CAPITOLUL XIX.

Într-o duminică din vara anului 1925, întorcându-se de la plimbarea pe care o făcuse după amiază pe la dune, David o întâlni pe Armie cu micuţul Sammy, la capătul dinspre răsărit al străzii Lamb.

La vederea lui David, Sammy alergă înainte cu un strigăt de triumf – băieţelul îl iubea grozav – şi strigă:

— Sâmbătă iau vacanţă. Aşa-i că-i grozav?

— Chiar că-i grozav, voinicule!

David îi zâmbi lui Sammy, dar îndărătul zâmbetului stăruia gândul că deşi Sammy se făcuse mare, nu arăta prea voinic şi (are ar mai fi avut nevoie de o vacanţă! Băieţaşul împlinise opt ani, avea faţa palidă şi fruntea înaltă, iar ochii îi erau albaştri, veseli, şi se făceau mici de tot când râdea, exact ca ai lui taică-su. Era îmbrăcat foarte curat şi îngrijit. Pentru această plimbare pe care o făcea duminica, Annie îi lucrase un costumaş dintr-un cuponjde serj gri, cumpărat de la magazinul Bates. Se înălţa repede băiatul, şi ghetele, luate mai puţin pentru frumuseţe cit ca să-l ferească de umezeală, păreau enorme, din pricină că avea picioarele tare subţiri, de copil în creştere.

— O să ai multă bătaie de cap, Annie, îi spuse David, întorcându-se către mama lui Sammy, care se apropiase liniştită de ei. Eu ştiu ce-nseamnă vacanţele astea!

— Sunt supărată pe Sammy, replică Annie, fără pic de supărare în glas. A ţinut morţiş să se caţăre pe poarta de la Sluice Dene şi i-a crăpat gulerul nou de celuloid.

— Am vrut să iau nişte ghinde, zise Sammy, foarte serios.

Aveam mare nevoie de ele, Davey.

— Nene Davey, protestă Annie, cu reproş în glas. Sammy, de când ai început să vorbeşti aşa?

— Lasă-l în pace, Annie! Zise David. Doar sâritem prieteni, nu?

Ce zici, Sammy?

— Aşa e, zâmbi Sammy,cu gura până la urechi.

Şi David surise din nou. Dar uitându-se la Annie, îi pieri surâsul de pe buze. Annie părea într-adevăr istovită. Avea cearcăne la ochi şi era la fel de gălbejită ca şi Sammy, care moştenise paloarea lui taică-su. Se sprijinea uşor cu mina de perete. David ştia bine că Annie o duce tare greu, că trage cit şapte, întrucât pe bătrânul Macer îl înţepenise de tot reumatismul, Pug nu lucra tot timpul la Neptun, iar dânsa mai trebuia să îngrijească şi copilul. Ştia că Annie spală rufe pe la casele oamenilor şi se mai angajează şi cu ziua la curăţenie, ca s-o poată scoate la capăt. De nenumărate ori se oferise s-o ajute, dar ea nici nu voia să audă de bani, fiind o fire foarte independentă. Ceva îl îndemnă pe David să întrebe:

— Dar dacă stăm strâmb şi judecăm drept, tu, Annie, de când n-ai mai avut o vacanţă?

Privirea ei placidă căpătă o nuanţă de surprindere.

— Păi, am avut vacanţă, când eram la şcoală, zise ea mirată, aşa cum are acum Sammy.

Asta înţelegea Annie prin vacanţă – pentru ea concediu nu exista, nu avea idee ce-nseamnă schimbarea de aer, de decor, promenadele albe, plajele scăldate în soare, muzica amestecându-se cu freamătul valurilor. Patosul cu care răspunsese fără voia ei îi puse un nod în gâi lui David. Luă o hotărâre rapidă şi cu totul neaşteptată Ii spuse, aşa. Într-o doară:

— Ce-ar li să vii împreună cu Sammy să stai o săptămână la Whitley Bay?

Annie rămase locului, cu ochii aţintiţi la pavajul fierbinte.

Sammy scoase un chiot, şi apoi se sperie.

— Whitley Bay, reproduse Sammy ca un ecou. Phiii, ce mi-ar plăcea să merg acolo!

David n-o slăbea din ochi pe Annie.

— Mi-a scris Harry Nugent şi m-a poftit să mă întâlnesc cu el la Whitley Bay, în ziua de douăzeci şi şase. Apoi David minţi: De fapt, mă hotărâsem dinainte să petrec şi eu o săptămână în staţiune.

Dar Annie continua să rămână nemişcată, cu ochii în pământ, mai palidă ca oricând.

— A, nu, David, zise ea. Nu cred că se poate.

— Hai, mamă, te rog! Scânci Sammy plângăreţ.

— Zău, Annie, nici ţie nu ţi-ar strica puţină schimbare, şi nici lui Sammy.

— Adevărat că astăzi a fost cam prea cald, încuviinţă ea.

Gândul unei săptămâni petrecute la Whitley Bay, împreună cu Sammy, era extrem de atrăgător, de o strălucire orbitoare dar în mintea ei vedea numai piedici – erau o mie de greutăţi care se iveau:

N-avea haine, avea „să-î facă de râs” pe David, apoi trebuia să îngrijească de taică-su, Pug putea să se apuce iar de băutură dacă-l lăsa în banii lui. Apoi îi veni o idee minunată. Exclamă:

— Ia-l pe Sammy!

David îi răspunse aspru:

— Sammy nu se mişcă un pas fără maică-sa.

— Haide, mamă, te rog, scânci iarăşi Sammy, cu feţişoara lui palidă plină de o disperare care-ţi dădea de gândit.

După un răstimp de tăcere, Annie ridică ochii şi-i zâmbi lui David, cu zâmbetul ei liniştit dintotdeauna.

— Bine, David, zise ea. Dacă tu eşti aşa de bun şi vrei să ne iei…

Lucrurile erau aranjate. Pe David îl cuprinse deodată o bucurie surprinzătoare. Parcă s-ar fi aprins o strălucire nouă înăuntrul lui.

Se uită în urma lui Annie, care se îndepărta în jos, către sirada Cheiului, alături de un Sammy săltând de bucurie în jurul ci, cu ghetele lui mari şi gulerul rupt, şi toate celelalte. Zburda şi ciripea într-una despre Whitley Bay. Apoi David se îndreptă către casa lui, luând-o pe uliţa Lamb. Acum poteca nu mâi era năpădită de bălării, grădiniţa arăta în sfârşit curată şi îngrijită, şi un şirag întreg de condurul-doamnei îşi revărsa galbenul strălucitor pe zid. Pietrele d în pragul uşii fuseseră aranjate de Martha ca solzii, lipite cu lut şi spoite în alb; iar la storuri, Martha potrivise nişte perdeluţe croşetate frumos, aşa cum numai mâinile ei ştiau s-o facă. Dintre casele minerilor, doar cele mai frumoase aveau storuri cu perdeluţe croşetate – semnul cel mai bun al unui miner gospodar – dar nicăieri, în tot oraşul Sleescale, nu găseai împletituri mai frumoase ca astea.

David îşi lăsă pălăria în vestibul şi intră în bucătărie, unde o găsi pe Martha în picioare, pregătindu-i nişte bobâlnic pentru ceai.

Martha îl slujea de dimineaţă până seara, de parcă sub corsajul ei^ sobru s-ar fi ascuns un demiurg veşnic activ, veşnic mândru de creaţiile în materie de gospodărie. Bucătăria era atâl de curată, încât, la urma urmei, puteai să-ţi bei ceaiul şi pe podea – curn zicea lumea de pe meleagurile acelea. Mobila de lemn strălucea, vesela de porţelan scânteia pe bufet. Ceasul frumos de marmură, câştigat de tatăl Marthei la concursurile de popice şi adus din uliţa Inkermann când îşi părăsise casa veche de acolo, ticăia solemn, ca o sacră bijuterie de familie, pe poliţa înaltă a căminului, în casă domnea atmosfera senină şi înălţătoare a duminicilor.

David o cercetă cu atenţie pe Martha. Într-Un târziu, îi spuse:

— Mamă, de ce nu vii şi tu să stai o săptămână la Whitley Bay?

Eu mă duc acolo în ziua de nouăsprezece.

Martha nu întoarse capul şi continuă să analizeze cu aceeaşi atenţie ca şi până atunci buruienile din oală: nu putea să suporte o pată pe o foaie de salată sau de bobâlnic. Tocmai când David începuse să creadă că nu l-a auzit, Martha îi spuse:

— Ce să caut eu Ia Whitley Bay?

— Mde, mamă, ziceam că poate ţi-ar face plăcere. Vine. Şi Annie cu băieţelul, zise el, căutând să adopte tonul cel mai cuceritor.

N-ar strica să vii şi tu.

Martha rămase tot cu spatele la el, şi un minut întreg nu-i răspunse nimic, într-un târziu însă, pe un ton absolut neutru, îi spuse:

— Nu. Mă simt bine şi aici!

Când se întoarse călre el, cu farfuria de mâncare, faţa ei era de-a dreptul rigidă.

V David ajunsese acum s-o cunoască destul de hine ca să-şi dea seama că n-are rost să insiste mai mult. Aşezându-se pe divan, lângă fereastră, puse mâna pe ultimul număr al publicaţiei Muncitorul independent. Articolul lui săptămânal, făcând parte dintr-o serie de foiletoane care-i apăreau cu regularitate de un an de zile, era publicat în pagina întâi, iar pe foaia din mijloc era reprodus, cuvânt cu cuvânt, discursul pe care-l ţinuse marţi la Seghill. Nu citi niciunul din cele două materiale. David avea 35 de ani. De patru ani încoace muncea pe rupte, organizându-i pe muncitori, ţinându-le cuvântări, colindând tot ţinutul, fără să se cruţe vreodată. Izbutise să sporească cu peste patru mii de muncitori numărul membrilor de sindicat din Edgeley. Căpătase reputaţia unui om tenace, puternic şi capabil.

Editura Anvil Press îi publicase trei monografii, iar lucrarea sa Poporul şi minele îi adusese^lecoraţia Russell. Medalia o avea undeva pe sus, rătăcită printr-un sertar. Simţi că-l năpădeşte un val de tristeţe. In după-amiaza aceea, jos la dune, ascultase cântecul ciocârliei, care-i amintise de băie'ţelul deprins să vină,des pe acolo, cu aproape douăzeci de ani în urmă. Apoi îşi adusese aminte de Jenny.

Ce Dumnezeu s-o mai fi întâmplat cu ea? Draga de Jenny! Cu toate cele întâmplate, David tot o mai iubea, îi ducea dorul, şi din când în când se gândea mult la dânsa. Şi acest gând, care răzbise printre razele de soare şi trilurile ciocârliei, îl întristase. E adevărat că întâlnirea cu Annie şi Sammy îl mai înviorase puţin, dar acum căzuse iar pradă tristeţii. Poate că Martha era de vină – ea cu atitudinea ei! Nu era ' oare trudă zadarnică să tot încerci în fel şi chip să schimbi cursul vieţii maselor mari ale omenirii, când ascunzişurile inimii fiecărei fiinţe în parte rămân o taină de nepătruns şi de neschimbat? Uite, Martha de pildă: ea nu era în stare să ierte pe cineva.

După ceai, David se simţi mai bine; cu toate că Martha era aşa neînduplecată, de gătit gătea foarte bine. David se apucă să-i scrie lui Harry. În alegerile din anul acela, şi Dudgeon, şi Bebbington,. Şi Hârry Nugent izbutiseră să-şi păstreze mandatele de deputat. Numai că Bebbington era cât p-aci să şi-l piardă: se iscase un scandal public în legătură cu divorţul intentat de şir Peter Qutram, în care fusese implicat şi numele lui Bebbington. Dar până la urmă, lucrurile se muşamalizaseră, aşa că Bebbington izbuti totuşi să smulgă o mică majoritate. David îi scrise mult lui Harry. Apoi puse mâna pe cartea lui Erich Flittner Practica controlului guvernamental. In ultima vreme, pe David îl interesau şi Flittner, şi Max Sering *, în special cartea celui dinlii,Atac împotriva colectivităţii, dar în seara aceasta, sensul cuvintelor lui Flittner îi cam scăpa. Gândurile lui David zburau mereu către „atacul” de la Whitley Bay, şi se hotărî în gând să-l înveţe pe Sammy să înoate, ceea ce ar fi o distracţie grozavă; Pe urmă o să-i cumpere îngheţată; sub nici un cuvânt nu trebuia să uite de îngheţată.

Nu era imposibil ca şi Annie să aibă o slăbiciune tainică pentru îngheţată, în special pentru casata siciliana, servită între foi de tort.

Oare Annie avea să rămână tot aşa neînduplecată şi în faţa unei porţii de casată? David se rezemă de speteaza scaunului şi râse zgomotos.

Realitatea este că în următoarele zece zile nu izbuti de loc să se mai gândească la altceva decât la Whitley Bay, la scăldat, la Annie şi la Sammy. În dimineaţa zilei de 19, când sosi la Gara Centrală din Tynecastle, unde aranjase să-i întâlnească pe Anni şi pe Sammy, era de-a dreptul emoţionat. In ultimul moment fusese reţinut de un dosar pentru plata unor despăgubiri şi ajunse cu sufletul la gură în holul cu casele de bilete, unde-l aşteptau Annie şi băiatul.

— Mă temeam că am să scap trenul! Exclamă el zâmbind şi trăgându-şi sufletul, gândind totodată că nu e rău să fii încă tânar, de ajuns de tânăr că să te emoţionezi şi să gâfâi.

— Dar nu e târziu de loc, zise Annie, pe tonul ei practic dintotdeauna.

Sammy nu zise nimic; îl dădăcise maică-sa să tacă din gură, dar ochii lui albaştri, strălucitori, şi feţişoara curat spălată şi frumuşică exprimau o întreagă filosofie a vieţii.

David înşfacă valizele şi se urcară în trenul de Whitley Bay.

Annierse supără, pentru că ea ar fi vrut să-şi ducă singură bagajul – adică geamantanul pe care-l împrumutase de la Pug; era şi greu, şi pe urmă era aşa de jerpelit, încât îl compromitea pe David. Annie <notă>

*Max Sering (1857-1939), economist german, s-a preocupat de/ prohlcmn proprietăţilor funciare.

</ notă>

Părea necăjită, ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai nepotrivit de pe lume ca David să care geamantanul, când ea dusese de atâtea ori singură un coş mare cu peşte, de trei ori mai greu. Pe de altă parte se gândi că nu e locul potrivit să protesteze. Se urcară într-un compartiment.

Curând, locomotiva fluieră, şi trenul se urni din loc.

Sammy stătea la fereastră, lângă David, iar Annie pe banca din faţă. Pe măsură ce uruitul roţilor îi scotea din mahalalele oraşului către câmpia întinsă, entuziasmul lui Sammy creştea dincolo de orice margini. Uitând că promisese să tacă ^'ri gură, îi împărtăşi generos şi lui David entuziasmul lui.

— Ia uită-te locomotiva aia, şi vagoanele, şi macaraua! Strigă el. O, uite coşul ăla de fabrică, ce mare e! Phii! În viaţa mea n-am văzut un coş aşa de mare!

Coşul ăsta de fabrică duse la o conversaţie foarte palpitantă şi totodată amănunţită, cu privire la munca homarilor care curăţă asemenea coşuri, începură să discute cit de minunat trebuie să fie să te afli în vârful unui coş „înalt pâriă la cer”, fără nimic între tine şi pământul care s-ar afla cu şaizeci de metri mai jos.

— Ce zici, Sammy, nu vrei să te faci homar de coşuri d,intr-astea când ai să fii mare? Îl întrebă David, zâmbindu-i lui Annie.

Sammy clătină din cap.

— Nu, zise el, cu o oarecare reticenţă. Eu o să fiu ce a fost şi tata.

— Miner? Întrebă David.

— Da! Asta am să mă fac, răspunse apăsat Sammy!

— Şi aerul cu care copilul rosti aceste vorbe era atât de solemn, încât David nu putu să nu râdă.

— Lasă, că mai ai timp berechet să te răzgândeşti, îi spuse el.

A fost plăcută călătoria, dar n-a durat prea mult. Curând, au ajuns la Whitley Bay. David închiriase odăi pe Tarrant Street, o străduţă liniştită, care se bifurca din promenada staţiunii, aproape de hotelul Waverley. Gazda îi fusese recomandată de Dickie, secretarul lui de la Institutul muncitoresc. După spusele acestuia, proprietăreasa, doamna Leslie, primea. Adeseori în gazdă delegaţi sindicali, când se ţineau conferinţele pe întreg ţinutul. Doamna Leslie era văduva unui doctor care murise într-un accident de mină la Hedlington, cu douăzeci de ani în urmă. Un miner, care tocmai executa armarea tavanului, fusese imobilizat de prăbuşirea acestuia.

Şi ortacii lui nu izbutiseră în nici un chip să-i elibereze antebraţul, prins şi zdrobit între două blocuri de bazalt. Doctorul Leslie coborâse în mină;1 cu misiunea de a-i amputa minerului braţul, pentru a-l putea salva. Când amputarea era pe sfârşite – operaţie executată eroic şi suportată la fel de eroic de către muncitor, fără anestezie, cu burta în noroiul plin de praf de cărbune, apăsat de stâncile prăbuşite, scăldat în sânge, sudoare şi murdărie – deodată, din senin şi în cea mai perfectă linişte, întreg tavanul se surpă asupra lor, omorându-i pe amândoi. În decursul anilor, toată lumea uitase de accident, dar din cauza acelei prăbuşiri a tavanului galeriei, doamna Leslie eră silită să dea camere cu chirie pe uliţa aceea mizeră, pe care se înşirau căsuţele de cărămidă roşie – fiecare cu patru metri pătraţi de grădiniţă la stradă, cu perdeluţejde dantelă de Nottingham, policioare de sticlă la cămin şi un pian chinuit, ca vai de el.

Doamna Leslie era o femeie înaltă, oacheşă, cu maniere foarie rezervate; nu avea accese nici de veselie, nici de supărare; nu avea nici comicul caracteristic proprietăreselor din staţiunile maritime şi nici vreo altă trăsătură atribuită de tradiţie acestora. Cu gesturi liniştite, le ură bun venit noilor-sosiţi şi îi conduse la odăile lor. Aci însă, doamna Leslie făcu o gafă neaşteptată, întorcându-se către Annie, îi spuse:

— Eu ziceam că dumneavoastră şi cu soţul să staţi în camera asta din faţă, că 6 mai frumoasă, şi băieţelul să vină în cămăruţa din dos.

Annie nu roşi; mai degrabă s-ar fi zis că păli la faţă; şi, fără nici o urmă de jenă, răspunse:

— Doamnă Leslie, David e cumnatul meu. Soţul meu a murit în război.

În schimb, doamna Leslie roşi, cu acea stinghereală a unei femei foarte rezervate; îşi schimbă culoarea până-n vârful urechilor.

— Vă rog să mă iertaţi. Nu ştiu cum mi-a venit să spun o asemenea prostie. Trebuia de altfel să înţeleg din scrisoare.

Aşa că Annie şi cu Sammy ocupară odaia din faţă, iar David cămăruţa din dos. Dar doamnei Leslie i se păru, din cine şlic ce pricină, că a jignit-o pe Annie, aşa că se dădu pur şi simplu peste cap ca să-i fie agreabilă. Cât ai bate din palme, izbuti să se împrietenească cu Annie.

Vacanţa fu cât se poate de agreabilă. Totul merse strună, mai ales sub impulsul lui Sammy; băiatul îl electriza parcă pe David, măcar că David nu avea neapărat nevoie de altcineva care să-l electrizeze. Realitatea era că David se bucura Ia fel de mult de prezenţa lui Sammy cât se bucura şi Sammy de prezenţa lui. Au avut vreme bună, iar briza răcoroasă care adie întotdeauna la Whitley Bay nu lăsa căldura să se prefacă în zăpuşeală, în fiecare dimineaţă se scăldau în mare şi jucau crochet pe plajă. Mâncau cantităţi uriaşe de îngheţată şi fructe, şi făceau plimbări la Cullercoats, la casa Bruwn, în care o bătrânică demodată ţinea o ospătărie a cărei specialitate erau mâncărurile cu crabi. David avea oarecare remuşcări la gândul că nu ar constitui cea mai bună hrană pentru stomacul lui Sammy, în schimb lui Sammy îi plăceau la nebunie. Se furişau cu un aer vinovat în sălija din faţă, în care mirosea a catran şi a plase de pescuit.

Şedeau pe canapeaua desfundată şi mâncau crabi proaspeţi, scoşi din crusta aspră, sub privirile patroanei bătrâne, care-i spunea lui Sammy „puişorule” şi pufăia mereu dintr-o lulea de porţelan. Crabii aveau un gust minunat; aşa de buni erau, incit David ajunse ia convingerea că era imposibil să-i facă rău lui Sammy. Intorcându-se de Ia Cullercoats, Sammy îl ţinea de mână pe David, în drumul lor dc-a lungul promenadei. Ăsta era ceasul interpelărilor. David îl lăsa pe Sammy să-l întrebe orice, chiar şi năzbâtii, iar Sammy, mergând cu paşi mărunţi pe lângă el, îl bombarda pur şi simplu. Ori de câte ori putea, David îi răspundea foarte serios şi exact, iar când nu putea, inventa. Numai că Sammy îşi dădea întotdeauna seama când inventează. Ridica spre David ochii aceia, care dispăreau aproape cu totul când râdea.

— Nu cumva mă duci, nene Davey?

Ceea ce nu însemna însă că lui Sammy nu i-ar fi plăcut scornelile mai mult chiar decât răspunsurile exacte.

David făcu numeroase plimbări dintr-astea plăcute cu Sammy.

Armie părea că-şi dă seama cit le place să umble împreună, aşa că mai tot timpul rămânea discret în planul al doilea. De altfel, această tendinţă de a-şi estompa propria personalitate era în firea ei, aşa ca de obicei îşi găsea ceva de făcut tocmai când David şi cu Sammy dădeau să plece de acasă – ba că are cumpărături, ba că trebuie să teasă nişte ciorapi, ba că a făgăduit doamnei Leslie să bea ceaiul cu ea! În colaborare cu doamna Leslie, Annie plănuia mereu câte-o noutate pentru meniul lor, încercând mai ales să afle ce-i place mai -mult lui David. Annie era insufleţită de o neţărmurită recunoştinţă faţă de el, dar şi mai neţărmurită era teama de a nu-l plictisi. Până la urmă, David se văzu silit să discute lucrurile clar cu ea. Joi după amiază intră în casă, venind din soarele strălucitor de afară, şi o găsi pe Annie ducând împăturiţi pe braţ pantalonii lui gri de flanelă:

Tocmai i-i călcase la bucătărie, cu fierul doamnei Leslie. Când mai văzu şi asta, David ajunse la capătul răbdării.

— Dumnezeule mare! Strigă el. Dar bine, Annie, ce-ţi veni să te apuci de călcat? Cum de stai în casă pe o zi splendidă ca asta? De ce nu vii cu Sammy şi cu mine pe plajă?

Annie plecă ochii în jos; era furioasă pe ea însăşi, pentru că s-a lăsat prinsă. Drept scuză, îi spuse:

— Am să cobor mai târziu, David.

_Mai târziu! Pufni el. Veşnic spui mai târziu, sau peste două minute, sau după ce termini de vorbit cu doamna Leslie. Pentru Dumnezeu, fată, de ce nu vrei tu să profiţi de vacanţă? La urma urmei, pentru ce-ţi închipui că te-am adus aici?

— Ştiu eu? Zise ea. Eu credeam că pentru ca să am grijă de tine şi de Sammy.

— Ei, asta-i bună! Eu voiam ca tu să te distrezi, să mai ieşi niţel în lume, să te bucuri de viaţă, Annie, şi să ne ţii şi nouă tovărăşie.

— Mde, spuse iarăşi Annie, cu/ î mbetul ci vag, dacă nu vă plictisesc, bine, dar eu credeam că nu vrei să mă ai şi pe mine pe cap.

Annie îşi puse pălăria şi veni cu el pe plajă. Statură împreună cu Sammy pe nisipul moale, simţindu-se în culmea fericirii. Din când în când, David îi arunca pe furiş câte-o privire, când Annie îşi lăsa capul pe spate, cu ochii închişi, îndreptându-şi faţa spre soarele arzător. David nu izbutea să-i dea de rost. Era o fată admirabilă, aşa fusese întotdeauna Annie – curajoasă, descurcăreaţă, cuminte, liniştită. Ea nu căuta de l,oc să-şi pună în valoare nurii. Şi totuşi, avea silueta frumoasă, un trup voinic şi bine făcut, mâinile şi picioarele frumoase, sinii tari, gâtul arcuit şi catifelat. Faţa ei netulburată, întoarsă acum către soare, avea o frumuseţe armonioasă, liniştită, uşor melancolică. Da, da, cu toate că nu se îngrijea absolut de loc, era de o frumuseţe aproape clasică, cu care s-ar fi mândrit orice femeie. Şi totuşi, Annie n-avea pic de vanitate, ăsta era lucrul cel mai de neînţeles – era de o independenţă dârză, dar n-avea nici cea mai mică urmă de îngâmfare sau orgoliu. Era aşa de puţin încrezută, incit se temea mereu să nu-l plictisească, să nu-i stea pe cap, să nu-l „încurce”. David se întrebă la ce nivel, la ce înălţime ameţitoare îi aprecia Annie, din moment ce se purta în felul acesta? Dar în orice caz, chiar judecind numai după respectul crescând pe care i-l dovedea doamna Leslie – fără doar şi poate oglindind admiraţia reverenţioasă cu care-l. Privea Annie – David îşi putea da seama aproape limpede că Annie se teme de el. Şi, deodată, cum stătea aşa într-un cot pe nisip, în timp ce Sammy se zbenguia cu găleţica la marginea unde se spărgeau valurile, David îi spuse:

— Annie, ce umbră s-a ivit între tine şi mine în ultima vreme?

Altădată eram aşa buni prieteni!

Rămânând nemişcată, cu ochii închişi, îndreptaţi către soare, Annie răspunse:

— Tu eşti cel mai bun prieten al meu, David.

David se încruntă către ea, vânturând nisipul moale printre degete.

— Ce n-aş da să ştiu ce se petrece în căpşorul ăla al tău! Tare te-aş mai scutura eu, Annie! Uneori am poftă să-ţi mai alung din cap ideile năstruşnice. Tu ai devenit un fel de Mona Lisa, zău aşa, Annie.

Să mor eu dacă n-aş avea poftă să-ţi trag o bătaie bună!

— Eu una nu te-aş prea sfătui, zise ea cu acelaşi zâmbet vag. Să ştii că-s destul de voinică.

— Uite ce e, răspunse David după un minut de gândire. Acum ştiu ce am să-ţi fac! Cu o severitate comică, se uită la ochii ei închişi. Diseară, după ce-l culci pe Sammy, am să te duc la bâlci, şi acolo am să te arunc în vârtejul tuturor distracţiilor ălora nebuneşti şi sălbatice. Am să te zvârl pe divanul fermecat, am să te plimb cu automobilele electrice şi pe montagne russe. Şi când ai să zbârnâi prin aer cu o sută de kilometri pe oră, am să mă uit de aproape la fa{a ta, să văd dacă a mai rămas ceva din Annie cea de demult.

— Da, cu montagne russe mi-ar plăcea să merg, zise ea cu acelaşi calm zâmbitor, derutant. Dar trebuie să fie destul de scump, nu?

David se trânf i pe spate, hohotind de râs.

— Vai, Annie, Annie, nimeni nu te întrece! Bine, frate, dar o să mergem cu montagne russe chiar dacă ar fi să ne coste un milion şi să murim amândoi!

Zis şi făcut. Momindu-l cu bomboane de mentă, îl culcară devreme pe Sammy, care nu bănuia nimic, şi apoi David şi cu Annie făcură o plimbare până la Parcul de distracţii de la Tynemouth.

Vkitul nu mai bătea aproape de loc, era o seară liniştită, dulce. Fără nici o pricină anumită, David îşi aminti deodată, cât se poate de viu, de serile pe care le petrecuse aci cu Jenny când erau în luna de miere la Cullercoats. Trecând pe acolo, lui David îi veni poftă să vorbească despre Jenny. ', – •

— Tu ştiai că am fost o dată aici cu Jenny? O întrebă el pe Annie.

— Sigur că ştiam, ii răspunse Annie, şi, fără să vrea, îi aruncă d privire ciudată.

— Pare o veşnicie de atunci.

— Dar n-a trecut chiar aşa de mult timp.

Urmă o pauză, apoi David, cufundat în gândurile lui, năpădit de un va! Nestăvilit de sentimente, îi dădu drumul mai departe:

— Ştii, Annie, îi duc dorul lui Jenny. Uneori mi-e teribil de dor de ea. Eu tot mai sper să se-ntoarcă la mine.

Se lăsă o nouă tăcere, care dură multă vreme, şi apoi Annie spuse:

— Da, David, şi eu sper. Am ştiut întotdeauna că eşti mort după ea.

Merseră mai departe, fără să vorbească, şi după aceea, când intrară în Parcul de distracţii, se păru că distracţiile n-orsă aibă prea mare succes, pentru că Annie era nu numai tăcută, dar şi teribil de intimidată, însă David era absolut hotărât s-o zgâlţâie, s-o smulgă din melancolia ei cu totul nejustificată. Izbutind în primul rând să-şi lepede el tristeţea, dezlănţui pur şi simplu o orgie. O purtă pe Annie peste tot, începând cu palatul oglinzilor, şi trecând pe la covorul fermecat. Coborând împreună pe acelaşi covoraş, Annie zâmbi cu un licăr de fericire.

— Ei, aşa da, zise el aprobator, şi o trase către montagne russe.

Acolo era încă şi mai bine. Porniră să meargă de-a-ndoaselea, străbătură glonţ tunelele. Calea ferată urca şi cobora, şi Annie îşi pierduse de tot respiraţia. Dar cel mai bine sesimţiră la Roata Lumii.

Descoperiră roata pe la ora nouă, şi năpustindu-se când către înaltul cerului, când în picaj, spre pământ, sau dându-se peste cap la înălţimi ameţitoare, vedeau tot Parcul de distracţii cum se rostogoleşte într-un vârtej nebun de lumini scânteietoare. Nimic nu era mai frumos decât Roata Lumii, nimic nu se putea compara cu ea – în cer, iad, purgatoriu sau în dimensiunile universului nostru. Cu Roata Lumii te urcai la o înălţime de necrezut, de unde ţi se desfăşura frumoasă, strălucitoare, până hăt-departe, panorama luminilor bâlciului. Urcai domol, cu o încetineală perfidă, înşelătoare, bucurând iile de calmul momentan, admirând, în deplină siguranţă, priveliştea.

Spre vârf, abia te mişcai. Şi apoi, cât admirai încă liniştit blidul desfăşurat sub ochii tăi, carlinga stătea în cumpănă pe culme şi, fără veste, se prăbuşea în adâncuri. Jos, jos, jos, cădeai într-un abis, într-o întunecime înfricoşătoare. Ţi se făcea un gol în stomac, fiinţă ţi se topea în nefiinţă, piereai şi renăşteai în extazul acestui zbor teribil.

Dar un zbor nu era nimic; carlinga zvâcnea deodată către noi piscuri, şi iar se prăbuşea cu tine jos, jos, jos de tot; trebuia să mori şi să te naşti din nou, la nesfârşit.

David o ajută pe Annie să coboare din carlingă. Fata se cam clătina pe picioare, sprijinindu-se de braţul lui, cu obrajii rumeni, cu pălăria strâmbă şi cu o privire care vădea bucuria de a se putea ţine de braţul lui.

— O, Davey, spuse ea cu sufletul la gură, să nu mă mai duci niciodată cu comedia aia! Apoi începu să râdă, şi râse, şi râse, şi râse aşa, liniştită, un râs parcă lăuntric. Şi apoi iarăşi vorbi, cu respiraţia întretăiată: Dar a fost minunat.

David îşi întoarse privirea asupra ei, zâmbind.

— În orice caz, ştiu că te-a făcut să râzi, zise el. Şi eu tocmai asta doream.

Merseră în plimbare pe tot întinsul Parcului de distracţii, interesaţi amândoi deopotrivă de tot ce vedeau. Se revărsau cascade de muzică, şarlatanii ţipau, luminile se aprindeau orbitoare, mulţimea se învârtea la nesfârşit. Oameni săraci, veseli, simpli. Erau mineri de pe Tyneside, nituitori de la Shiphead, metalurgist! De la Yarrow, cioplitori de la Seghill şi Hedlington şi Edgeley. Cu şepcile împinse pe ceafă, cu fularele fluturând, cu ţigări puse după ureche. Erau şi femeile lor cu ei, îmbujorate la faţă, vesele, mâncând diverse bunătăţi din pungi de hârtie. Cfând terminau de mâncat din ele, umflau pungile cu aer şi le pocneau. Aveau şi tuburi de hârtie, şi suflau în ele, umfindu-le deodată, ca să te lovească în clipa când treceai prin dreptul lor. Erau adevărate saturnalii ale oamenilor de rând, ale umiliţilor şi urgisiţilor. Deodată, David îi spuse lui Annie:

— Vezi, Annie, ăsta e locul meu în viaţă. Sunt oameni de un soi cu mine şi mă simt fericit în mijlocul lor.

Dar Annie nu vru să recunoască. Ea clătină îndârjită din cap.

— Tu, Davey, o să ajungi departe, în vârf, declară ea, în felul ei deschis, cu vorba înceată. Toată lumea zice aşa. La viitoarele alegeri ai să intri în parlament.

— Cine a spus asta?

— Aşa zic toţi băieţii de la Neptun. Chiar deunăzi îmi povesica Pug. Dânşii socot că tu eşti singurul care o să faci ceva pentru ei.

— Eh, dacă aş putea! Zise David, oftând din adâncul inimii.

Când se întorceau de-a lungul ţărmului spre casă,jn Tarranl Street, din mare răsări juna, eât roata carului, şi-i privi, în urma lor se stingeau gălăgia şi iluminaţia bâlciului. David îi povesti lui Annie despre planurile lui. De fapt, aproape că nici nu-i simţea prezenţa, atât de liniştită mergea pe lingă el, vorbind aşa de puţin şi ascultând aşa de frumos, în timp ce David îi înfăţişa tabloul tuturor năzuinţelor din sufletul lui. Dar năzuinţele lui nu erau străbătute de nici un pic de ambiţie personală. Nimic pentru el.

Nu visa decât dreptate pentru mineri, pentru cei de un soi cu el, o clasă de oameni asupriţi cumplit de atâta amar de vreme.

— Dreptate şi siguranţă, Annie, încheie el cu glas scăzut.

Mineritul nu seamănă cu nici o altă industrie. Aici se impune naţionalizarea. De asta depind vieţile oamenilor. Atâta vreme cât ai întreprinderi particulare care nu urmăresc decât profituri mari, ai să constaţi în permanenţă că securitatea muncii e aruncată la gunoi.

Sau prea rar băgată în seamă. Şi pe urmă, deodată, se întâmplă,o catastrofă. Aşa cum s-a întâmplat la Neptun.

Între ei se aşternu tăcerea. Merseră mai departe pe Tarrant Street. Schimbând tonul, David întrebă:

— Nu te-ai plictisit să mă asculţi cum mă bat cu pumnii în piept ca un orator la colţul străzii?

— Nu, zise ea. Nu te baţi de loc cu pumnii în piept… Sunt lucruri mult prea adevărate.

— Aş vrea să vii şi tu. Să-l cunoşti pe Harry Nugent. Soseşte mâine aici. Harry e omul care într-adevăr poate să te convingă de ceva. Zău, Annie, o să-ţi placă.

— Annie clătină repede din cap.

— A, nu! Nu vreau să-l cunosc.

— Dar de ce? Întrebă el surprins.

— Aşa, nu vreau, zise ea neaşteptat de hotărâtă, neadmiţând nici un fel de contrazicere.

David se simţi jignit, fără nici un motiv; retragerea ei de neînţeles, venind după manifestarea lui de prietenie, după efortul lui de a o face să-şi iasă din făgaşul ei obişnuit, îi produse o durere în suflet.

Lăsă baltă subiectul şi se închise în el. Când intrară în casă, respingând oferta lui Annie de a-i prepara ceva de mâncare, David îi spuse îndată noapte bună şi se duse glonţ în. Camera lui.

A doua zi sosi Harry Nugent. Harry se simţi foarte. Bine la Whitley Bay. El afirma, cu mâna pe inimă, că aerul de acolo e cel mai plăcut din lume; ori de câte ori izbutea să aibă un week-end liber, venea să-şi umple plămânii cu aerul minunat al golfului. Trase la hotelul Waverley, şi David îl întâlni acolo, la ora trei.

Deşi era foarte devreme după amiază, luară imediat ceaiul în hol. Nugent era vinovatul, pentru că era un băutor pasionat de ceai; bea ceaşcă după ceaşcă, şi găsea tot felul de pretexte ca să-şi justifice pasiunea. Din nefericire, nici nu-i făcea bine, agravându-i dispepsia de care suferea în mod obişnuit. Constituţia fizică a lui Nugent era destul de firavă: trupul osos şi diform, faţa suptă şi fără culoare trădau o fiinţă prea puţin adaptată pentru o viaţă de agitaţie. Adeseori suferea foarte rău de pe urma unor boli fără importanţă, dar complet lipsite de aureolă romantică; de pildă, o dată se chirluise nici mai mult nici mai puţin de şase luni din pricina unei fistule anale.

Dar niciodată nu se plângea, nu era morocănos şi nici nu se dădea bătut. Şi pe urmă, încerca o recunoştinţă absurdă, dar profund omenească, pentru fiecare bucurie a vieţii, fie ea cât de măruntă – o ţigară bună, un ceai, un week-end la Whitley Bay, o după-amia/,ă pe terenurile de sport de la Kennington. Mai presus de orice, Nugent era un om foarte uman; tocmai aceasta exprima şi zâmbetul care i se înfiripa liniştit pe faţa urâtă, un zâmbet care-i dădea un aer de adolescent, din cauză că-i descoperea o strungăreaţă. Şi acum, bând a treia ceaşcă de ceai, îi zâmbea lui David.

— Ei, cred că n-ar fi rău să-ţi spun pe şleau ce doresc.

— Ca de obicei, zise David.

Nugent îşi aprinse o ţigară, o lăsă între degetele îngălbenite de nicotină, îndesându-i firicelele de tutun cu un brusc acces de gravitate.

— David, tu ştiai că Chris Stapleton e bolnav? Zise el în cele din urmă. Mda, se pare că-i merge din ce în ce mai rău, biet'ul de el.

Noi nici n-am crezut că e aşa de grav. Săptămâna trecută a suferi! O operaţie la Spitalul Francmasonilor – ceva intern, cred că-ţi închipui ce înseamnă. Am fost ieri la el. Nu mai cunoaşte pe nimeni şi c complet dus. Nugent se opri, cu ochii aţintiţi la capătul aprins al ţigărildupă o îndelungă tăcere, Nugent adăugă: Luna viitoare o să se ţină alegeri locale la Sleescale.

• în pieptul lui David crescu un val de emoţie nebunească, ce-i aprinse un licăr de spaimă în ochi. Se lăsă din nou tăcerea.

Nugent îşi întoarse privirea călre ci şi dădu din cap.

— Da, da, chiar aşa, David. Am vorbit cu conducerea locală.

Nici nu încăpea vreo îndoială în privinţa persoanei pe care doresc ci s-o propună. O să ţi se depună candidatura pe filiera obişnuita.

Lui David nu-i venea să creadă. Se uită şi el la Nugenl, copleşii, incapabil să scoată o vorbă. Apoi i se puse a pânză pe ochi şi nici nâi-l mai văzu pe Nugent.