CAPITOLUL XVII.

În dimineaţa aceea, David se trezi cu gândul plăcut că o să-l întâlnească pe Harry Nugent. De obicei, când se scula, primul lui gând era la Jenny – gândul de neînţeles că a plecat, că s-a despărţit de el, că a dispărut în necunoscut. Dar în dimineaţa aceasta, primul lui gând. Se îndreptă către Harry Nugent. Stătu în pat încă un minut, gândinduse la prietenia cu Harry Nugent, Ia zilele petrecute în Franţa, când porneau împreună, uniţi prin targa aceea ruptă, iar la înapoiere cărând cu paşi obosiţi targa grea, care-i trăgea în jos. Şi câte drumuri dintre acestea nu străbătuse împreună cu Nugent, în tăcere!

Îl trezi la realitate zgomotul pe care-l făcea maică-sa trebăluind jos în bucătărie. Mirosul slăninii prăjite ajungea până la el. Sări din pat, se bărbieri, se spălă, se îmbrăca şi coborî scările în fugă. Deşi nu se făcuse încă opt, Martha era în picioare de mai bine de un ceas, focul era aprins, grătarul – curăţat şi bine frecat, galeria din faţa căminului – proaspăt lustruită; era aşternută o faţă de masă nouă, albă,' pe care-l aştepta gustarea de dimineaţă – ouă cu slănină prăjită, feliuţe subţiri, răsturnate chiar în clipa aceea din tigaie în farfurie.

— Bună dimineaţa, mamă, spuse el aşezându-se la masă şi punând mâna pe ziarul Herald, aşezat lingă farfurie.

Maică-sa dădu din cap, fără o vorbă. Nu prea era ea deprinsă cu multe meremeturi, să tot spună într-una bună ziua şi bună seara; Martha nu rostea decât cuvinte utile şi nici o vorbă nu era irosită de pomană, îi luă pantofii de jos şi începu să-i lustruiască în tăcere.

Încă un minut, David citi ziarul: Cu o zi înainte, Harry Nugent, împreună cu Jim Dodgeon şi cu Clement Bebbington inauguraseră noul institut muncitoresc de la Edgeley; era o fotografie a lui Hurry Nugent, iar Bebbington apărea şi el, înfipt chiar în primul plan, lingă Nugent. Deodată, David ridică ochii şi văzu că Martha îi face pantofii. Roşind, o mustră:

— Nu ţi-am spus să nu te mai apuci de alde astea?

Martha continuă, netulburată, să-i lustruiască pantofii.

— Întotdeauna mi-am lustruit singur încălţămintea, aşa să ştii.

Chiar şi când erau cinci perechi, nu una. N-are nici un rost să încetez tocmai acum. De ce nu-i laşi să mi-i fac eu singur? Insistă el. De ce nu stai jos, să măhânci împreună cu mine, ca oamenii?

— Unii oameni nu se schimbă chiar aşa uşor, zise ea, lustruind de zor pantofii, de parcă ar fi vrut să-i facă în ciudă. Şi eu tocmai dintr-ăia sunt.

David o privi lung, fără să înţeleagă. Acum, de când venise să-i ţină lui gospodăria, nu mai termina cu treburile. Făcea absolut totul.

În viaţa lui nu fusese mai bine îngrijit. Şi totuşi, David simţea că maică-sa îi ascunde ceva: în atitudinea ei simţea clocotind ceva întunecat, ca un fel de ironie ce se lăsa bănuită îndărătul fiecărei acţiuni destinate să-i sporească lui bunăstarea.

Privind-o lung, din simplă curiozitate, David căută s-o pună la încercare:

— Mamă, să ştii că astăzi iau prânzul cu Harry Nugent.

Martha ridică cel de-al doilea pantof, şi silueta ei puternică, dominantă, se profila întunecat pe fereastră, în timp ce faţa sumbră păstra o expresie de nepătruns. Suflând praful de pe pantofi, Martha întrebă dispreţuitoare:

— Prânzul ai zis?

David zâmbi în sinea lui: Da, asta era, până la urmă Martha se trăda, totuşi. De aceea, continuă intenţionat:

— Mă rog, dacă preferi să spunem altfel, iau o gustare împreună cu Harry, mamă. Bănuiesc că ai auzit de Nugent, nu? Harry Nugent, deputat. E bun prieten cu mine, şi un om cu care merită să fii prieten.

— Aşa s-ar parea, zise Martha, şi strânse din buze.

David zâmbi şi mai vesel în sinea lui, mergând mai departe cu prefăcuta lui lăudăroşenie.

— Da, da, să ştii şi tu că nu oricine are norocul să ia prânzul cu Harry Nugent, deputat în parlament – şi încă fruntaş al Federaţiei.

Zău, mamă, tu nu vezi că e o onoare deosebită?

— Martha înălţă capul, cu aceeaşi expresie de dispreţ sumbru pe faţă şi gata să-i trântească o vorbă usturătoare, până când îşi dădu seama că băiatul râdea de ea. Roşi la gândul că a prins-o în capcană şi, incercând să nu se dea de gol, se aplecă repede ca să-i încălzească pantofii la foc. Apoi un zâmbet rău îi strânse gura.

— Laudă-te cât vrei, zise ea, pe mine nu mă duci.

— Ba nu, mamă, că e adevărat. Sunt un ciocoi în lege. Sunt chiar mai rău decât crezi tu. N-o să treacă multă vreme, şi o să mă vezi îmbrăcat cu cămăşi scrobite.

— În orice caz, să ştii că eu una n-am să ţi Ie calc, zise ea, şi buzele îi tremurară, gata să zâmbească.

Ăsta fusese triumful strategiei lui David. Izbutise să-i smulgă un zâmbet de pe buze.

După o pauză, profitând de buna ei dispoziţie, David spuse deodată cu multă gravitate:

— Mamă, atunci te rog nu mai fi aşa pornită împotriva mea şi împotriva a tot ceea ce fac. Să ştii că ceea ce fac eu nu e zadarnic.

— Eu nu sunt pornită împotriva ta, îi răspunse maică-sa stând şi acum aplecată asupra vetrei, ca să-şi ascundă chipul. Numai atâta, că nu prea îmi stă la inimă ceea ce faci tu. Toată istoria asta cu Consiliul Municipal, cu politica şi mai ştiu eu ce. Şi pe urmă, naţionalizarea aia, pentru care te tot zbaţi, şi câte şi mai câte prostii.

Să ştii că eu nu sunt de loc pentru asemenea lucruri. Nu, nu, n-a fost niciodată în obiceiul meu şi nici în obiceiul vreunuia dintre strămoşii mei. Pe vremea mea şi pe vremea lor, întotdeauna la mină a fost pe de o parte un stăpân, şi pe de altă parte muncitorii. Şi e de-a dreptul nefiresc şi împotriva datinilor să te jjândeşti la altceva.

Urmă un răstimp de tăcere, în ciuda asprimii cuvintelor ei, David simţi că Martha e mai blândă, mai binevoitoare faţă de el. Avu o străfulgerare şi schimbă repede subiectul. Exclamă:

— Mai e ceva, mamă!

— Ia să vedem, ce? Întrebă ea bănuitoare.

— În legătură cu Annie, mamă, zise el, şi cu micuţul Sammy.

Acum s-a făcut şi el flăcău măricel, şi Annie îl creşte foarte bine. De mult tot voiam să-ţi vorbesc eu în privinţa asta. Zău, mamă, de ce n-ai vrea şi tu să uiţi că i-ai purtat pe vremuri pică fetei, şi să-i primeşti în casă? Zău, mamă, tare te-aş ruga s-o faci!

Faţa maică-si îngheţă pe loc.

— Şi de ce-aş face-o-?

— Mamă, dar Sammy e nepoţelul tău. Mă mir că nu ţi-a dat până acum fiori de bucurie gândul ăsta. Dacă l-ai cunoaşte aşa cum îl cunosc eu, nu mă-ndoiesc că ţi-ai schimba sentimentele. Şi pe urmă, şi Annie, zău, mamă, e o fată cit se poale de bună. Gândeşte-te şi tu:

Bătrânul Macer zace în pat acum, plus că e un cusurgiu ce nu s-a pomenit şi toată ziua bombăne şi se vaită, iar lui Pug îi merge foarte prost la mină; abia dacă au cu ce să-şi ducă zilele, aşa, de azi pe mâine.

Şi toată lumea stă şi se minunează cum izbuteşte Annie să ţină casa aia.

— Şi ce mă priveşte asta pe mine? Zise Martha, strângând din buze cu răutate.

Laudele mărinimoase pe care i le adusese David lui Annie fuseseră pentru Martha un cuţit în inimă. David îşi dădu imediai seama de asta, văzu că a făcut o greşeală.

— Spune-mi, te rog, repetă Martha, ridicând din ce în ce glasul, ce mă priveşte asta pe mine? Dacă ei au fost totdeauna un neam de oameni ticăloşi şi zvinturaji?

— Nu, adevărat, nu te priveşte, zise David calm, şi se cufundă din nou în lectura ziarului.

Un minut mai târziu, în timp ce el citea, Martha îi mai puse câteva feliuţe de slănină în farfurie. Ăsta era felul ei de a arăta că nu e neînţelegătoare, ci – după cât o tăia pe ea capul – că e chiar de treabă. David nu dădu nici o atenţie acestui fapt. O socoti sălbatic de neînţelegătoare, barbară, dar pe de altă parte ştia că nu avea nici un rost să-i mai vorbească. Marthei degeaba îi vorbeai, că tot nu ajungeai la nimic.

La nouă fără un sfert, David împături jurnalul şi se ridică de la masă. Martha îi ţinu haina.

— Să nu întârzii, te rog, chiar dacă o să iei un ospăţ împărătesc.

— Nu întârzii.

Înainte de a ieşi pe uşă, David îi zâmbi maică-si; şi dacă te supărai pe Martha tot degeaba era, orice ai fi făcut n-o scoteai la capăt cu ea.

Se îndreptă cu paşi sprinţari spre gară. Era o dimineaţă rece, simţeai în văzduh bruma unui ger timpuriu. Mai mulţi dintre băieţii care porneau din mahalaua Teraselor către mina Neptun îl salutară.

Dacă ar fi fost cât de cât înclinat spre îngâmfare, ăsta era prilejul potrivit să se răsfeţe, gândi el ironic, îşi dădu seama că devenise o figură marcantă a oraşului – da, da, chiar şi a ţinutului; dar David făcu această constatare fără pic de orgoliu. Salutul pe care i-l adresă Strother în faţa şcolii îl amuză pur şi simplu: o privire rapidă, pe jumătate speriată, care trăda admiraţie fără voie. Strother era mort de teamă să nu-l supere pe Ramage, preşedintele Comitetului şcolar.

Suferise cumplit lăsându-se terorizat de Ramage, şi tot ceea ce el, David, îi făcuse lui Ramage îl încânta şi-l înspăimânta totodată pe Sfrother, dându-i mereu imboldul, rămas neîndeplinit, dea-i strânge mâna lui David. Ce nostim! Când te gândeşti cu ce dispreţ îl privise Strother pe vremuri!

Pe la jumătatea străzii Freehold, zări şirul de case noi ale minerilor, a căror construcţie era în curs, pe Hedley Road. Deparie, în zare, văzu oameni cărând samare cu cărămizi, amestecând tencuiala, construind, construind… Toate astea îl …încântau. Îl încânta simbolul acestor construcţii, nota de făgăduinţă, de victorie. Ah, măcar de-ar putea să dărâme cocioabele din mahalaua Teraselor, cu pardoseala lor de piatră spartă, cu scările rudimentare de lemn, cu pereţii viermuind de ploşniţe, cu latrinele în curte, şi să facă, dacă ar putea, zece străzi noi ca asta, aşa, cum ai răsădi nişte plante, drept în faţa vilei maiestuoase a lui Ramage, de la Sluice Dene! Gândi David zâmbind.

Se urcă în tren, cu un aer absent, uitând să citească măcar ziarul.

La fel de gânditor coborî la Tynecastle şi porni către Rudd Street. La colţul acestei străzi, în faţa unui chioşc de ziare, era un afiş care-ţi atrăgea atenţia ca un ţipăt: „Minele aparţin minerilor!” Era un ziar laburist. Afişul de alături atrăgea şi el atenţia ca un ţipăt: „O contesă vine călare la o serată în Park Lane”. Nu era un ziar laburist. „Mde, mai ştii?” îşi spuse David, cu o strălucire care-i înflăcăra deodată mintea. Dar se putea face prinsoare că nu la contesă era gândul lui.

La birou văzu că Heddon nu sosise încă. David îşi atârnă haina şi pălăria în cui, schimbă două vorbe cu bătrânul Jack Hetherington, paznicul, apoi intră în odaia dinăuntru. Lucră toată dimineaţa. La douăsprezece şi jumătate îşi făcu apariţia şi Heddon. Părea foarte prost dispus şi, aşa cum se întâmpla adesea în asemenea împrejurări, era foarte repezit şi scump la vorbă.

— Ai fost la Edgeley, Tom? Întrebă David.

— Nu, răspunse Heddon, şi începu să arunce în dreapta şi-n stingă hârtiile de pe birou, răvăşindu-le ca să găsească ceva. Când găsi, acel ceva păru că nu corespunde totuşi dorinţelor lui. Ce-ai făcut cu rezultatele astea de la Seghill? Se răsti el peste o clipă.

— Le-am înregistrat şi le-am îndosariat.

— Ei poftim! Bombăni Heddon. Eşti şi tu un conţopist dintr-ăia pisălogi!

Se uită repede la David, şi apoi din nou îşi mută privirea, cu un amestec de amărăciune şi afecţiune, îşi dădu pălăria pe ceafă şi scuipă violent către focul din cămin.

— De ce eşti supărat, Tom? Întrebă David.

— Las-o moartă! Zise Heddon. Şi vino cu mine. E ora să mergem la banchetul ăla împuţit. Toată dimineaţa am stat cu Nugent şi a zis să nu care cumva să întârziem. Vine şi Jim Dudgeon, şi Domnul-Dumnezeu atotputernic Bebbington.

Heddon nu mai scoase o vorbă cât merseră pe Grainger Street către hotelul de Nord-Est. Era abia unu fără un sfert, deci mult prea devreme, când ajunseră ei la hotel. Dar se instalară în hol la una din mesele de răchită, şi Heddon, după cum avusese probabil şi intenţia, dădu repede pe gât două pahare, după care păru'că se simte mult mai bine. Se uită la David, cu un fel de veselie ascunsă.

— De fapt să ştii că-mi pare tare bine de chestia asta, zise el, numai că o să fie un chin.

— Ce tot spui?

— Nimic, „dulce nu ştiv ce” – după cum zicea şi bătrânul Shakespeare. A, uite că vin şi grangurii.

Când intrară Harry Nugent, Dudgeon şi Clement Bebbington, Heddon se ridică. David se sculă şi el în picioare, îi strânse mina cu căldură lui Harry, şi fu prezentat lui Dudgeon şi Lui Bebbington.

Dudgeon îi scutură mâna viguros şi entuziast, ca unui vechi prieien, în schimb Bebbington îl salută rece şi distant. Heddon îşi termină whisky-ul dintr-o înghiţitură, şi când Dudgeon propuse să bea cu toţii un rând, Nugent clătină pur şi simplu din cap, şi cu asta intrară în restaurant.

Încăperea lungă, cu pereţii de culoare crem şi cu ferestre care într-o parte. Dădeau în liniştita piaţă Eldon, iar în partea cealaltă înspre zarva din jurul Gării Nord-Est, era aproape plină. Dârei fură întâmpinaji demaâtred'hotel, care îi conduse Ia o masă, înclinându-se cu mult respect în faţa lui Bebbington. Se vedea bine că îl recunoscuse. Clement Bebbington era de câtăva vreme în centrul atenţiei opinier publice. Un bărbat înalt, calm, îmbrăcat bine, dar fără ostentaţie, cu un aer superior, ochii veşnic neastâmpăraţi, o curtoa/ ie onctuoasă şi un zâmbet neplăcut, avea o specialitate de a atrage atenţia către el, de a se face subiectul reportajelor din ziare. Avea o înfăţişare de om temperat, pe care i-o dădea fervoarea unei ambiţii ascunsă cu multă grijă sub o găoace de indiferenţă oarecum plictisită.

Mai presus deorice, era un aristocrat, creaţie a.şcolii Winchester şi a Universităţii Oxford; se învârtea foarte mult prin societatea londoneză, şi în fiecare dimineaţă făcea antrenament Ia scrimă, în sala Bertrand, ca să-şi menţină condiţia fizică. Bebbington nu lăsa să se vadă clar dacă ceea ce-l atrăgea către galera laburistă erau convingerile sale, sau motive de sănătate, dar în ultimele alegeri candidase în circumscripţia Chalworth, o adevărată fortăreaţă conservatoare, şi câştigase mandatul cu o majoritate frumuşică. Nu era încă în Consiliul Executiv, dar nu scăpa din ochi posibilitatea de a ocupa un fotoliu în el. David îl detestă de la prima vedere.

Dudgeon era la polul opus. Ca şi Nugent, Jim Dudgeon activa de ani de zile în conducerea Sindicatului minerilor. Era un bărbat mărunţel şi grăsuţ, cu o manieră amabilă, neglijent în ceea ce priveşte corectitudinea limbajului şi vestit pentru hazul cu care istorisea tot felul de lucruri şi pentru cântecele de lume cu care se producea adesea. De aproape douăzeci şi cinci de ani era ales mereu în circumscripţia Seghill, fără contracandidat. Nu exista om căruia să nu-i spună pe numele mic. Aşa cum se uita acum la chelner, clipind în dosul ochelarilor cu ramă de os, avea un aer de bufniţă bătrână.

Folosindu-se de gesturi expresive ca să indice mărimea şi grosimea, comandă un but întreg de berbec şi o cană de bere.

Toţi comandară: Heddon luă acelaşi lucru ca şi Dudgeon, Nugent şi David cerură câte-o friptură de vacă cu cartofi la cuptor, Bebbington – somn la grătar, pâine prăjiră şi apă de Vichy.

— Mă bucur că te văd, îi spuse Nugent lui David: cu zâmbetul lui prietenos, încurajator.

Harry Nugent era foarte prietenos; avea o sinceritate izvorâiă din adâncul personalităţii lui candide şi neşovăielnice. Spre deosebire de Bebbington, el nu-şi dădea nici o osteneală să devină convingător; n-avea nimic forţat în manierele lui, era perfect natural şi întotdeauna el însuşi. Şi totuşi, David simţi că astăzi aerul încurajator al lui Nugent ascundea un scop bine determinat. Mai simţi că Bebbington şi cu Dudgeon îl cântăreau din ochi. Începu să fie curios.

— Nu-i rău localul ăsta, zise Dudgeon mestecându-şi chilia, în timp ce arunca priviri de jur împrejur şi-şi freca mâinile.

— Îţi plac oglinzile, nu? Bebbington afişă o licărire de zâmbei neplăcut. Dacă îţi forţezi niţel gulerul, poţi avea nemăsurata satisfacţie de a-l vedea pe Dudgeon în şase exemplare deodată.

— Da, Clem, chiar aşa, încuviinţă Dudgeon frecându-şi mâinile mai bonom ca oricând.

Deşi Jim era în stare să ridaşi să plângă de emoţie în momente de criză politică, era totuşi insensibil ca un hipopotam în ceea ce priveşte ironiile sau insultele adresate persoanei lui.

— E drăguţă fetişcana aia de colo, cu panglica albastră la pălărie, *

— I-auzi-l pe micul nostru don juan!

— Ei, măi Clem, eu întotdeauna am avut o slăbiciune pentru blonde.

— De ce nu te duci până la masa ei, să stabileşti un rendezvous pentru astă-seară?

— Nu, măi Clem, m-am răzgândit totuşi. Ideea nu e rea de loc, dacă n-ar fi să luăm prăpăditul ăla de tren de Londra, la ora trei.

Heddon râse, iar Bebbington, cu o mirare glacială, păru că abia atunci dă cu ochii de el, pentru ca apoi, imediat, să-l şi uile.

Nugent se întoarse către David. \pa         — După câte am auzit, te-ai ţinut de lucruri mari la Sleescale, şi ai întors oraşul pe dos.

— Ei, n-aş, zice chiar aşa, Harry, răspunse David zâmbind.

— Nu vă luaţi după el, se amestecă repezit Heddon. Heddon suferea îngrozitor din cauza aroganţei lui Bebbington şi era hoiărât să nu se lase umbrit de un neisprăvit de politician, descinzând de la Londra. Dăduse pe gât şi o halbă de bere neagră, pe lângă cele două whisky-uri duble, aşa că era în dispoziţia cea mai favorabilă pentru a se da în spectacol: Ce, voi n-aţi citit ziarele? Tocmai a izbutit să pună în aplicare un nou program de construcţii de locuinţe, care n-are asemănare în tot comitatul. A deschis şi o clinică de control prenatal, şi distribuie lapte pentru copiii nevoiaşi. Acolo la ci era o bandă de pungaşi, care ţinea frânele în mână; iar administraţia locală ajunsese de râsul dinilor; dar acum, în sfârşit, a pătruns şi un om cinstit printre derbedeii ăia, şi la toţi le tremură inima, cu toţii se roagă să le dea voie să intre în Armata Salvării. Heddon se încăpăţână să mai tragă o duşcă de bere. Dacă vreji să ştiţi adevărul, aflaţi că a dat iama în ei, şi acum îi adună pe toţi de pe jos.

Urmă un răstimp de tăcere. Nugent părea încântat. Dudgeon îşi turnă o doză bună de sos picant pe friptură şi zise, râzând cu gura până la urechi:

— Ce n-aş da să putem face la fel şi cu banda aia a noastră, Harry! Atunci i-am veni repede de haclui Duckham şi în chestiunea apei.

„ Când auzi menţionându-se raportul acela recent, David se aplecă înainte, foarte interesat.

— Există oare vreo perspectivă imediată de naţionalizare?

Bebbington şi cu Nugent schimbară o privire, în timp ce Dudgeon se retrase, amuzat, îndărătul ochelarilor cu rame groase, îşi înfipse degetul arătător pe masă, în faţa lui David.

— Tu ştii ce a propus şir John Sankey în raportul lui? A cerut ca toate cantităţile de cărbune şi toate exploatările carbonifere să fie achiziţionate de guvern. Şi ştii ce a zis domnul Lloyd George în Camera Comunelor, la 18 august? A zis că guvernul acceptă politica achiziţionării de către stat a drepturilor de proprietate asupra exploatărilor carbonifere, problemă în care există o unanimitate deplină a tuturor rapoartelor prezentate de Comisia Regală. Aşa că, ce vrei mai mult? Tu nu vezi că lucrul e ca şi făcut?

Şi, ca să-şi manifeste bucuria acestei certitudini, Jim Dudgcon începu să râdă.

— Văd, răspunse David liniştit.

— Foarte nostimă şi comisia aia, râse Dudgeon şi mai jovial.

Merita, zău merita să-l auzi pe Bob Smillie certându-se ca la uşa cortului cu ducele de Northumberland, în timp ce Frank intra tare De tot în marchizul de Bute, în legătură cu pretenţiile lui la plata drepturilor de proprietate şi servituti. Şi toate astea i se trăgeau numai şi numai de la semnătura unui băieţel de zece ani: Eduard al Vl-lea *. Doamne, ce ne-am mai distrat! Darastanu-i nimic. Eu unul aş fi dat orice pe lume, numai să văd cum îl scalpează pe lordul Kell.

Cică stră-stră-stră-slrăbunicul ăstuia a căpătat toate terenurile lui carbonifere pur şi simplu pentru că a fost codoşul lui Carol al ll-lea.

Ei, ce zici de comedia asta? A câştigat milioane de pe urma acesior terenuri, pentru că i-a procurat o damă, vezi mata, însăşi majestăţiisale.

Dudgeon se lăsă pe spate şi savura propria lui glumă, făcând să zornăie toate tacâmurile de pe masă.

— Mie nu mi se pare chiar aşa de amuzant, zise David cu amărăciune în glas. Guvernul şi-a luat angajament faţă de această comisie. Toată afacerea e o înşelătorie,de mari proporţii.

<Notă>

*Eduard al Vl-lea (1537-1553), a domnit de la vârsta de nouă an </ notă>

— Tocmai asta a spus şi Harry de la tribuna Camerei Comunelor. Dar parcă ce importanţă are toate chestiile astea? Hei, chelner, mai adu-mi o porţie de cartofi pai!

În timp ce Dudgeon vorbea, Nugent îl cerceta cu atenţie pe David, amintindu-şi de lungile lor discuţii de pe front, când stăteau pe vine la adăpostul sacilor de nisip de la serviciul de ambulanţă, în timp ce luna albă străbătea cerul ciopârţit de barajele de sârmă ghimpată, aruncându-şi lumina asupra tranşeelor pline de noroaie şi asupra gropilor de obuz.

— Tot aşa, pornit eşti în privinţa naţionalizării? Îl întrebă el.

David încuviinţă din cap fără să scoată o vorbă, în tovărăşia în care se afla, nici un răspuns n-ar fi putut avea mai muli efect decâi acesta.

Urmă o scurtă pauză. Nugent ii ceru din ochi părerea lui Dudgeon. Acesta, cu gura plină de cartofi prăjiţi, emise un sunel foarte convingător, apoi se uită la Bebbington, care încuviinţă, uşurel, cu un gest ce nu-l angaja prea mult. În sfârşit, Nugent se întoarse către David.

— Ascultă-mă, David, spuse el cu glas autoritar. Consiliul a hotărât să unească cele trei organizaţii locale de aici şi să cree/. E o organizaţie complet nouă a acestui ţinut. Sediul ei urmează să fie la institutul cel nou de la Edgeley. Şi noi dorim să avem acolo un secretar organizatoric, care să fie nu numai casier al ţinutului, dar şi secretar al Asociaţiei Minerilor din nordul Angliei, având în sarcina Lui problemele despăgubirilor şi ajutoarelor. Suntem în căutarea – unui om tânăr şi activ. Azi-dimineaţă i-am vorbit în treacăt lui Heddon despre acest lucru, dar acum vorbim oficial. Te-am poftii să iei masa cu noi aici ca să-ţi oferim acest post.

David se uită la Harry Nugent complet uluit, covârşit de această propunere. Roşi până-n albul ochilor.

— Adică, a-i vrea să depun candidatura pentru acest post?

Nugent clătină din cap.

Comitetului i s-a prezentat numele tău, împreună cu alte trei nume, săptămâna trecută. Comitetul e aci de faţă, şi tu eşti noul secretar.

Nugent îi întinse mâna. Maşinal, David i-o strinse, şi atunci întreaga realitate a numirii în slujbă îşi făcu efectul asupra lui.

— Bine, dar Heddon…

David se întoarse repede către Heddon şi-l privi în faţă. Era evident că fusese preferat el în locul lui Heddon, £i ochii i se înceţoşară.

— Heddon {i-a dat o recomandare foarte frumoasă, îi spuse, calm, Nugent.

Heddon schimbă cu David o privire în care se oglindmimpede sufletul lui rănit şi totuşi curajos; apoi, spintecând aerul cu bărbia, dădu drumul unui torent de vorbe.

— În ruptul capului n-am vrut să iau eu slujba! N-ai aux.it că au nevoie de un om tânăr? Şi pe urmă, eu pur şi simpiu nu mă pot despărţi de biroul din Rudd Street. Pentru nimic în lume n-aş fi în stare să-l mai părăsesc!

Surâsul lui Heddon, deşi destul de chinuit, izbuti să fie aproape convingător. Heddon îi întinse mâna lui David, felicitându-l.

Bebbington îşi cercetă ceasul de la mână, istovit de aceste izbucniri emoţionale.

— Trenul pleacă la ora'trei, zise el.

Se ridicară cu toţii şi ieşiră pe uşa laterală, care dădea înspre gară. Mergând spre peronul aglomerat, Nugent rămase niţel în urmă.

II strânse de braţ pe David.

— În sfârşit, ai şi tu o şansă, o şansă ca lumea, îi spuse el. Am ţinut neapărat să ţi-o acordăm. O să te ţinem mereu sub ochi, să vedem cum ştii să te foloseşti de ea.

Lângă tren aştepta un reporter-fotograf. Văzând un lucru atât de binevenit, Jim Dudgeon îşi puse ochelarii şi adoptă o poză cât mai autoritară: îi plăcea la nebunie să se lase fotografiat.

— Afacerile merg din ce în ce mai bine, îi spuse el lui David.

Astăzi sunt fotografiat pentru a doua oară.

Auzind această exclamaţie, Bebbington zâmbi glacial. Avu grijă să se situeze în primul plan.

— Nici nu e de mirare, i-o tăie dânsul, dat fiind că în ambele cazuri lucrurile erauvaranjate de mine.

Harry Nugent nu zise nimic, dar când trenul plecă din gară, ultima impresie a lui David, rămas pe peron alături de Heddon, fu seninătatea calmă de pe faţa lui Nugent.