CAPITOLUL XV.

Într-o dimineaţă a lunii următoare – iunie – David o conduse pe Jenny la Gara Centrală din Tynecastle. N-a fost mare lucru să aranjeze cu Grace Teasdale s-o primească pe Jenny la Winrush.

Grace a fost încântată. David nu putea să-i plătească o sumă săptămânală prea mare, dar din scrisoarea sinceră şi lipsită de orice pretenţii a lui Grace David avu sentimentul că soţia lui o să fie binevenită acolo.

Jenny era în culmea fericirii. I se suise la cap emoţia vacanţei, ochii îi străluceau din nou, obrajii i se îmbujoraseră. Toată atitudinea ei era gingaşă, caldă pocăită. Se şi vedea dând de mâncare la pui, mângâind mieluşeii drăgălaşi şi, la sfârşitul celor trei săptămâni, întorcându-se la David purificată, sfinţită şi mai frumoasă ca oricând.

Vai, ce idee drăguţă!

Stătea cu David lângă uşa deschisă a compartimentului după ce-şi rezervase un loc la geam, cu faţa spre locomotivă punând acolo o grămadă de ziare şi o revistă ilustrată. Aprecia amabilitatea lui David de a-i cumpăra revista ilustrată – nu că ar fi încântat-o prea mult alegerea făcută de el, ci pentru faptul că aşa era de bon ton, ca o doamnă să pornească în călătorie cu o revistă ilustrată. Şi Jenny nu era niciodată mai fericită decât atunci când purtarea ei era de bon ton. Sporovăia într-una cu David, aruncându-i din când în când ocheade pline de tandreţe şi melancolie, mărturie a căinţei şi a sincerităţii ei în dorinţa de îndreptare. David era foarte tăcut. Adeseori, Jenny se întreba ce-o fi gândind el despre… Mă rog… Despre „vorbele scăpate” de ea din prostie. Uneori avea vagul sentiment că David uitase complet de povestea aceea, sau că nu crede o iotă din ea, întrucât niciodată nu-i mai suflase o vorbă în această privinţă… în orice caz, de un lucru era sigură: că a iertat-o. Şi lucrul acesta îi mângâia orgoliul lui Jenny. Nici prin cap nu-i trecea ce îngrozitoare lovitură însemnase pentru David dezvăluirea pe care i-o făcuse. O – socotise întotdeauna o soţie credincioasă. Păstrase amintirea micuţului Robert cu mare tandreţe. Şi ea sfărâmase toate acestea dintr-o singură vorbă, rostită la beţie. David suferea îngrozitor, dar pentru că n-o acuza, nu-i lua interogatorii peste interogatorii, nu căuta să-i smulgă amănuntele sordide şi n-o zvânta în bătăi, Jenny credea că el nu suferă. Nu-l cunoştea cu adevărat pe David. Nu era în stare să aprecieze forţa şi totodată gingăşia care-l făcea să se închidă în el şi să tacă. În adincul inimii ei, Jenny era nedumerită, încântată şi, poate, niţel dispreţuitoare.

Se uită la orologiul cel mare din capătul peronului.

— Ei, spuse ea, se apropie momentul!

Se urcă în compartiment şi închise uşa. Locomotiva fluieră.

Jenny îl îmbrăţişa afectuos pe David. Se despărţi de el spunându-i:

— Nu-i aşa că o să-ţi fie dor de mine, David?

Apoi se instala cu un oftat de plăcere. A fost o călătorie lungă, dar a trecut destul de repede, pentru că avea la ea magazinul acela ilustrat, sandvişurile şi posibilitatea unui interesant studiu asupra tovarăşilor de călătorie. Jenny era foarte mândră de capacitatea ei de a eticheta oamenii: dintr-o singură privire ageră, putea să spună precis ce fel de haine poartă, cit costă pălăria, dacă diamantul este veritabil sau fals dacă sunt sau nu „oameni cu adevărat de bună condiţie”.

La ora două, Jenny schimbă trenul, la trei porni pe culoar, bău un ceai şi avu o conversaţie foarte de bon ton cu un tinăr blond şi drăguţ de la aceeaşi masă a vagonului-restaurant. De fapt, nu era chiar de la aceeaşi masă, era de la masa de alături, dar el a schimbat locurile şi s-a aşezat la masa ei. Ce carghios lucru, să se nimerească a fi tocmai un voiajor comercial! Cu un mic chicot de ris în adâncul inimii ei, îşi aminti de voiajorul comercial chel pe care-l inventase ea pentru a-l îmbrobodi pe David, în luna lor de miere la Cullercoats.

Bietul David! De fapt, Jenny se purtă destul de distant cu tânărul blond şi drăguţ – manifesta doar un interes foarte politicos pentru ceea cc-i spuse el, şi anume că prezintă mostre de aparatură chirurgicală – a, nici p grijă, Jenny fu cum nu se poate mai la locul ei, şi luându-şi rămas hun de la tânăr îi întinse mina ca o adevărată doamnă.

La patru şi jumătate ajunse la nodul feroviar Barnham unde o întâmpină în gară Dan Teasdale. Părea mare, voinic şi fericit. Era îmbrăcat cu o cămaşă veche de la armată, deschisă la gât, cu pantaloni de călărie din pluş cord şi cu moletiere'. Dan avea o maşinuţă mică, un ForU-ţransformat în camionetă. Ridicându-i fără nici un efort valiza şi punând-o la spate, o conduse pe Jenny în satul Winfush şi apoi la fermă.

Pentru Jenny, ferma fu o adevărată încântare. Dar o şi mai mare încântare îi produse afecţiunea cu care o întâmpină Grace. Fata îi pregătise ceaiul şi o gustare – ouă proaspete, pandişpan şi o mulţime de prăjiturele foarte drăguţe, despre care-i spuse că sunt o specialitate locală. Se aşezară cu toţii la masă – Jenny, Grace, Dan, micuţa Caroline-Ann. Iar copilaşul cel mic, Thomas, poreclit Dickery-Dock, cocoţat pe tronul lui, fu aşezat în dreapta lui Grace. Stând aşa la masă, în bucătăria cu dale mari de piatră, Jenny începu să-şi manifeste încântarea faţă de savoarea prăjiturelelor, de gustul ouălor proaspete şi faţă de drăgălăşenia lui Dickery-Dock. Jenny îşi exprima încântarea faţă de tot. Totul era un deliciu, aşa declară Jenny.

După ceai, Grace o plimbă peste tot, pe teritoriul fermei, explicându-i că nu e un lot prea mare de pământ, doar patruzeci de pogoane. Au închiriat-o de la bătrânul domn Purceii. Grace nu căută de loc să ascundă ceea ce micuţa dar agera Jenny sesizase foarte limpede, îi spuse cu cea mai deplină simplitate că Dan şi cu ea o duc foarte greu. Creşterea puilor, principala atracţie şi totodată ocupaţie a lui Dan, cerea foarte multă muncă, şi era prost răsplătită. Dar pe timpul verii, aveau să primească vizitatori în pensiune, şi de la aceşti vizitatori, zâmbi Grace, aveau să scoată bani. Grace zâmbea adesea:

Era extrem de” fericită de viaţa ei cu Dan, Caroline – Ann şi Dickerydock; trebuia să muncească pe rupte, dar era fericită, îl smulsese pe Dan de la Neptun, îl dusese cât mai departe de mina aia nenorocită, şi asta conta cel mai mult. Cât despre hani, adăugă Grace, banii nu fac nici două parale.

Înduioşată de confidenţele Lui Grace, Jenny o aprobă cu căldură. Afectată ca o mironosiţă, dar emoţionată la gândui că poate sprijini argumentele lui Grace, exclamă:

— Vai, exact aşa spune şi David al meu! Asta e şi părerea lui despre bani.

Obosită frântă de pe urma călătoriei Jenny se culcă devreme în seara aceea. Dormi buştean, şi când se trezi, odaia era scăldată în lumina soarelui, pomii se legănau în bătaia vântului, şi de undeva se auzea mugetul unei vaci. „Vai, ce drăguţ!” se gândi Jenny, minţindu-se singură cu generozitate. Se auzi o bătaie în uşă.

— Intră, cântă Jenny, în culmea bunei stări.

O fată durdulie, singura slujnică a lui Grace, angajată cu ziua chiar de acolo, din sat, intră şi-i aduse ceaiul. Fata se numea Peg.

Avea obrajii roşii ca cireaşă şt picioarele scurte şi solide ca ale unui pian de concert. Jenny simţi imediat că picioarele lui Peg or să fie o mare distracţie pentru ea. Avea nişte picioare „formidabile”!

După ce-şi sorbi ceaiul, Jenny se sculă, îşi puse capotul şi papucii verzi, împodobiţi cu pompoane de puf. Erau pufoşi, ca şi capotul ei, şi drăguţi Se îndreptă cu paşi mici şi gingaşi către baie.

Era o casă veche, cu podele din scânduri mari şi bine lustruite. N-avea tapet pe pereţi, dar Grace îi zugrăvise singură. Culoarea vie a pereţilor era foarte de efect, în comparaţie cu lemnul vechi şi întunecat. Şi odaia de baie era drăguţă, foarte simplă, şi emailată.

Jenny făcu o baie. Acasă, Jenny nu făcea niciodată baie dimineaţa, dar, mă rog, când eşti în vizită la cineva, orişicât, e firesc… Totuşi.

După gustarea de dimineaţă, Jenny făcu o plimbare de una singură, pe întinsul fermei, descoperind la fiecare pas noi prilejuri de încântare. Puişorii cei scumpi, mânca-i-ar mama, mirosul plăcut al hambarului, grădina drăguţei de Grace, cu pietriş şi tufe de ochii-şoricelului, şi admirabila crescătorie de purcei de lapte, care fugiră dinaintea ei, dând din codiţe şi săltând, săltând, parcă ar fi fost nişte ogari în miniatură. „Vai, zău dacă nu-i minunat la ţară, minunat!” răsuflă Jenny într-un extaz idilic.

La ora unsprezece, Grace o întrebă dacă nu vrea să facă o baie în mare. Îi spuse că în timpul verii, Dan cu ea şi cu „familia” se scaldă în fiecare zi, indiferent dacă au sau nu mult de lucru, chiar dacă nu-şi văd capul de treburi. Zâmbind, adăugă că şi ea, şi Dan făcuseră legământ în privinţa asta. Jenny nu ştia să înoate, dar fu bucuroasă să meargă cu ei la plajă – o fişie scurtă de pământ nisipos, la marginea fermei lor.

Jenny rămase să-i privească de pe plajă, în timp ce Grace, Dan şi „familia” intrară în apă. Dan o ţinea pe Caroline-Ann, iar Grace avea grijă de Dickery-Dock, un prunc de şase luni. Se distrau grozav în apa puţin adâncă apoi, în timp ce copilaşii rămaseră întinşi pe nisipul moale şi fierbinte, Grace şi cu Dan porniră în larg. Se avântară departe de tot. Înotând admirabil, şi când se întoarseră arătau exact ca poza de pe coperta revistei lui Jenny. Lui Jenny i se puse un nod în gât. Silueta zveltă dar robustă a lui Grace era'dreaptă şi degajată, pielea ei – bronzată. Acum se jucau amândoi, aruncându-şi-l pe Dikery-Dock unul altuia, ca pe-o minge. Şi ce mult îi plăcea bebeluşului! Caroline-Ann alerga de i -!O până colo, în pielea goală, ţipând fericit; şi rugind mereu pe mămica şi pe tăticu să-l lase pe Dickery-Dock să cadă. Dar mămica şi tăticu nu voiau, şi până la urmă Dan o trase pe Caroline-Ann de picior, şi căzură cu toţii, claie peste grămadă, râzând cât îi ţinea gura.

După aceea, jumătatea de oră de răgaz a lui Dan luă sflrşit, aşa că el se repezi înapoi, să ducă maşina la Fittlehampton. Jenny se întoarse gânditoare, împreună cu Grace. Într-adevăr, ce contau banii pentru oamenii ăştia fericiţi? Aveau o sănătate minunată, respirau aer proaspăt, făceau baie în mare şi se zbenguiau în strălucirea soarelui.

Jenny se aşeză imediat după prânz să-i scrie lui David o scrisoare. Umplu patru pagini, udându-le cu lacrimi, ridicând în slava cerului frumuseţile vieţii simple şi plăcerile pe care ţi le oferă şederea la ţară. Se duse pe jos până la gara Barnham, ca să pună scrisoarea la cutie, şi se simţi purificată şi înălţată. Avea impresia că în sfârşit se regăseşte. Ar putea foarte bine să fie şi ea ca Grace, dacă ar vrea; la urma urmei, de ce nu? Zâmbi. Încercă, gingaş, să mângâie un mieluşel, care împungea cu botul către ea, prin gardul viu din marginea aleii. Dar mielul o luă la fugă şi se opri în mijlocul câmpului, făcându-şi nevoile pe o căpiţă de fin. Nu-i nimic, nu-i nimic, n-are importanţă, totul era prea minunat pentru a putea fi descris prin cuvinte.

A doua zi, soarele strălucea la fel de luminos, şi tot aşa şi în ziua următoare, şi în cealaltă, şi totul era încă minunat. Poate însă…

Dacă stai să te gândeşti, poate că nu era chiar minunat de tot, de tot.

Jenny înţelegea, desigur, că omul se deprinde după o vreme cu unele lucruri, şi tocmai de aceea, măcar că-i plăcea foarte mult la fermă, nu-i mai plăcea chiar aşa de mult ca la început.

„Curios!” zâmbi Jenny în sinea ei, sâmbăta următoare, în timp ce fuma liniştită o ţigară pe plajă. Nu se putea spune că Dan şi cu Grace nu s-ar mai fi purtat drăguţ cu ea. Dan şi cu Grace erau perfecţi. Dar – se văzu ea silită să recunoască – era niţeluş, aşa, doar ijn picuţ, cam plictisitor: pe toată plaja aia nici ţipenie de om, ca să nu mai vorbim de o orchestră ceva, sau de lume la promenadă; cât despre hrănitul puilor d ăină, era sătulă până-n gât! Şi pe urmă, şi porcii ăia! Nici nu mai putea să sufere să vadă în ochi animalele alea murdare.

Se ridică de pe plajă şi, simţind că trebuie neapărat să facă ceva, se hotărî să se ducă până la Barnham. Acolo îşi cumpără încă un pachet de ţigări şi un ziar de dimineaţă, apoi intră să bea un pahar de Porto la Gândul vesel. Oh, ce bombă ordinară! Cum naiba nu le era ruşine să-i zică „hotel”? Şi ea arăta admirabil, doar se vedea într-o oglindă de pe zidul din faţă, pe care era şi o reclamă pentru berea Bass. Arăta aşa de bine, şi nu era nimeni care s-o vadă decât baba aia reumatică, cu mâinile strâmbe, care se uita chiondorâş la ea, şi aproape că nici nu vru s-o servească. Baba tocmai dăduse de mâncare la găini. „Dumnezeule! Se gândi Jenny, dar ce naiba, n-o să mai scap niciodată de găinile astea blestemate?”

La înapoiere merse destul de repejor, se duse direct în camera ei şi începu să citească ziarul. Era un ziar londonez. Lui Jenny îi plăcea la nebunie Londra. Fusese acolo de patru ori în viaţa ei, şi de fiecare dată se distrase grozav. Citi toate ştirile din lumea mondenă londoneză, şipe urmă toată mica publicitate. Asta era de fapt partea cea mai interesantă, zău aşa, în special anunţurile şi ofertele de serviciu referitoare la vânzătoare de prăvălie, cu practică în comerţ.

Jenny se culcă foarte gânditoare în seara aceea.

A doua zi ploua.

— Doamne! Oftă Jenny privind fără expresie la ploaie, care cădea într-una. O duminică ploioasă!

Refuză să se ducă la biserică, se învârti morocănoasă prin vilă şi răspunse foarte ţâfnoasă la drăgălăşiile lui Caroline-Ann. După amiază, Grace se odihni puţin, iar Dan se duse la şură să aranjeze finul. Peste cinci minute, Jenny se înfiinţa şi ea în şură.

— A, bună! Îi strigă ea veselă lui Dan, aruncându-i o privire scânteietoare şi sprinţară, după care se proţăpi în uşă cu un aer foarte cochet.

Dan o privi cât se poate de simplu şi fără pic de zâmbet pe faţă.

— Bună, zise el fără entuziasm şi întorcându-i spatele îşi văzu de treabă, muncind pe rupte la aranjarea finului.

Jenny făcu o mutră plouată. Rămase locului un minut, jignită de moarte, dar căutând să-şi salveze mândria. Se mira singură cum de nu şi-a dat seama de la început că Dan nu are ochi pentru altă femeie decât Grace. Era un guguştiuc. Apoi Jenny ieşi în ploaie.

— Guguştiuc, mormăi ea, un guguştiuc afurisit!

Ziua următoare se arătă la fel de ploioasă. Nemulţumirea lui Jenny spori. Cât timp avea să mai sufere ea aici, în groapa asta blestemată şi prăpădită? Încă douăsprezece zile; a, nu, asta în nici un caz! Era dornică de puţină viaţă, de puţină distracţie, nu era ea făcută pentru mizeria asta. Începu să-l ocărască în gând pe David pentru că o trimisese aici, ba chiar să-l urască pentru această faptă.

Păi da, sigur, lui îi convenea! Fără îndoială că el se distra pe rupte la Tynecastle; ştia ea foarte bine de ce sunt în stare bărbaţii când le pleacă nevestele. Se distrează cum nu se poate mai bine, în timp ce ea rămâne înţepenită aici, în mocirla asta nenorocită.

Şi, conform felului ei caracteristic de a gândi, Jenny începu să sucească şi să răsucească în minte întreaga chestiune a relaţiilor ei cu David. În nici un caz nu avea de gând să suporte aşa ceva. Şi, la urma urmei, de ce-ar face-o? Ea putea să fie independentă şi să câştige patru lire pe săptămână, şi pe deasupra să se bucure şi de plăcerile pe care i le oferea Londra, în orice caz, un lucru era limpede: pe David nu-l iubea cine ştie ce.

A doua zi ieşi soarele, un soare strălucitor, minunat, care însă nu izbuti să aducă pic de căldură pe chipul lui Jenny. Uşile şi ferestrele de la fermă erau Jarg deschise, adia o briză admirabilă.

Grace făcea gem de vişine, un gem foarte bun, cu vişine din propria ei livadă. Se învârtea, îmbujorată şi fericită, prin bucătăria spaţioasă.

I se păru că Jenny arăta niţel abătută, şi când mulse singura lor vacă, de rasă Guernesey, îi oferi un pahar de lapte gras, cu spumă.

— Nu-mi place laptele, replică Jenny, şi ieşi morocănoasă în curtea însorită.

Albinele bâzâiau dând târcoale florilor; într-un colţ, Dan tăia lemne-pentru foc – toporul descria un arc fulgerând văzduhul – iar departe, pe câmp, vitele rumegau la umbră. Era frumos.

Dar nu şi pentru Jenny. Acum nu mai putea să sufere toate astea, nu mai putea să le sufere, şi pace! Ei îi era dor de Londra, îşi băgase în cap să se ducă la Londra, avea poftă să se bucure de zarva, forfota şi farmecul străzilor. Cu nasul în vânt şi cu un mers ţanţoş, porni până la Barnham şi-şi cumpără un ziar. Rămase în faţa prăvăliei şi citi mica publicitate – vai, ce multe anunţuri erau! Jenny era sigură că poate să obţină un post, măcar la unul dintre ele. Aşa, mai mult ca să-şi omoare timpul, făcu o plimbare până la gară şi întrebă ce trenuri sunt pentru Londra. Află că era un expres la ora 4.

Se hotărî într-o clipă. In după-amiaza aceea, în vreme ce Grace era ocupată la bucătărie cu prepararea ceaiului, Jenny îşi strânse lucrurile şi o şterse. Luă trenul de ora 4 pentru Londra.

Când Grace se duse s-o cheme şi văzu că şi-a luat bagajele şi a plecat, se sperie îngrozitor. O ţinu tot o goană până la bucătărie.

— Dan! Strigă ea, Jenny a plecat. Dar ce i-am făcut noi?

Dan tocmai îşi ungea nişte gem proaspăt de vişine pe o felie mare de pâine. Se opri.

— Va să zică a plecat, eh?

— Da, dragă! Oare am supărat-o cu ceva? Sunt foarte necăjită.

Dan îşi reluă cu mult interes operaţia de întindere a gemului pe pâine. Muşcă o bucată cât toate zilele de mare; apoi, mestecând-o încet, îi răspunse:

— Vezi-ţi de treabă, draga mea. Nu merită să te necăjeşti pentru ea. Mie nu mi se pare că era mare lucru de capul ei.

Se prea poate ca această frază să arate că de fapt tânărul nu era chiar un guguştiuc, cum îl socotise Jenny.

În seara aceea Dan se căzni mult şi alcătui o scrisoare către David. Îşi exprimă regretul pentru faptul că Jenny a fost silită să-şi întrerupă şederea la Winrush şi adăugă că speră din tot sufletul să ajungă cu bine acasă.

David primi scrisoarea în seara următoare, îi provocă o mare nelinişte: Jenny nu sosise încă. Îi aruncă o privire maică-si, care venise să-i facă menajul, dar nu-i spuse nimic. Gândi că Jenny trebuie să sosească a doua zi. În ciuda tuturor celor întâmplate, o mai iubea încă; avea să vină negreşit.

Dar Jenny nu veni.