CAPITOLUL XXIV.

Într-o seară ceţoasă de la începutul toamnei aceluiaşi an, David şi cu Nugent ieşiră împreună de la Camera Comunelor şi zăboviră o clipă să schimbe două vorbe pe scări. Cu zece săptămâni în urmă, regele prezentase mesajultronului. Miniştrii laburişti îi sărutaseră mâinile. Jim Dudgeon, îmbrăcat cu pantaloni după moda secolului al XVIII-lea, cu un tricorn împopoţonat pe cap, pozase cu amabilitate supremă în faţa a cel puţin zece reporteri fotografi. Primministrul, în drum spre Statele Unite, unde făcea o vizită oficială, trimisese un mesaj telegrafic Conferinţei partidului laburist: „Trebuie să ridicăm industria carboniferă din decăderea în care au lăsat-o anii îndelungaţi de neglijenţă şi de orbire politică”.

Şi totuşi, faţa lui David, conturată nedesluşit prin valurile încolăcite de ceaţă, avea o expresie care contrasta în mod ciudat cu un început atât de lăudabil. Cu mâinile în buzunare, cu capul înfundat în gulerul înalt al pardesiului, avea un aer necăjit şi totodată nedomolit.

— Oare o să vedem noi legea adoptată anul ăsta? Îl întrebă el pe Nugent. Asta aş vrea să ştiu.

Înfăşurându-şi bine fularul în jurul gâtului, Nugent îi răspunse calm:

— Da, eu cred că prin decembrie, dacă informaţiile mele sunt exacte.

David scrută prelung incertitudinile estompate ale negurii, care păreau oarecum să simbolizeze şi propria lui dispoziţie sufletească.

— Ei, trebuie să aşteptăm până vedem şi textul proiectului de lege, zise el oftând. Dar nu pot să înţeleg amânările astea inutile. Mă irită. Am impresia că toţi ne străduim aşa de mult să părem constituţionali şi onorabili, încât nimeni nu mai are timpul să manifeste vreo iniţiativă.

— Nu e numai o chestiune de timp, răspunse încet Nugent. E destul de semnificativ că guvernul ne tot cere să nu uităm că suntem la cârma ţării, dar nu la putere.

'_ De atâtea ori am auzit fraza asta absurdă, Harry, încât am impresia că într-o bună zi o să-mi slujească de epitaf.

— Atunci însă, n-o să mai fii la cârma ţării! Buzele lui Nugent se strâmbară puţin, dar pe dată faţa lui redeveni serioasă. Şi totuşi, ai dreptate că trebuie să aşteptăm să vedem textul proiectului de lege. Iar între timp să ne păstrăm nădejdea că totul va ieşi bine.

— Păi, eu chiar aşa sper, răspunse sumbru David.

Urmă o pauză, în timpul căreia un automobil lung, de culoare închisă, trase încetişor la scară. Ambii deputaţi îl priviră în tăcere.

Curând, în spatele lor se ivi Bebbington ieşind din hol. Se uită la Nugent şi David cu obişnuitul lui aer uşurat.

— O vreme imposibilă, spuse el cu glas suav. Nu vreţi să vă conduc în West End?

David clătină din cap fără să spună un cuvânt dar Nugent răspunse:

— Nu, mulţumesc, îl aşteptăm pe Ralston.

Bebbington zâmbi cu un aer distant şi condescendent, apoi, înclinând uşor din cap în chip de salut, coborî scările şi se urcă sprinten în maşina parcată. Şoferul îi aşeză o blană pe-genunchi, apoi se repezi la volan. Torcând ca o pisică, automobilul se pierdu în negură.

— Foarte ciudat, spuse David cu un glas nefiresc, ca şi cum ar fi gândit cu voce tare. Ce zici de maşina asta a lui Bebbington – marca Minerva, nu? De unde şi până unde s-o fi făcut şi el cu maşină?

Pe sub sprâncenele dure, care-i îmbrăcau arcadele osoase, Harry Nungent îi aruncă o privire piezişă lui David, cu o blinda ironie.

— Poate a căpătat-o pentru serviciile aduse statului, sugera el.

— Ba nu zău, să vorbim serios, Harry, insistă David, fără să zâmbească măcar. Bebbington se văicăreşte într-una că e lipsit de mijloace personale. Şi când colo, apare acum automobilul ăsta şi şoferul.

— Merită oare să vorbim cu atâta gravitate despre lucrurile astea? Gura lui Nugent sestrâmbă cu un cinism neobişnuit la el. Dacă vrei să cunoşti neapărat adevărul, prietenul nostru Bebbington a fost numit de curând membru în consiliul de administraţie al Exploatărilor Carbonifere Reunite. Ei lasă, nu fi aşa disperat, doar nu e primul caz. Toate sunt în perfectă regulă, şi nici tu, nici eu, nici altcineva n-o să îndrăznească să zică nici cârc!

— Exploatările Carbonifere Reunite! David nu izbuti să-şi stăpânească ciuda din glas.

Îi aruncă o privire lui Nugent de parcă l-ar fi şfichluit cu un resentiment fulgerător. Pasivitatea cu care Nugent accepta acest fapt îi sporea şi mai mult enervarea şi tulburarea. De la o vreme, Nugent dădea semne de oboseală, mişcările lui erau mai încete, chiar de umblat umbla ca o mârţoagă, şi accepta aproape cu resemnare faptul că n-a izbutit să pună mâna pe un portofoliu ministerial. Nu încăpea îndoială că sănătatea i se şubrezise în mare măsură, şi vitalitatea lui de altădată părea epuizată. Era de altfel singurul motiv pentru care David nu duse mai departe discuţia pe această temă. Când sosi Ralston, trecură la alt subiect – şedinţa unde se angajaseră să participe toţi trei, la Liga controlului democratic. Porniră împreună prin ceaţă, pe Victoria Street.

Dar David se simţea nefericit în forul lui lăuntric, sau mai bine zis, mintea îi refuza fericirea. Sesiunea parlamentară, începută cu asemenea entuziasm, continua fără ca cineva să poată înţelege de ce nu se realizează nici un progres, întocmai cât şi în sesiunile anterioare. Adeseori, în săptămânile care urmară, gândurile lui se întoarseră la Sleescale, la oamenii cărora le făgăduise dreptate, îşi luase un angajament în faţa lor. Întregul partid laburist îşi luase un angajament. Şi tocmai acest fapt le adusese victoria în alegeri. Angajamentul trebuia îndeplinit, chiar dacă pentru asta ar fi fost nevoie să întoarcă iarăşi ţara cu susul în jos. Situaţia din Sleescale era înfiorătoare – tot oraşul suferea de mizerie, în sufletul oamenilor mocnea o revoltă ascunsă împotriva orânduirii sociale care tolera cu blândeţe o asemenea mizerie. David simţea că în situaţia dată era imposibil să nu se ia de urgenţă măsurile corespunzătoare. Păstra legătura cu oamenii – cu Heddon, cu Ogle şi cu activiştii locali. El unul^rifl. Situaţia nu era imaginară, ci existenţa, de fapt o realitate cruntă. Era o situaţie de-a dreptul disperată.

Dată fiind criza, David îşi clădi tot edificiul speranţelor sale pe temelia proiectului de lege a exploatărilor carbonifere. El considera naţionalizarea drept unica soluţie a problemei, drept unicul mijloc logic pentru a justifica scopurile partidului său şi a realiza salvarea oamenilor. Din când în când mai căpăta veşti despre proiectul de lege în curs de elaborare de către o comisie guvernamentală care se consulta cu un comitet special al Federaţiei Minerilor. Dar nici Nugent, nici el nu făceau parte din această comisie şi informaţiile pe care le primea erau cât se poate de laconice. Conducerea internă a partidului devenise în general foarte strictă, şi membrii comisiei nu sufereau să-i abordeze nimeni, sub nici o formă. De fapt era imposibil să descoperi profilul sau contextul proiectului de lege. Cu toate acestea, data prezentării lui se apropia. Lucrul ăsta îl afirmau toţi şi dădeau asigurări în acest sens. Pe măsură ce se apropia luna decembrie, David îşi spuse că presimţirile sale negre au fost absurde, simple ecouri ale propriei sale nerăbdări. Aştepta din ce în ce mai încordat.

Proiectul de lege a fost introdus în parlament pe neaşteptate, la unsprezece decembrie. Prima lectură oficială a fost efectuată de ministrul comerţului, fiind de faţă ministrul de justiţie şi ministrul minelor. Nu erau prea mulţi deputaţi prezenţi şi nici nu plutea în aer acea atmosferă caracteristică unui moment important. Totul se produse fără pic de dramatism, ba chiar în pripă. Preambulul proiectului de lege era scurt, general şi vag. Parcă ţi se strecura printre degete. Cam vreo zece rânduri, citite repede, doar atât; întreaga lectură a proiectului dură zece minute, şi totul se sfirşi. David ascultă cu o nelinişte crescândă. Nici nu era în stare să înţeleagă bine ce se întâmplă. Deocamdată nu se dăduse nici o indicaţie cu privire la sensul proiectului; şi totuşi, chiar în acest stadiu iniţial, el simţi limitarea extremă a aplicării lui. Ridicându-se repede, se duse în foaier şi discută cu diferiţi membri ai comisiei, cerând cu insistenţă un exemplar al proiectului de lege. În dorinţa imperioasă de a pune mâna pe acest text, se adresă chiar şi lui Bebbington. În seara aceea avu în mână textul exact al proiectului de lege. Abia atunci putu să aprecieze pe deplin semnificaţia noii măsuri. Reacţia lui era greu de descris. Uluit e puţin spus. Era de-a dreptul îngrozit.

Întâmplarea făcuse ca tocmai în ziua de 11 Nugent să fie chemat tocmai la Edgeley. David petrecu seara acasă singur, studiind textul.

Nici acum nu putea încă să-şi creadă ochilor. Şi nici nu era de crezut, era uluitor – o lovitură zdrobitoare.

Stătu până târziu noaptea, meditând, încercând să-şi definească propria sa linie de conduită – acţiunile pe care să le întreprindă, în sinea lui, hotărârile prinseră contur, se cimentară, îşi dădu seama de tot ceea ce putea să facă, de tot ce trebuia să facă.

A doua zi ajunse destul de devreme la şedinţa Comitetului parlamentar al partidului laburist. Era o întrunire restrânsă, aproape că nu venise nici jumătate din numărul obişnuit de membri. Constatând slaba participare, David simţi cum i se strânge inima, în ultima vreme, miniştrii nu prea veneau pe la şedinţe dar absenţa lor de astăzi era deosebit de semnificativă, cu atât mai mult cu cât lipsea însuşi ministrul minelor, în sală se aflau doar Dudgeon, Bebbington, Nugent, Ralston, Chalmers şi încă vreo douăzeci de membri ai comitetului. Plutea în aer senzaţia de moleşeală de după prânz.

Chalmers se descheiase la doi nasturi de la vestă, în timp ce Cleghorn, cu ochii pe jumătate închişi, mai mult toropit decât treaz, se instala cât mai comod în fotoliu, ca să tragă un pui de somn. Şedinţa era prezidată de Jim Dudgeon. Se uită la hârtiile din mapă, mătură asistenţa cu privirea lui de bufniţă şi apoi citi foarte repede:

— Programul Camerei Comunelor din săptămâna aceasta va cuprinde dezbateri privitoare la şomaj, dezbateri privitoare la problema locuinţelor, precum şi cea de-a doua citire a proiectului de lege referitor la exploatările carbonifere…”

David sări în picioare.

— Domnule preşedinte! Exclamă el, înainte de a se stabili ordinea de zi, şi tocmai în legătură cu aceasta, vă rog să-mi permiteţi să vă întreb dacă acest proiect de lege are sau nu menirea de a reprezenta politica partidului laburist.

— Bravo, bravo! Strigară mai mulţi membri de stânga ai comitetului.

Dudgeon nu păru să se tulbure câtuşi de puţin, îl măsură pe David din cap până-n picioare, cu un ochi foarte amabil.

— Ai vreun motiv să crezi că el nu reprezintă politica partidului?

David se lupta cu sine însuşi ca să-şi păstreze calmul, totuşi nu izbuti să-şi stăpânească o notă de sarcasm muşcător, care-i răzbi în glas.

— S-ar părea că acest proiect de lege, în forma sa actuală, nu este pe de-a-ntregul corespunzător. Noi am fost aleşi deputaţi pe baza angajamentului nostru de a efectua naţionalizarea. De asemenea, printr-un manifest apărut sub semnătura noastră, am făgăduit în mod solemn să ameliorăm situaţia tragică din bazinele carbonifere şi să reorganizăm în întregime industria, pe o bază naţională. Şi cum ne propunem noi să facem lucrul acesta? Nu şi i u precis dacă toţi membrii comitetului nostru au văzut textul exact al proiectului de lege. Dar eu unul l-am văzut. Şi îi pot asigura pe colegii mei că el constituie.5 batjocorire a tuturor făgăduielilor noastre.

Se făcu tăcere în sală. Dudgeon îşi frecă bărbia, dus pe gânduri, scrutându-l pe David dindărătul ochelarilor săi cu ramă groasă de os.

— Ceea ce uiţi dumneata este că noi ne aflăm aci lacârma ţării, şi nu la putere. Noi trebuie să facem pe cit posibil faţă situaţiei.

„Guvernul este silit să accepte unele compromisuri.

— Compromisuri! Dar aici nu e vorba de un compromis. Este o laşitate crasă. Nici opoziţia n-ar fi putut fabrica un proiect de lege care să dea într-un mod mai ruşinos apă la moară proprietarilor.

Proiectul acesta de lege este de sus până jos favorabil proprietarilor de mine. Menţinând sistemul cotelor plătite lor, respingând propunerile pentru stabilirea unui salariu minimal, cochetând cu adepţii şomajului parţial, adică ai săptămânii de muncă incomplete, el reprezintă un proiect de lege conservator, lucru de care îşi vor da seama în curând toţi deputaţii.;

— Stai o clipă! Murmură cu blândeţe Dudgeon. Eu sunt un om practic, sau cel puţin aşa îmi merge vestea că aş fi. Eu susţin întotdeauna că e bine să mergi direct la problemă. În~ce_constă de fapt obiecţia dumitale?

— Obiecţia mea! Izbucni David. Dar dumneavoastră ştiţi că acest proiect de fege nu propune niclo-Tezelvare fundamentală a dificultăţilor prin care trecem? Scopul său esenţial este să vândă cărbunele pe piaţă. Este o încercare ridicolă de a împăca două principii pur şi simplu ireconciliabile. Sistemul cotelor plătite proprietarilor de terenurtaduce în mod evident daune minerilor, şi nici nu poate fi altfel. Dacă aţi compara ceea ce ne-am luat noi angajamentul să facem cu ceea ce-şi propune acum guvernul să facă, atunci s-ar vedea că e o ruşine strigătoare la cer.

— Chiar dacă ar fi aşa, ce alternativă propui dumneata? Îl contrazise Dudgeon. Te rog să nu uiţi care este situaţia noastră.

— Asta nu uit niciodată, declară David, fierbând de indignare.» Eu tocmai de situaţia noastră şi de onoarea noastră nu uit niciodată.

— Pentru numele lui Dumnezeu! Interveni grosolan Chalmers, cu ochii în tavan. Dar ce doreşte domnul deputat?

— Doresc ca acest proiect de lege să fie amendat în aşa fel, încât să ducă la realizarea promisiunii noastre şi să împace conştiinţa tuturor membrilor partidului nostru. Iar după aceea să-l prezentăm Camerei. Dacă vom fi înfrânţi, ne vom adresa naţiunii prin noi alegeri, folosind ca platformă tocmai proiectul nostru de lege. Şi atunci muncitorii vor şti că ne-am războit pentru ei. Cred că situaţia noastră ar fi cit se poate de avantajoasă.

Din capătul celălalt al încăperii răsunară iarăşi strigăte de aprobare, dar dinspre membrii comitetului aşezaţi de jur împrejurul mesei se înălţă un murmur dezaprobator. Chalmers se aplecă puţin înainte.

— Eu aici am fost pus să stau, zise el înfigând degetul arătător în masă, ca să-şi întărească cuvintele, şi aici am să stau, neclintit.

— Dumneata nu-ţi dai seama, reluă Dudgeon cu aceeaşi curtenie dinainte, că trebuie să demonstrăm ţării capacitatea noastră de guvernare? Să câştigăm o părere bună de ici şi de colo, pentru felul cum conducem treburile.

— Nu vă faceţi iluzii, îi răspunse David cu înverşunare. Lumea râde de noi. Citiţi ziarele conservatoare! Ce spun ele? Râd de felul în care clasele de jos îi maimuţăresc pe aristocraţi, şi ne numesc o adevărată menajerie de fiare îmblânzite. Afirmă că noi nu guvernăm, ci dăm un spectacol de circ. Şi dacă o să batem în retragere în privinţa acestui proiect de lege şi o să dăm bir cu fugiţii, n-or să poată decât să ne dispreţuiască!

— Vă chem la ordine, oftă, plin de reproş, Dudgeon. Nu dorim ca în sânul partidului să se manifeste animozităţi însoţite de cuvinte grele. Se uită la David şi cjipind cu un fel de exasperare bonomă, îi spuse: Oare nu ţi-am explicat destul de limpede că trebuie neapărat s-o luăm încetişor?

— Încetişor! Îi reluă David cuvântul, cu multă asprime. Păi, în ritmul ăsta, şi peste două mii de ani tot o să ne mai pregătim de naţionalizare.

Nugent luă cuvântul pentru prima dată.

— Fenwick are dreptate, spuse el, vorbind răspicat, în principiu, nici nu încape îndoială că noi avem datoria să luptăm. Putem să mai rămânem aici încă un an, jucându-ne de-a puterea, menţinând înşelătoria, amăgindu-ne singuri. Dar până la urmă tot o să ne frângem gâtul. De ce să nu pornim înainte, cu toate pânzele sus? Şi pe urmă, cum zice şi Fenwick, trebuie să ne gândim la muncitori, în regiunea Tyneside, au ajuns la capătul răbdării. Ascultaţi-mă pe mine ce vă spun, că eu cunosc realitatea.

Clegkorn interveni acru:

— Dacă dumneata vrei să ne ceri să demisionăm de la putere din cauza câtorva nemulţumiţi din Tyneside, să ştii că ai greşit adresa.

— Dunneavoastră le-aţi oferit pe faţă această condiţie, în momentul când le-aţi cerut voturile! Strigă David. E de ajuns atât ca să împingi oamenii la revoluţie.

Chalmers pocni enervat cu pumnul în masă.

— Fenwick, devii de-a dreptul nesuferit. Dă-o dracului de revoluţie! În momentul de faţă n-avem chef să ni se bage pe gât nici un fel de idei dintr-alea de-ale ruşilor.

— E cât se poate de neplăcut pentru burghezia mică şi mijlocie!

Încuviinţă Bebbington, cu glas moderat, batjocoritor.

Dudgeon continuă foarte lin:

— Uite ce este: noi cu toţii recunoaştem că ar trebui să se reconsidere pe de-a-ntregul chestiunea condâţiilor de muncă în mine. Dar nici nu putem să venim şi să respingem aşa, bătând din palme, actualul sistem, ca şi cum amarunca o ciubotă veche la gunoi.

Trebuie să fim prudenţi. Trebuie să procedăm constituţional. Dă-o dracului de treabă! Eu personal mă bucur de prea multă popularitate ca să-mi pot permite să acţionez împotriva constituţiei britanice.

— Şi atunci, preferi să nu faci nimic? Pe David îl cuprinse un val de furie. Preferi să stai frumuşel pe scaun şi să încasezi un salariu de ministru, în timp ce mii de mineri mor de foame, pentru că ajutorul de şomaj nu ajunge decât pentru atâta?

Afirmaţia lui David stârni rumoare şi strigăte care-l chemau la ordine sau îi cereau să-şi retragă cuvintele.

— Eu nu vreau să recurg la o sinucidere politică de dragul nimănui, mormăi Dudgeon roşind.

— Oare asta este şi părerea comitetului nostru? Întrebă David, aruncând în jurul lui o privire scăpărătoare. Ce vă propuneţi să faceţi? Să vă ţineţi de cuvânt, sau să vă călcaţi cuvântul?

— Eu îmi propun să-mi păstrez reputaţia de om întreg la minte, zise glacial Bebbington.

— Bravo, aşa e! Strigară câteva voci.

Apoi răsună glasul lui Cleghorn:

— Domnule preşedinte, propun să trecem la celelalte chestiuni de pe ordinea de zi.

Câteva glasuri îi sprijiniră propunerea.

— Eu vă cer să reconsideraţi forma actuală a acestui proiect de lege, interveni cu disperare David. Nu pot să cred că dumneavoastră refuzaţi să-i aduceţi amendamente. Să zicem că am lăsa baltă chestiunea naţionalizării. Dar vă rog din suflet, să discutăm măcar introducerea clauzei salariului minimal!

De data aceasta, Chalmers începu să se agite pe scaun.

— Domnule preşedinte, este evident că nu avem timp să continuăm această discuţie. Fără îndoială, domnul deputat poate să-şi păstreze pentru sine teoriile şi să acorde guvernului încrederea deplină că va face absolut tot ce-i stă în putinţă în împrejurările actuale.

Mai multe glasuri strigară:

— Domnule preşedinte, să trecem mai departe!

— Nu m-am referit la nici un fel de teorii, strigă David, eu mă refer doar la soarta unor oameni! Ţin să avertizez comitetul că proiectul de lege în forma sa actuală îi va împinge pe mineri la disperare, la tulburări…

— Vei avea prilejul să propui un amendament la momentul potrivit, îl respinse scurt Dudgeon. Apoi, ridicând glasul, întrebă: Ce propuneţi să facem?

Suporterii lui strigară tare de tot:

— Să trecem mai departe!

De-a dreptul deznădăjduit, David încercă să continue discuţia de la om la om, peste masă. Dar totul era în zadar. Glasul lui Dudgeon reluă monoton firul şedinţei întrerupte. Şi comitetul îşi văzu de treabă.