CAPITOLUL XVIII.

Pe la începutul lunii februarie, când izbuti să încheie contractul cu societatea Mawson, Gowlan and Co., Arthur simţi că în sfârşit lucrurile au pornit pe făgaşul cel bun. De un an, afacerile erau dezastruoase. Mina mergea prost. Despăgubirile de război, smulgând cărbune de la nemţi, ruinaseră exporturile de care depindeau foarte mult vânzările minei Neptun. Bineînţeles, Franţa prefera cărbunele ieftin sau gratuit din Germania, în locul cărbunelui bun dar scump pe care-l oferea Arthur. Şi, după toate, se mai băgase şi America pe fir. Ca uri concurent puternic şi lipsit de scrupule, încerca să acapareze pieţele pe care în timpul războiului le deţinuse în exclusivitate Anglia.

Arthur nu era de loc prost. El vedea limpede că criza de cărbune existentă mai înainte în Europa produsese o umflare artificială a preţului cărbunelui britanic de export. El simţea cu acuitate iluzia generală de prosperitate, şi eforturile lui se îndreptau în mod cât se poate de înţelept către stabilirea unor contracte cu consumatorii locali şi către refacerea echilibrului firmei sale, prin vânzarea cărbunelui de la Neptun pe piaţa internă.

Acest contract în compensaţie cu firma Mawson-Gowlan fusese subînţeles încă din 1918, când comandase utilajul pentru mina Neptun. Dar Mawson-Gowlan erau nişte clienţi foarte abraşi, şi abia acum izbutise Arthur să-i facă să se ţină de cuvânt; dar, de fapt, se văzuse silit să-şi reducă preţurile la minimum posibil.

Totuşi, în dimineaţa aceea se simţea foarte bine dispus, şi, ţinând în mână proiectul de contract, se ridică de la birou şi intră în camera de lucru a lui Armstrong.

— Ia priveşte niţel, înseamnă că o să putem acorda oamenilor săptămâna de lucru completă, ba chiar şi în două schimburi, timp de patru luni de aci înainte.

Luminându-se la faţă, Armstrong îşi scoase ochelarii din buzunarul de la piept – îi slăbise şi lui vederea în ultimii ani – şi cercetă încet, cu atenţie, contractul.

— Firma Mawson-Gowlan! Exclamă el. Ohoho! Da ce poveste grozavă, conaşule, dac-ar fi să ne gândim că individul ăsta, Gowlan, încărca vagonete chiar în mina asta, fiind angajatul tatălui dumneavoastră şi subalternul meu!

Păşind în lung şi-n lat prin birou, Arthur râse cam fără veselie.

— Ştii, Armstrong, mă tem că e mai bine să nu-i aminteşti amănuntul ăsta când o să vină pe-aici. II aştept la ora zece. Apropo, am să te rog să fii martor oficial la semnarea contractelor.

— Da, da, am auzit eu că acum a ajuns mare grangur la Tynecastle, spuse Armstrong căzând pe gânduri; Mawson şi cu el şi-au băgat mâinile până la coate în tot felul de afaceri.

Am auzit că au preluat întreprinderea Youngs – ştiţi, producătorii de armături de alamă din Tynecastle, ăia care au dat faliment luna trecută.

— Da, zise Arthur scurt, ca şi cum amintirea unui nou faliment l-ar fi supărat. Firma Gowlan se extinde. Tocmai de-aia am obţinut şi noi contractul acesta.

Armstrong îl cercetă pe Arthur peste ramele de aur ale ochelarilor şi apoi se uită iar la contract, îl citi cu multă atenţie, mişcând buzele, fără glas. Pe urmă, evitând să-l privească pe Arthur, spuse:

— Dar văd că există şi o cauză penală de despăgubiri.

— Fireşte!

— Tatăl dumneavoastră nu accepta niciodată aşa ceva, murmură Armstrong.

Arthur se supăra întotdeauna când i se dădea exemplul lui taică-su pentru a i se aduce lui un reproş. Păşi în lung şi-n lat prin odaie, niţel mai repede, cu mâinile la spate, şi declară nervos:

— În ziua de azi nu prea ai de ales. Trebuie să vii jn întâmpinarea dorinţelor oamenilor. N-ai încotro; dacă nu faci tu lucrul acesta, atunci îl face altcineva. Şi pe urmă, noi nu ne îndoim că vom onora acest contract în minimum de (imp posibil. N-o să avem nici un fel de dificultăţi cu muncitorii. Sânicm încă sub control guvernamental, şi guvernul a promis în mod solemn că nu va retrage contractul până la 31 august. Avem deci peste şase luni la dispoziţie – în care ni se garantează munca neîntreruptă, fără pericol de greve – pentru a îndeplini un contract de patru luni. Ce mai vrei? Şi, la urma urmei, dă-o-ncolo, Armstrong, doar ştii că avem nevoie să lucrăm.

— Asta-i adevărat, încuviinţă încet Armstrong. Numai că mă gândeam şi eu, aşa… Dumneavoastră ştiţi bine ce faceţi, nu?

Zgomotul unei maşini care intră în curte acoperi răspunsul rapid al lui Arthur. Se opri locului şi se uită pe fereastră. Se făcu tăcere.

— Uite-l pe Gowlan, zise el continuând să privească. Nu s.ar zice că vine să încărca la vagonete.

Peste o clipă, Joe intră în birou. Era impresionant, îmbrăcat într-un costum albastru, la două rânduri, înaintând cu mina întinsă şi cu o privire de o cordialitate electrizantă în ochi. Le strânse viguros mâinile lui Arthur şi lui Armstrong, iradiind entuziasm în încăpere, de parcă ar fi avut numai motive de încântare.

— Credeţi-mă că-mi umple inima de bucurie revenirea la această mină. Vă aduceţi aminte că am muncit aici când eram flăcău, domnule Armstrong? În ciuda temerilor lui Arthur, Joe nu avea nici un pic de falsă modestie, a, nu, câtuşi te puţin! Sinceritatea lui mărinimoasă şi francă era cât se poate de omenească şi totodată de înălţătoare. Da, da, chiar sub ordinele dumneavoastră, domnule Armstrong, am căpătat primele noţiuni. Iar de la tatăl dumneavoastră, domnule Barras. Am încasat primii bani pe care i-am câştigal în viaţa mea. Ei, mă rog! La urma urmei, dacă stai şi te gândeşti, nici n-au trecut chiar aşa de mulţi ani de-atunci. Se aşeză, îşi ridică pcsie genunchi pantalonii cu dungă ireproşabilă, arborând un aer bonom şi triumfător. Apoi continuă, dus pe gânduri: Da, da, trebuie să recunosc că am fost pur şi simplu încântat la gândul că vom putea încheia acest contract. Poate o fi şi o latură sentimentală, dar cine se poate feri de asemenea slăbiciuni? Mie îmi place mina asta, şi-mi place cum conduceţi dumneavoastră lucrurile, domnule Barras. E o întreprindere excelentă, excelentă! Exact asta i-am spus şi asociatului meu, Jim Mawson. Sunt oameni care susţin că în afaceri n-au ce căuta sentimentele. După părerea mea, oamenii care zic aşa sunt departe de a începe măcar să înţeleagă adevăratul sens al afacerilor.

Nu-i aşa, domnule Barras?

Arthur zâmbi; era imposibil ca cineva să reziste farmecului jovial al lui Joe.

— Fireşte că şi noi, de partea noastră, suntem bucuroşi să încheiem acest contract.

Joe încuviinţă amabil:

— Ce, afacerile nu mai merg chiar aşa bine, domnule Barras?

A, da, da, ştiu. Mie nu-i nevoie să vă osteniţi să-mi explicaţi. E al naibii de greu dacă joci totul pe o carte. Tocmai d-aia, Jim şi cu mine ne tot întindem ba în dreapta, ba în stingă. Făcu o pauză, cu un aer absent luă o ţigară din cutia de pe biroul lui Arthur, şi apoi, pe un ton destul de solemn, continuă:

— Ştiaţi că o să ne transformăm luna viitoare?

— Adică, deveniţi societate pe acţiuni?

— Sigur că da. O societate în nume colectiv. S-a copt momentul pentru aşa ceva. Pe piaţă lucrurile merg strună.

— Dar bănuiesc că nu vă abandonaţi poziţiile câştigate…

Joe râse din toată inima.

— Drept cine ne luaţi, domnule Barras? Noi vom primi două sute de mii de lire compensaţie pentru bunăvoinţa pe care o manifestăm, un pachet de acţiuni, şi posturile cheie în consiliul de administraţie.

— Am înţeles.

Arthur avu un uşor tremur. O clipă, gândindu-se la propriile sale neplăceri de la mina Neptun, jinduind după asemenea succese, dori să fi pus şi el mâna pe asemenea profituri uluitoare.

După un răstimp de tăcere, Arthur se îndreptă către masa de scris.

— Ce' facem atunci cu contractul?

— A, sigur, domnule Barras, vă rog. Eu sunt gata oricând. Sunt întotdeauna gata să închei tranzacţii. Da, da! Tranzacţii curaie şi cinstite!

— Rămâne o singură chestiune pe care aş vrea s-o ridic. E vorba de clauza penală.

— Da?

— Nu există nici cea mai mică îndoială că noi ne vom îndeplini contractul.

Joe zâmbi nevinovat.

— Atunci, de ce vă faceţi griji în privinţa ei?

— Nu-mi fac griji, dar întrucât am redus atât de simţitor preţurile noastre şi am inclus în ele şi transportul, şi livrarea la Yarrow, considerăm că am putea să cădem de acord asupra eliminării ei. Ce ziceţi?

Joe continuă să zâmbească binevoitor şi la fel de prietenos, totuşi, cu o undă de regret, oarecum atins în buna lui credinţă.

— Bine, domnule Barras, dar, pe de altă parte, şi noi trebuie să ne luăm unele măsuri de precauţie. Dacă noi vă acordăm contractul pentru cărbune cocsificabil, trebuie să ne asigurăm şi noi că vom obţine acest cărbune. La urma urmei, efairplay*. Noi ne îndeplinim obligaţiile şi nu facem decât să ne asigurăm că şi dumneavoastră vi le îndepliniţi pe ale dumneavoastră. Mă rog, bineînţeles, dacă nu vă convine, atunci trebuie pur şi simplu să.

— Nu, spuse repede Arthur. De fapt totul e în regulă. Dacă insistaţi, atunci sunt de acord.

Mai presus de orice, Arthur ţinea morţiş să nu scape con t rac! U i din mână. Pe de altă parte, nu încăpea nici o îndoială că această clauză a despăgubirilor e perfect îndreptăţită; era pur şi simplu o măsură de prevedere, pe care orice firmă ar fi putut s-o ceară, pe bună dreptate, în aceste vremuri atât de agitate. Joe scoase un stilou <Notă>

* Joc onest, cinstit. (Engl.) </ notă>

Mare de aur cu care să semneze contractul, îşi puse iscălitura cu o parafă imensă, şi Armstrong, care o dată îl ocărise pe Joe în tot timpul cât urcase pe galeria de transport pentru că lăsase un vagonet să scape la vale, de data aceasta se văzu în situaţia de a certifica cu un scris clar şi cu un aer. Umil semnătura lui Joe. Apoi Joe radie din nou entuziasm şi, scuturându-le mâinile cu efuziune, se îndreptă către automobilul lui, în care ţâşni triumfător înapoi la Tynecastle.

După plecarea lui Joe, Arthur rămase la birou puţin îngrijorai – necăjindu-se aşa cum se necăjea întotdeauna după ce lua o hotărâre – şi întrebându-se dacă nu cumva s-a lăsat încolţit de Gowlan. Îi trecu prin minte gândul că ar putea să ia unele măsuri de precauţie, chiar şi împotriva eventualităţii, foarte puţin probabile, ca ceva să-l împiedice de la îndeplinirea contractului. Sub impulsul momentului, puse mâna pe telefon şi ceru legătura cu Societatea Reunită Vulturul, cu care făcea în mod obişnuit tranzacţii. Dar rata asigurării pe care o pretindea societatea era prea mare, scandalos de mare, i-ar fi înghiţit chiar şi cota extrem de mică de beneficii, pe care şi-o calculase, închise telefonul şi alungă complet din minte acest gând.

Realitatea este că la 10 februarie, cind muncitorii începură să lucreze după programul complet, şi încă în două schimburi, Arthur, prins de această activitate intensă, de animaţia şi vioiciunea care domneau la mină, uită cu totul de îngrijorările Lui. După îndelunga perioadă de acal'mje în care afacerile merseseră foarte prost, acum simţea din nou pulsul activităţii, ca şi pulsul lui propriu. Merita să trăieşti pentru animaţia aceasta, pentru vigoarea splendidă a minei Neptun. Asta era marea lui dorinţă: să aibă toată lumea de lucru, să asigure condiţii bune. De muncă şi salarizare, cu păstrarea unor beneficii frumuşele şi pentru conducere. Arthur nu fusese de luni de zile aşa fericit, în seara aceea, întorcându-se la vila Law, se duse triumfător la taică-su.

— Acum lucrăm săptămâna întreagă, chiar în două schimburi.

M-am gândit că o să-ţi facă plăcere să afli, tată. Îi dăm drumul înainte din plin, cu toate pânzele sus.

În tăcerea care urmă, înfiorată de suspiciune, Barras îşi aţinti ochii asupra lui Arthur. Ţintuit în casă de vremea rece, zăcea mai tot timpul pe canapeaua din odaia lui, de veghe pe lângă foc. Era îngrozitor de cald în odaie, uşile şi ferestrele fiind bine ferecate, prin contribuţia mătuşii Carrie, împotriva celor ce unelteau să-i imiculeze electricitate. Un vraf de hârtii mâzgălite erau ascunse pe jumătate sub pledul cu care se învelea, şi alături de el se afla bastonul cu ajutorul căruia putea să umble niţel prin odaie, şontâc-şontâc, târându-şi piciorul drept.

— Şi de ce nu? Murmură el într-un târziu ridicând ochii către Arthur. Nu aşa ar trebui… ar trebui să fie?

Arthur roşi niţel.

— Sigur că da, tată, numai că în zilele noastre nu e chiar aşa uşor de realizat lucrul ăsta.

— În zilele noastre! Sprâncenele încărunţite ale lui Barras se crispară de ură. În zilele noastre, ha! Tu nu ştii ce înseamnă zilele!

Eu am avut nevoie de ani de zile… Ani şi ani… Dar aştept, aşa, aştcpl…

Zâmbind fără convingere acestei epave umane, Arthur îi spuse:

— Credeam că o să-ţi facă plăcere să afli, tată…

— Tu eşti un prost! Eu n-am nevoie să aflu, că doar ştiu toiul.

Aşa, aşa, …râzi. Râzi ca un prost! Dar ascultă ce spun eu… Mina n-o să-şi revină ca lumea până ce nu mă-ntorc eu acolo.

— Da, tată, zise Arthur ca să nu-l supere. Trebuie să ie grăbeşti, şi să te întorci la mină.

Arthur mai zăbovi o clipă în odaie, apoi, scuzându-se, se duse vesel la ceai. Câteva zile rămase la fel de bine dispus. Savura din plin mesele, savura munca, savura ceasurile de răgaz. Constată cu mirare cât de puţine ceasuri de răgaz avusese în ultima vreme; luni şi luni de zile fusese legat trup şi suflet de mina Neptun. Doar seara mai putea să se destindă niţel şi să ia o carte în mână, în loc să stea încovoia i pe scaun gândindu-se plin de încordare cu cine ar mai putea să încheie vreun contract. Le scrise Hildei şi lui Grace. Se simţi înviorat şi întărit.

Toate merseră strună până în dimineaţa zilei de 16 februarie, când se aşeză la micul dejun şi ridică ziarul cu un simţământ de bunăstare şi tihnă. Lua gustarea de dimineaţă singur, aşa cum făcea şi taică-su pe vremuri, începu să mănânce cu multă poftă dintr-un grape-fruit, când deodată îi atrase atenţia un titlu mare de la rubrica de ş^jfi. Îl privi lung, ca vrăjit. Lăsă jos linguriţa şi citi întreaga coloană. Apoi, uitând complet de mâncare, îşi trânti şervetul, împinse scaunul înapoi şi se repezi la telefonul din hol. Ridicând receptorul, ceru legătura cu Probert de la Minele Reunite, care era şi membru marcant al Asociaţiei proprietarilor de mine din nordul Angliei.

— Domnule Probert, se bâlbâi el. Aţi citit ziarul Times? Au de gând să desfiinţeze controlul guvernamental asupra minelor? Scrie acolo în mesajul regal. De la 31 martie. Vor să introducă imediat în parlament legislaţia corespunzătoare.

Răspunsul lui Probert sună astfel:

— Da, Arthur, am văzut şi eu… Da, da, ştiu… Mult mai devreme de'cât credeam…

— Bine, dar la 31 martie! Îl întrerupse disperat Arthur. Asia înseamnă luna viitoare. E de necrezut. Doarşi-au luat angajamentul să nu ne retragă sprijinul până în luna august!

Glasul lui Probert răspunse rotunjind foarte liniştit cuvintele:

— Arthur dragă, să nu crezi că eu aş fi mai puţin surprins decât tine. Suntem pur şi simplu aruncaţi în focul necazurilor. Echivalca/ ă cu explozia unei bombe!

— Trebuie să vă vorbesc! Strigă Arthur. Trebuie să vin la dumneavoastră să vă vorbesc, domnule Probert. Neapărat. Vin chiar acum.

Fără să mai aştepte răspunsul lui Probert, de teamă ca nu cumva acesta să-l refuze, Arthur trânti receptorul. Luându-şi repede haina, alergă la garaj şi porni maşina uşoară tip sport, cu care înlocuise limuzina lor imensă. Conduse ca un nebun la Hedlington, parcurgând cei şapte kilometri în pantă până la locuinţa lui Probert în tot atâtea minute. Valetul îl pofti imediat în salonaşul de dimineaţă, unde se afla industriaşul. Afundat într-un fotoliu moale de piele lângă focul puternic, Probert fuma o havană, după breakfasi, cu ziarul pe genunchi, în ansamblu era un tablou splendid: încăperea caldă, cu covoare groase, bătrânul distins şi demn, bine hrănit, scăldat în aroma stăruitoare a cafelei şi a havanei veritabile, savurând o clipă de răgaz înainte de a începe agitaţia zilei.

— Domnule Probert, izbucni Arthur, dar nu e admisibil să facă una ca asta Edgar Probert se ridică şi-i strânse mâna lui Arthur cu o gravitate suavă.

— Băiete dragă, să ştii că şi eu sunt la fel de necăjit ca şi tine, zise el, ţinându-i încă mâna într-a lui. Te rog să mă crezi că exact astea sunt şi sentimentele mele.

Era un bărbat înalt şi impunător, de vreo şaizeci şi cinci de ani, cu părul alb-coliliu, bogat ca o coamă de leu, cu sprâncenele groase şi negre. Toată fiinţa lui avea o prestanţă extraordinară, lucru pe care-l exploata admirabil în calitatea lui de membru în conducerea Asociaţiei proprietarilor de mine. Era putred de bogat şi se bucura de foarte mult respect, mai ales că dona bani din gros la toate operele caritabile care publicau listele filantropilor locali, în fiecare iarnă îi apărea fotografia – o figură nobilă, cu o coamă leonină – pe afişele răspândite pentru colecte în sprijinul spitalului Oddfellows de la Tynecastle. Iar dedesubtul fotografiei, cu litere de-o şchioapă, scria: „Domnul Edgar Probert, generosul nostru susţinător, vă roagă să-i urmaţi exemplul.” De treizeci de ani în cap storcea şi ultima picat ură de sânge din lucrătorii lui. Era o fiară bătrână, dar plin de farmec.

— Ia loc, te rog, dragul meu Arthur, spuse el, făcând un gest larg cu trabucul.

Numai că Arthur era mult prea agitat ca să poată sta jos.

— Dar ce-nseamnă asta? Striga el. Tare aş vrea să ştiu! Pur şi simplu nu înţeleg.

— Mă tem că înseamnă necazuri, răspunse Probert, stând cu picioarele desfăcute pe covoraşul din faţa căminului, privind detaşat spre tavan.

— Bine, dar de ce-au făcut-o?

— Arthur dragă, murmură Probert, guvernul a preluat o cotăparte serioasă din profiturile noastre, ceea ce nu înseamnă însă că ar avea vreo dorinţă să preia şi vreo părticică din pierderile noastre.

Or, ca să vorbim pe şleau, el vrea să scape basma curată, fugind înainte de a se scufunda corabia. Dar acum, fie vorba între noi, mie nu-mi pare rău. Pot să-ţi spun, dar te rog să nu difuzezi, că am primit unele informaţii confidenţiale din parlament. Cred că a sosit timpul să facem rânduială în casa noastră, încă de pe vremea războiului clocoteşte o furtună care ameninţă să izbucnească între noi şi lucrători. Trebuie să ne săpăm tranşee, să ne strângem rândurile până la ultimul om şi să luptăm.

— Să luptăm?

Probert încuviinţă, prin valul de fum îmbălsămat revărsat de ţigara lui. Avea un aer extrem de nobil. Arăta ca o combinaţie între împăratul din poveste şi bătrânul înţelept, numai că părea mult mai duios. Cu glasul cât se poate de binevoitor, declară:

— Voi propune o reducere a salariilor cu,40%.

— Cu 40%? Exclamă Arthur înmărmurit. Vai de mine, dar asta înseamnă ca nivelul de trai să fie mai scăzut decât înainte de război.

Muncitorii nu vor accepta în ruptul capului aşa ceva. E absolut exclus. Or să facă grevă.

— S-ar putea să nu aibă prilejul. Probert vorbea fără pic de animozitate, cu acelaşi aer bonom şi detaşat. Dacă nu-şi bagă minţile-n cap de urgenţă, n-o s.; '. Mai primim la lucru.

— Să facem un lock-out? Repetă Arthur, ca să înţeleagă mai bine. Dar asta înseamnă ruină curată.

Probert zâmbi calm, îşi mută privirea din tavan şi o aţinti asupra lui Arthur cu un aer oarecum protector.

— Bănuiesc că mai toţi dintre noi avem o mică avere pusă bine, deoparte încă din timpul războiului. Trebuie să ciupim niţel din ea, cât mai puţin cu putinţă, până ce-şi vin oamenii în fire. Da, da, pur şi simplu, să luăm cu linguriţa din ea.

O mică avere! Arthur se gândi la capitalul investit în instalaţiile şi ameliorările aduse la Neptun; se gândi la actualul lui contract, care-i cerea să lucreze din plin; şi deodată, îl cuprinse un val de furie.

— Eu nu vreau să recurg la un lock-out, şi niciodată nu voi refuza să-i primesc pe muncitori la lucru, zise el. Acum lucrăm în două schimburi la Neptun, şi, în sfârşit, am eliminat şomajul parţial.

O reducere de 40% ar fi o nebunie curată. Eu sunt dispus să plătesc salarii omeneşti. Şi n-am să închid o mină care merge din plin. Nu vreau să-mi tai craca de sub picioare de dragul nimănui.

Probert îl bătu uşurel^e spinare, cu un aer mai protector ca oricând, amintindu-şi de purtarea scandaloasă a lui Arthur în problema războiului şi dispreţuindu-l ca pe-un zevzec necopt, laş şi dezechilibrat, sdar mascând toate aceste sentimente îndărătul bunăvoinţei lui apostolice.

— Ei, haide, haide, băiete! Zise el împăcluitor. Nu fă din ţintar armăsar. Ştiu că ai o fire năvalnică. Dar o să-ţi treacă. Peste o săptămână o să ţinem şedinţa plenară a Asociaţiei. Până atunci o să-ţi treacă. Ai să fii şi tu de acord cu noi ceilalţi. Pentru că, să ştii, altă cale n-ai de ales.

Arthur se uită la Probert cu o privire încordată. Un spasm îi crispa din când în când'obrazul. N-avea de ales! Asta era adevărat, absolut adevărat; era legat printr-o mie de fire de Asociaţie, de fapt era legat de mâini şi de picioare. Gemu:

— O să fie o nenorocire pentru mine.

Probert îl bătu pe umăr cu ceva mai multă blândeţe.

— Muncitorii trebuie ţinuţi la locul lor, Arthur, murmură ci.

Ai luat gustarea de dimineaţă? Vrei să sun să-ţi aducă o cafea?

— Nu, mulţumesc, mormăi Arthur, cu capul în pământ. Trebuie • să mă întorc.

— Ce face scumpul tău tată? Întrebă Probert cu glasul cel mai suav cu putinţă. Bănuiesc că-i simţi grozav de mult lipsa acolo, la mină. Da, da. Aud însă că face progrese extraordinare. El e cel mai vechi coleg al meu din Asociaţie. Nădăjduiesc să-l văd din nou acolo pe acest om minunat. Te rog să-i transmiţi cele mai călduroase salutări din partea mea!

— Cu plăcere.

Arthur încuviinţă cu un gest repezit şi se îndreptă spre uşă.

— Eşti sigur că nu vrei puţină cafea?

— Sigur.

— Arthur avea convingerea – şi faptul îi provoca o adevărată suferinţă – că bătrânul acesta făţarnic îl ia în râs. Ieşi cât putu mai repede din casa lui Probert şi se lăsă moale pe perna automobilului.

Conduse încet spre mina Neptun, apoi intră în birou şi se aşeză la masa de lucru. Cu capul îngropat în mâini, trecu în revistă întreaga situaţie, analizând-o în amănunt. Avea o mină care mergea bine, era minunat utilată şi lucra din plin, pe baza unui contract relativ avantajos. Era dispus, şi chiar foarte doritor, să le plătească lucrătorilor un salariu corespunzător. Ceea ce oferea Probert ca salariu era derizoriu. Simţind că se înăbuşă, Arthur luă un creion de pe masă şi făcu socoteala, în raport cu costul vieţii, valoarea reală a sumei pe care o propunea Probert corespundea unui salariu antebelic de mai puţin de o liră pesăptămână. De pildă, pentru lucrătorii de la pompe ar fi fost echivalentul unui salariu de şaisprezece şilingi şi nouă penny pentru cinci schimburi pe săptămână, în banii dinainte de război. Şaisprezece şilingi şi nouă penny, din care să acoperi chiria, îmbrăcămintea şi să hrăneşti o familie! Era o adevărată nebunie să te aştepţi ca oamenii să accepte aşa ceva; nici măcar nu era vorba de o ofertă propriu-zisă, era doar o provocare, ca să-i aţâţe Ia luptă. Şi el, Arthur, era legat trup şi suflet de Asociaţie. A s'e gândi măcar să se despartă de ea însemna falimentul. Ar fi fost silit să închidă mina, să lase oamenii fără lucru, să-şi sacrifice contractul. Ironia aceasta sinistră a întregii poveşti aproape că-i stârni râsul.

Tocmai atunci intră Armstrong în birou. Arthur ridică ochii spre el, nervos, încordat.

— Armstrong, te rog să pui oamenii să lucreze ore suplimentare, pentru extragerea cărbunelui aceluia cocsificabil. Scoate câi mai mult cu putinţă şi aşază-l în grămezi la gura minei. Ai înţeles? Cit mai mult poţi. Fă te rog toate eforturile, nu lăsa nici un om nefolosit.

— Am înţeles, domnule Barras, răspunse Armstrong cu glas alarmat.

Arthur nu avea curajul să-l lămurească pe Armstrong chiar atunci despre ce e vorba. Mai făcu nişte calcule pe mapa de hârtie, aruncă jos creionul şi privi în gol, drept înainte. Era în 16 februarie.

A doua zi avu loc şedinţa Asociaţiei. Rezultatul a fost transmiterea/ unei circulare secrete către toţi proprietarii de mine din ţinut, prin care erau înştiinţaţi că se apropie data unui lock-out, şi îndemnaţi să acumuleze rezerve de cărbune. Când Arthur primi acest document confidenţial, zâmbi cu amărăciune. Cum Dumnezeu ar fi putut să acumuleze producţia a patru luni în numai şase săptămini?

La 24 martie se vota proiectul de lege pentru retragerea controlului asupra minelor carbonifere. Arthur le dădu preaviz muncitorilor, anulând convenţiile de angajare. Iar la 31 martie, cu obligaţiile contractuale îndeplinite numai pe jumătate, opri lucrul.

Era o zi ploioasă şi tristă. După amiază, în timp ce Arthur stătea în birou aruncând priviri sumbre la ultimele vagonete care ieşeau din mină în ploaia nestăvilită, se deschise uşa pe neaşteptate şi intră Tom Heddon. Intrarea tăcută a lui Heddon avea ceva^aproape sinistru!

Rămase cu aerul lui aspru şi formidabil, cu spatele lipit de uşa închisă, cu faţa la Arthur. Silueta lui masivă era uşor aplecată, de parcă I-ar fi apăsat pe umeri povara lock-out-ului care se apropia.

— Vreau să vă spun două vorbe, zise el, şi apoi se opri. Aţi dat preaviz la toţi muncitorii din mină.

— Şi ce-i cu asta? Întrebă greoi Arthur. Nu mă deosebesc cu nimic de ceilalţi.

Heddon râse uşor, cu amărăciune sarcastică.

— Ba, uite cu ce vă deosebiţi. Că aveţi mina cea mai umedă din tot ţinutul, şi dumneavoastră le-aţi dat preaviz şi muncitorilor de la pompe, şi celor din echipele de securitate a muncii.

Străduindu-se să se stăpânească, Arthur îi răspunse:

— Heddon, te rog să mă crezi că sunt prea amărât de toate astea ca să mă mai cert cu dumneata. Dumneata ştii bine că obligaţiile mele mă pun în situaţia de a da preaviz tuturor categoriilor de muncitori.

— V-ar bucura perspectiva unei noi inundaţii? Întrebă Heddon cu o inflexiune ciudată în glas.

Arthur ajunsese la capătul răbdării; ştia că nu e vinovat cu nimic; aşa că, de ce să se lase terorizat de Heddon? II cuprinse un val de indignare, îi răspunse:

— Oamenii din echipa de securitate vor lucra mai departe.

— A, da? Îl ironiza Heddon. Făcu o pauză, după care vorbi cu glas aspru şi vehement, apăsând pe fiecare cuvânt: Doresc să luaţi cunoştinţă de faptul că echipele de securitate continuă lucrul pur şi simplu pentru că le-am spus eu s-o facă. Dacă n-aş fi eu la mijloc, eu şi cu oamenii care mă sprijină, mina dumneavoastră împuţită ar fi inundată în douăzeci şi patru de ore. Ştiţi asta? Şi, o dală umplută cu apă, s-ar duce dracului! Minerii pe care dumneavoastră îi. Trataţi ca pe nişte gunoaie, aruncându-i pe drumuri, o să continue să pompeze apa, ca să vă ajute să vă păstraţi osânza şi confortul din salonul ăla împuţit al dumnevoastră. Eu mi-am făcut datoria să vă spun şi vă rog, pentru numele lui Dumnezeu, să vedeţi dacă e frumos ce faceţi.

Cu un gest precipitat, de parcă s-ar fi temut că nu se mai poate stăpâni, Heddon se răsuci pe călcâie şi ieşi zgomotos pe uşă. Arthur se aşeză în faţa biroului. Stătu multă vreme acolo, până se lăsă întunericul, în timp ce toţi muncitorii, în afară de cei din echipele de securitate, părăsiră mina. Apoi se ridică şi el, şi se îndreptă spre caş; într-o tăcere sumbră.

Începu lock-out-ul. Începură săptămâni lungi şi chinuite, care se prelungiră cu noi săptămâni lungi şi chinuite. Securitatea minei fiind asigurată, nu-ţi rămânea decât să stai la o parte şi să priveşti lupta dintre oameni şi spectrul mizeriei. Zi de zi, Arthur vedea, cu inima sfişiată, până la ce limite extreme poate fi împins acest conflict inegal – obrajii supţi ai bărbaţilor, ai femeilor, da, da, chiar şi ai copiilor, feţele lor întunecate, străzile pe care nu auzeai un riset, j>e care nu se juca nimeni. I se răsucea inima în piept de o durere rece.

Aveau oamenii dreptul să fie atât de cruzi cu oamenii? Se purtase un război ca să se pună capăt războiului, ca să se instaleze marea şi durabila pace, o eră nouă şi strălucitoare a civilizaţiei noastre. Şi când colo, uite ce se întâmplă! Luaţi-vă blidul de linte, robilor, şi trudiţi în măruntaiele pământului, în sudoare, murdărie şi primejdie! Da, ori primiţi blidul de linte, ori de nu, n-aveţi decât să muriţi de foame!

Pe uliţa Inkermann, o femeie a murit la facere; doctorul Scott, când a fost strâns cu uşa de procurorul de la parchet, a folosit un termen pe care, cu un aer oficial, l-a estompat dându-i eticheta de „subnutrijie”. Margarina cu pâine; pâine cu margarina; uneori, nici măcar atât. Ca să creşti un fiu voinic, să cânte imnul imperiului.

Asemenea gânduri ardeau incoerent în mintea lui Arthur. El nu putea să reziste la aşa ceva şi n-avea de gând s-o facă. La sfârşitul primei luni deschise în oraş nişte cantine populare, unde se împărţea la oameni ciorbă de la cazan. Organiză un plan filantropic individual, de ajutorare a celor din mahalaua Teraselor care trăiau în cruntă mizerie. Dar eforturile lui nu fură întâmpinate cu recunoştinţă, ci, dimpotrivă, cu ură. El nu-i ţinea de rău pe muncitori, înţelegea motivele duşmăniei lor. Cu un junghi în inimă, se simţi incapabil de a întoarce în favoarea lui curentul sentimentelor comune; nu avea câtuşi de puţin darul publicităţii spectaculoase, nu beneficia de un farmec sau magnetism personal. De la început, minerii de la Neptun nu-j acordaseră încredere, iar acum, chiar în faţa cantinei unde împărţea ciorba săracilor, pe un perete erau mâzgălite cuvintele: „Jos eu învârtitul!”. Odată ştearsă această lozincă, sau chiar una mai agresivă, ea era rescrisă peste noapte, şi a doua zi dimineaţă ochii lui se izbeau iar de literele mâzgălite cu cretă. Cei mai ostili erau muncitorii mai tineri, în frunte cu Jack Reedy şi Cha Leeming; aceştia erau mai ales oamenii care-şi pierduseră fraţii sau taţii în catastrofa de la Neptun. Acum, fără ca Arthur să-şi poată da seama de pricină, ura acestora se extindea asupra lui.

Farsa aceea sinistră continua la nesfârşit. Cu un straniu sentiment de dezgust, Arthur citi despre organizarea Forţei de apărare, o armată de 80000 de oameni, perfect echipată şi înzestrată. Forţa de apărare – apărare împotriva cui? În luna mai începură tulburări la Minele Reunite, drept care se mobilizară trupe în ţinutul respectiv. Apăreau tot felul de Proclamaţii Regale, iar domnul Probert plecă, împreună cu familia, într-o vacanţă binemeritată şi cât se poate de plăcută, la Bournemouth, în sudul Angliei.

Dar Arthur rămase la Sleescaleân tot cursul lunilor aprilie, mai şi iunie, în iunie începu să primească anonimele – nişte cărţi poştale anonime, cu calomnii copilăreşti şi înjurături grosolane. Sosea câte una pe zi, scrisă lăbărţat de un om fără prea multă ştiinţă de carte.

La început, Arthur crezu că e vorba de cineva care-şi preface scrisul.

O vreme nu le luă în seamă; totuşi, treptat-treptat, ajunseră să-l îndurereze. Cine putea să-I urmărească oare cu atâta răutate? Arthur nu putea ghici nici în ruptul capului. Şi apoi, către sfârşitul lunii, vinovatul fu demascat, surprins tocmai când înmâna o carte poştală proaspăt mâzgălită unui comisionar care venea des pe la vila Law.

Autorul anonimelor era Richard Barras.

Dar încă mai greu de suportat era privirea cercetătoare, veşnic bănuitoare, a bonnului. Tot timpul, absolut toi timpul, îl supraveghea pe Arthur, înregistrându-i venirea şi plecarea, făcând ochii mari de plăcere când 11 vedea abătut, savurând semnele evidente ale necazurilor. Ca un bici îl lovea pe Arthur ochiul acela sfredelitor, congestionat şi senil, slăbindu-i energia, subminându-l, slcindu-l de puteri.

La l iulie, o istovire, soră cu moartea, puse capăt lunici.

Muncitorii se văzură înfrânţi, umiliţi, zdrobiţi. Dar Arthur nu câştigase. Pierderea contractului său neîndeplinit era extrem de grea. Şi totuşi, văzându-şi muncitorii revenind în şiruri tăcute şi greoaie prin curtea minei, văzând roţile de la turnul de extracţie cum prind a se învârti din nou, Arthur îşi scutură descurajarea. La urma urmei, în viaţă trebuie să ai şi necazuri. Asta fusese un necaz pentru care el nu purtase nici o vină. Dar n-o să se dea bătut. Acum, imediat, chiar din clipa asta avea s-o ia de la capăt.