CAPITOLUL XXI.

Intrarea lui David în Camera Comunelor îi oferi şi inevitabilul revers al medaliei: se simţi un om neînsemnat, şters, fără nici un prieten. Se luptă din răsputeri împotriva acestui sentiment. Lucru aproape comic; în prima zi, principala încurajare pe care o primi veni tocmai de la poliţia londoneză. Ajunse devreme la Camera Comunelor şi făcu greşeala obişnuită de a încerca să intre prin uşile destinate publicului. Un poliţist îl opri şi-i arătă, cu un gest prietenos, intrarea specială, discretă. David merse prin curte, înconjură statuia lui Oliver Cromwell şi, după ce trecu pe lângă şirul de maşini parcate şi de porumbei care ţopăiau mândri pe acolo, intră prin uşa rezervată deputaţilor. Acolo, un alt poliţist prietenos îl îndreptă spre garderobă – o cameră lungă, plină de cuiere, dintre care unele aveau nişte funduliţe şi panglici trandafirii, foarte curioase. David îşi scoa- ' se pălăria şi pardesiul, dar un alt poliţist amabil îl luă în primire şi-i explică geografia Camerei Comunelor, devenind de-a dreptul sentimental când intră în istoric, lămurindu-i chiar şi misterul fundelor roz-pal:

— Astea sunt de pe vremea când se purtau săbii, domnule deputat. Aici şi le atârnau, înainte de a intra în sala de şedinţe.

— Credeam că s-au uzat între timp, zise David.

— Doamne fereşte, domnule deputat! Dacă o panglică începe să arate uzată, slavă Domnului, e cine să se ocupe, şi o înlocuieşte cu alta nouă.

La ora trei, sosiră Nugent şi Bebbington. David străbătu, alături de ei, un vast culoar, plin de cărţi legate în cartoanfe albastrudeschis – arhivele, legi, procese-verbale, procedura parlamentară – cărţi care-ţi dădeau vaga impresie că n-au fost citite niciodată. Lui David îi făcură o impresie confuză sala cea lungă şi înaltă, deputaţii tolăniţi în fotolii, preşedintele Camerei, care avea în faţă ciocănelul; auzi o rugăciune mormăită, îşi^ auzi numele strigat, se îndreptă repede către băncile din fund. În suflet i se îmbinau sfiiciunea şi conştiinţa unor scopuri nobile – convingerea că în sfârşit a început adevărata lui muncă.

Se instala în nişte camere mobilate din Blount Street în cartierul Battersea. De fapt era o garsonieră situată la etaj, un dormitor combinat cu camera de şedere, o chicinetă cu maşină de gătit cu gaze şi baia. Din păcate însă, garsoniera nu avea intrare separată, ci ajungeai la ea prin holul comun al casei. Pentru această garsonieră lipsită de independenţă plătea o liră pe săptămână chirie, cu înţelegerea ca proprietăreasa, doamna Tucker, să-i facă patul şi curăţenia.

În rest, David voia să-şi poarte singur de grijă; avea chiar de gând să-şi pregătească şi micul dejun, ceea ce stârni uimirea doamnei Tucker.

Blount Street nu era o arteră prea distinsă, ci o stradă murdară şi afumată, între două şiruri de case vechi. Pe pavajul plin de gunoaie se jucau o droaie de copii palizi; jocurile lor erau curioase şi zgomotoase; se căţărau pe ostreţele ascuţite ale gardurilor, sau stăteau la taifas – mai ales fetiţele – pe marginea trotuarului, cu picioarele în rigolă. Dar în apropiere era Parcul Battersea şi casa cu numărul 33, a familiei Tucker, avea sus o terasă, de pe care David putea să vadă copacii verzi şi cerul albastru, dincolo de crenelurile afumate ale coşurilor de la case. Parcul Battersea îi plăcuse de Ia început. Nu era aşa frumos ca Hyde Park sau Green Park sau Kensington Gardens,^dar îi era foarte drag.

În parc privea la tinerii muncitori care se exersau la sărituri şi se antrenau pentru cros pe pista de zgură, privea elevii şcolilor municipale care jucau fotbal cu destulă îndemânare şi cu multă pasiune, sau dactilografele palide şi bolnăvicioase care se omorau alergând după minge pe terenurile cu sfărâmături de cărămidă, mânuind rachetele de tenis într-un stil cu totul necunoscut la Wimbledon. Nu vedeai pe aici guvernante elegante şi nici prunci în dantele dând din picioruşe în cărucioare splendide cu monogramă. Peter Pan, băiatul din poveste care nu s-a făcut niciodată mare, deşi altfel era foarte bine crescut, nici n-ar fi vrut să audă de Parcul Battersea.

În schimb, David, amestecându-se în mulţimea neevoluată care petrecea aici un ceas de răgaz, găsea în parcul Battersea mângâiere şi un puternic imbold.

Prima dată când făcu o adevărată inspecţie generală a parcului fu într-o sâmbătă după amiază, chiar în ziua când luase masa cu Bebbington. Marea performanţă obţinută de David în alegeri şi faptul că sporise atât de mult majoritatea laburistă îl impresionaseră cu adevărat pe Bebbington; pentru că el era gata întotdeauna să cultive oamenii la modă, să se ţină scai de oamenii de succes – ceea ce explica de altfel faptul că Bebbington îi ieşise în întâmpinare, împreună cu Nugent, ca să-l prezinte pe David celorlalţi deputaţi.

Mai târziu, Bebbington veni către el.

— Pleci din oraş sâmbătă asta?

— Nu, răspunse David.

— Eu tocmai făcusem nişte aranjamente pentru week-end, continuă Bebbington pe un ton impresionant, studiind totodată cu priviri piezişe efectul cuvintelor lui. Era vorba de o petrecere la Larchwood Park – ştii, conacul lady-ei Outram – şi când colo, în ultimul moment m-au agăţat să ţin o cuvântare duminică seară la Uniunea Democrată. O porcărie, nu? Ah, şi dacă ai şti cum urăsc eu week-end-urile petrecute la Londra! Dacă n-ai nimic mai bun de făcut, vino să iei masa cu mine sâmbătă.

— Cu plăcere, se învoi David după o clipă de şovăială. El nu se prea dădea în vânt după Bebbington, dar îşi spuse că ar fi fost'o nepoliteţe să-l fi refuzat.

Luară prânzul în restaurantul Adalia, tapetat cu verde şi cu aur.

Aveau o masă la fereastră, cu o vedere splendidă asupra Tamisei.

Era evident de la bun început că în acest local celebru şi foarte exclusivist Bebbington cunoştea pe absolut toată lumea. Şi totodată extrem de multă lume îl cunoştea pe Bebbington. Conştient de privirile aţintite asupra siluetei sale perfect drepte şi suple, Bebbington se purtă amabil cu David, într-un stil protector, explicându-i tot ce trebuie să ştie, cu cine să se împrietenească şi de cine să se ferească, însă subiectul principal al conversaţiei rămase propria lui persoană.

— De fapt să ştii că la mine a fost o chestie de noroc, zise el, am dat cu banul, dacă să împodobesc cu prezenţa mea Ministerul de Externe, sau să intru la laburişti. Să ştii că sunt un om plin de ambiţii.

Dar în orice caz, cred că am acţionat destul de înţelept. Nu ţi se pare că sunt mai multe perspective în partid?

— Ce fel de perspective? Îl întrebă David tăios.

Bebbington ridică uşor din sprâncene şi se uită în altă parte, de parcă ar fi considerat întrebarea de un gust îndoielnic.

— Dar ce, nu suntem toţi o apă şi-un pământ? Murmură el uşor.

De data asta, David întoarse capul în altă parte. Bebbington începuse să-i facă greaţă cu orgoliul lui, cu spiritul său carierist, cu egoismul său implacabil, de oţel. Aruncă priviri prin restaurant, remarcând promptitudinea chelnerilor, florile, bateriile de vin, specialităţile culinare şi femeile elegante, în special femeile înfloreau în aerul acesta cald şi parfumat, ca nişte flori exotice. Nu aduceau nici pe departe cu femeile din mahalaua Teraselor, cu mâinile lor asprite şi bătătorite de muncă, cu feţele brăzdate de veşnica luptă cu viaţa. Femeile de aici purtau blănuri scumpe, perle, pietre preţioase.

Aveau unghiile vopsite în roşu, parcă şi-ar fi înmuiat cu delicateţe degetele în sânge. Mâncau icre negre din Rusia, pate defoie gras de la Strassbourg, căpşuni trufanda crescute în serele din sudul Franţei şi aduse de acolo cu avionul. O femeie tânără şi foarte drăguţă stătea la o masă cu un bătrân gras, chel, cu nasul coroiat, îi atârnau obrajii, buhăiţi de trai bun; burta enormă care i se lipea de masă, era de-a dreptul scârboasă. Iar femeia îl sorbea din ochi. Purta un inel cu un diamant uriaş, cit un bob de fasole. Domnul cel gras comandă o sticlă de şampanie de doi litri, explicând că vinul de calitatea cea mai bună e îmbuteliat numai în sticle mari. Deşi nu voia să bea decât un pahar întotdeauna cerea o sticlă mare. Curând, când li se aduse nota de plată, înfăţişată cu o reverenţă graţioasă, David văzu cum mina puhavă a bătrânului pune pe tipsie şase lire. Aceştia doi abia gustaseră din mâncare şi din bă,utură, petrecând doar o jumătate de oră în local, dar costul consumaţiei ar fi fost suficient ca să întreţină o familie din mahalaua Teraselor timp de-o lună.

David avu impresia că nu trăieşte aievea. Nu, nu, această strivitoare nedreptate nu era şi nu putea să fie adevărată. O orânduire socială care permite asemenea inegalităţi e fără doar şi poate putredă de sus până jos.

Nu mai scoase o^vorbă până la sfârşitul mesei, de altfel îi pierise şi pofta de mâncare. Îşi aminti de anii copilăriei, de timpul grevei, când se dusese pe câmp şi mâncase un nap crud ca să-şi ostoiască foamea chinuitoare. I se răscula şi sângele în vine împotriva acestui desfrâu al bogătaşilor; când în cele din urmă plecă, respiră uşurat. I se păru că a scăpat dintr-o seră în care miresme voluptoase dar mortale îi ameţeau simţurile şi-i otrăveau sufletul. Atunci, în timp ce se îndrepta spre casă, Parcul Battersea îi apăru ca o grădină deschisă şi nepângărită.

Reacţia la acea primă masă luată cu Bebbington fu o întărire aproape violentă a hotărârii sale de a duce o viaţă simplă. Dăduse din întâmplare peste o carte ciudată: Viaţa parohului din Ars. Era fireşte vorba de un umil preot de ţară, din fundul unei provincii franceze, dar austeritatea vieţji acestuia şi în special hrana extrem de frugală îl impresionară grozav pe David. După bălăceala în mocirlă la care asistase în localul Adalia, David simţi un nou respect pentru acest om simplu din Ars, care mânca o dată pe zi, şi anume doi cartofi reci, după care bea un pahar de apă de la fintână.

Pe doamna Tucker o necăjeau intenţiile lui David de a duce un trai de spartan. Era o irlandeză volubilă, mai trecută ca vârstă, cu ochi verzi, faţa pistruiată şi un păr roşu-aprins. Niciodată nu-şi ascundea originea irlandeză, ci spunea, cu multă mândrie că numele ei de domnişoară fusese Shanahan. Soţul ei era încasator la Societatea de Gaze. Aveau doi băieţi mari, funcţionari în City, neînsuraţi. Nu avea nimic din indolenţa specifică neamului ei, lucru de altfel exclus din capul locului, dată fiind culoarea părului, şi era deprinsă – după cum spunea singură – „să-i conducă ea pe bărbaţi”. Refuzul lui David de a-i permite să-i gătească pentru breakfast şi cină o lovea în însăşi mândria ei de descendentă a neamului Shanahan, făcând-o să comenteze în dreapta şi-n stingă această situaţie. Nora Shanahan fusese tare bună de gură ca domnişoară, şi rămăsese tot aşa şi acum; flecăreala ei aduse însă rezultate nefericite.

În ultima sâmbătă a lunii ianuarie, David Se duse pe seară după cumpărături în Bull Street, o stradă principală care cotea din Blount Street. Adeseori cumpăra din Bull Street fructe, biscuiţi, sau câie-o bucată de brânză; erau aici magazine bune, care vindeau destul de ieftin. Dar în după-amiaza aceea, David îşi cumpără o tigaie cu coadă. De multă vreme tot jinduia el după o tigaie cu coadă, ca fiind un lucru util pentru gustarea de dimineaţă – un mijloc simplu şi rapid, fără să constituie un lux. În sfârşit, era în posesia unei tigăi cu coadă. Vânzătoarea de la fierărie nu se pricepu să ambaleze tigaia, aşa că, după ce rupse vreo câteva ziare, amuzându-se copios şi totodată amuzându-l şi pe David, renunţă complet la strădaniile ei şi-l întrebă dacă nu vrea s-o ia neîmpachetată. Drept care, David luă tigaia nouă-nouţă şi neînvelită şi o duse, fără pic de jenă, la casa din Blount Street nr. 33.

Dar la uşa casei cu numărul 33 de pe Blount Street se întâmplă ceva. Un tânăr cu pantaloni golf, trenci şi pălărie moale, pe care David îl zărise din când în când învârtindu-se în preajma casei, ridică deodată la ochi un aparat de fotografiat care-i atârna pe umăr şi luă un instantaneu cu David şi tigaia. Apoi îşi ridică pălăria moale, în chip de salut, şi se îndepărtă foarte repede.

A doua zi dimineaţă, în mijlocul ziarului Daily Gazette apăru fotografia sub titlul: Deputatul cu tigaia, iar dedesubt era un text destul de amplu, care lăuda ascetismul noului reprezentant al minerilor din nordul ţării. Urma şi un interviu scurt dar foarte pregnani cu doamna Tucker, plin de idiomuri irlandeze şi de bârfă măruntă de mahala.

David roşi de furie şi nelinişte. Se ridică de la masă, se repezi la telefonul de pe scară, îl sună pe directorul ziarului, protestând indignat. Directorul se scuză, spunând că-i pare extrem de rău, dar de fapt nu prea vede ce greşală s-a comis. Nu-i aducea nici un prejudiciu, dimpotrivă, o reclamă foarte bună, nu? Nu era oare un excelent mijloc de publicitate? Nici doamna Tucker nu izbutea de loc să înţeleagă care-i răul pe care i-l pricinuise; ea personal era mai mult decât încântată să-şi vadă numele în ziar – bineînţeles, cu condiţia să nu fie ceva de ruşine, adăugă ea.

Dar în dimineaţa aceea David plecă la Camera Comunelor amărât, nemulţumit şi simţindu-se mic, mic de tot, nădăjduind că, cine ştie, poate are norocul, ca incidentul să fi scăpat atenţiei oamenilor. Zadarnică speranţă, în momentul în care intră, îl întâmpinară urale uşor batjocoritoare. Asta era prima acţiune prin care se făcuse cunoscut – şi tocmai pe calea ridicolului! Se îmbujora la faţă şi lăsă capul în jos, plesnind de ruşine, cu teama ca nu cumva deputaţii să-şi închipuie că el a căutat singur să-şi facă o asemenea reclamă ieftină.

— Încearcă şi tu s-o iei în glumă, îi sugeră cu blândeţe Nugent.

Cel mai bine e să faci haz de necaz.

Nugent înţelegea lucrurile exact cum trebuie. Dar Bebbington nu. Bebbington se purtă distant şi adoptă un ton satiric. El considera incidentul ca un lucru aranjat cu meticulozitate dinainte, şi de altfel nici nu se sfii să i-o spună în faţă. Poate că-i era chiar ciudă pe David, gelos fiind de publicitatea stârnită în jurul lui.

În seara aceea, Nugent îi făcu lui David o vizită. Se aşeză jos, îşi căută prin buzunare pipa, inspecta odaia cu ochii lui liniştiţi, contemplativi. Arăta la faţă mai cadaveric ca oricând, şi şuviţele de păr care-i cădeau răvăşite pe frunte erau din ce în ce mai puţine şi mai rare; totuşi, veselia lui predomina, cu nota ei adolescentină, inimitabilă, îşi aprinse pipa şi apoi spuse:

— De multă vreme tot voiam s> ţi fac o vizită. Te-ai aranjat foarte drăguţ aici. • •

— Deh, pentru o liră pe săptămână, merge, răspunse scurt David. Bineînţeles, nu toate lucrurile sunt aici. Nenorocita aia de tigaie e în bucătărie.

Lui-Nugent îi sticliră ochii de râs.

— Nu trebuie să-ţi'baţi capul cu prostii dintr-astea, îi spuse el amabil. Cred că de fapt o să-ţi fie de folos în ochii muncitorilor din nordul ţării.

— Chestia este că vreau să le fiu eu lor de folos, se înfierbântă David.

— O să vină şi asta cu timpul, zise Nugent. Momentan nu putem face mult mai mult decât să batem pasul pe loc. Ne izbim de un zid gros – conservatorii au majoritate zdrobitoare: 419 mandate, faţă de 151 ale noastre, în faţa unei asemenea situaţii, ce poţi să faci?

Nimic decât să te ţii tare şi să aştepţi până ne-o veni şi nouă rândul.

Dar să nu crezi că eu nu ştiu ce-i în sufletul tău. Tu vrei să ajungi la ceva. Şi nu poţi ajunge. Tu vrei să pui capăt formalismului, birocraţiei, voturilor parlamentare şi întregii proceduri a ălora care stau bine înfipţi la locurile lor. Tu vrei rezultate concrete. Ei, dragă David, aşteaptă numai puţin, într-o bună zi ai să vezi tu că ţi se va ivi prilejul bun să porneşti în cursă.

David nu răspunse; într-un târziu, vorbi greoi:

— Tocmai nenorocita asta de amânare continuă mi se pare mie aşa lipsită de sens. În minele de cărbuni se pregăteşte o furtună, asta miroase de la o poştă. Când expiră acordul în vigoare, proprietarii or să pună iarăşi piciorul în prag şi or să ceară sporirea orelor de muncă şi reducerea salariilor. Iar între timp, lucrurile sunt lăsate în voia soartei.

— Ei tot se mai amuză cu gândul obţinerii unor noi subvenţii, zâmbi blând Nugent. În 1921, subvenţiile au înghiţit zece milioane de lire. Pe urmă le-a venit gândul ăla grozav – înfiinţarea unei comisii, ceea ce constituie întotdeauna o idee genială. Dar până ce ajunge comisia să-şi publice constatările, guvernul mai plăteşte o subvenţie.

Pe urmă, comisia dă publicităţii raportul ei şi condamnă orice fel de subvenţie. E un joc foarte instructiv. Ba chiar şi foarte amuzant.

— Dar pentru numele lui Dumnezeu, când o să obţinem odată naţionalizarea? Întrebă David cu înflăcărare… Asta e singura soluţie.

Avem oare de gând să aşteptăm până ne-or oferi-o ei de-a gata pe tavă?

— Trebuie să aşteptăm până când un guvern laburist o va obţine, zise liniştit Nugent. Apoi zâmbi. Între timp, dă-i drumul înainte cu cărţile tale albastre şi cu tigaia cu coadă!

Urmă un nou răstimp de tăcere. Apoi Nugent continuă:

— Ceea ce interesează este ecuaţia personală a fiecăruia dintre noi. Jocul ăsta are atâtea chichiţe şi nişte iţe aşa de încurcate, încât dacă nu bagi bine de seamă te poţi pierde cu totul în ele. Nimic nu.

Scoate mai mult la iveală slăbiciunile tainice ale unui om decât viaţa politică. Ambiţiile personale şi ambiţiile sociale şi blestematul ăsta de egoism, şi interesele personale, astea sunt marile nenorociri ale vieţii politice, Davey. Să luăm de exemplu pe prietenul nostru Bebbington. Crezi că lui îi pasă de cei peste douăzeci de mii de mineri din Durham care l-au votat? Nici cât negru sub unghie! Lui nu-i pasă decât de Bebbington. O, Doamne, ţi s-ar rupe inima dacă ai auzi. Să luăm un alt exemplu: Bob Chalmers. Când şi-a făcut ăsta apariţia, acum patru ani, era un adevărat fanatic. Mi-a jurat, cu lacrimi în ochi, că o să muncească pe brânci până o obţine ziua de muncă de şapte ore pentru filatoare, iar de nu izbuteşte, se-mpuşcă. Ei bine, ziua de muncă de şapte ore n-a ajuns încă în comitatul Lancashire, şi totuşi Bob nu e mort. Ba e chiar foarte viu. L-a pişcat strechea aurului. S-a înhăitat cu gaşca lui Clinton – le face rost de tot felul de informaţii utile şi scoate bani cu grămada în City. Sau altul: Cleghorn. La ăsta contează mai mult latura socială. El şi-a luat o nevastă din protipendadă. Ei, deh! Şi acum e în stare să piardă jetonul de prezenţă de la orice consiliu sau comitet pentru ca să-şi însoţească,nobila nevastă la o premieră în West End. Eu încerc să fiu înţelegător cu ei, dar, crede-mă, David, poţi să înnebuneşti din toate astea. Nici eu n-oi fi uşă de biserică, dar cel puţin pot să-ţi jur că sunt sincer. De aceea mă bucur din toată inima că te-ai instalat în locuinţa asta şi că încerci să duci o viaţă simplă şi cinstită. Pentru numele Iul Dumnezeu, omule, aşa să te ţii! Aşa să te ţii!

David nu-l mai văzuse niciodată pe Nugent atât de surescitat.

Dar asta nu dură decât o clipă. Nugent îşi recapătă îndată stăpânirea de sine, şi pe faţă îi înflori seninătatea obişnuită.

— Mai curând sau mai târziu, ai să te izbeşti din plin de astea.

Are să te lovească în faţă duhoarea corupţiei, deodată, aşa cum izbeşte pe miner mirosul de grizu. Colcăie peste tot, David. Bagă de seamă ce se întâmplă la bufetul Camerei Comunelor. Fii atent cu cine bei acolo. Fii atent la Bebbington, Chalmers şi Dickson. Ştiu că acum îţi vorbesc ca dintr-o cărţulie de reformator religios, dar crede-mă că e totuşi adevărul adevărat. Dacă izbuteşti să fii cinstit cu tine însuţi, numai asta contează, şi puţin îţi pasă de tot ce^se întâmplă.

Nugent îşi scutură pipa. Şi cu asta am încheiat predica, îmi stătea pe suflet, trebuia să ţi-o ţin. Însă, punctul următor: dacă vreodată intru aici, într-o inspecţie inopinată, şi găsesc poliţa căminului plină de invitaţii mondene şi stupide, să ştii că am să-ţi trag un picior în spate, de n-o să-l poţi duce. Dacă vrei să te distrezi, să vii cu mine să priveşti meciurile de cricket de la stadionul Kennington, când s-o face vremea mai frumoasă. Sunt şi eu membru al clubului şi-mi place foarte mult.

David zâmbi.

— Asta e forma dumitale de corupţie.

— Tocmai! Şi mă costă două lire pe an. Şi n-aş renunţa la ea nici dacă mi s-ar oferi conducerea partidului. Uitându-se la ceas, Nugent se ridică încet de pe scaun şi se întinse. Acum trebuie să plec.

Se îndreptă către uşă. Dar, apropo, n-am uitat că trebuie să-ţi ţii şi tu discursul de debut. Ai să ai o ocazie mare, peste vreo două săptămâni, când Clarke o să propună un amendament la legea securităţii în mine. Atunci poţi să spui şi tu vreo două vorbe, ca să-ţi sărezi sufletul. Noapte bună!

După plecarea lui Nugent, David se aşeză pe scaun. Se simţea mult mai bine, uşurat, liniştit. Nugent avea întotdeauna această influenţă asupra lui. Era perfect adevărat că fusese cam neliniştit în ultima vreme – inerţia vieţii parlamentare, care se desfăşura meca. Nic, ca pe clape, într-o monotonie ucigătoare, era la polul opus faţă de agitaţia efervescentă din timpul alegerilor, dar şi faţă de entuziasmul convingerilor lui. El nu putea suferi încetineala de melc, pierderea de timp, vorbăria inutilă, întrebările absurde, răspunsurile suave, ipocrizia politicoasă – toate făcute ca să arunce praf în ochii oamenilor, în locul zgomotului unei roţi care pune totul în mişcare, el nu auzea decât rănitul greoi al maşinăriei, însă Nugent îl făcea să considere acest resentiment ca deopotrivă firesc şi absurd. Trebuia să cultive răbdarea. Se gândi cu bucurie, dar şi cu oarecare teamă, la discursul de debut pe care urma să-l ţină; era cât se poate de important ca discursul să fie bun şi să reţină atenţia oamenilor. Trebuia să-şi ia cele mai depline măsuri de siguranţă cu privire la acest discurs. Ocazia era minunată – amendamentul la legea securităţii muncii în mine. Încă de pe acum vedea absolut limpede cum o să trateze problema, punctele asupra cărora o să insiste, lucrurile pe care o să le solicite şi altele pe care o să evite să le pomenească.

Discursul începu să se înfiripe, să prindă contur, să se zămislească,. la fel ca o fiinţă vie, în creierul lui. Forţa propriilor lui gânduri îl propulsa pe David, înălţându-l deasupra tuturor altor preocupări; mina îl absorbea, se vedea din nou în galeriile întunecoase, în care oamenii trudeau sub ameninţarea neîncetată a mutilării şi a morţii.

Era uşor să nu-ţi faci nici un fel de grijă în privinţa acestor lucruri dacă nu le cunoşteai. Dar el le cunoştea. Şi el avea să imprime puternic, cu forţa, imaginea vie a cunoştinţelor Lui în minţile şi inimile celor care nu le cunoşteau. Şi atunci, situaţia avea negreşit să se schimbe.

Stând acolo, în faţa focului, liniştit şi încordat, auzi o bătaie în uşă. Apoi intră doamna Tucker.

— Vă caută o doamnă, anunţă ea.

Tresărind, David reveni la realitate.

— O doamnă? Repetă el, şi dintr-o dată îi pătrunse în minte o speranţă nesăbuită. Tot timpul avusese convingerea că Jenny trebuie să fie la Londra. Era oare posibil? Se putea oare ca Jenny să se fi întors la el?

— E jos. S-o poftesc aici?

— Da, şopti el.

David îşi îndreptă faţa spre uşă, cu un fior ciudat în inimă. Apoi se schimbă la faţă, fiorul din inimă se răci şi speranţa fulgerătoare se mistui tot aşa de repede cum se ivise. Nu era Jenny, ci Hilda Barras.

— Da, sunt doar eu, declară ea fără menajamente, conform obiceiului, percepând schimbarea produsă pe faţa lui. Din ziarul de azi-dimineaţă am aflat unde locuieşti şi m-am hotărât să vin să te importunez cu felicitările mele. Dacă eşti cumva prea ocupat, spunemi, şi plec imediat.

— Vai, Hilda, nu fi absurdă! Protestă el.

Era o surpriză de-a dreptul uimitoare s-o vadă pe Hilda Barras.

După ce-i trecu dezamăgirea iniţială, fu încântat de venirea ei. Era îmbrăcată cu un taior gri sobru şi o blană de vulpe simplă, dar de bună calitate. Faţa ei întunecată şi severă făcea să vibreze o coardă familiară în memoria lui; îşi aduse aminte deodată de discuţiile lor aprinse de pe vremuri. David zâmbi. Şi, lucru ciudat, zâmbi şi Hilda; pe vremuri, când o cunoscuse, ea nu zâmbea niciodată – sau, în orice caz, nu zâmbea mai de loc. «

— Te rog stai jos, Hilda. E un adevărat eveniment pentru mine.

Hilda se aşeză şi-şi scoase încet mănuşile; avea mâini foarte albe, suple, dar puternice.

— Ce faci la Londra? Întrebă el.

— Ştii că e nostim ca tocmai tu să mă întrebi? Zise ea calmă.

Tu, care nu eşti aici decât de o lună. Ăsta e păcatul vostru, al provincialilor.

— Parcă tu nu eşti tot provincială?

— Ce, vrei să-ncepem iar să ne certăm?

Va să zică şi Hilda îşi amintea de discuţiile lor! David îi răspunse:

— Numai dacă avem lapte fierbinte şi biscuiţi.

De data asta, Hilda râse de-a binelea. Când râdea, era plăcută; avea dinţi foarte frumoşi. Pierduse în mare măsură severitatea de altădată, care interzicea parcă orice apropiere; dispăruse încruntarea ei chinuită şi morocănoasă, părea mai fericită şi mai sigură pe sine. Îi vorbi:

— Se vede cale de-o poştă că în timp ce eu îţi urmăream cu interes cariera, tu m-ai dat complet uitării.

— A, nu, o contrazise el. Ştiam că ţi-ai luat acum vreo patrii ani doctoratul în Medicină.

— Medicină? Reluă ea ironic. Ce comedie mai e şi asta? Nu cumva mă confunzi din greşeală cu fotografia lui Luke Fildeş? Nu, nu, să ştii că eu nu umblu cu ipecacuana şi ceapa de mare la mine.

Slavă Domnului, sunt chirurg. Mi-am luat doctoratul în ştiinţe, muagna cum laude. Nu ştiu dacă te interesează, dar sunt titulară la spitalul de femei Sfinta Elisabeta – foarte aproape de aici, pe Clifford Street, în Chelsea; treci numai Tamisa, şi ai ajuns.

— Bravo, Hilda! Zise el încântat.

— Păi ce, nu-i frumos?

Dispăruse orice urmă de ironie din glasul Hildei, acum vorbea simplu şi sincer.

— Va să zică îţi place, nu?

— La nebunie! Zise ea cu multă hotărâre. N-aş putea trăi fără munca asta a mea.

„Deci, asta a schimbat-o”, se gândi el instinctiv. Când Hilda ridică ochii, cu o intuiţie de vrăjitoare, îi citi imediat gândurile.

— Eram o fiară, nu? Zise ea calmă. Mă purtam ca o fiară cu Grace, şi cu mătuşa Carrie, şi cu toată lumea – chiar şi cu mine însămi. Să nu mă contrazici, nici măcar aşa, din plăcerea de a te certa.

De fapt, vizita asta are caracterul unui act de pocăinţă.

— Sper că ai să-l repeţi, nu?

— Ei, să ştii că acum ai fost drăguţ, zise ea recunoscătoare, îmbujorându-se uşor. Vreau să fiu foarte sinceră cu tine. Am puţini prieteni la Londra, teribil de puţini, înduioşător de puţini. Sunt prea rigidă. Nu sunt făcută să mă împrietenesc cu oamenii. Nici nu-mi place să cunosc multă lume. Dar tu mi-ai plăcut întotdeauna. Te rog să nu interpretezi greşit vorbele mele. Mie nu-mi umblă nici un fcl de gărgăuni prin cap. Câtuşi de puţin. M-am gândit că dacă eşti dispus, am putea din când în când să mai duelăm cu spiritele noastre ascuţite.

— Tu?! Exclamă el. Tu n-ai nici un pic de spirit!

— Ei, aşa îmi placi! Zise ea cu entuziasm. Ştiam eu că tu n-ai să-mi înţelegi greşit vorbele.

David rămase cu mâinile în buzunare şi cu spatele spre foc, uitându-se la Hilda.

— Eu mă pregăteam de cină. Cacao şi biscuiţi. Vrei şi tu?

— Sigur, se învoi ea. Cacaoa o faci în tigaia cu coadă?

— Cam aşa ceva, recunoscu el îndreptându-se spre bucătărie.

Hilda îl auzi tuşind în bucătărie şi când reveni în cameră îl întrebă:

— Dar tuşea asta ce-i?

— Bronşită tabagică. Plus ceva gaze de la nemţi, pe front.

— Ar trebui să ţi-o îngrijeşti.

— Parcă ziceai că eşti chirurg, nu doctor.

Băură cacao şi mâncară biscuiţi. Pălăvrăgiră şi discutară în contradictoriu. Hilda îi povesti despre munca ei, despre sala de operaţii, despre femeile pe care le tăia cu bisturiul, într-un fel, David o invidia. Asta era o adevărată realizare, un ajutor palpabil pe care-l acorda omenirii suferinde.

Dar ea zâmbi.

— Să ştii că eu nu sunt de felul meu o bună samariteancă. Totul e chestiune de tehnică, Matematică aplicată. Sânge rece şi hotărâre.

Apoi adăugă: şi totuşi, prin această muncă am devenit eu umană.

— Asta rămâne de discutat.

Şi iarăşi se puseră pe ceartă. Apoi vorbiră despre discursul pe care urma să-l ţină el. Pe Hilda p interesa şi o emoţiona această perspectivă. David expuse un punctaj pe care ea îl respinse cu vehemenţă. Discuţia lor era foarte plăcută, amintindu-le vremurile de demult.

Se făcu ceasul zece. Hilda se ridică de pe scaun şi-şi luă rămas bun.

— Trebuie să vii să-mi faci o vizită, spuse ea. Eu pregătesc o cacao mult mai bună decât a ta.

— De venit, vin, zise el. Dar nu cred să faci o cacao mai bună.

Întorcându-se în cartierul Chelsea, Hilda se gândi cu un licăr interior că fusese o seară reuşită. Vizita aceasta îi solicitase un mare efort de voinţă. Se temuse, ştiind că gestul ei putea fi susceptibil de o interpretare greşită. Dar David îl interpretase aşa cum se cuvenea.

Era un om mult prea înţelept, în general o inteligenţă superioară Hilda plutea în al nouălea cer. La chirurgie era admirabilă. Dar la psihologie nu se pricepea cine ştie ce.

În seara cuvântării lui, Hilda cumpără nerăbdătoare o ediţie târzie a unui ziar. Cuvântarea era comentată şi încă favorabil. Ziarele de a doua zi dimineaţă fură şi mai entuziaste. Daify Herald îi acorda o coloană şi jumătate, ba chiar şi ziarul conservator Times se referea în termeni foarte amabili la elocinţa sinceră şi convingătoare a noului deputat de Sleescale.

Hilda era în culmea fericirii. Se gândi că trebuie neapărat să-i dea un telefon. Înainte de a-şi face contravizita, îl sună pe David să-l felicite călduros. Veni de la telefon foarte satisfăcută. Poate şi vorbise pe un ton niţel prea înfierbântat. Dar cuvântarea lui fusese minunată. Şi, bineînţeles, pe ea o interesa doar cuvântarea.