CAPITOLUL XIV.

Din păcate însă, rezultatele alegerii lui David în Consiliul Municipal se dovediră o jalnică dezamăgire pentru Jenny. Entuziasmul ei era veşnic atât de arzător, încât licărul care stăruia după aceea era puţin carbonizat pe la margini… Iar entuziasmul lui Jenny în privinţa alegerii se înălţă ca un foc de artificii, izbucni într-un mănunchi frumos de stele, şi apoi se stinse cu un fâsâit.

Jenny nădăjduise că prin alegerea aceasta să obţină o oarecare promovare pe plan social. Mai ales, ardea de dorinţa de a o „frecventa” pe doamna Ramage. Când doamna Ramage primea cucoanele la ceai, după-amiaza, era un eveniment de bon ton la Sleescale: de obicei veneau doamna Strother, soţia directorului şcolii, şi doamna Armstrong, şi doamna doctor Proctor, şi doamna Bates, nevasta pânzarului. Păi dacă se ducea doamna Bates, de ce să nu se ducă şi doamna Fenwick? Asta era întrebarea pe care şi-o punea Jenny, cu sufletul la gură de nerăbdare. La petrecerile astea, adeseori se făcea muzică, şi la urma urmei, cine ştia să cânte mai drăguţ decât Jenny? În treacăt era un cântec aşa frumos! Era pur şi simplu clasic, într-un fel: Jenny ardea de dorinţa de a cânta această bucată în faţa tuturor cucoanelor din Sleescale, în salonul elegant al doamnei Ramage din vila cea mare şi nouă, clădită din gresie roşie, la Sluice Dene. „O, Doamne, Doamne, se necăjea Jenny, ce n-aş da să pot să intru în relaţii cu doamna Ramage!”

Dar de la doamna Ramage nu venea nici cel mai mic semn de încuviinţare a unor asemenea relaţii; nici măcar nu schiţa un zâmbet de salut când se întâlneau la un colţ de stradă. Iar apoi, la începutul lui decembrie, se produse un incident îngrozitor, într-o marţi după-amjază, Jenny intră în prăvălia lui Bates ca să cumpere o bucată de muselină – „Verişoara Marianne”, care scria în revista Mab's Journal, tocmai dăduse a înţelege că în curând muselina o să fie un demier cri* pentru desuurite femeilor eiegante – şi acolo, la tejgheaua pânzăriei, cine cerceta nişte dantelă fină? Doamna Ramage. Prinsă fără veste în această situaţie, doamna Ramage păru foarte amabilă, zău aşa! Era o huidumă de femeie, osoasă, cu o faţă inexpresivă, dând impresia că tocmai a încasat o mamă de bătaie la care a rezistat dârz. Dar în după-amiaza aceea, când pipăia bucăţile de dantela, nu părea chiar aşa dârză, ci dimpotrivă, agreabilă. Iar când Jenny se trezi lângă ea spunându-şi că la urma urmei bărbaţii lor sunt colegi în acelaşi consiliu, toate aspiraţiile ei mondene i se urcară la cap. înainta pe lângă tejghea şi, zâmbind cu manierele cele mai de salon, îi arătă doamnei Ramage toţi dinţii ei frumoşi, şi i se adresă cu drăgălăşenie:

— Bună ziua, doamnă Ramage. Ce ziceţi ce frumos e azi după-amiază, cu toate că suntem în decembrie?

Doamna Ramage se întoarse încet. Se uită la Jenny. Lucru îngrozitor, o recunoscu pe Jenny, şi apoi, deodată n-o mai cunoscu.

Pentru că, ce să vezi? Într-o secundă fatală, faţa ei se închise ca o stridie. Cu un aer distant şi ceremonios, o luă de sus pe Jenny:

— Dar de unde ne cunoaştem noi?

Iar biata Jenny, zăpăcită şi lipsită de un sfat înţelept, îi dădu drumul înainte pe panta pe care o apucase, pecetluindu-şi singură soarta.

— Sunt doamna Fenwick, murmură ea. Soţul meu e în Consiliul Municipal cu soţul dumneavoastră, doamnă Ramage.

Doamna Ramage o măsură pe Jenny din cap până-n picioare, cu priviri necruţătoare.

<Notă>

*Ultimul strigăt.

</ Notă>

— A, ăla? Zise ea, ridicând din umeri. Aproape întorcându-i spatele lui Jenny, reveni la dantele şi-i vorbi pe tonul cel mai dulce cu putinţă tinerei vânzătoare din prăvălie: Mă gândesc să iau totuşi bucata cea mai scumpă, draga mea, şi te rog fii drăguţă, trimite-mi-o acasă şi trece-mi-o în cont.

Jenny se împurpura la faţă. Mare lucru că n-a murit de ruşine!

Ce jignire, şi tocmai în faţa vânzătoarei ăsteia simpatice de la magazinul de mode! Se răsuci pe călcâie şi ieşi glonţ din prăvălie.

În seara aceea, îi povesti scâncind lui David ce s-a intâmplat. El ascultă cu faţa încordată, cu buzele reduse la o linie subţire, şi apoi îi spuse răbdător: t

— Jenny dragă, când eu şi cu Ramage suntem la cuţite, cum puteai să-ţi închipui că femeia o să te stringă în braţe? De trei luni am reuşit să-i opresc contractul de carne dintr-aia de-a lui bună de dat la gunoi. Acum încerc să pun stavilă şi cadoului de cinci sute de lire pe care spera să-l obţină cerând Consiliului Comunal, fără să clipească din ochi, să-i facă o şosea nouă, pe lângă vila lui de la Sluice Dene. O şosea nouă, care să nu slujească altcuiva decât lui! Că doar nimeni n-are nevoie de ea! La ultima şedinţă am căutat să atrag atenţia că abatorul lui particular, de o murdărie cumplită, contravine la nu mai puţin de şase prevederi legale. Poţi să-ţi închipui că-i sunt drag ca sarea-n ochi!

Jenny îl privi nemulţumită, gata să izbucnească în lacrimi de reproş.

— Dar ce ai tu de te războieşti aşa cu oamenii! Suspină ea. Eşti un tip aşa de ciudat! Ce bine ar fi fost pentru tine dacă deveneai mâna dreaptă a domnului Ramage! Eu ţin ca tu să progresezi în viaţă.

David îi răspunse plin de înţelegere:

— Jenny dragă, dar eu ţi-am mai spus că pentru mine acest fel de a progresa în viaţă pur şi simplu nu există acum. Poate că sint într-adevăr ciudat. Dar am trecut prin câteya lucruri ciudate în aceşti ani din urmă. Mai întâi catastrofa minieră, apoi războiul! Zău, Jenny, tu nu crezi că ar fi timpul ca unii dintre noi să se apuce să combată abuzurile care produc dezastre, cum a fost catastrofa aceea de la Neptun, şi războaiele, ca acesta din urmă?

— Bine, David, se tângui ea cu o logică la care nu se putea replica, dar tu nu câştigi decât 30 de şilingi pesăptămână.

Deodată, David oftă din rărunchi, încetă orice discuţie în contradictoriu, îi aruncă o privire cuminte, şi apoi se ridică şi se duse în cealaltă odaie.

Lucrul acesta o făcu pe Jenny să se simtă neglijată de soţ, ceea ce-i stârni din nou lacrimi fierbinţi de autocompătimire. Începură s-o roadă tot felul de gânduri negre, se posomori la faţă şi deveni arţăgoasă. David se schimbase, se schimbase complet: degeaba mai glumea ea cu dânsul, că parcă nu mai avea nici un pic de putere asupra lui. Încercase cu oarecare ciudă să-l facă să se îndrăgostească din nou de ea, dar până la urmă se dovedise că şi din punctul ăsta de vedere el se schimbase foarte mult, devenise ciudat de auster. Ea simţea bine că aspectul trupesc al dragostei, dacă nu se bizuia şi pe tandreţe, îi făcea pur şi simplu scârbă lui David. Or, asta i se părea ei o adevărată jignire. Ea, una, putea foarte bine să se aprindă într-o clipă, trecând pe loc de la o ceartă violentă la o dragoste pătimaşă, dorind pe loc satisfacerea simţurilor – sau, cum zicea ea foarte delicat, „o împăcare”. Dar David nu. Şi asta, îşi spunea în sinea ei, era de-a dreptul contra naturii!

Acum, bineînţeles că Jenny, după cum se exprima chiar ea, nu era persoana care „să se lase călcată în picioare”, aşa că pe ici, pe colo – şi chiar destul de des – găsea prilejul să se răzbune. In primul rând încetă cu desăvârşire orice încercare de a-i face pe plac lui bărbat-su: destul de des se întâmpla ca David să se întoarcă seara târziu acasă şi să găsească focul aproape stins şi mai nimic de mâncare.

Dar faptul că el nu se plângea niciodată şi nu se certa de loc cu ea o exaspera mai rău ca orice, în asemenea seri, ea se străduia din răsputeri să-l provoace la ceartă şi, neizbutind, se apuca să-l sâcâie:

— Tu ştii că în timpul războiului eu câştigam patru lire pe săptămână? Adică de două ori mai mult decât scoţi tu acum!

— Jenny, dar eu nu m-am băgat în slujba asta pentru bani.

— Nici mie nu-mi pasă de bani, lucru pe care-l ştii foarte bine.

Eu nu sunt de loc strânsă la pungă. Dimpotrivă, am inima largă. Nu uita că în luna noastră de miere ţi-am făcut cadou un costum. Şi ce costum era ăla? Formidabil, pur şi simplu! Ştii cum vine asta? Parcă eu ţi-aş fi făcut ţie trusou. Nici pe atunci nu erai de loc răzbătător.

Mie mi-ar fi ruşine să mă numesc bărbat dacă n-aş fi în stare să aduc acasă la sfârşitul săptămânii un salariu omenesc.

— Den, Jenny, nu putem toţi să gândim la fel.

— E da, sigur! Continuă ea, şi, cu multă ciudă, lansă argumentul suprem: Eu una, însă, aş putea să-mi găsesc o slujbă frumoasă, cât ai bate din palme. Azi-dimineaţă mi-am aruncat ochii prin ziar şi am văzut cel puţin cinci-şase slujbe la care m-aş putea angaja oricând.

Vai de mine! Dar aş putea să intru şi mâine achizitoare la un magazin de mode.

— Ei lasă, Jenny, linişteşte-te. Poate că până la urmă s-o dovedi că nu sunt chiar aşa un neisprăvit cum mă crezi tu.

Dacă Jenny ar fi înţeles bine cum stau lucrurile, reconsiderându-le pe baza propriilor ei concepţii de viaţă, ar fi putut eventual să se împace şi cu ideea răbdării. In fond, David se dovedea a fi un om foarte capabil în slujba de la sindicat. Heddon îl lua cu el la toate întrunirile sindicale din ţinut, şi de obicei David era pus să ţină discursuri. La Seghill vorbise la sediul institutului local, în faţa a o mie cinci sute de oameni, despre hotărârile de la Southport.

Heddon fusese cam zăpăcit de constatările conferinţei din ianuarie, şi de aceea îi lăsase mână liberă lui David să dirijeze lucrurile cum ştie mai bine. Discursul acela a fost un adevărat triumf pentru David:

A vorbit foarte lucid şi „viu”; a abordat cu sinceră pasiune toate chestiunile vitale. La sfârşitul întrunirii, când a coborât de pe estradă, a fost înconjurat de o mulţime de oameni care, spre marea lui uimire, au ţinut neapărat să-i strângă mâna. Bătrânul Jack Briggs, un om de vreo şaptezeci şi şase de ani, călit şi de viaţă, şi de băutură, decanul oraşului Seghill, i-a scuturat braţul până a început să-l doară.

— Pe legea mea, croncăni bătrânul Jack, în dialectul local asta a fost o dată cuvântare, nu glumă! Să ştii că eu am auzit multe cuvântări la viaţa mea, dar niciuna mai grozavă ca asta. Tu ajungi departe, şefule!

Iar Heddon se făcu ecoul acestei afirmaţii călduroase şi istorice. Realitatea – de necrezut şi totuşi concretă – era că Heddon, un om nemulţumit şi cu prea puţină cultură, nu era de loc invidios pe David. Heddon n-avea prea mulţi prieteni, pentru că firea lui violentă îi respingea pe toţi, în afară doar de cei înzestraţi cu o mare doză de perseverenţă. Şi totuşi, pentru David, Heddon nutrise de la început simpatie. El vedea în băiatul ăsta un suflet ales şi dezinteresat şi, cunoscând atâtea scursori ale societăţii, ajunsese fără voia lui să-l îndrăgească mult. Simţea în mod instinctiv că de data asta are de-a face cu un om care şi-a găsit vocaţia firească, un orator înnăscut, lipsit de complicaţii, pătrunzător şi sincer, un om onest, deopotrivă inteligent şi pasionat, un om care putea face foarte mult pentru semenii lui. Era ca şi cum Heddon şi-ar fi spus în sinea lui cu asprime: „Pentru numele lui Dumnezeu, măcar o dată în viaţă să nu fiu pornit, meschin şi pizmaş, să fac şi eu tot ce-mi stă în putinţă ca să-l ajut pe băiatul ăsta să se aleagă ceva de capul lui.”

Heddon tocmai citea cu cea mai mare satisfacţie relatările asupra şedinţelor Consiliului Municipal din Sleescale, strecurate prin ziarele din Tynecastle. Ziarele din Tynecastle făcuseră o descoperire: David. Şi atacurile tânărului consilier împotriva excelentelor şi bine statornicitelor abuzuri din Sleescale erau pentru ziare o adevărată mană cerească în acest sezon mort. Din când în când, ziarele din Tynecastle îl foloseau pe David pentru titlurile lor ţipătoare: Scandal la Consiliul Municipal,sauagitatorul din Sleescale din nou în acţiune!

Heddon se topea de râs când citea astfel de veşti – despre replicile tari ale lui David. Dar râsul lui era destul de amar, Scrutându-l peste marginea ziarului, îl întreba:

— Şi chiar aşa i-ai spus banditului ăluia?

— Merita el să-i fi zis de şapte ori mai rău, Tom!

— Ce n-aş da să fi putut vedea şi eu mutra lui Ramage când i-ai zis că abatorul lui împuţit nu e bun nici măcar să ucizi porcii în el!

Modestia bine înrădăcinată a lui David îi era folositoare în relaţiile cu Tom Heddon. Probabil că cel mai mic semn de înfumurare l-ar fi ras complet în faţa lui Heddon. Numai că el nu manifesta nici urmă de asemenea atitudine, şi tocmai de aceea Tom decupa coloanele cele mai semnificative din ziarul Argus şi i le trimitea vechiului său prieten Harry Nugent, cu mici sublinieri sau adnotări cu tâlc, făcute cu creionul albastru.

Jenny însă n-avea habar de toate astea, şi mai ales n-avea răbdare. Socotea că dacă David e absorbit de munca lui, înseamnă c-o neglijează pe ea. Şi această pretinsă indiferenţă din partea lui o făcea să înnebunească. Jenny era până-ntr-atâta de înnebunită, încât avea cea mai bună scuză de a se consolaj: u vinul tonic de Porto, pe care-l găsea la magazinul Murchison. În primăvara anului 1919, Jenny se apucase din nou zdravăn de băutură. Or, cam tot prin epoca aceea, se produse un eveniment de o deosebită importanţă psihologică.

Duminică 5 mai muri bătrânul Charlie Gowlan. Charlie era bolnav de şase luni – avea dropică – şi în cele din urmă, în ciuda faptului că mai mulţi doctori îi ciocniră abdomenul umflat şi lucios, Charlie plecă dintre cei vii. Era un paradox sinistru în faptul că tocmai Charlie Gowlan, care nu fusese niciodată prea pasionat după apă, să ajungă să fie inundat pe dinăuntru. Dar, fie că era, fie că nu era un paradox, Charles dădu ortul popii, singur, părăsit, în mizerie.

Două zile după moartea lui îşi făcu apariţia la Sleescale Joe Gowlan.

Sosirea lui Joe la Sleescale stârni – nici mai mult, nici mai puţin – senzaţie. Ajunse în dimineaţa zilei de marţi, într-un automobil scânteietor, marca Sunbeam, un Sunbeam 25 nou, verde, condus de un şofer în uniformă măslinie. De îndată ce Joe coborî din maşină în faţa vechii lui case de pe uliţa Alma, în mahalaua Teraselor, o mulţime de gură-cască se strânseră în jurul automobilului. Harry Ogle, Jake Wicks noul pontator şi încă vreo câţiva supraveghetori de la Neptun se aflau în preajma casei lui Gowlan – era aproape de ora înmormântării – şi, cu toate că în mahalaua lor răzbiseră unele zvonuri cum că lui Joe îi merge straşnic de bine, totuşi oamenii fură pur şi simplu orbiţi de transformarea lui. Ce mai, Frank Walmsley, care odinioară încărca vagonete alături de el, i se adresă imediat cu „conaşule”. Joe era îmbrăcat cu o eleganţă discretă, purta ghetre, avea la manşetă butoni de aur patinat, şi la ceas un lanţ de platină fină. Era proaspăt bărbierit, avea o manichiură îngrijită şi pantofii bine lustruiţi, înfăţişarea lui strălucea de bogăţie, îndrăzneală şi nepăsare.

În faţa acestui spectacol de opulenţă pe care-l oferea Joe, Harry, stânjenit, îşi mută greutatea de pe-un picior pe celălalt, încercând să alunge amintirea zilelor în care Joe împingea vagonete în sectorul Paradis.

— Ce bine îmi pare că te-ai arătat şi tu pe-aici, Joe, că noi am pus mână de la mână, ăştia cu slujbe mai acătării, ca să strângem un ban, că, orişicât, n-am vrut să-l lăsăm pe taică-tu să-l îngroape epitropia, ca pe calicii din azil.

— Dumnezeule, Harry, se umflă Joe cu un aer dramatic, dar la ce te referi, la azilul de săraci? Vrei să spui că situaţia era chiar aşa de proastă?

Măsură cu privirea bucătăria scundă şi sorbidă în care altădată linsese resturile de budincă de pe cuţit, şi apoi se prăbuşi asupra mizerabilului sicriu negru în care zăcea trupul umflat de dropică al lui taică-su.

— Doamne! Strigă el înnebunit. Dar de ce nu mi-a spus nimeni?

De ce nu mi-aţi scris? Doar mă cunoaşteţi cu toţii, ştiţi unde sunt şi ce sunt. Ce Dumnezeu, doar e o ţară de creştini, nu? Ar trebui să vă fie ruşine, pe cinstea mea, să-l lăsaţi pe bietul bătrân să se prăpădească în felul ăsta. Ce, v-a venit greu să daţi măcar un telefon, la fabrica mea?

Şi la înmormântare se arătă la fel de afectat, în faţa gropii nu-şi mai putu stăpâni marea durere şi se smiorcăi niţel, într-o batistă mare, de mătase. Toată lumea fu de acord că are o purtare foarte frumoasă. Iar de la cimitir se duse cu maşina drept la Pickings, în Lamb Street, şi comandă o splendidă piatră funerară.

— Te rog, Tom, să-mi trimiţi după aceea nota de plată, declară el cât se poate de elocvent. Suma nu contează!

Ulterior, Tom trimise într-adevăr nota de plată: realitatea e că o trimise chiar de foarte multe ori.

După înmormântare, Joe făcu un mic tur sentimental prin oraş, manifestând în mod vizibil toate emoţiile omului ajuns care vizitează locuri bine cunoscute, îl impresiona pe Harry Ogle cerându-i să-i procure o fotografie a casei din mahalaua Teraselor, era absolut necesar să-i facă rost de o fotografie, o fotografie mărită, serioasă;

Simţea nevoia unei fotografii a căsuţei modeste în care văzuse lumina zilei. Să-l pună neapărat Harry pe Blair, fotograful, să i-o facă şi să i-o trimită lui Joe împreună cu nota de plată.

Către sfârşitul zilei, pe la ora şase, Joe trecu să-l vadă pe bunul său prieten David. Vestea vizitei lui Joe la Sleescale făcuse ocolul oraşului înaintea lui, aşa că Jenny, în afară de faptul că-l informase pe David în această privinţă, se şi pregătise cu multă generozitate şi fiori de emoţie să-l primească pe Joe.

Dar Joe refuză net ospitalitatea lui Jenny; în seara aceea trebuia neapărat să ia masa cu cineva la restaurantul Central din Tynecastle. Jenny tresări, dar nu se dădu bătută. Apoi, Joe îi aruncă lui Jenny o singură privire calmă şi competentă, o măsură pur şi simplu din cap până-n picioare, ca un cunoscător, şi Jenny văzu clar că nu-i mai merge – acum nu-i mai mergea de loc. O clipă, bucuria din ochii ei se stinse, cochetăria i se spulberă, şi fata rămase tăcută, vibrând toată şi neputându-şi stăpâni invidia.

Era numai ochi şi urechi, îi sorbea cuvintele lui Joe, care povestea cum s-a descurcat în viaţă – şi faptul o silea pe Jenny să facă o comparaţie între cei doi bărbaţi şi între realizările lor: succesul strălucitor al lui Joe şi eşecul lamentabil al lui David.

Joe vorbi foarte deschis – el avea întotdeauna darul unei admirabile sincerităţi. Era limpede că, după părerea lui, războiul se terminase prematur – la urma urmei, era un război suportabil, ce mai? Totuşi, nici acum nu mergeau lucrurile prea rău. Scoţându-şi tabachera de aur, Joe îşi aprinse o ţigară, pufni pe nas fumul cu aromă de tutun turcesc, şi apoi, aplecându-se înainte, îl bătu pe David confidenţial pe genunchi.

— Ştii că am cumpărat topitoria Millington – vreau să spun, Jim Mawson şi cu mine. O, Doamne, mi-e aşa milă de bietul Stanley!

Acum au rămas definitiv la Bournemouth şi el, şi nevastă-sa n-a ştiut cum să scape mai repede din Platt Lane. Şi să ştii că, de fapt, era un băiat destul de drăguţ, însă tare schimbăcios. Am auzit că acum e o epavă, săracu, bolnav de nervi. Mde, în sfârşit, poate că de fapt lucrurile au luat întorsătura cea mai favorabilă pentru el, dat fiind că noi l-am scăpat de toată bătaia de cap cu fabrica; l-am scutit de încurcături şi i-am plătit şi un preţ, oricum, i-am plătit şi un preţ. Joe făcu o pauză, sorbi din ţigară şi zâmbi nevinovat către David.

Lăudăroşenia lui se rafinase mult între timp, căpătase subtilitate şi o spoială bine chibzuită de indiferenţă bonomă. Apropo, ştii că noi am primit comanda pentru noile instalaţii de la Neptun? Cum? A, da, sigur, ne-am reprofilat de îndată ce-am pus cruce războiului, în timp ce toţi cretinii stăteau cu fundul pe matriţele şi tiparele lor de glpanţe, ghiulele şi mai ştiu eu ce, întrebându-se cu degetu-n gură ce se întâmplă cu ei, noi ne-am întors la unelte, boljuri, bare de susţinere şi echipament de tracţiune. Ştii tu, continuă Joe, devenind mai intim şi totodată mai expansiv ca oricând, cât timp ţinea războiul, în minele de cărbuni totul era numai producţia şi iar producţia; nimeni n-avea timp să-şi recondiţioneze instalaţiile, chiar presupunând că ar fi putut face rost de utilajul necesar – deşi realitatea este că nici asta nu era posibil. Acum, Jim şi cu mine ne-am dat cu presupusul că de îndată ce se încheie pacea or să înceapă să ţipe cu toţii după materiale, şi n-o să fie nimeni care să răspundă la ţipetele lor, decât ăştia care se scoală mai de dimineaţă, alde Jim şi cu mine. Joe oftă uşurel. Aşa că, ce să-ţi mai zic? Uite-aşa am pus noi mâna pe comanda de utilaj pentru mina Neptun. Oho, să ştii că până la sfârşitul anului o să le livrăm pentru mina Neptun materiale în valoare de cincizeci de mii de lire.

Suma aceasta uriaşă, de-a dreptul fabuloasă, cincizeci de mii de lire, răsună ca o explozie în odăiţa plină de mobilă ieftină şi de fumul ţigării turceşti a lui Joe, gata să-i spargă timpanele lui Jenny, biata de ea. Auzi, dom'le, ce afaceri colosale învârte Joe ăsta! Jenfly rămase pur şi simplu ţintuită în scaun de invidie.

Joe văzu limpede efectul produs, remarcă privirea flămindă din ochii lui Jenny, ostilitatea rece din ochii lui David, şi toate astea îl ameţiră puţin. Cu un aer de superioritate, îi dădu drumul înainte, savurându-şi succesul:

— Acum, băgaţi bine de seamă, cu toate că avem foarte mult de lucru la fabrică – la fabrica Mawson şi Gowlan ar fi trebuit să spun – sună mai bine, nu? Iertaţi-mă, vă rog, dar nu pot să nu fiu puţin mândru de firma noastră. Mă rog, precum ziceam, Jim şi cu mine mai învârtim şi diverse treburi pe de lături. Să vă dau un exemplu: Aţi auzit de Consiliul materialelor de prisos? Nu? Joe clătină din cap, plin de regret. Păcat, era bine să fi auzit de asta. Dacă aţi fi auzit, poate scoteaţi şi voi ceva bani, deşi nu trebuie să uitaţi că ori de câte ori întreprinzi ceva trebuie să ai măcar o brumă de capital.

Uite cum e chestia: guvernul, având puteri şi mai mari în timpul războiului, a cumpărat şi a comandat în dreapta şi-n stingă şi a ordonat fabricarea a tot soiul de drăcii, de care acum nu mai are nevoie – lucruri felurite, începând cu cizme de cauciuc şi terminând cu o flotă de vase comerciale. Şi intrucât guvernul nu mai are nevoie de lucrurile astea, bine înţeles că vrea să scape de ele! Joe – ca un supus credincios al coroanei britanice – se legăna cu scaunul, permiţându-şi să zâmbească îngăduitor în privinţa modului său sui generis de a ajuta statul, după puterile lui modeste, să scape de lucrurile inutile. Vedeţi maşinuţa aia a mea, de afară?

— Oh, da, Joe! Exclamă Jenny, inecându-se de emoţie. E o frumuseţe.

— Da, nu e rea de loc, e chiar bunişoară, recunoscu Joe. Am cumpărat-o acum o lună. Hai că are haz să vă spun şi vouă cum s-a întâmplat. Făcu o pauză, şi ochii lui mici, negri scinteiară. Acum şase săptămâni am plecat cu Jim să inspectăm nişte materiale inutile dintr-astea de-ale statului, rămase dincolo de Morpeth. La o tăietură de pădure a unei fabrici de cherestea, am dat peste două motoare de tracţiune, folosite mai înainte pentru nişte gatere şi uitate acolo în graba demontării. Motoarele zăceau printre buşteni şi scânduri putrede, erau acoperite de rugină şi de buruieni până la volant. Aşa când te uitai la ele, ai fi zis că sunt nişte gunoaie, dar dacă te uitai expre şi mai în amănunt, erau bune, aproape noi. Şi făceau două mii de lire bucata, Joe se opri, bonom. Ei bine, eu şi cu Jim am făcut o ofertă ca să le cumpărăm drept fier vechi, şi oferta noastră a fost acceptată. Am pus să ni se aducă motoarele la Tynecastle, unde le-am curăţat, le-am vopsit şi le-am vândut pe un preţ frumuşel. Am „'âmpărţit câştigul pe din două, şi rezultatul – Joe făcu un semn către fereastră: micul autobuz de afară.

Tăcere. Apoi, un oftat de admiraţie, scăpat, în ciuda voinţei ei, de pe buzele lui Jenny. Automobilul ăsta minunat, minunat, care strălucea acolo, afară:” cumpărat, plătit, câştigat, dintr-o singură trăsătură de condei. Ce inteligenţă în afaceri! Oh, era prea mult, prea mult pentru puterile ei. Nu mai putea îndura!

Joe nu împinse lucrurile mai departe, îşi dădea bine seama când depăşea măsura cu floricelele, îşi întoarse ochii către ceasul ieftin, cu smalţ albastru, de pe cămin, şi, scoţând o exclamaţie, compară ora pe care o arăta acesta cu cea arătată de ceasul lui cu capace subţiri de aur. Sări pur şi simplu în sus.

— Dumnezeule! Trebuia să plec de mult. Trebuie să mă grăbesc, că altfel îl fac pe Jim să mă aştepte, îmi pare rău că sunt silit să vă părăsesc atât de curând, dar întâlnirea e la ora şapte, la restaurantul Central!

Le strânse mâinile şi se îndreptă spre uşă, volubil şi binevoitor, râzând şi vorbind, plin de entuziasm, plin de amabilitate şi plin de sine. Uşa se trânti, maşina dudui, şi Joe dispăru. David se uită la Jenny, cu surâsul lui uşor ironic.

— Eh, ăsta-i Joe, zise el.

Jenny îi întoarse privirea cu răutate.

— Ştiu eu foarte bine că ăsta-i Joe, se oţărî ea înţepată. Adică, ce vrei să spui?

— Nimic, Jenny, nimic. Dar acum, că a plecat, tocmai mi-am adus aminte că tot mai îmi datorează trei lire!

Atunci, în pieptul lui Jenny se stârni o furtună diavolească, aţâţată de pizmă şi de faptul că îşi putea da seama că Joe terminase definitiv cu ea. Buzele i se răsuciră într-o strâmbătură.

— Trei lire! Râse ea batjocoritor. Asta e un bacşiş pe care-l dă Joe unui chelner, şi încă aruncat, aşa, pe masă. Joe ăsta are o avere, poate să cumpere o mie de oameni ca tine. Ăsta e uri adevărat bărbat, fără doar şi poate. Un bărbat care ştie să se descurce, face una, alta, şi banul pică. De ce nu iei şi tu exemplu de la el? Uită-te la automobilul lui, la hainele lui, la bijuteriile lui, la ţigările pe care le fumează! Uită-te la el, asta-ţi zic, şi ruşinează-te şi tu puţin. Glasul ei urca din ce în ce mai siis, ajungând strident: Joe e genul de bărbat care-şi face nevasta să se distreze cum se cuvine, care o duce la restaurante, la ceaiuri dansante şi la alte localuri, o scoate în lume, o poartă elegantă şi aşa mai departe. Eu asta-ţi zic: uită-te bine la el şi pe urmă uită-te şi la tine. Tu nu eşti bun nici măcar să-i lingi tălpile lui Joe. Tu nici măcar nu eşti un bărbat. Eşti un ratat, asta eşti. Şi asta gândeşte acum Joe despre tine. Gonind în frumuseţea lui de automobil, Joe se reazemă de perne şi râde de tine. Râde de tine până nu mai poate. Un ratat, zice el, un ratat, un ratat, un ratat!

Vocea ei răsună şi mai strident, apoi spart; în jurul buzelor îi apăruse o'uşoară spumă, şi ochii îi scăpărau de ură.

David stătu drept în faţa ei, cu pumnii strânşi. Se stăpâni cu mare efort, dându-şi seama că singura cale de a o face să treacă de această criză era s-o lase în pace. Îi întoarse spatele, ieşi din odaie şi intră în bucătărie. Jenny rămase în hol, respirind agitat, înfierbântată. Îşi înăbuşi dorinţa vie de a se duce după David în bucătărie, ca să pună lucrurile la punct; dar îşi păstra pentru altă dată ironiile şi toate insultele usturătoare care-i stăteau pe buze. Cunoştea ea o cale mai bună decât asta. Înghiţi în sec. Aroma de ţigări scumpe care stăruia încă în aer o înnebunea pur şi simplu. Jenny se repezi în odaia ei, îşi puse pălăria şi ieşi afară.

Se întoarse târziu. Era aproape unsprezece. Dar David nu se culcase încă. Stătea lingă masa de brad din bucătărie, cufundat într-un exemplar proaspăt al legii cu privire la Comisia pentru industria cărbunelui, lege de curând adoptată. La intrarea lui Jenny în bucătărie, David ridică ochii. Stătea în pragul uşii, cu pălăria strâmbă, cu ochii sticloşi, cu obrajii brăzdaţi de vinişoare subţiri roşii.

Era beată moartă.

— 'seara, rânji ea. Tot te mai gândeşti cum să faci avere?

Vorbea încleiat, şi expresia de pe chipul ei era limpede. David sări în sus, îngrozit: n-o mai văzuse beată pină atunci.

— Lasă-mă-n pace! Strigă ea, şi, încercând să-l lovească, fu cât pe-aci să se prăbuşească. Nu vreau s'te-apropii de mine! Jos labele!

Nu meriţi o femeie ca mine!

Lui David i se făcu pur şi simplu greaţă.

— Jenny! O imploră el.

— Ce Şenny – Şenny? Îl maimuţări ea, şi făcu şi o strâmbătură de om beat. Apoi se clătină către el şi îşi puse mâinile în şold ca beţivii. Grojav mai eşti şi tu, mă faci să-mi irosesc cei mai fhrumoşi ani ai vieţii aici. M-am distrat de minune în timpul hăjboiului, când erai plecat. Şi vreau să mă distrez bine şi acum!

— Te rog, Jenny! O imploră el chinuit. Ar fi mai bine să te culci.

— Nu vheau să mă culc! Cotcodăci ea. Nu vheau să mă culc ca să phofiţi tu…

Uitându-se la ea, David îşi aminti deodată de copilul lor, şi durerea stârnită de actuala ei decădere deveni insuportabilă.

— Pentru numele lui Dumnezeu, Jenny, vino-ţi în fire! Chiar dacă eu nu mai contez câtuşi de puţin pentru tine, gândeşte-te la copilul nostru, gândeşte-te la Robert. Nu ţi-am vorbit niciodată despre el, nu vreau să te îndurerez. Dar amintirea lui nu înseanţnă absolut nimic pentru tine?

Jenny izbucni într-un hohot de râs şi râse, şi râse, ca la beţie, până ce începură să-i curgă balele.

— De mult tot mă ţineam să-ţi spun şi-n pri'inţa asta, rânji ea batjocoritor. De mult de tot. Copilul noş'ru! Ia nu mai face pe lordul şi nu te omorî cu iluziile! De unde ştii că era copilul tău?

Fără să-nţeleagă nimic, David o privi dezgustat. Asta o scoase din minţi.

— Pros'ule, ţipă ea deodată. Era al lui Joe!

David înţelese. Se făcu alb ca varul. O apucă violent de umeri şi o propti de pervazul uşii.

— E adevărat?

Privindu-l lung cu ochii ei sticloşi, trezită deodată de acest şoc, văzu că a mers prea departe, niciodată n-avusese de gând să-i mărturisească lui Davr'd adevărul, înspăimântată, începu să plângă.

Se pierdu cu firea. Lăsându-se moale la pieptul lui, începu să plângă din ce în ce mai tare, până la isterie.

— O, Doamne, Doamne! Lartă-mă, David, sunt rea, sunt rea.

Sunt foarte rea. Nu mai vreau să am de-a face cu bărbaţi niciodată, niciodată, niciodată! Vreau să fiu cuminte! Vreau să fiu cuminte!

Nu sunt prea sănătoasă, asta-i nenorocirea. Am o sănătate şubredă, şi de aceea trebuie să mai beau din când în când câte-un păhărel, ca să mai prind putere.

Şi Jenny îi dădu înainte cu urletele.

Cu aceeaşi faţă împietrită şi indârjită, David o trase până la canapea, sprijinindu-i în palmă capul moale. Ajunsă la paroxismul isteriei, Jenny bătea din călciie. Apoi îşi dădu iar drumul:

— David, te rog, iartă-mă de data asta şi dă-mi prilejul să mă îndrept. Să ştii că de fapt nu am o fire rea, zău că nu numai că el mi-a împuiat capul cu vorbe, dar acum, în orice caz, am sffrşit de mult, sunt lucruri uitate de ani de zile ai văzut doar şi tu cu ochii tăi, astă-seară, că se purta cu mine de parc-aş fi fost un gunoi. Şi tu, David, tu eşti cel mai bun bărbat care există, cel mai bun soţ de pe lumea asta. Dar mie nu mi-e bine, David, vai, stnt aşa de bolnavă!

N-am mai avut o vacanţă de-o veşnicie şi, zău, nu mă simt bine. Vai, David, dacă ai vrea să mai îmi dai un prilej de îndreptare, zău, David, David!

Privirea întunecată a lui David se ferea de ea. O lăsă să aiureze înainte ca să-şi descarce toate remuşcările chinuitoare. Dar se simţea apăsat de o durere cumplită. Jenny îi dăduse o lovitură îngrozitoare.

El ţinea la amintirea micuţului Robert, o păstra în adâncul inimii lui.

Iar ea izbutise să-i pângărească până şi asta!

În cele din urmă, Jenny încetă să mai scâncească, se potoliră şi bătăile din picioare. Urmă un răstimp de tăcere. David răsuflă adine.

Apoi, cu glas calm, îi spuse:

— Să nu mai discutăm despre asta, Jenny. Ceea ce spui tu e perfect adevărat. Nu eşti prea sănătoasă. Mă gândesc că poate ţi-ar face bine dacă ai pleca un timp din localitate. Nu ţi-ar plăcea să te duci la ferma lui Dan Teasdale, în comitatul Sussex? Aş putea foarte uşor să aranjez lucrurile. Sunt în corepondenţă cu Dan.

— La o fermă? Întrebă Jenny, tăindu-i-se respiraţia. Apoi continuă, cu priviri disperate care încercau să pară încântate:

Tocmai în Sussex?

— Da!

— Vai, David! Şi Jenny iar se puse pe plâns; perspectiva aceasta neaşteptată era atât de minunată, şi bunătatea lui David atât de minunată, şi totul atât de minunat. Vai, David, ce bun eşti cu mine!

Strânge-mă în braţe şi spune-mi că tot mă mai iubeşti.

— Dar îmi făgăduieşti că acolo n-ai să te mai atingi de băutură?

— Îţi făgăduiesc, David, zău! Zău că da!

Suspinând, Jenny jură, într-un acces de cuminţenie şi devotament.

— Bine, Jenny; atunci, să aranjez eu lucrurile.

— O, David, spuse ea printre suspine, înecându-se şi atârnându-se de el. Tu eşti cel mai bun bărbat de pe lumea asta.