CAPITOLUL XXII.

Arthur stătea la fereastra administraţiei minei Neptun, uitându-se la oamenii care umpleau curtea, amintindu-şi cu un junghi în inimă de lock-out-uprin care trecuse în 1921 – primul dintr-o serie de conflicte industriale, în care fusese târât fără voia lui, conflicte care se îndreptaseră spre punctul lor culminant, greva din 1926. Îşi şterse fruntea cu mâna, dorind din suflet să uite de tot conflictul acesta fără nici o noimă. De-ajuns că se terminase, că greva fusese înfrântă şi că muncitorii se întorseseră, umplând curtea minei, înghesuindu-se, împingându-se mereu spre şopronul pontatorului. Nu mai era vorba că cereau de lucru; acum pur şi simplu ţipau după lucru. Dorinţa era scrisă clar pe feţele lor mute. Muncă! Muncă! Indiferent de salariu!

Privind aceste feţe tăcute îţi puteai da seama cât de strălucită era victoria patronilor. Muncitorii erau nu înfrânţi, ci zdrobiţi; în ochii lor licărea teama, panica la: gândul că-i aşteaptă o iarnă de foamete.

Indiferent, de condiţii, indiferent de salariu, numai să li se dea de lucru; muncă la orice preţ! Se înghesuiau, se împingeau, îşi croiau loc cu coatele, ca să ajungă mai repede la şopronul pontatorului, unde îndărătul barei stătea Hudspeth, împreună cu bătrânul Pettit, verificându-le şi înregistrându-le foaia de pontaj.

Arthur nu putea să-şi ia ochii de la această scenă. Hudspeth se uita pe rând la fiecare miner care înainta spre el, îl cântărea din ochi, schimba o privire cu Pettit şi încuviinţa din cap. Dacă dădea din cap, era în regulă. Minerul căpăta de lucru, îşi lua tichetul de pontaj şi trecea dincolo de bară, ca un suflet primit în împărăţia cerurilor, după ce a trecut prin faţa jilţului judecăţii de apoi. Era stranie expresia de pe feţele mute ale oamenilor primiţi la lucru: o iluminare bruscă, un puternic spasm de uşurare, o recunoştinţă aproape de necrezut pentru că fuseseră reprimiţi în infernul întunecat al Paradisului. Dar nu toţi muncitorii erau primiţi, a, nu, nu era lucru destul pentru toţi. Dacă s-ar fi introdus schimburile de şase ore, ar fi fost de muncăpentru toţi, dar avusese loc o victorie strălucită a forţelor Dreptăţii şi Ordinii, conduse de un cabinet entuziast, favorabil grevei, şi susţinut de poporul britanic, aşa că schimbul era de opt ore. Dar nu-i nimic, nu-i nimic! Nu vă batem acum capul cu ăsta, indiferent de condiţii, indiferent de salarizare, daţi-ne de lucru, daţi-ne de lucru, pentru numele lui Dumnezeu!

Arthur încercă să se smulgă de la fereastră, dar nu izbuti, îl reţineau acolo feţele oamenilor, şi în special îl fascina faţa unuia dintre mineri: era Pug Macer. Arthur îl cunoştea perfect. Ştia că Pug era un muncitor slab, care nu se ţinea serios de treabă, lipsea lunca dimineaţa de la lucru şi trăgea la măsea. Şi Arthur vedea bine că şi Pug ştia toate astea. Mărturisirea propriei lui nimicnicii era scrisă pe faţa lui Pug, împreună cu dorinţa de a căpăta de lucru, iar conflictul acestor două emoţii dădea naştere unei nesiguranţe, unei.

Încordări şi îngrijorări, care-ţi făcea rău s-o priveşti. Pug Macer avea înfăţişarea unui câine care face sluj pentru un ciolan.

Arthur aşteptă, hipnotizat. Se apropia rândul lui Pug. Patru oameni dinaintea lui fură angajaţi, şi fiecare angajat îi micşora şansele lui Pug – lucrul acesta era şi el oglindit pe chipul lui. Apoi ajunse şi Pug în faţa barei gâfâind puţin de pe urma îngrămădelii, 5!

A luptei dintre nerăbdare şi teama care se dădea înăuntrul lui.

Hudspeth se uită o clipă la Pug, numai o clipă, şi apoi întoarse capul. Nu încuviinţă, nu-şi dădu nici măcar osteneala de a se întoarce către Pettit, pur şi simplu se uită în altă parte. De Pug nu era nevoie.

El rămânea pe dinafară. Arthur văzu cum se mişcă buzele lui Pug, şi cu toate că nu auzea nimic, îi vedea buzele mişcându-se la nesfârşit, într-un fel de implorare disperată. Dar degeaba. Pug rămânea pe dinafară, era unul dintre cei patru sute de muncitori care rămâneau pe dinafară. Expresia de pe chipul lui Pug, de pe aceste patru sute de chipuri, îl înnebunea pe Arthur, Se întoarse brusc, se smulse cu un efort de la fereastră; ar fi vrut să-i păstreze pe aceşti patru sute de oameni la mâna lui, să le dea de lucru, dar nu putea. Nu putea, fir-ar al dracului să fie, nu putea! Se uită lung la calendar, care indica data de 15 octombrie 1916. Se îndreptă spre calendar şi rupse violent foaia. Nervii lui cereau o descărcare. Voia să se termine mai repede ziua aceea. Ieşind pe poartă, Pug Macerse îndepărtă de curtea minei şi coborî pe Cowpen Street; mai mult se târa decât mergea, cu mâinile în buzunare, cu ochii în pământ, cu umerii aduşi, simţind privirile femeilor aţintite asupra lui, ştiindu-se privit din pragul uşilor de pe mahalaua Teraselor – unul dintre cei patru sute de oameni indezirabili, rămaşi pe dinafară. Intră în pasajul Scut, dădu în strada Cheiului şi ajunse acasă.

— Unde-i Annie? Întrebă el din pragul odăii goale, pardosită cu lespezi de piatră.

— E plecată, îi răspunse taică-su din bucătărie. Bătrânul Macer avea reumatism deformant şi nu mai putea părăsi de loc patul din bucătărie, întrucât fusese întotdeauna un om activ, neputinţa îl făcea certăreţ şi dificil. Boala îi dădea dureri neîncetate în spinare, de pe urma cărora începuse să creadă că e bolnav de rinichi. Jura că de rinichi suferă, şi strângea ban cu ban, de unde avea, de unde n-avea, cheltuind totul pe hapurile pentru rinichi ale doctorului Poupart – o reţetă specială, fabricată în mahalaua londoneză Whitechapel de un bogătaş, numit Lorberg. Pe fabricant îl costau un penny şi jumătate cutia, dar le vindea cu trei şilingi şi şase penny: hapurile nu conţineau altceva decât săpun, zahăr nerafinat şi albastru de metilen.

Hapurile îi făceau urina bătrânului Macer albastră şi, întrucât prospectul avea grijă, în mod inteligent, să explice că aâbăstreala se datoreşte eliminării otrăvurilor din organism, bătrânul MaceT era cit se poate de fericit. Era convins că s-ar face bine dacă ar izbuti să elimine toate otrăvurile din rinichi. Nenorocirea era numai că bătrânul Macer nu putea să cumpere destule hapuri. După cum explica în continuare prospectul, hapurile erau preparate cu multă cheltuială, ingredientele lor fiind nişte ierburi indiene, extrem de costisitoare, culese de pe pantele masivului Himalaya, în perioada de bun augur Karma Shalia, pe baza unei reţete pe care i-o transmisese regretatului doctor Poupart, un înţelept indian. Acunv bătrânul Macer nu mai avea de loc hapuri şi se uita mofturos la Pug, puţin îngrijorat.

— De ce nu te-ai dus la mină?

— Pentru că nu m-am dus, zise Pug morocănos.

— Dar trebuie să te duci la lucru, băiete!

— Ei, nu zău? Rânji Pug. O să mă duc într-o croazieră în Spania, pe un iaht împuţit.

Bătrânului Macer începu să-i tremure capul.

— Pug băiete, dar nu poţi să încetezi lucrul şi să-l chinui pe taică-tu.

Pug nu vorbi, rămase*neputincios; îl ardea pe dinăuntru, îi era rău.

— Nu mai am hapuri, Pug. Trebuie să-mi cumpăr hapuri.

— Dă-le naibii de hapuri! Zise Pug, şi se trânti într-un scaun.

Rămase acolo cu şapca soioasă pe cap şi cu mâinile în buzunare, uitându-se la surcelele care ardeau în vatra mult prea mare pentru aşa puţin foc.

Annie plecase să ducă nişte lucruri pe care le cususe pentru doamna Proctor şi totodată să-l însoţească pe Sammy până la şcoală.

Se întoarse curând.

În clipa în care intră,'âl văzu pe Pug chinuit de gânduri, doborât pe scaun, şi înţelese exact ce s-a întâmplat. O străpunse iarăşi junghiul grijilor obişnuite. Dar nu zise nimic, îşi scoase pălăria şi haina şi începu să strângă vasele de pe masă. Se apucă să le spele.

Tot Pug vorbi primul.

— M-au lăsat pe dinafară, Annie, zise el.

— Nu-i nimic, Pug, o s-o scoatem noi la capăt, răspunse Annie, continuând să spele vesela.

Dar ruşinea concedierii fierbea în adâncul inimii lui Pug, rănindu-l de moarte.

— Eu nu sunt destul de bun pentru ei, continuă el, vorbind printre dinţi. Nu sunt bun, înţelegi? Eu, care pot să lucrez cât doi când mă apuc.

— Ştiu, Pug, zise Annie ca să-l consoleze, îşi iubea atât de muli fratele, încât se simţea la fel de rănită ca şi el. Nu te necăji, dragul meu!

— Vor să mă lase şomer, mârâi Pug. Pe mine, care sunt dornic de muncă. Şomer!

Se făcu tăcere. Din pat, bătrânul Macer urmări conversaţia, scăldat în sudoarea autocompătimirii şi uitându-se cu un ochi speriat când la unul, când la celălalt. Deodată, izbucni:

— O să trebuiască să-i scrii lui Davey Fenwick, Annie. Acum o să trebuiască să-i dai voie să te ajute.

— Lasă, tată, că ne descurcăm noi, zise Annie. În ruptul capului n-avea Annie să primească vreodată bani de la David. Doar nc-am descurcat şi până acum, nu?

Planul lui Annie era să găsească tot mai mult de lucru, pentru ea personal, în dimineaţa aceea, de îndată ce termină treburile gospodăriei, porni să vadă ce mai poate găsi. Căută să se angajeze pe la casele oamenilor, pentru câte-o treabă, chiar şi din cele mai grele.

Dar nici asta nu era uşor de găsit, încercă la doctorul Scott, la doamna Armstrong. Ba chiar îşi înghiţi şi ultima fărâmă de mândrie şi-şi încercă norocul la doamna Ramage. Degeaba. Căpătă o promisiune de la doamna Proctor că o să-i mai dea lenjerie la cusut, iar doamna Low, preoteasa din New Bethel Street, se înduplecă cu greu s-o angajeze la spălatul rufelor pentru lunea următoare. Ei, cel puţin asta îkasigura o jumătate de coroană, deşi doamna Low întotdeauna îi plătea cei doi şilingi şi jumătate cu aerul că-i dă de pomană. Dar, în ciuda eforturilor făcute, Annie nu mai găsi altceva de lucru, încercă şi a doua zi, şi în ziua următoare, cu aceleaşi slabe rezultate.

Munca era pe gratis la Sleescale; iar altceva Annie nu avea ce vinde.

Între timp, Pug se duse să aranjeze pentru ajutorul de şomaj.

Nu voia să se înscrie ca şomer, dar când simţământul lui de dreptate şi nedreptate i se mai toci, se duse totuşi să ceară ajutorul de la Oficiul de plasare – „birăul”, cum îi ziceau băieţii din Sleescale. În faţa „birăului” era o coadă nesfârşită. Aici nu se mai înghesuiau oamenii şi nu se mai băteau, ca la coada de la mină, şi nici de grăbit nu se grăbea nimeni; toată lumea îşi aştepta rândul. Era un lucru de la sine înţeles că pentru a obţine ajutorul de şomaj trebuia să-ţi aştepţi rândul. Fără o vorbă, Pug se instala la urmă de tot, lângă Len Woods, Slattery şi Cha Leeming. Nu vorbi cu ei, şi nici ei cu dânsul.

Începuse şi ploaia. Nu ploua prea tare, ca să le dea-motiv să înjure, ci ploua aşa, încetişor, cu picături mici. Şi aerul era extrem de umed.

Pug îşi ridica gulerul de la jachetă şi rămase locului. Nu se gândea la nimic. Aştepta pur şi simplu.

Peste cinci minute apăru şi Jack Reedy. Jack nu-şi luă imediat locul la coadă, în privinţa asta, el se deosebea de ceilalţi: se plimba de la un capăt la altul al şirului de oameni, de parcă această scenă l-ar fi înfuriat. Apoi se duse tocmai în faţă, îşi încheie cu multă răbdare nasturii de la jachetă şi începu să se răstească la oameni. Jack era frate cu Tom şi Pat Reedy, amândoi ucişi în catastrofa minieră.

Jack, care fusese pe vremuri un băiat frumos şi bine făcut, se închircise acum, de pe urma nenorocirilor, amărăciunii şi urii, ajungând un slăbănog, cu pieptul supt şi cu'păreri extremiste, înverşunate.

Mai întâi fusese dezastrul de la mină. Pe urmă, Jack – dispus să se lupte cu oricine – luptase în război şi fusese rănit în coapsă, în bătălia de la Passchendaele. Rămăsese şchiop de pe urma rănii.

Hudspeth refuzase să-l primească la Neptun.

Pug înălţă capul şi ascultă, fără prea mult interes, la vorbele lui Jack, deşi de altfel ştia de la bun început la ce să se aştepte.

— Asta eram noi, băieţi, când ne-au cerut să luptăm pe front, zicea Jack cu glasul lui întunecat şi amar, plin de răzvrătire, răzvrătire împotriva vieţii, împotriva, destinului şi împotriva orânduirii care-l adusese în această stare. Eram sau nu eroii ţării? Ce mă-sa?

Şi acum ce-am ajuns?^Nişte scursori neputincioase şi leneşe. Aşa ne zic ei acum. Dar ia ascultaţi, băieţi, să vă luminez eu minţile. Cine a făcut împuţitele alea de avioane şi vapoare, şi tunuri, şi blestematele alea de obuze? Muncitorii! Cine a tras cu obuzele alea blestemate, cine a umplut tunurile alea blestemate în războiul ăla blestemat?

Muncitorii! Şi cu ce s-au ales muncitorii din toate astea? Lacătă cu ce ne-am ales, băieţi! Cu asta! Cu dreptul de a sta în ploaia asta blestemată, ca să întindem mâna după pomană. Ni s-a spus să luptăm pentru Anglia – pentru pământul nostru iubit. Dumnezeule! Şi ce, n-am luptat pentru el? Am luptat, ori n-am luptat? Şi din toate astea ne-am ales cu un rahat. Şi uite cum stăm. Suntem băgaţi în el până-n gât. Şi până la urmă ce avem? Rahat! Rahat, bă! Dar cu asta nu poţi să-ţi astâmperi foamea, nu poţi să ţii nevasta şi copiii. Jack se opri.

Era palid, de parcă n-ar fi avut pic de sânge. Îşi şterse buzele cu dosul manii. Apoi reluă, cu vocea mai puternică, cu faţa schimonosită de durere, and voi şi cu mine aţi luptat şi aţi trudit în războiul ăla blestemat, în minele de cărbuni se scurgeau profituri de milioane de lire. Toate astea sunt scrise negru pe alb, băieţi. O sută patruzeci de milioane de lire, atâta a fost profitul. Cu asta au rezistat patronii la grevă. Da noi de ce n-am avut cu ce să rezistăm? Acuma ascultaţi-mă, băieţi…

O mână grea căzu pe umărul lui Jack. Omul îşi înghiţi vorba şi rămase nemişcat, apoi se întoarse încet, să vadă cine e.

— Nu e voie de vorbit în felul ăsta, zise Roddam. Întoarce-te la locul tău din coadă şi ţine-ţi gura!

La cincizeci de ani, Roddam ajunsese acum şeful secţie? De poliţie şi era un om gras şi plin de importanţă.

— Lasă-mă-n pace! Zise Jack cu vocea scăzută şi otrăvită, cu un licăr în ochii care-i luminau faţa albă, numai piele şi os. Doar am luptat în război, bagă-mi-aş picioarele-n el! Nu-mi place să pună mâna pe mine indivizi de teapa ta.

Între timp, toţi oamenii de la coadă se învioraseră, manifestând interes pentru încăierare mai mult chiar decât pentru cuvântarea lui Jack.

Roddam roşi violent.

— Ţine-ţi gura, Reedy, că altfel te duc la secţie.

— Am tot atâta drept să vorbesc cât ai şi tu! Ripostă Jack posomorit.

— Treci la locul tău din coadă, mârâi Roddam, împingându-l pe Jack pe lângă şirul de oameni. Du-te acolo la urmă. Haide, haide!

— Nu trebuie să mă duc la urmă, strigă Jack împotrivindu-se şi făcâhd semne cu capul. Locul meu e acolo, lângă Pug Macer.

— Du-te unde ţi-am spus! Îi porunci Roddam. Acolo, la coada cozii.

Şi cu aceste vorbe, poliţistul îl mai împinse o dată pe Jack.

Jack se întoarse, răsuflând din greu, cu privirile aţintite asupra lui Roddam, având aerul că vrea să-l strângă de gât. Apoi, deodată, plecă ochii în jos, păru să-sj vină în fire, cruţându-şi forţele pentru un alt prilej. Se întoarse şontâc-şontâc către ultimele rânduri ale cozii.

Din piepturile celor de faţă se înălţă un oftat, un oftat potolit; de dezamăgire. Trupurile se destinseră, atenţia se îndreptă din nou către propriile lor necazuri. Roddam se plimbă, în sus şi-n jos, pe lângă ei, fudul ca un curcan şi arătând foarte impunător în mantaua uriaşă, cauciucată, cu o pafta frumoasă la curea şi lanţ la haină.

Oamenii rămaseră în aşteptare. Ploaia cădea încetişor.

Uneori se nimerea să fie o zi frumoasă când îşi aşteptau rândul la plata ajutorului de şomaj, în general însă era o iarnă grea, ploua mai tot timpul – adeseori chiar tare. De vreo două ori a şi nins. Dar oamenii se aflau întotdeauna acolo, trebuiau să fie acolo, în aşteptare. Şi Pug aştepta, alături de toţi ceilalţu Sammy suferea când îl vedea pe Pug aşteptând ajutorul de şomaj, în drum spre casă, de la şcoală, întotdeauna trecea pe lângă coada de la oficiul de plasare şi se uita în altă parte, prefăcându-se că nu-l vede pe Pug. Iar Pug, care se simţea şi el umilit văzându-l pe Sammy, nu dădea nici el vreun semn că l-ar recunoaşte. Această chestiune nu se discuta niciodată, nici măcar nu se ridica intre Pug şi Sammy, dar băieţelul o punea totuşi la inimă, şi încă rău de tot. De pildă, Pug nu mai putea acum să-i dea etichete de la pachetele de ţigări, şi lui Sammy îi lipsea şi moneda măruntă pe care Pug i-o strecura în palmă sâmbăta. Dar mai rău decât toate era faptul că Pug nu-l mai putea lua la meciurile de fotbal, deşi şomerii căpătau bilete cu preţ redus la trei penny – da, poate asta era cea mai mare neplăcere din toate.

Ei, ce să-i faci?! Acasă, mâncarea era din ce în ce mai slabă, şi uneori nu era nici măcar destulă, faţă de cât ar fi dorit Sammy. Ultima întrerupere a lucrului avusese loc în vară, şi vara nu ţi-e nici pe departe aşa foame ca iarna. Iarna era cu totul altceva. O dată, când Pug s-a înfundat îfitr-o circiumă şi a băut tot ajutorul de şomaj, n-au mai avut nici o fărâmă de dulce în casă toată săptămâna. Şi doar maică-sa făcea prăjituri aşa bune! Toată săptămâna mincaseră numai terci de fulgi de ovăz şi supă, şi iar supă, şi iar terci – bunică -s u făcuse un scandal nemaipomenit. Dacă nu s-ar fi dus maică-sa să spele pe la casele oamenilor şi să cârpească lenjeria, n-ar fi avut nici măcar după ce bea apă. Tare ar fi vrut Sammy să fie niţel mai mare! Dac-ar fi fost mai răsărit, ar fi putut şi el s-o ajute pe maică-sa, să lucreze şi el ceva. În ciuda crizei, Sammy era convins că ar fi putut căpăta o slujbă. La mina Neptun angajau întotdeauna băieţi ca ajutoare de vagonetari.

Săptămână după săptămână, Sammy îl vedea pe Pug stând la coadă la ajutorul de şomaj, şi de fiecare dată se tot prefăcea că nu-l vede; iar de la o săptămână la alta, coada se tot lungea, îi făcea aşa de rău lui Sammy, încât căpătase obiceiul de a trece în fugă pe lingă oameni. De cum se'apropia de „birău”, deodată descoperea ceva deosebit de interesant la capătul străzii New Bethel, tocmai în partea cealaltă, şi cu ochii ţintă într-acolo, alerga tropăind drept înainte.

Bineînţeles, când ajungea la capătul străzii ştia că de fapt nu fusese nimic interesant.

Şi totuşi, în ultima vineri a lunii ianuarie, după amiază, când coada era parcă mai lungă ca oricând şi nu se terminase nici la o oră foarte târzie, iar Sammy alerga tropăind până la capătul străzii, în sfârşit se întâmplă ceva. Fugind pe New Bethel Street şi făcând colţul pe Lamb Street, Sammy se izbi de bunică-sa, Martha.

Ciocnirea fu mai dureroasă pentru Sammy: alunecă pe blacheurile de la bocanci, şovăi, se împletici şi căzu. Nu se lovi prea rău, dar se sperie de cele întâmplate. Cu gesturi stângace, se ridică de jos, îşi adună şapca şi cărţile şi se pregăti să treacă mai departe, roşu ca x focul de ruşine. Şi apoi îşi dădu seama că Martha se uită la el. Era Martha Fenwick, bunică-sa. Asta ştia el foarte bine. Dar niciodată până atunci nu-i aruncase băiatului o privire, întotdeauna trecuse pe lângă el, pe stradă, aşa cum trecea el, Sammy, pe lângă Pug când stătea la coadă, fără să-l vadă, ca şi cum nici n-ar fi existat măcar.

Şi totuşi, de data asta rămase să se uite la el – se tot uita şi se uita, cu un aer foarte ciudat. Apoi chiar îi vorbi. Cu un glas straniu, îl întrebă:

— Te-ai lovit?

— Nu, doamnă.

Băiatul dădu zăpăcit din cap. Urmă un răstimp de tăcere.

— Cum te cheamă?

Nici că se putea să întrebe prostie mai mare; şi glasul ei păru că se frânge prosteşte.

— Sammy Fenwick, răspunse el.

Martha repetă:

— Sammy Fenwick.

Îl mânca din ochi; băieţelul avea faţa palidă, fruntea înaltă, ochii albaştri, strălucitori; crescuse repede şi nu-l mai încăpeau hăinuţele peticite, lucrate în casă, iar picioruşele subţiri arătau ca nişte beţe în bocancii greoi. Cu toate că lui Sammy nici nu-i trecea prin cap una ca asta, Martha îl urmărea cu privirea de luni şi luni de zile. Se uita la el zi de zi cum se duce la şcoală, îl urmărea pe furiş dindărătul perdelelor de la fereastra din coasta casei de pe fundătura Lamb. Pe măsură ce creştea, băiatul începea să semene cu Sammy al ei; acum avea zece ani. Pentru Martha era un adevărat chin să nu-l aibă pe băiat în preajma ei. Oare nu avea să se întâmple nimic care să-i frângă vreodată mândria ei de gheaţă? Îl întrebă cu multă prudenţă:

— Tu ştii cine sunt eu?

— Sunteţi bunica mea, zise el imediat.

Martha se făcu roşie ca focul la faţă, dar mai mult de plăcere, în sfârşit, Sammy spărsese gheaţa, crăpase carapacea în care se închistase inima bătrânei.

— Vino încoace, Sammy!

Sammy se apropie, şi Martha îi luă mâna într-a ei. Copilului i se păru teribil de ciudată toată povestea asta. Şi chiar îl încercă o uşoară frică, dar, supunându-se, o însoţi până la casa ei de pe fundătura Lamb. Intrară împreună.

— Stai jos, Sammy, îi spuse Martha.

Îi făcea o plăcere nespusă, o plăcere chinuitoare, să rostească iarăşi şi iarăşi numele Sammy.

Sammy se aşeză şi-şi roti privirile prin odaie. Era o bucătărie frumoasă, cit se poate de curată, adică aşa cum se cuvine să fie o bucătărie, cum era şi a lor; numai că aici erau mai multe mobile, şi mai bune. Apoi ochii lui Sammy se luminară; văzu că Martha îi taie o felie de budincă – o felie mare de tot de budincă cu stafide.

— Mulţumesc frumos, zise el, primind budinca.

Îşi potrivi cărţile şi şapca pe genunchi şi luă o îmbucătură mare.

Ochii aspri şi întunecoşi ai Marthei stăruiau pe chipul lui tânăr, fără să se poată desprinde de la el. Era chipul lui Sammy alei.

— E bună prăjitura? Întrebă ea cu un tremur în glas.

— Da, doamnă, zise el, muşcând iarăşi, e straşnică.

— E cea mai bună prăjitură pe care ai mâncat-o vreodată?

— Mde! Copilul şovăi, tulburat, temându-se ca nu cumva să-i jignească sentimentele; totuşi, nu putu să nu spună adevărul: Şi mămica mea face prăjituri tot aşa de bune, dacă are cu ce. Dar n-a prea avut cu ce de o vreme încoace.

Nici măcar aceste vorbe ale copilului nu putură risipi vraja care o învăluia pe Martha.

— Unchiu-tău e şomer? Întrebă ea. Pug Macer?

Faţa cât un fir de aţă a copilaşului roşi.

— Mda, acum Pug e şomer, dar altădată nu era.

— Taică-tu n-ar fi fost niciodată şomer, declară ea, plină de mândrie.

— Da, ştiu, zise băiatul.

— El era cel mai bun havator din mina Neptun.

— Da, ştiu, repetă băiatul, aşa mi-a zis şi mămica.

Se lăsă tăcerea. Martha se uita la el cum termină de mâncat şi apoi îi mai tăie o felie. Copilul o primi cu un zâmbet timid, leit zâmbetul lui Sammy al ei.

— Ce-ai să te faci tu, Sammy, când ai să fii mare?

Băieţelul stătu niţel pe gânduri. Martha murea de nerăbdare aşteptându-i răspunsul.

— Aş vrea să fiu şi eu ce a fost tata, zise el.

— Chiar aşa ai să fii, şopti ea. Da, da, aşa să ştii, Sammy.

— Da.

Martha rămase nemişcată. Se simţea slabă, răvăşită, copleşită.

Revenise la ea Sammy al ei, ca să continue tradiţia neamului lor viteaz; avea să apuce să mai vadă lucrul ăsta cu ochii, Sammy Fenwick să fie iarăşi cel mai bun ortac din mina Neptun. Nici nu mai putea vorbi de emoţie.

Sammy termină şi ultima firimitură de budincă, îşi luă şapca şi cărţile de pe genunchi şi se sculă în picioare.

— Nu pleca încă, Sammy, protestă Martha.

— O să se îngrijoreze mama, răspunse el.

— Bine, Sammy, atunci ia bucata asta în buzunar, ca să ai o gustare la şcoală, Sammy.

Martha îi tăie cu înfrigurare încă o bucată de budincă, i-o înveli în hârtie cerată, îi alese un măr roşu de pe bufet şi-i înfundă bu/ unarele. La uşă se opri.

— Sammy, vino vi mâine pe la mine.

Şi vocea ei sună rugătoare… Rugătoare…

— Bine, bine, zise el, şi se repezi ca săgeata pe trotuar.

Martha rămase şi privi îndelung în urma lui, mult după ce plecase. Apoi se întoarse şi intră iar în bucătărie. Făcea mişcări încete, de parcă se împleticea, în bucătărie dădu cu ochii de budinca din care tăiase felii. Rămase locului, tăcută şi nemişcată, în timp ce prin faţa ochilor ei împietriţi se scurgea un val de amintiri. Deodată, faţa i se răvăşi. Se aşeză la masa din bucătărie şi apucându-şi capul în mâini se lăsă în voia unor suspine amare.