CAPITOLUL XX.

Prima persoană pe care o întâlni David întorcându-se la Sleescale fu James Ramage.'ân acea dimineaţă de luni, David se întorsese de la Whitley Bay la Tynecastle cu Annie şi cu Sammy şi-i urcase în trenul care avea să-i ducă acasă. Apoi se repezise la Edgelcy şi lucrase toată ziua pe rupte la institut. La şapte seară ajunse la Sleescale, şi la ieşirea din gară era cit p-aci să se ciocnească cu Ramage, care se îndrepta spre chioşcul de ziare, să cumpere o edific de seară.

Ramage se opri locului în mijlocul pasajului, şi David îri'ţelese imediat de pe mutra lui că e laxurent cu toate, în noaptea de duminică spre luni, Stapletoh murise la Spitalul Francmasonilor, şi în ziarul Tynecastle Herald din dimineaţa aceea era inserat un paragraf foarte semnificativ.

— Mda, da, zise Ramage batjocoritor, prefăcându-se cât se poate de amuzat. Va să zică acum ne înfigem şna parlament, eh?

David se strădui să-i răspundă cu amabilitatea cea mai exasperantă cu putinţă:

— Foarte exact, domnule Ramage!

— Ha! Şi” ce, crezi că o să izbuteşti?

— Da, aşa sper, încuviinţă David, înnebunindu-l.

Ramage înceta de a se mai preface amuzat. Faţa lui greoaie se înroşi încă şi mai tare. Strânse pumnul şi-l trânti violent în palma stingi.

— Numai peste cadavrul meu! Îţi jur pe Dumnezeu că am să fac tot posibilul să te împiedic. Noi n-avem nevoie de nişte păcătoşi de agitatori ca să ne reprezinte circumscripţia.

David privi faţa schimonosită de ură a lui Ramage cu un fel de curiozitate. El îl silise pe măcelar să furnizeze spitalului carne bună, îl combătuse în privinţa abatorului său infernal, în privinţa caselor de raport insalubre pe care le avea îndărătul străzii Cheiului, în general vorbind, încercase să-I determine pe James Ramage să facă şi puţin-bine. Şi când colo, James Ramage ar fi fost în stare să-l ucidă tocmai pentru asta. Mare-i grădina Lui Dumnezeu!

David îi spuse pe un ton calm, fără pic de răutate:

— Bineînţeles, dumneata o să-ţi sprijini propriul dumitale candidat.

— De asta poţi să fii sigur, explodă Ramage. O să te dărâm pur şi simplu în faţa urnelor, o sa te ştergem pur şi simplu de pe faţa pământului. O să te facem de râsul dinilor în tot ţinutul Tyneside.

Ramage se sufocă în căutarea unor cuvinte mai violente, cu care să repete şi să-şi umfle mai mult ideea, apoi, încheindu-şi discursul cu o bolboroseală incoerentă, se întoarse cu spatele şi se îndepărtă furios.

David porni foarte gânditor pe Freehold Street. Ştia că opinia lui Ramage nu reprezintă opinia publică. Pe de altă parte însă, era absolut conştient de opoziţia pe care avea s-o întâmpine. Circumscripţia Sleescale era în mod normal un mandat câştigat de la bun început pentru partidul laburist, un fief sigur al acestuia,. Dar din păcate Stapleton, care deţinea mandatul de patru ani, fusese un om în vârstă, sortit să moară de pe urma cumplitei boli care se numeşte cancer. La ultimele alegeri care aduseseră la putere guvernul Baldwin, circumscripţia Sleescale manifestase o uşoară şovăială, şi candidatul conservator, Laurence Roscoe, redusese majoritatea obţinută de Stapleton la numai 1.200 de voturi. Era absolut sigur că Roscoe îşi va depune din nou candidatura şi tot aşa de sigur era că putea fi considerat un adversar primejdios. David îl întâlnisc în repetate rânduri: era un băiat tânăr, chipeş, şi bogat; la treizeci şi patru de ani avea o siluetă lunguiaţă, cu umerii cam înguşti, fruntea cam prea înaltă şi cu tendinţă spre chelie, dinţii albi ca mărgăritarele.

Încercând să-şi corecteze obiceiul de a sta puţin adus de spate, căpătase în schimb ticul de a ridica din umeri cu o zvâcnitură. Era fiul kii Lynton Roscoe, consilier regal – actualmente ridicat la rangul de baronet, şi membru în consiliul de administraţie al Minelor Principale din Tynecastle. Urmând tradiţia încetăţenită în familia lui, tânărul Roscoe era avocat pledant şi îşi asigurase o clientelă frumuşică în toată regiunea de nord-est a ţării; datorită pe de o parte situaţiei lui taică-su şi pe de altă parte propriei sale capacităţi, era extrem de solicitat, procesele literalmente îi curgeau.

Pe când studia la Cambridge, obţinuse o medalie ca jucător de cricket, iar în timpul războiului luptase în aviaţie, ceea ce-i conferea o aureolă romantică. Realitatea este că îl mai pasiona şi acum zborul; îşi menţinuse brevetul de pilot şi adeseori se ducea cu avionul de la Heston la conacul lui taică-su de la Morpeth, ca să petreacă acolo week-end-u.

Pentru David avea o semnificaţie stranie faptul că fiul celui cu care se ciocnise atât de violent la ancheta asupra cauzelor catastrofei miniere îi era acum adversar în alegeri. „Mă rog, mă rog, se ginţii David cu zâmbet sumbru, cu cât se cocoaţă mai sus, cu atât mai rău o să cadă.”

Intră la el în casă. Martha era aşezată în faţa mesei şi cerceta cu atenţie ziarul de seară, prin ochelarii cu ramă de oţel, pe care (trecând cu dispreţ peste propunerea lui David de a se duce la un oculist) şi-i cumpărase de curând la noua sucursală a magazinului Woolworth. De obicei Martha nu-şi prea bătea capul să citească ziarul de seară. Dar auzind vestea cea mare, Hannah Brace nu se putuse stăpâni să nu vină şi să flecărească în privinţa paragrafului referitor la alegeri, aşa că, o dată în viaţă, se dusese şi Martha în oraş ca să cumpere ziarul. La intrarea lui David se ridică de pe scaun cu un aer vinovat. David îşi dădu seama că Martha e uimită, zăpăcită, aproape incapabilă să mai gândească. Dar nu voia să se dea bătută, nu era ea femeia care s-o facă. Pe chipul ei întunecat şi cu trăsături de comandant, David desluşi lupta pe care o dădea în sinea ei ca să nu se lase impresionată. Ascunzând repede ziarul, Martha sări cu gura pe el:

— Te-ai întors cam devreme. Nu te aşteptam înainte de nouă.

Dar David nu voia s-o lase să scape numai cu atât.

— Ce zici, mamă, de chestia asta?

Martha făcu o pauză, după care îi spuse cu asprime:

— Mie nu-mi place de loc.

Atâta spuse, după care se îngriji de cina lui.

În timp ce mânca, David făurea planuri de acţiune. Era necesară o campanie viguroasă – aşa spuneau ăia, dar nu era chiar aşa uşor să fii viguros, atâta vreme cât erai sărac. Nugent fusese de o sinceritate brutală în ceea ce priveşte banii: i se făcea o concesie destul de mare lui David asigurându-i-se propunerea candidaturii. Dar în orice caz, David nu se lăsa speriat numai de-atâta lucru. Se puteau obţine unele reduceri la cheltuieli; bătrânul Peter Wilson era un agent electoral destul de rezonabil. Avea să închirieze o camionetă de la cooperativă şi să ţină majoritatea discursurilor în aer liber, luând cuvin!Ui şi în sala primăriei, în cadrul unui ultim miting electoral. Când Martha îi întinse farfuria cu compot de prune, David îi zâmbi. Ştia ea că lui nu i-au plăcut niciodată prunele.

— Prune pentru un deputat!

— Mai stăm noi de vorbă! Îi răspunse ea enigmatică.

Propunerea candidaturii lui David se efectua la 24 august. Nu erau decât doi candidaţi; era un meci – o luptă deschisă şi directă • – între David şi Roscoe. Douăzeci şi patru august era o zi teribil de umedă, ploua cu găleata, ceea ce – remarcă Roscoe în glumă – era de rău augur pentru unul dintre candidaţi. David nădăjduia că nu pentru el. I se păru niţel deprimantă încrederea care răbufnea la Roscoe prin toţi porii. După cât îşi putea da el seama, organizarea conservatorilor era de trei ori mai eficientă decât a lui. Peter Wilson, prăpăditul avocat de contencios din Sleescale, mărunt nu numai ca statură, era o apariţie de-a dreptul neînsemnată, complet ştearsă de prezenţa Lui Bannerman, agentul electoral al lui Roscoe, importat de la Tynecastle şi îmbrăcat foarte elegant. Şi în afară de asta, ploaia bicluitoare crea condiţiile cele mai neplăcute pentru oratoria desfăşurată de pe platforma unei camionete. De aceea, David, simţindu-se într-o dureroasă stare de inferioritate, se văzu silit să-şi amâne inaugurarea campaniei electorale. Se duse acasă şi-şi schimbă bocancii uzi.

A doua zi însă, cerul era senin, soarele strălucea, aşa că David se aruncă tfiiip şi suflet în viitoarea bătăliei. La ieşirea din şut a schimbului <le dimineaţă, el se afla acolo, la poarta minei Neptun.

Cu capul gol, cocoţat pe platforma camionetei închiriate de Harry Ogle, flancat de pontatorul Jake Wicks şi de Bill Snow – Cha Leeming oferindu-se ca şofer voluntar – David ţinu o cuvântare puternică, incisivă şi, în mod intenţionat, foarte scurtă. El ştia bine că oamenilor le e foame la ora cinci, aşa că nu-i ţinu prea mult.

Roscoe, care în viaţa lui nu ieşise flămând din mină cu gândul la mâncarea de acasă, ar fi putut eventual să facă această greşeală, dar în nici un caz nu David. Cuvântarea lui avu succes.

Platforma electorală pe care o expunea el era simplă şi banală.

Dar cu toate acestea, izbutea să ofere un program substanţial de luptă. Dreptate pentru mineri! Ei ştiau că dacă nu se efectuează naţionalizarea, n-avea să li se facă dreptate. Niciodată. Or el, tocmai acest punct îl punea în program, fără alte marafeturi. Iar în această problemă era destul de competent ca să dea bătălia, în fond, era expresia credinţei lui de-o viaţă întreagă.

La sfârşitul primei săptămâni, Tom Heddon se deplasă de la Tynecastle, ca să „spună şi el un cuvânt” în sprijinul lui David. Toate cuvântările lui David fuseseră în mod intenţionat ţinute pe un ton impersonal, lucru urmărit cu grijă de el, deoarece Roscoe lupta cu mijloace cinstite şi deocamdată atmosfera era curată, nimeni nu împroşcase pe nimeni cu noroi. Dar Heddon era Heddon, n-avea ce-i face; şi măcar că David îl rugase fierbinte, înainte de miting, să-fie mai moderat, Tom nici nu voi să audă de renunţarea la invective. Cu un rânjet acrit pe faţa întunecoasă, îi dădu drumul:

— Ascultaţi-mă pe mine, băieţi! În alegerile astea împuţite, e numai doi candidaţi – Roscoe şi Davey Fenwick. Acum, uite ce e, mă, voi trebuie să ştiţi o vorbă: când Roscoe ăsta dădea mingea de-a dura pe terenurile de cricket de la Eton şi Harrow, eu zorzoane la costumul lui elegant, şi mă-sa şi ta-su şi sor-sa stăteau toţi acolo şi băteau din mânuţe sub caraghioasele alea de umbreluţe ale lor, Davey Fenwick era în fundul minei Neptun, gol până la brâu, trudind şi asudând, gâfâind şi împingând împuţitele alea de vagonete de cărbuni, aşa cum făcurăm şi noi, pe rupte, la viaţa noastră. Acum, ia să-mi spuneţi mie, mă băieţi, pe care din doi vreţi să-l faceţi deputat?

Căruia o să-i daţi votul – ăluia care se chinuia cu vagonetele alea împuţite, sau ăluia care nu prindea mingea aia împuţită?

Şi tot aşa îi dădu înainte, cam o jumătate de ceas. Era un discu rs mulţumitor, piperat la culme, plin de expresii savuroase. Avu un succes monstru. După aceea, Tom Heddon îi spuse foarte calm lui David:

— Marfă ieftină, măi Davey; m-am plictisit şi eu de ea, dar dacă izbuteşte să-ţi fie de vreun folos, te rog să mă crezi că Ji-am oferi l-o din toată inima.

Dacă Tom Heddon ar fi fost un om cu o minte strălucită, ar li putut foarte bine să lupte chiar el pentru acest loc de deputat; şi Tom Heddon ştia că ar fi putut da această luptă. Dar întrucât Tom nu era un bărbat cu o minte strălucită, nu-i rămânea decât să fie altruist.

Totuşi, altruismul lui nu-l cruţa uneori de clipe răzleţe de amărăciune, de gânduri chinuitoare, care-l rodeau în singurătate mai rău decât pe osândiţi.

Alegerile fură fixate pentru ziua de sâmbătă 21 septembrie.

Vineri 20, la ora şase seara, David ţinu ultimul său discurs electoral la primăria din Sleescale. Sala era arhiplina; ba chiar mulţi stăteau, în picioare; intervalele erau pline ochi, şi mulţi se înghesuiau şi în uşile lăsate deschise, întrucât erarO seară destul de caldă. Suporterii lui David erau adunaţi toţi în stradă: Tom Heddon, Harry Ogle, Jake Wicks, Jack Kinch, tânărul Brace, bătrânul Tom, Peter Wilson şi profesorul Carmichăel, sosit special de la Wallington să petreacă week-end-ul cu David.

Când David se desprinse din mijlocul lor şi înainta spre măsuţă ca să ia cuvântul, se făcu o tăcere mormântală. Rămase în picioare îndărătul mesei şi al sticlei de apă, în jurul căreia roiau muştele şi.

Din care nu bea niciodată nimeni. Se aşternuse o tăcere atât deadâncă, încât David auzea jocul domol al valurilor în golful Snook. În faţa lui era o mare de chipuri, toate ridicate ca să-l privească. Dincolo de luminile puternice de pe estradă, chipurile acestea, luate laolaltă, aveau o paloare simbolică, o privire care părea vag să implore. Şi totuşi, el izbutea să distingă multe feţe cunoscute, ale unor oameni cu care era familiar, în primul rând de bănci o văzu pe Annie, cu ochii ei cuminţi aţintiţi asupra lui, iar lingă ea erau Pug şi Ned Sinclair şi Tom Townley, Cha Leeming cu Jack Reedy, morocănos şi amărât, Woods, Slattery şi încă zeci de alţi oameni, muncitori din mina Neptun. Îl cunoştea bine, erau mineri, ortaci de-ai lui. Se simţi deodată pătruns de o mare umilinţă. Dar inima i se umplu, se umflă şi se revărsă spre ei. Renunţă la orice fel de clişee de cazuistică politică, la orice fel de retorică zgomotoasă, în sinea lui se gândi: „Ţine-mă, Doamne! Ajută-mă, Doamne!” Le vorbi simplu, cu cuvinte izvorâte din suflet.

— Vă cunosc pe mai toţi cei adunaţi aici, zise el, cu glasul înfiorat de emoţie. Mulţi dintre voi lucraţi în mina Neptun pe când lucram şi eu acolo. Şi nu ştiu cum se face, dar astă-seară, chiar dacă aş putea, tot n-aş avea chef să mă apuc să vă trag un discurs sforăitor.

Eu vă consider prietenii mei, Şi ca prieten mă adresez vouă.

Aci, un glas din fundul sălii îi strigă cnvinte de îmbărbătare:

— Dă-i drumul, măi Davey, că noi toţi stăm cu urechile ciulite!

Zi-i înainte, băiete!

Urmară ovaţii puternice şi apoi tăcere. David continuă:

— Dacă stai să te gândeşti, viaţa tuturor bărbaţilor şi femeilor din sala aceasta e într-un fel sau altul strâns legată de mină. Sunteţi aici mineri, sau soţii de mineri, sau fii şi fiice de mineri. Soarta voastră a tuturor depinde de soarta minelor.

Şi tocmai în această problemă a minelor, care e fără doar şi poate o chestiune de viaţă şi de moarte pentru noi toţi, vreau să vă vorbesc eu astă-seară…

Glasul lui David, ridicându-se pătimaş dar grav, răsună puternic în sala înfierbântată. Deodată, simţi că-l însufleţeşte o forţă deosebită, că e capabil să ţină oamenii în mână, să-i convingă, începu să-şi expună în faţa lor argumentele pe care le susţinea. Analiză sistemul proprietăţii particulare, care adeseori nesocotea securitatea muncii minerului, analiză principiul de bază al acestui sistem, şi anume goana după profit, în cadrul căreia acţionarul societăţii vine pe primul plan, iar minerul pe ultimul. Trecu apoi la chestiunea banilor încasaţi de proprietarii terenurilor miniere, acest principiu intolerabil şi imoral, care permitea ca sume colosale să se scurgă dintr-un ţinut în altul, nu în vederea unor servicii aduse colectivităţii, ci numai şi numai din pricina unui monopol acordat cu sute de ani în urmă. Şi apoi David le expuse succint şi alternativa: celălalt sistem, naţionalizarea! Un cuvânt strigat în pustiu de ani de zile. Îi rugă din suflet să vadă, să analizeze ce înseamnă naţionalizarea. Naţionalizarea înseamnă în primul rândm ificarea exploatărilor miniere, unificarea conducerii şi îmbunătăţirea metodelor de producţie, care aveau să fie urmate pe rând de o reorganizare a sistemului distribuirii cărbunelui la consumator, în al doilea rând, naţionalizarea minelor însemna asigurarea securităţii muncii în adâncul lor. În toată ţara se aflau sute de mine, demodate, învechite, prost utilate, în care, conform cu principiile sistemului proprietăţii particulare, minerul trebuia mai întâi şi-întâi să se gândească la menţinerea, la apărarea slujbei lui şi în ultimul rând la denunţare*, primejdiilor şi a condiţiilor necorespunzătoare de muncă. Dar salariile? Naţionalizarea însemna salarii mai bune, pentru că anii slabi din industrie aveau să fie compensaţi de anii buni. Însemna cel puţin un salariu minimal, cu care se putea trăi. Pe urmă mai însemna şi îmbunătăţirea condiţiilor de locuit. Statul nu putea în nici un caz să permită continuarea stării de neconceput în care se aflau în momentul acela locuinţele mine:

Rilor din atâtea ţinuturi. Nu ar fi fost spre lauda statului dacă această situaţie ar fi dăinuit. Această moştenire a locuinţelor nenorocite era rezultatul unor ani îndelungaţi, în care se dăduse frâu liber lăcomiei, egoismului şi nepăsării. Oamenii care munceau la mine aduceau un serviciu comunităţii, un serviciu naţional,. Legat de multe primejdii; ei trebuiau consideraţi ca slujbaşi ai statului. Ei nu cereau decât dreptate, dreptatea care de secole întregi le era refuzată; ei cereau să fie slujitori ai statului, şi nu ROBI AI BANULUI,. \par        Timp de o jumătate de oră, David îi ţinu încordaţi, reduşi la tăcere; îi ascultau ca hipnotizaţi argumentele, sorbindu-i cuvintele.

Vorbea cu o convingere care mătura absolut totul din cale. Îi mişcă profund povestindu-le istoria propriei lor clase, nedreptăţile care se urmau, una după alta, la fel ca şi trădările, îi făcu să strălucească de mândrie amintindu-le istoria glorioasă a propriei lor solidarităţi, sentimentul tovărăşiei de care dăduseră dovadă minerii din toate vremurile, în ciuda tuturor greutăţilor, curajul cu care înfruntaseră primejdiile.

— Ajutaţi-mă! Strigă el în încheiere, cu mâinile întinse într-o chemare vibrând de pasiune, ajutaţi-mă să lupt pentru voi, să obţin în sfârşit dreptate pentru voi!

Tăcu deodată, rămânând în picioare, nemaidesluşind aproape nimic din cauza emoţiei care-i înceţoşa ochii. Apoi se aşeză brusc.

Urmă o clipă de tăcere mormântală, după care izbucniră aplauzele şi ovaţiile. Răsunară ca un tunet. Harry Ogle sări în sus şi-i scutură puternic mâna lui David. Îl urmară Kinch, Wilson, Carmichael şi Heddon.

— Dar ştiu că i-ai ţinut încordaţi! Îi spuse Heddon, trebuind să strige ca să se facă auzit în zgomotul acela. Toţi te ascultau, până la unul!

Wicks îl bătea pe David pe spinare, un pâlc de oameni zgomotoşi se repeziră la el, îl înconjurară, ţinând să-i strângă mâna, vorbind toţi deodată, copleşindu-l. În sală era un vacarm infernal, lumea bătea din picioare, aplauda, zăngănea obiecte de metal. Aclamaţiile creşteau, găsindu-şi ecou în noapte.

A doua zi, David obţinu 12424 voturi. Roscoe – 3691. A fost un adevărat triumf, o victorie nesperată, cea mai mare majoritate, obţinută în circumscripţia Sleescale în ultimii paisprezece ani. Stând cu capul gol în faţa primăriei oraşului, în timp ce mulţimea, fericilă, se înghesuia acolo ca să-l aplaude şi să-l ovaţioneze, agitându-se ca o mare învolburată, David simţi cum îl cuprinde ameţeala, dar înăuntrul lui se înălţă o forţă nouă, plină de încredere şi optimism, într-un fel sau altul, izbândise. Îşi atinsese scopul.

Roscoe îi strânse mâna, şi mulţimea ovaţiona şi mai zgomotos, tunător. Roscoe ştia să piardă elegant; zâmbea, în ciuda dezamăgirii zdrobitoare. Dar Ramage nu zâmbea. Era şi el acolo, cu Bates şi Murchison. Şi nici nu i strânse mâna.

Stătea ţeapăn, cu sprâncenele încruntate, se uita urât, şi pe faţa lui morocănoasă nedumerirea se îmbina cu ostilitatea neiertătoare.

David ţinu un mic discurs scânteietor. Nici nu ştia ce spune şi cum spune. Le mulţumi tuturor, le mulţumi din toată inima. Le afirmă că are de gând să muncească pentru ei, să lupte pentru ei. Avea să-i slujească. I se înmână o telegramă; era de la Nugent – felicitări.

Telegrama asta a lui Harry Nugent însemna foarte mult pentru David. O citi în grabă şi o vârî în buzunarul de la piept. Veniră şi al{ii să-l felicite, să-i strângă mâna, urmară noi ovaţii. Mulţimea începu deodată să cânte Mulfi ani trăiască! Cântau pentru el. Un ziarist îşi croi drum prin mulţime şi se apropie la un pas.

— Aveţi vreun mesaj, domnule Fenwick, pentru ziarul Argux'!

Vă rog să ne spuneţi măcar câteva cuvinte!

În pasaj îl aşteptau fotografii – se aprinseră ţâşnirile blitzurilor. Apoi alte ovaţii şi aplauze, pe urmă agitaţia mulţimii, şi în cele din urmă, furnicarul de oameni se împrăştie. Din diferite părţi ale oraşului mai răsunau urale. Peter Wilson, agentul lui electoral, râzând încântat, glumind, îl conduse în jos pe scări. Totul se terminase. Absolut totul. Şi câştigase!

Se întoarse, în sfârşit, acasă şi intră cam ameţit în bucătărie.

Rămase acolo, palid, cu silueta lui fină, uitându-se la maică-sa.

Deodată, simţi că e obosit şi grozavde flămând. Foarte încet, îi spuse:

— Am izbutit, mamă! Ştii că am izbutit?

— Ştiu, zise ea sec. Şi mai ştiu că n-ai mâncat nimic de dimineaţă. Ce, acum, că te-ai boierit, o să refuzi budinca minerilor?