a suferit o dată nişte colici cumplite după ce a consumat o bucată de carne de berbec; infirmiera Gibbings de la spital a contractat o infecţie cu paraziţi intestinali, care nu putea să provină decât din carne alterată.

Când termină David de citit, auditorii păreau împietriţi, împăturindu-şi liniştit hârtiile, îl putu vedea alături de el pe Harry Ogle, cu chipul agitat de o bucurie sinistră, iar în faţa lui pe Ramage, gata să-l apuce damblaua.

— O înşiruire de minciuni, bolborosi Ramage în cele din urmă.

Carnea furnizată de mine este de calitatea întâi.

Pentru prima dată vorbi deschis şi Ogle:

— Halal de aşa calitatea-ntâi! Mormăi el.

Reverendul Low ridică o mină imaculată, împăcluitoare, şi behăi:

— Cine ştie, poate când şi când s-o mai fi strecurat şi vreo bucată mai proastă, nu?

Harry Ogle murmură:

— De cincisprezece ani ţine povestea asta – iacă ce-nseamnă „când şi când” cum zice sfinţia-ta.

Connolly îşi vârî nervos mâinile în buzunare:

— Ce de vorbărie pentru un fleac! Hai să votăm. Ştia el cum trebuie rezolvate lucrurile definitiv. Repetă deci, cu glas tare: puneţi chestiunea la vot.

— Or să te învingă, David, îi murmură Harry Ogle într-o şoaptă înfrigurată.

Ogle cunoştea realitatea: Bates, Connolly, Ramage şi Low se ţineau întotdeauna ciotcă pentru aranjarea intereselor lor comune.

David se întoarse către părintele Low.

— Vă adresez un apel, ca reprezentant al bisericii.

Dumneavoastră doriţi ca bolnavii din spital să mănânce şi de acum înainte carne stricată?

Reverendul Low roşi puţin, şi faţa lui căpătă o expresie de încăpăţânare.

— Eu nu mi-am format încă o convingere.

David îl abandonă pe reverend, îşi aţinti ochii din nou asupra lui Ramage. Vorbi foarte rar:

— Daţi-mi voie să explic lucrurile cât se poate de limpede, în cazul în care consilierii refuză să aprobe la şedinţa noastră o publicitate de alt gen şi de proporţii corespunzătoare, care să solicite oferte de carne şi de la alţi contractanţi, voi înainta aceste declaraţii serviciului sanitar al comitetului şi voi cere o anchetă completă asupra întregii chestiuni.

Urmă un duel de priviri între Ramage şi David. Dar Ramage fu primul care plecă ochii, îi era frică. De cincisprezece ani escroca astfel Consiliul Municipal, vânzând carne de calitate inferioară şi furând la cântar; îi era frică, îi era teribil de frică de eventualele dezvăluiri pe care le-ar fi putut aduce o anchetă, în gândul lui, îşi spuse: „Dă-l în mă-sa! De data asta trebuie s-o las mai moale, trăsni-l-ar Dumnezeu de porc! Da să ştiu că mor, şi altă dată tot i-o plătesc eu!”

În schimb, cu glas tare, declară cât se poate de morocănos:

— Nu e nevoie să punem la vot. Publicaţi anunţurile şi daţi-o dracului. Oferta mea o să fie la fel de bună ca şi alelalte.

David se simţi purtat de un val de triumf. „Am câştigat, gândi el, am câştigat!” Făcuse primul pas pe un drum lung. Va să zică era în stare să realizeze şi el ceva. Iar voinţa nu-i lipsea câtuşi de puţin.

Şedinţa Consiliului Municipal, îşi continuă lucrările.