CAPITOLUL XXIII.

Evoluţia politică a lui David se asemuia cu cea a organismului omenesc. O creştere înceată, imperceptibilă de la o zi la alta, şi totuşi vizibilă dacă o comparai cu statura de acum cinci ani. Măcar că-şi urmărea scopul cu atâta hotărâre, şi vigoare, totuşi nu înainta decâi pe un drum lung şi anevoios, în politică, meteorii fulgeră numai în imaginaţia romancierului. David făcea cunoştinţă cu realitatea propriu-zisă. Muncea; muncea din greu; era de necrezut cât putea să muncească; şi aştepta, învăţă multe lucruri; dar în primul rând învăţă să cultive această calitate a răbdării. După discursul său de debut urmă, câteva luni mai târziu, un alt discurs, cu privire la mizeria din regiunile miniere. Comentariile stârnite de acest nou discurs determinară pe mai mulţi conducători ai partidului să-i solicite date referitoare la problema în chestiune. Ulterior fură ţinute câteva cuvântări admirabile în Camera Comunelor, pentru care David nu primi nici un fel de laudă, cu toate că redactarea îi aparţinea aproape în întregime. Mai târziu însă, ca un semn de recunoaştere şi mulţumire, fu invitat să participe la lucrările unei comisii interdepartamentale de anchetă în problema bolilor profesionale din mine. In anul care urmă, munci în cadrul acestei comisii la expertiza bolilor de ochi, a crepitaţiilor la genunchi şi a incidenţei silicozei în minele nemetalifere, înainte de încheierea sesiunii parlamentare respective se văzu cooptat într-un consiliu de cercetare a calificării funcţionarilor din administraţia minelor în cadrul legislaţiei existente, în anul următor, Nugent, programat să ia cuvântul la un miting de masă organizat de Consiliul Trade-Unionurilor britanice în sala Albert Hali, se îmbolnăvi de gripă şi, la cererea sa insistentă, David fu chemat să-i ia locul. Vorbind în faţa unui auditoriu de cinci mii de oameni, ţinu un discurs memorabil, un discurs plin de ardoare şi de sentimente umanitare, dar totodată rostit pe un ton foarte tranşant.

Oricât de paradoxal ar fi părut, strălucirea acestei unice seri concentra mai multă atenţie asupra lui decâi loată munca sa chinuitoare din cei doi ani anteriori, începu să fie remarcată participarea sa la dezbateri. El pregăti memorandumul Consiliului Trade-Unionurilor cu privire la naţionalizarea minelor şi pentru alcătuirea Comisiei Energiei şi Transporturilor – una dintre măsurile preconizate.

Comunicarea sa, Energia electrică şi progresul naţional, fu ascultată şi de Conferinţa muncitorească americană. Ulterior deveni reprezentantul principal al minerilor în consiliul alcătuit în vederea revizuirii problemei pericolului inundaţiilor în mine. În toamna anului 1928 ajunse membru al Comitetului parlamentar al partidului laburist, şi, în sflrşit, în primele luni ale anului următor atinse apogeul carierei sale: se văzu numit în Comitetul Executiv al Federaţiei Minerilor.

David-nutrea speranţe mari. În sinea lui se simţea cât se poale de bine, avea capul limpede, se vedea în stare să facă faţă oricărui volum de muncă. Şi mai mult ca oricând, era conştient de întorsătura favorabilă pe care o luaseră lucrurile. Guvernul de atunci era pe ducă, se pregătea cu tristeţe să moară. Ţara, sătulă până-n gât de manevre politice răsuflate, de platitudini reîncălzite de o sută de ori şi de administraţia conservatorilor înrăiţi, îşi ridica ochii către zări noi, conturate în imaginaţie, în cele din urmă, cu toată apalia lor înrădăcinată şi conservatoare, oamenii începeau să pună sub semnul întrebării soliditatea sistemului economic şi politic care nu venea câtuşi de puţin în ajutorul celor ce sufereau de pe urma lipsurilor, mizeriei şi şomajului, începură să circule idei noi şi îndrăzneţe.

Oamenii nu se mai retrăgeau speriaţi în faţa afirmaţiei că orânduirea capitalistă – ca sistem de viaţă – a dat greş. Creştea numărul acelora care recunoşteau că lumea nu se va putea reconstrui nicio, dată prin violenţă şi prin răsturnarea economiei naţionale. Muncitorii care primeau ajutor de şomaj nu mai erau numiţi acum haimanale şi scursori. Explicaţia şubredă a „situaţiei mondiale”

Deveni un ecou făţarnic, o glumă din arsenalul trupelor de revistă.

David credea cu toată convingerea că trebuie să vină odată şi şansa cea mare a mişcării muncitoreşti, a partidului laburist. Urma să se ţină alegeri chiar în anul acela, alegeri în cadrul cărora trebuia dusă o luptă serioasă în chestiunea minelor. Partidul îşi luase un angajament în această problemă. Şi ce platformă glorioasă constituia această chestiune: un mare plan constructiv pe scară naţională, de pe urma căruia să profite minerii, dar care să aducă prosperitate întregii colectivităţi naţionale.

În ziua aceea luminoasă de aprilie, David era cât se poate de optimist. Şedea la fereastra garsonierei lui şi răsfoia alene ziarul. Era sâmbătă. Avea de gând să lucreze toată dimineaţa la noul Raport asupra temperaturii joase (un element nou, care trebuia dezvoltat, în vederea încorporării sale în plan, la capitolul Energie), când deodată sună telefonul.

Nu răspunse imediat, pentru că de obicei se ducea mai întâi doamna Tucker, dar, întrucât ţârâitul continua, lăsă jos ziarul şi coborî până la primul palier. Ridică receptorul. Deodată, răsună glasul strident şi gutural al lui Sally – o recunoscu imediat.

— Alo, alo! Spuse ea. Trebuie să fii tare ocupat. De cinci minute tot sun la tine.

Zâmbind în receptor, David exclamă:

— Sally!

— Va să zică m-ai recunoscut?

— Te poate confunda cineva pe tine?

Râseră amândoi, după care David întrebă:

— Unde eşti acum?

— Sunt la hotelul Stanton, ştii, lingă British Museum. E şi Alf cu mine.

— Dar ce Dumnezeu faceţi aici?

— Mde, ca să fiu sinceră, Davey, îi răspunse ea, sunt pe cale să mă căsătoresc. Aşa că m-am gândit să-l aduc şi pe tata într-o plimbare prin Londra, până nu mi se pune belciugul în nas. E o expoziţie de porumbei la Palatul de Cristal, şi tăticu voia foarte mult s-o vadă.

— O, asta e o veste mare, Sally, declară David deopotrivă surprins şi încântat. Şi cine e alesul? L-am cunoscut? Îl cunosc şi eu?

— Nu ştiu, David. Vocea lui Sally sună fericită, însă puţin intimidată. E Dick Jobey din Tynecastle.

— Dick Jobey! Exclamă David. Phii, Sally, dar e o partidă excelentă!

Urmă un răstimp de tăcere; David simţi că Sally e încântată; apoi fata reluă:

— Vreau să te văd, David. Şi Alf vrea să te vadă. Nu vii să luăm ceva împreună? Ascultă, am aranjat să mergem după amiază ia Palatul de Cristal, dar te rog vino să iei prânzul cu noi, la hotel, devreme. Vino chiar acum, David.

David se gândi că e sâmbătă şi deci raportul poate să mai aştepte.

— Perfect, strigă el. Vin la voi. Ajung la douăsprezece şi ceva.

Da, Sally, ştiu unde-i hotelul Stanton. Vin negreşit.

Se îndepărtă de la telefon, păstrând zâmbetul pe buze – Sally avea o vioiciune nedezminţită, care nu dădea niciodată greş; îl molipsea şi pe el.

La unsprezece şi jumătate luă metroul către British Museum şi coborî apoi pe strada Thackeray, îndreptându-se către hotelul Stanton – o clădire liniştită, din piaţa Woburn. Era o dimineaţă luminoasă; în aer se simţea apropierea primăverii, copacii din piaţă înfrunziseră, şi în scuar se auzea un ciripit vesel de vrăbii. Pe o ba nea, un bătrân hrănea păsărelele cu firimituri de pâine. Până şi taxiurile care treceau pe acolo aduceau o notă veselă, ca şi cum s-ar fi bucurat şi ele de frumuseţea acelei zile. Sosi la hotel cu citeva minute înaintea amiezii, dar Alf şi cu Sally îl şi aşteptau în hol. Îl salutară cu multă afecţiune.

/ David nu-l mai văzuse pe Alf Sunley, de câţiva ani bunişori, dar Alf nu se schimbase prea mult între timp. Poate că mustaţa lui era niţel mai îngălbenită de tutun şi mai răvăşită, faţa mai fără viaţă, gâtul mai strâmb, totuşi rămăsese acelaşi om prietenos, cu o înfăţişare comună, mcăpăţânându-se să stăruie în anonimat. Pentru acest prilej deosebit îşi făcuse un costum negru, foarte ţeapăn, foarte nou şi foarte mare pentru el; avea şi o cravată nouă, gata înnodată, şi probabil şi ghetele erau noi, pentru că scârţâiau la fiecare pas.

În schimb Sally se schimbase. Poate că începuse să semene oarecum cu maică-sa, pentru că se rotunjise ca o balercă, făcuse adevărate brăţări de grăsime la încheieturile mâinilor, iar la faţă era de-a dreptul buhăită. Zâmbi, sesizând surprinderea pe care David căută în grabă să şi-o ascundă.

— Ce, m-am îngrăşat cam tare, nu? Nu face nimic. Hai, să mergem să luăm dejunul.

Prânziră la o masă din restaurantul liniştit, în bătaia soarelui.

Mâncară friptură rece şi salată. Amândouă felurile aveau gust bun şi tot aşa de savuroasă se dovedi şi tarta cu revent. Sally mâncă mult şi cu poftă. Bău singură o sticlă de bere Guinness. Atât faţa bucălată şi roşie, cât şi trupul ei durduliu păreau că s-au umflat şi mai mult, de peurma bunătăţilor consumate. Când termină, răsuflă mulţumită şi, fără să se jeneze de loc, îşi slăbi strânsoârea cordonului. David îi zâmbi.

— Şi, va să zică aşa, te măriţi. Ştiam eu că într-o bună zi o să se întâmple şi asta!

— Dick e băiat bun, ofva mulţumită Sally. Nu se pot spune prea multe despre el, dar e unul dintre oamenii cei mai de treabă. Pot să zic că am avut noroc. Ştfi, David, am început să mă cam plictisesc să fiu toată ziua pe drumuri. Am făcut acelaşi şi acelaşi turneu cu trupa asta Payne-Gould, până ce am ameţit. M-am plictisit să tot joc Pierrot şi Colombina în timpul verii şi o pantomimă iarna. Şi pe lângă toate mă şi îngraş îngrozitor. Peste câţiva ani n-o să mai fiu bună să joc decât pe regina spiriduşilor *. Aşa că trebuie să-ţi dai şi tu seama de ce prefer de o mie de ori să-l iau pe Dick decât pe împăratul Scaraoţchi. Vreau să mă aşez şi eu la casa mea şi să trăiesc în confort.

David se uită niţel ironic la ea, amintindu-şi de marile aventuri şi aspiraţii din prima ei tinereţe, de dorinţa ei pasionată de a ajurâge o actriţă celebră.

<Notă>

*Referire la piesa Visul unei nopţi de vară, de Shakespeare.

</ notă>

— Dar cu marea ambiţie cum rămâne, Sally?

Fata zâmbi, fără să se tulbure.

— A început să mai prindă şi aia niţică osânză, băiete. Probabil m-ai fi plăcut, aşa cum scriu ăia prin rofnane, dacă aş fi avut numele scris cu litere mari, luminoase, în Piccadilly Circus. Sally încetă să mai râdă şi clătină din cap, apoi, ridicând ochii, se uită ţintă la el.

David dragă, doar una la un milion reuşeşte. Şi eu nu sunt aia. Oi fi având eu poate niţel talent, dar atâta tot. Să nu crezi că n-am descoperit şi eu adevărul până acum. Dacă mă pui în comparaţie cu arta veritabilă, eu nici nu exist.

— Ştiu şi eu, Sally? O dezaprobă el.

— Păi tu chiar că nu ştii, răspunse ea, cu înverşunarea de altădată puţin diminuata între timp. Insă eu ştiu. Eu am încercat. Şi ştiu unde să mă opresc. Toţi pornim cu idealuri mari, şi aşa mai departe, dar foarte puţini dintre noi ajung până la ele. Norocul meu este că am descoperit un loc de oprire care-mi convine.

Un timp nu ^nai vorbi nimeni. Sally îşi reveni aproape imediat, dar cu toate că focul din priviri i se stinse, rămase neobişnuit de serioasă, începu să se joace neglijent cu lingura, făcând cu minerul cercuri pe faţa de masă. Avea o figură abătută, de parcă şi-ar fi amintit ceva care acum o apăsa. Deodată, cu aerul că a luat o hotărâre, se uită la Alf, care stătea rezemat de speteaza scaunului, cu gambeta trasă peste ochi, somnoros şi cercetându-şi dinţii cu scobitoarea pe care şi-o cioplise dintr-un chibrit.

— Alf, zise ea dusă pe gânduri. Aş vrea să schimb două vorbe între patru ochi cu David. Du-te şi plimbă-te câteva minute în jurul pieţei.

— Cum? Se aplecă Alf înainte, tresărind surprins.

Se uită la ea, fără să înţeleagă.

— Noi nu plecăm, aşa că ne găseşti aici când te întorci, insistă Sally.

Alf încuviinţă din cap. Cuvântul lui Sally era întotdeauna lege pentru el. Se ridică şi-şi potrivi iar pălăria. Uitându-se la el cum pleacă, Sally făcu următoarea reflecţie:

— Tare cumsecade e Alf ăsta, o inimă de aur. Slavă Domnului, acum o să-l pot scăpa de miniul ăla otrăvitor cu care lucrează! Am să-i cumpăr o căsuţă de ţară la Gosforth. Dick mi-a spus să nu mă sfiesc. Îl aranjez pe Alf acolo şi-l las să crească porumbei mesajeri, după pofta inimii. \par        David se simţi pătruns de o căldură ciudată. Aşa era în firea lui, se emoţiona văzând la alţii dovezi de generozitate sau bunătate. Şi el simţea aceste calităţi strălucind în dragostea lui Sally pentru taică-su, pentru omuleţul în haine negre ca de căpătat, cu ghete cu scârţ şi cravată gata înnodată. \pa         — Eşti o fată bună, Sally, zise el. Tu n-ai supărat niciodată pe nimeni.

— Asta n-aş zice. Sally tot nu zâmbea' încă. Tocmai acum s-ar putea să te supăr pe tine.

— Cum asta, ce s-a întâmplat? Întrebă el mirat.

— Păi, începu Sally şi apoi se opri, deschizându-şi poşeta şi scoţând încet o scrisoare. Am să-ţi spun ceva. De fapt, împotriva voinţei mele, David. Însă n-am încotro. Dacă nu ţi-aş spune, m-ai urî. După o nouă pauză, Sally continuă: am veşti de la Jenny.

— De la Jenny? Tresări el, cu respiraţia întretăiată.

— Da, da, răspunse ea cu glas scăzut. Mi-a trimis scrisoarea asta.

Şi fără alte vorbe, Sally i-o înmână.

David o luă, cu un gest maşinal. Era o scrisoare foarte parfumată, pe hârtie groasă de corespondenţă, de culoare violetă, cu marginile festonate. Recunoscu scrisul rotund, copilăresc al lui Jenny. Plicul era căptuşit cu foiţă violetă. Adresa era: Hotel Exceisior, Cheltenham. Scrisoarea data de câteva săptămâni. X

„Scumpa mea Sally, glăsuia scrisoarea. Nu mă pot opri să nu pun mâna pe condei, ca să rup îndelunga tăcere, datorată în mare măsură faptului că am fost în străinătate. Zău că nu pot să-mi închipui ce-i fi crezut tu între timp. Dar aşteaptă numai să-ţi spun, Sally dragă. Când eram la Barnham, am văzut un anunţ în ziar, la mica publicitate, o cucoană bătrână, care avea nevoie de o însoţitoare. Ei bine, aşa, mai mult din distracţie, m-am adresat cucoanei, şi, spre mirarea mea, am primit un răspuns cât se poate de politicos, la care era anexat şi preţul unui bilet de tren până la Londra. Drept care m-am dus s-o vizitez, şi ce să-ţi spun, scumpa mea, nici vorbă s-o refuz, a insistat şi a insistat, până a trebuit să accept. Pleca în Spania şi în Italia şi la Veneţia, şi la Paris. Avea părul alb, şi o dantelă minunată, şi o rochie mov, şi nişte ochi aşa de frumoşi şi de blânzi!

Nici nu poţi să-ţi închipui cât de mult m-a îndrăgit, îmi zicea tot timpul «Drăguţo, nu te pot lăsa să pleci», aşa că, ce să mai lungesc vorba, Sally, a trebuit să accept. Eu ştiu c-am greşit, dar ce să fac, n-am putut să rezist ispitei de a călători. Draga mea, am fost peste tot: în Spania, şi în Italia, şi în Veneţia, şi în Paris, o, şi în Egipt. Şi ce eleganţă! Peste tot cele mai bune hoteluri. Şi servitori care se frângeau din şale, şi la operă prin ţări străine.

— Chiar în lojă, bagă bine de seamă! Cu conţi în uniforme. Vai, doamna Vansittar nici nu vrea să mă piardă din ochi, mă iubeşte la nebunie. Zice că-i sunt ca o fiică. M-a trecut şi în testament. Eu nu fac decât să-i citesc cu glas tare şi să merg în plimbări cu maşina şi la ceaiuri şi alte chestii dintr-astea. A, da, şi să aranjez florile. Trebuie să-ţi spun că am un noroc chior, tu nu crezi tot aşa Sally? Vai, n-aş vrea să te fac să mă pizmuieşti degeaba, Sally, dar dacă ai putea să vezi eleganţa în care trăim te-ai holba de ţi-ar ieşi ochii din cap zău aşa. Plănuiam ca să ne putem întâlni dar suntem aici doar pentru vreo câteva zile, doar ca să bem ape dintr-alea şi p-ormă iar o luăm din loc. Draga mea, viaţa e foarte veselă pentru mine, îţi doresc să ai şi tu norocul meu. Tu, spune-i salutări lui mămica şi lui Clarice şi lui Phillis şi lui tăticu, pe tine te sărut. Dacă-l vezi cumva pe David spune-i că uneori mă gândesc la el. Acuma nu-i nici un bărbat în viaţa mea Sally, spune-i şi asta. După mine toţi bărbaţii sunt nişte porci. Dar el a fost bun cu mine. Acuma trebuie să închei pentru că e ora să mă-mbrac frumos pentru cină, am una nouă neagră cu paiete, ia gândeşte-te Sally cum arăt eu în ea, vai tu, e un vis. La revedere şi Domnul să te aibă în pază. A ta pentru totdeauna şi încă o zi, Jenny.”

Tăcere. Apoi un oftat lung din pieptul lui David. Privea, privea mereu la accesul de efuziune sentimentală, destul de grotesc, răspândit în paginile scrisorii; fiecare rând din ea evoca o amintire legată de Jenny, dureroasă şi totuşi înduioşătoare.

— De ce nu m-ai anunţat mai din vreme? Întrebă el greoi, în cele din urmă.

— Ce rost ar fi avut? Întrebă la rândul ei Sally cu glasul calm.

După un răstimp de şovăială, continuă: Ştii, m-am dus la Cheltenham, la Hotel Excelsior. Jenny fusese într-adevăr acolo vreo câteva zile, în săptămâna în care se ţinuseră curse de cai în localitatea respectivă. Dar nu cu doamna nu ştiu cum îi zice.

— Aha, înţeleg, zise el cu amărăciune.

— David, nu trebuie să te tulburi pentru asta. Sally întinse mâna peste masă şi-l mângâie. Hai, înveseleşte-te acum, te rog mult. În orice caz, e ceva să ştii că trăieşte, că n-o duce rău.

— Da, adevărat, e şi asta ceva.

— Am greşit că ţi-am arătat scrisoarea? Insistă Sally îngrijorată. David împături scrisoarea la loc, o strecură în plic şi o puse în buzunar.

— Ba nu, Sally, îmi pare chiar bine că ai făcut-o. Fără doar şi poate că trebuie să fiu la curent cu ce face.

— Da. Aşa m-am gândit şi eu.

În tăcerea care urmă, Alf reveni la masă. Se uită repede când la unul, când la altul, dar nu întrebă nimic. Uneori caracterul tăcut al lui Alf se dovedea mai preţios decât elocvenţa altora.

Peste o jumătate de oră părăsiră hotelul, şi David îi însoţi până la autobuzul cu care plecau. Se strădui să pară netulburat, sau chiar să zâmbească. Sally era fericită – şi el nu dorea câtuşi de puţin să-i tulbure fetei fericirea cu durerea lui intimă, care nu privea pe nimeni altcineva; şi nici nu voia să-i dea a înţelege că arătându-i scrisoarea – ceea ce, evident, era de datoria ei – n-a făcut decât să redeschidă o rană profundă şi dureroasă, îşi dădea seama că scrisoarea era ieftină şi vulgară şi mincinoasă, într-o viziune care nu dădea greş, îşi imagina întreaga scenă: Jenny rămasă singură un ceas în hotelul acesta ieftin, în timp ce partenerul ei se dusese la curse sau la circiuma învecinată; un impuls de moment, ca să-şi omoare plictiseala, să profite de şederea la Cheltenham – o staţiune aşa de elegantă!

— Pentru a-şi impresiona familia, pentru a hrăni dorinţele puternice, nesăţioase ale minţii ei romanţioase. David oftă. Îi venea greaţă de la hârtia parfumată de corespondenţă. „Spune-i lui David că uneori mă gândesc la el.” De ce trebuia neapărat să-l afecteze fraza aceasta? Dar de fapt se gândea vreodată la el? Îşi puse cu tristeţe această întrebare. Da, poate că se mai gândea uneori; cum şi el se mai gândea la ea. Pentru că, în ciuda tuturor celor petrecute, n-o putea uita. Sesimţea încă plin de afecţiune pentru Jenny. Amintirea ei trăia în el, stăruind ca o umbră uşoară în miezul inimii lui. Ştia că are tot dreptul s-o^dispreţuiască şi chiar s-o urască. Dar nu puteaţiiciodată să şteargă umbra aceea, să-şi alunge tainica afecţiune.

I în noaptea aceea stătu, dus pe gânduri, Ungă foc, şi lăsă raportul să zacă pe masă, fără să-l atingă. Pur şi simplu nu se putea apuca de treabă, îl cuprinsese o nelinişte stranie. Târziu de tot, ieşi de acasă şi făcu o lungă plimbare pe străzile pustii.

Neliniştea şi agitaţia lui se prelungiră câteva zile la rând, şi el nu făcea nici cea mai mică încercare de a se apuca de treabă. Se plimba. Vizită din nou Galeria Ţaţe şi se opri în tăcere în faţa micului tablou de Degas, Citirea scrisorii, care-l fascinase întotdeauna. Căută o destindere şi o clarificare în opera lui Tolstoi, al cărui impresionism frământat părea să vibreze la unison cu actuala sa stare psihică.

Reciti cu înfrigurare Anna Karenina, Trei fii, „învierea şi Puterea întunericului. Şi Tolstoi considera că societatea omenească e străbătută de tendinţe fatale şi contradictorii, mărginită de interese meschine şi sordide, dar capabilă uneori să se avânte într-un elan nobil şi altruist către culmile sublimului.

În cele din urmă izbuti totuşi să se concentreze asupra lucrului.

Trecu aprilie şi veni luna mai. Evenimentele se precipitară. Era din ce în ce mai evident că guvernul e pe ducă. Absorbit de pregătirile pentru campania cea mare, David nu mai avea prilejul să se lase furat de gânduri, de tristeţe. Găsi timpul să se repeadă până la Tynecastle, să ia parte la nunta lui Sally. Dar în rest nu avea nici măcar o clipă liberă pentru sufletul lui.

La zece mai parlamentul se dizolvă, până la douăzeci ale aceleiaşi luni se depuseră candidaturile, iar la treizeci mai avură loc alegerile generale. Politica naţionalizării era platforma principală pe care se baza programul electoral al partidului laburist. Partidul făcu un apel la naţiune, printr-un manifest măreţ: „Starea industriei carbonifere este atât de tragică, încât se vor lua imediat măsuri pentru ameliorarea situaţiei din regiunile miniere, se va reorganiza în întregime industria, atât sub raportul producţiei, cât şi sub cel comercial, şi se va reduce orarul de lucru. Dacă partidul laburist obţine majoritatea, va proceda la naţionalizarea minelor şi subsolului, ca o condiţie esenţială pentru o exploatare corespunzătoare, în felul acesta seva dezvolta utilizarea ştiinţifică a cărbunelui şi a valoroaselor sale produse auxiliare, actualmente risipite în mare măsură inutil.”

Manifestul era semnat de:

J. RAMSAY Mac DONALD.

J. R. CLYNES.

HERBERT MORRISON.

ARTHUR HENDERSON.

Pe baza acestui manifest şi a politicii sale de naţionalizare, ajunse la putere partidul laburist. David îşi spori majoritatea cu aproape două mii de voturi. Nugent, Bebbington, Dudgeon, Chalmers, Cleghorn căpătară mai multe voturi ca oricând. David se întoarse la Londra clocotind de entuziasm amestecat cu nerăbdarea aşteptării, în sfârşit, i se părea că vede cu ochii lui cum Legea Naţionalizării Minelor, proiectată de atâta vreme de către partid, e prezentată parlamentului, impusă în ciuda tuturor protestelor şi aprobată prin dezbateri triumfătoare. Acest gând i se urcă la cap ca aburii ameţitori ai vinului, „în sfârşit, gândea el, în sfârşit!” Sesiunea parlamentului se deschise oficial la 2 iulie 1929.