CAPITOLUL XVI.

Încetişor şi uşurel, mătuşa Carrie împinse fotoliul pe roate al lui Richard, aducându-l până la salcâmul din mijlocul peluzei de gazon. Era o zi caldă şi însorită, şi florile gălbui, abundente, se legănau pe crenguţele copacului, prefăcându-l într-o mare floare aurie ce arunca o umbră plăcută pe gazonul tuns scurt, în această umbră începu mătuşa Carrie să-l instaleze pe Richard, cu multe farafastâcuri. Mai întâi şi-ntâi, scândurica pe care i-o făcuse Bartley anume pentru picioarele lui Richard. Apoi, buiota cu apă caldă; de fapt, o ploscă de aluminiu, întrucât descoperise că păstrează mai mult timp căldura. Apoi, pătura de lână în care îl ţinea învelit de jur împrejur. Mătuşa Carrie înţelegea precis ce-i place lui Richard şi ce nu-i place, iar marea ei bucurie consta în a-i satisface toate capriciile, cu atât mai mult cu cât ştia bine că acum, în sfârşit, era „pe cale de vindecare”.

Mătuşa Carrie n-avea să uite niciodată primul semn adevărat că Richard era „pe cale de vindecare”, ziua aceea – mai exact acum trei luni şi o săptămână – când Richard i-a vorbit, în pat, zăcând ca un butuc, mut şi greoi, cu ochii rostogolindu-se în cap pentru a urmări mişcările ei prin odaie, ochii aceia şterşi şi totuşi vii, ca de bazilic, Richard bolborosise:

— Eşti tu… Caroline.

Indescriptibila bucurie a acestui eveniment o făcu pe mătuşa Carrie aproape să leşine, ca şi cum ar fi fost o mamă care aude primele vorbe ale întâiului ei născut.

— Da, Richard! Apoi, strângându-şi mâmile la piept: Sunt eu, Caroline… Caroline.

Richard bolborosi:

— Ce-am spus?

Apoi interesul lui scăzu. Dar restul nu mai avea nici o importanţă, esenţialul era că a vorbit o dată.

Îmbătată de bucuria acestui semn de bun augur, Carrie îşi înzecise atenţiile cu care-l înconjura, spălându-i tot trupul cu grijă, de două ori pe zi, şi racându-i în fiecare seară o fricţiune cu spirt denaturai înainte de a-l pudra cu talc. 'A fost destul de greu să-l ferească de opăreală şi de iritaţia produsă de şederea prelungită în pat; a fost destul de greu să-i schimbe aşternutul ud, uneori şi de patru ori pe zi, dar Caroline se dovedise în stare să facă faţă la toate.

Ea îl punea pe Richard pe picioare, într-adevăr, se părea că începuseră să-i revină reflexele, reflexele părţii paralizate,^ mătuşa Carrie îi fricţiona braţul drept, un ceas încheiat, exact aşa cum pe vremuri îi peria părul lui Harriet. În timp ce-l fricţiona, ochiul lui Barras se rostogolea, măsurând-o din cap până-n picioare, chiar cu un aer puţin, şmecheresc, şi adeseori bolborosea:

— Straşnică femeie eşti, Caroline… Dar ăştia îşi vâră coada… cu electricitatea…

Suferea de această manie, crezând că i se aplică un tratament cu şocuri electrice. Acum, de când vorbea, în fiecare seară îi cerea lui Caroline să-i tragă patul de la perete ca să nu i se poată introduce din. Camera alăturată, fire electrice în trup. Îi adresă această rugăminte cu un aer complice, mormăind nedesluşit silabele, amestecând consoanele, uneori omiţând câte-un cuvânt întreg.

„Se prea poate să fie ceva şi cu chestia asta cu şocuri electrice, dar s-ar putea de fapt să nu fie nimic” – se gândea mătuşa Carrie, care nu voia să se angajeze prea mult. Nici prin cap nu-i trecea să pună la îndoială înţelepciunea judecăţii lui Richard. Ideea ei era să-l intereseze în ceva, să-l stârnească, să-l facă să iasă din închistare. Or, tocmai asta îi aduse aminte lui Caroline de doamna Humphry Ward*, autoarea ei favorită, pe care în momente de încordare spirituală o găsise a fi o adevărată vindecătoare. Aşadar începu, înainte de amiază şi înainte de culcare, să-i citească cu glas tare lui Richard, începând cu Fiica lady-eirose – poate şi dintr-o oarecare înclinaţie egoistă, întrucât asta era lectura ei preferată; iar când ajungea la marele moment al sacrificiului suprem, lacrimi de renunţare şiroiau pe obrajii mătuşii Carrie. Iar Richard prjvea fix în tavan, sau îşi ciupea veşmintele, sau îşi băga degetul în gură, şi la sfârşitul unui capitol declara:

— Îşi vâră ăştia coada. Şi apoi adăuga cu glas scăzut: Electricitate!

O dată cu desprimăvărarea, de când se făcuse cu adevărat frumos mătuşa Carrie îl plimba pe Richard pe afară, în aerul bun şi proaspăt, şi lăsându-l în cărucior^pe pajişte mai făcea câte-o nouă încercare; îi punea cartea deschisă în mâna stingă oferindu-i astfel bucuria de a o citi singur pe doamna Ward. Părea că-i place foarte mult doamna Ward. Dintru început lăsă Fiica lady-ei Rose pe genunchi, scoase ceasul, se uită la el şi-l puse la loc în buzunar. Apoi luă un creion şi, foarte stângaci, cu mari eforturi, scrise, cu mâna stingă, pe marginea cărţii: „începe schimbul de 11 şi 15.” Apoi numără patru pagini mai departe, şi în josul foii scrise: „12 şi 15x 4.

Ieşirea din schimb.” Şi după aceea privi îndelung şi fix la scrisul tremurat, aproape indescifrabil, cu aerul unui copil triumfător.

Dar în dimineaţa aceea frumoasă a lunii mai, de îndată ce-l văzu bine instalat şi înainte de a-i fi cerut cartea, mătuşa Carrie se aşeză pe scăunel lângă Barras şi-i spuse:

— Richard, azi-dimineaţă am primit o scrisoare de la Hilda. A mai trecut un examen: Nu vrei să auzi ce scrie?

Barras se uita, fără nici o expresie, la salcâmul galben, care alcătuia parcă o gingaşă floare mare aurie.

— Hilda e o femeie straşnică… Şi tu eşti o femeie straşnică.

Apoi adăugă: şi Harriet era o femeie straşnică.

<notă>

* Mrs. Humphry Ward (1851-1916), romancieră engleză, autoare de romane sentimentale, conformistă.

</ notă>

Mătuşa Carrie, specializată în a trece cu vederea asemenea mici curiozităţi, continuă pe tonul cel mai agreabil din lume:

— Richard, Hilda a făcut progrese grozave. Zice că e foarte fericită cu munca ei. Ascultă şi tu, Richard.

Apoi îi citi scrisoarea Hildei, datată 14 mai 1920 şi scrisă de la o adresă din suburbia londoneză Chelsea. Citi încetişor şi foarte desluşit, străduindu-se din răsputeri, cu maximum de blândeţe, să-i stârnească interesul lui Richard şi totodată să-l ţină la curent. Dar în clipa în care termină lectura scrisorii, Richard începu să scâncească:

— Dar eu de ce nu primesc scrisori? Nu primesc niciodată scrisori. Unde e Arthur? El e cel mai vinovat… Ce face el la Neptun?

Unde mi-e caietul? Vreau caietul meu!

— Da, Richard. Mătuşa Carrie se grăbi să-l ogoiască, şi-i dădu caietul. Uite! Linişteşte-te!

Cu caietul pe genunchi, Barras se uită şmechereşte la ea, până ce mătuşa Carrie îşi luă lucrul de mâna şi începu să împletească.

Apoi, Barras feri caietul, ca nu cumva vreun ochi iscoditor să vadă ce scrie, îl ţinu aşa, cu mâna lui diformă, paralizată. Iar cu stingă scrise: ^ „în apărarea minei Neptun, noi note, în completarea celor compuse până acum. Memorandum (aci Barras căută pe bâjbâite ceasul şi-l cercetă pe furiş). 12,22 x 3,14 şi luat ulterior în consideraţie…”

Ajuns aci, îl tulbură un zgomot, şi, bănuitor, cuprins de o adevărată panică, se întrerupse şi, cu un gest greoi, închise caietul.

Venea Ann, traversând peluza de gazon ca să-i aducă laptele. O privi pe Ann cum se apropie şi, treptat-treptat, faţa lui se lumină, ochiul începu să scânteieze; până la urmă îi zâmbi şi o salută cu o înclinare a capului: şi Ann era o femeie straşnică. Ann păru că-şi dă seama de zâmbetul lui şi de clătinările lui din cap, pentru că-i inmână mătuşii Carrie tăviţa cu ceaşca de lapte ferindu-se cu multă grijă să se apropie de Richard, şi se îndepărtă în mare grabă.

Faţa lui Richard se descompuse ridicol; se înfurie; refuză să-şi bea laptele.

— De ce pleacă fata? De ce nu vine Arthur? Ce face? Unde e?

Întrebările i se scurgeau incoerente de pe buze.

— Da, Richard, da, murmură mătuşa Carrie. Arthur e la mină, fireşte. Doar ştii că vine acasă abia la prânz.

— Dar ce face? Repetă Barras. Ce-mi ascunde oare?

— Nimic, Richard, absolut nimic. Tu ştii doar că el îţi vorbeşte §i îţi spune de toate. Hai, te rog, bea-ţi laptele. Vai, uită-te, l-ai vărsat tot! Haide, fii cuminte! Să-ţi dau iarăşi caietul? Da, da, e bine.

— Ba nu, nu e bine de loc. Arthur nu înţelege. N-are cap nici cât o vrabie… Şi-şi vâră coada peste tot. Vrea să mă ţină aici legat.

Electricitate… Prin pereţi. Dacă nu bagă de seamă – şi Richard îşi roti viclean ochii către mătuşa Carrie – dacă nu bagă de seamă, o să intre singur într-un bucluc, un accident… O catastrofă… O anchetă.

Foarte zăpăcit.

— Da, Richard.

— Trebuie să-i vorbesc iarăşi… Trebuie să insist… E un moment foarte potrivit.

— Da, Richard.

— Atunci, ia paharul ăsta şi nu mai vorbi. Vorbeşti într-una, de mă ameţeşti şi nu pot să lucrez din cauza ta.

Tocmai atunci îl tulbură un alt zgomot de paşi. De data asta era Arthur, care venea pe alee. Cu aceeaşi grabă de om care vrea să ascundă ceva, îi dădu mătuşii Carrie paharul gol şi apoi îl aşteptă pe Arthur să se apropie, prefăcându-se însă indiferent. Dar în sinea lui, sub această pojghiţă de nepăsare, tremura, înfiorat de ură şi neîncredere.

Arthur străbătu pajiştea, ajungând la salcâmul galben. Era îmbrăcat cu pantaloni de golf şi încălţat cu bocanci grei de miner.

Mergea încovoiat, cu umerii lăsaţi, parcă ar fi fost istovit de muncă.

Realitatea era că de mai bine de un an trăgea cât şapte, dându-i mereu înainte, perfect conştient de tensiunea lui nervoasă^şi totuşi hotărât să nu se relaxeze până nu va duce totul până la capăt, în cele din urmă, ameliorările de la mina Neptun se apropiau de sfârşit, se terminaseră băile de la gura puţului, în timp ce vestiarele, combinate cu săli de uscare după ultimele modele, aveau să fie gata la sfârşitul lui iunie.

Se reorganizase totul la gura minei, toate instalaţiile, se curăţaseră ventilatoarele Pierce-Goff, se băgaseră pompe moderne de aeraj, se înnoise aparatura de închidere, precum şi cablurile de la ascensoare, turnurile de extracţie fuseseră îngropate în nişte conuri de beton şi alimentate de la noua centrală electrică. Această nouă mină Neptun era aproape de nerecunoscut – nu mai avea aerul acela de dezordine şi neglijenţă, ci oferea deplină securitate, eficienţă şi bună organizare.

Dar câte eforturi îi solicitase! Şi ce cheltuială! Arthur se simţea însă răsplătit regeşte, tocmai prin frumuseţea acestei creaţii a lui; acest lucru îl susţinea ori de câte ori era necăjit sau deprimat. Pe ici, pe colo mai întâmpinase şi unele dificultăţi. Oamenii erau înclinaţi să se îndoiască de bunele lui intenţii; în general devenise suspect prin atitudinea lui din timpul războiului. Şi pe urmă, temperamentul lui îi juca adesea feste, lăsându-l pradă unei nejustificate melancolii ori de câte ori se simţea singur şi lipsit de sprijinul celorlalţi.

Asta era starea de spirit care-i încovoia umerii acum, când se apropia de Barras. Tocmai de aceea tonul lui era mai blând, mai îngăduitor ca de obicei.

— Ei bine, tată? Rosti el.

Barras ridică ochii către el şi îl scrută cu o ridicolă pretenţie de autoritate.

— Ce ai făcut?

— Azi-dimineajă am fost în subteran, în sectorul Globe, îi explică blând Arthur, care mai-mai că se bucura să schimbe câteva vorbe cu taică-su. Acolo lucrăm noi acum.

— În sectorul Globe?

— Da, tată. În momentul ăsta cărbunele nostru nu e prea cerut.

Ştii, tată, scoatem mai mult cărbune spongios cu pungi de gaz în el, şi-l vindem cu 55 de şilingi tona.

— Cincizeci şi cinci de şilingi? În ochii lui Barras licări o scânteie de inteligenţă: păru scos din fire, cu vechiul lui aer de probitate jignită. Cum se poate, eu obţineam optzeci de şilingi pentru cărbunele ăla. Nu e drept… Nu e drept. Tu pui ceva la cale…

Îmi ascunzi ceva.

— Nu, tată. Dar nu uita că preţurile au scăzut de tot. Făcu o pauză. Săptămâna trecută, preţul cărbunelui a mai scăzut cu încă zece şilingi, pe tona livrată franco la gura minei.

Lumina de pe faţa lui Barras se stinse, dar el continuă să-l privească bănuitor pe Arthur, în timp ce în mintea lui paralizată continua lupta, într-un târziu, bolborosi:

— Ce ziceam? Şi apoi: Spune-mi… Spune-mi… Spune-mi ce faci.

Arthur oftă.

— Am încercat să-ţi explic şi mai înainte, tată. Fac ce trebuie, ce e mai bine pentru mină. Vreau ca la Neptun să avem şi securitatea muncii, şi un randament corespunzător – o politică cinstită de colaborare. Tu nu-nţelegi, tată, că dacă îi tratezi pe oameni cum se cuvine, te tratează şi ei cum se cuvine. Ăsta e primul principiu al înţelepciunii.

Barras reacţiona violent. Mâinile începură să-i tremure, îţi făcea impresia că e gata-gata să izbucnească în plâns.

— Tu cheltuieşti bani. Ai cheltuit prea mulţi bani.

— N-am cheltuit decât ceea ce ar fi trebuit să se cheltuiască în urmă cu ani. Şi asta ştii tu foarte bine, tată!

Barras se prefăcu că n-aude.

— Sunt supărat, scânci el. Sunt supărat pe tine pentru că faci cheltuieli aşa de mari: ai cheltuit toţi banii ăia degeaba.

— Tată, te rog, nu te necăji. Te rog, tată, că tu n-ai voie să te superi.

— N-am voie? Faţa lui Barras se umplu de sânge. Începu să se bâlbâie: Ce vrei să spui? Tu eşti un tâmpit. Aşteaptă numai până săptămâna viitoare, când mă întorc eu ia mină. Aşteaptă numai până săptămâna viitoare, şi-am să-ţi arăt eu ţie.

— Bine, tată, îi spuse Arthur fără supărare.

Din casă răsună gongul care-i chema la dejun. Arthur se îndepărtă.

Barras aşteptă, tremurând de enervare, până ce Arthur dispăru în casă. Apoi expresia de pe faţa lui se schimbă din nou, căpătând iarăşi aerul acela de triumf copilăros. Bâjbâi cu mâna pe sub pătură şi, cu oj>rivire complice către mătuşa Carrie, scoase caietul şi scrise: „In apărarea minei Neptun. Anchetă săptămâna viitoare cu privire la banii cheltuiţi împotriva dorinţei mele. Nu trebuie să se uite că eu sunt stăpânul şi ţin frânele în mâna Memorandum, în timpul absenţei temporare de la mină, trebuie supravegheat atent principalul vinovat”.”

După ce termină, se uită lung la ceea ce a scris cu încântare copilărească. Apoi, cu o prefăcută inocenţă, o îndemnă cu un gest pe mătuşa Carrie să-l împingă cu scaunul către casă.