CAPITOLUL XXV.

În dimineaţa aceea rece de decembrie, Arthur se duse la Neptun şi intră în biroul lui. Venise devreme, îşi atârnă în cuiei pălăria şi pardesiul, rămase o clipă.cu ochii la calendar, apoi făcu repede un pas înainte şi smulse fila respectivă, încă o zi. Asta era mare lucru. Supravieţuise încă o zi. Se aşeză la birou. Deşi abia se sculase din pat, arăta obosit, pentru că dormise prost, pentru că se săturase de lupta asta fără de sfârşit, se săturase de a se mai izbi ca berbecele în forţele economice potrivnice care ameninţau să-l distrugă. Era slab şi tras la faţă, părea un om consumat de nelinişte.

Apăsă butonul soneriei de pe birou, şi Pettit – contabilul şi pontatorul lui îi aduse corespondenţa din dimineaţa respectivă:

Scrisorile aranjate metodic, cele mai mari dedesubt, cele mai mici deasupra. Pettit era un om ordonat, lucru încă nedezminţit.

— Bună dimineaţa, Pettit, spuse Arthur maşinal. Simţi că glasul îi sună fals, deşi încerca să-l facă deopotrivă cordial şi încuraV jator.

— Bună dimineaţa, domnule Barras! Ce ziceţi ce brumă s-a lăsat astă-noapte?

— Da, Pettit, e frig.

— Groaznic! Să vă mai pun ceva cărbuni pe foc?

— Nu, mulţumesc, Pettit.

Aproape înainte ca Pettit să fi ieşit pe uşă, Arthur întinse mina după prima scrisoare, cea de deasupra, scrisoarea pe care o aştepta, de la bancherii lui din Tynecastle.

Tăie plicul din hârtie groasă, şi citi repede comunicarea oficială, fără nici un pic de surprindere, şi într-un fel chiar fără spaimă.

Politica actuală a băncii era împotriva acordării unor noi împrumuturi pe termen scurt, banca regreta profund faptul că nu are posibilitatea să… Arthur lăsă scrisoarea din mână. Bineînţeles, e foarte frumos să spui că regreţi profund; toată lumea manifestă cel mai profund regret când e silită să-ţi refuze, pe baza unor nobile motive, acordarea unui ajutor bănesc. Oftă. De fapt se aşteptase la acest răspuns chiar înainte de a fi scris băncii. Ajunsese la limita maximă a datoriilor pe care le putea face, împrumutase până la ultimul ban pe care-l putea obţine prin ipotecarea instalaţiilor şi utilajului; cel puţin acum avea avantajul că ştia precis în ce situaţie se află.

Rămase aşezat în faţa biroului – deşi era sleit, trebuia să facă totuşi un efort pentru a rămâne liniştit; nervii lui cereau o descărcare violentă. Şi, cu o gravitate febrilă, trecu în revistă întreaga situaţie.

Încordarea pe care i-o cerea acest lucru era vizibilă pe fruntea lui.

Străbătuse un drum lung, din ziua catastrofei miniere şi până acum. Dar în clipa aceasta nu mai exista nici un fel de drum, ci pur şi simplu o mlaştină, o mlaştină industrială, criza economică. Preţul cărbunelui mai scăzuse cu încă cincisprezece şilingi la tonă; dar nici măcar la acest preţ nu-l putea vinde. Trusturile, marile carteluri, acestea da, izbuteau să-şi plaseze cărbunele. Dar el, micul industriaş, era neputincios. Totuşi, cheltuielile de regie se menţineau: pompele trebuiau să funcţioneze, cota destinată proprietarului terenului trebuia plătită – şase penny pentru fiecare tonă extrasă din mina lui.

Dar muncitorii? Aici oftă din nou. Nădăjduise ca prin politica lui de împăcluire şi introducere a securităţii muncii să-i câştige pe muncitori de partea lui, să meargă cot la cot cu ei. Dar nicăieri nu-l întâmpinaseră decât cele mai triste deziluzii. Se părea pur şi simplu că oamenii sunt efectiv împotriva încercării lui de a-i reorganiza, că ei bănuiesc chiar că îndărătul reformelor radicale pe care le efectuase el se ascunde cine ştie ce intenţie dubioasă. Pentru mulţi din tre ei, băile minunate instalate la gura minei constituiau încă o sursă de nemulţumire şi de comentarii grosolane. Arthur ştia că e un prost conducător. Adeseori şovăia în hotărârile lui, căuta să-i convingă pe oameni tocmai când ar fi trebuit să fie de o fermitate necruţătoare, şi în schimb se arăta încăpăţânat tocmai când un altul mai puternic ar fi cedat zâmbind. Minerii îi cunoşteau slăbiciunea şi profitau de ea. Mai degrabă îl înţeleseseră ei pe bătrânul Barras, care-i terorizase: de ăla se temeau, ba chiar îl şi admirau. Dar altruismul lui Arthur, idealurile lui înalte erau privite cu neîncredere şi dispreţ.

Acest paradox nemilos îl înjunghia pe Arthur drept în inimă.

Ajuns la exasperare, fierbând în sinea lui, ridică ochii. El pur şi simplu refuza, da, refuza să admită acest lucru.

Nu era încă înfrânt. Trecea doar printr: un moment de criză. Dar avea să meargă mai departe, să răzbată. Fluxul are şi reflux. Acest moment nu mai putea fi departe. Cu o îndârjire reînnoită, porni din nou să cântărească situaţia. In febra concentrării, reuşi să-şi clarifice poziţia: faptele deveneau lucide în mintea lui, cifrele se aranjau singure în rânduri soldăţeşti. Mina era ipotecată, creditele – epuizate, producţia atinsese nivelul cel mai scăzut din ultimii douăzeci de ani. Şi totuşi, avea convingerea fermă că pulsul comerţului urma să se învioreze curând. Depresiunea economică trebuia neapărat să înceteze, şi încă foarte curând. Era necesar să se ţină tare, să se ţină tare până la capătul crizei, şi atunci totul avea să se încheie cu bine.

Putea să mai reziste cel puţin încă un an, ştia precis acest lucru.

Făcuse toate calculele, se gândise la absolut tot, încă înainte de a primi refuzul băncii, pentru că de fapt se şi aşteptase la el. Totul era chibzuit până în cel mai mic amănunt. Nu exista lucru pe care să nu-l fi prevăzut. Eventualitatea reducerilor, noi economii, menţinerea pe poziţie, da, da, menţinerea cu orice preţ a poziţiilor. Era în stare de asta, ştia precis că se poate realiza.

Respiră nervos, îndârjit. Reducerea braţelor de muncă era lucrul cel mai neplăcut, dar altă soluţie nu exista. Trebuia să concedieze astăzi încă cincizeci de muncitori; avea să-i scoată din sectorul Five Quarter şi să închidă abatajele de acolo, până la restabilirea situaţiei afacerilor. I se rupea inima la gândul că trebuie să dea plicul de concediere acestor cincizeci de oameni, să-i trimită să îngroaşe rândurile celor şase sute de muncitori de la Neptun loviţi de şomaj. Dar n-avea încotro. Când va putea, de îndată ce va fi posibil, îi va reangaja.

Tresărind, se uită la ceas. Trebuia să-l anunţe imediat pe Armstrong. Deschise uşa de perete şi străbătu repede coridorul către biroul lui Armstrong.

Discută o jumătate de oră cu el, pe cine anume să concedieze.

Asta era situaţia în care ajunsese. Chiar Arthur insistase asupra necesităţii de a cântări bine lucrurile, de a judeca fiecare caz în parte înainte de a şterge un nume de pe listă. Nu exista lucru mai dureros pentru el; unii dintre muncitori aveau o experienţă îndelungată, erau oameni pricepuţi, care-şi cunoşteau bine meseria şi care scoteau cărbune din mina Neptun de douăzeci de ani şi mai bine. Dar de concediat trebuia să-i concedieze. Trebuia să-i trimită să îngroaşe rândurile celor care stăteau la coadă pentru ajutorul de şomaj, să sporească mizeria şi nemulţumirea care fierbeau în oraşul Sleescale.

În cele din urmă, luă sfârşit şi această operaţie. Arthur se uită cum Armstrong traversează curtea până la ghereta pontatorului, fluturând în mână foaia albă de hârtie. În pieptul lui zvâcnea dureros senzaţia stranie că i-a ucis pe aceşti oameni. Duse degetele la frunte şi-şi apăsă tâmplele, fără să ţină seama de tremurul mâinii. Apoi se întoarse şi reintră în biroul lui.

Biroul nu era gol. La un pas de prag stătea Hudspeth. Îl aştepta cu faţa roşie, furioasă, împreună cu el era şi un băiat tânăr, voinic, care sjătea morocănos, cu o mână în buzunar, în cealaltă mână îşi ţinea şapca. Arthur îl recunoscu pe Bert Wicks, fiul lui Jake Wicks, pontatorul de la vagonete. Lucra în sectorul Globe. Dintr-o privire, Arthur înţelese că s-a întâmplat ceva neplăcut şi-şi simţi vibrând toţi nervii.

— Ce este? Întrebă el, încercând să-şi păstreze calmul.

Hudspeth nu spuse decât atât:

— Uitaţi-vă.

Şi-i arătă un pachet de ţigări şi o cutie de chibrituri.

Se uitară toţi trei la ţigări şi la chibrituri; chiar şi Bert Wicks se uită lung, şi efectul pe care-l produseră aceste obiecte banale era fără doar şi poate foarte puternic.

Hudspeth spuse:

— Şi încă în grajduri! Pe galeria cea nouă din sectorul Globe, stătea acolo şi fuma în grajd – cu paiele de jur împrejur – vă rog să mă iertaţi, domnule Barras, dar mă tem că n-o să vă vină să credeţi.

Acum l-a scos de acolo Forbes, supraveghetorul!

Arthur privi lung, în continuare, fa ţigări şi Ia chibrituri; părea incapabil să-şi ia ochii de la ele, mai ales de la chibrituri. Se spărgeau talazuri în el, izbindu-se de nervii lui. Trebuia să-şi încordeze întregul trup ca să respingă valurile care veneau peste el şi peste nervii lui. În abatajele noi'din sectorul Globe era grizu; inspecţiile recente dovediseră prezenţa grizuului, într-o concentrare ce putea provoca explozie, îi era teamă să se uite la tânărul Wicks, ca nu cumva să izbucnească dintr-o dată toate simţirile pe care le zăgăzuia în adâncul fiinţei lui.

— Ce ai de spus?

— N-am făcut nimic, zise Bert Wicks.

— Ai fumat.

— Am tras doar un fum în grajd. N-am făcut nimic.

Pe Arthur îl trecură fiorii.

— Ai dus chibrituri în subteran. Ai fumat.

Wicks nu răspunse nimic.

— Ai contraveni! Regulamentului, continuă Arthur cu buzele strânse, precum şi tuturor avertismentelor mele, prin care am interzis introducerea de flăcări neprotejate în sectorul Globe.

Bert Wicks răsuci cozorocul de la şapcă. Ştia el ce gândesc oamenii despre Arthur, şi ce spuneau despre el, şi cum înjurau tot ce făcea – începând cu marafeturile lui igienice şi terminând cu blestematul ăla de regulament privitor la securitatea muncii. Bert ăsta era o fire de om tare, nu se lăsa aşa, cu una, cu două. Vorbi pe de o parte speriat, dar pe de altă parte sfidător.

— Tata zice că nu e nici brumă de gaze la Neptun. Zice că ordinul contra chibriturilor e un rahat.

Arthur nu-şi mai putu stăpâni nervii. Se dezlănţui furtuna care se adunase în sinea lui. Ce ignoranţă, ce prostie, ce obrăznicie! El se sacrificase, aproape că se ruinase, ba mai mult, se omorâse străduindu-se şi necăjindu-se să facă din mina Neptun o mină în care să domnească securitatea muncii, pentru a le acorda minerilor un tratament omenesc. Şi când colo, iată răspunsul, îşi pierdu cumpătul.

Făcu un pas înainte şi-l pocni pe Wicks peste obraz.

— Dobitocule! Urlă el; respira agitat, parc-ar fi alergat un kilometru. Dobitocule! Habar n-ai ce spui! Ce vrei, să sară mina în aer? Vrei să avem iar o catastrofă? Asta vrei? Răspunde! Asta vrei?

Eu dau afară oameni de treabă din mină, şi tu te ascunzi acolo, într-un colţ, pierzi vremea şi fumezi, gata să ne arunci pe toţi în aer, să ne trezim pe lumea cealaltă. Ieşi afară, pentru numele lui Dumnezeu, să nu te mai văd în ochi! Eşti concediat! La-ţi chibriturile şi blestematele alea de ţigări. Pleacă, ieşi, până nu-ţi trag şi un picior!

Îl. Apucă pe Wicks de umeri, îl învârti şi-l dădu pe uşă a,fară.

Wicks se poticni şi căzu, cât era de lung, pe coridor, lovindu-şi piciorul de prag. Arthur trânti uşa.

În cameră se lăsă tăcerea. Arthur se sprijini de birou, respirând, greu, ca după o cursă de fond; parcă nici nu mai putea să răsufle.

Hudspeth se uită repede la el, speriat. Era o teamă instinctivă, şi Arthur o remarcă.

— I-am dat ce a meritat! Strigă el. Nu trebuia să-l concediez?

— Ba da, n-aveţi nevoie de băieţi de soiul ăsta, zise Hudspeth jenat, cu ochii în podea.

— Doar n-o să tolerez o asemenea purtare, ni)?

— Nu, cum. O să toleraţi? Zise Hudspeth continuând să privească stânjenit spre podea. Iar după o pauză adăugă: Bineînţeles, o să se ducă imediat şi o să-i spună lui taică-su. Ştiţi, Jake Wicks, pontatorul de la vagonete.

Arthur se strădui din răsputeri să se stăpânească.

— Dar nu l-am lovit rău.

— El o să pretindă că l-aţi omorât în bătăi. Tot neamul lor sunt nişte scandalagii. Hudspeth se întrerupse şi se îndreptă către uşă.

Mai bine mă duc şi eu după el.

Ieşi. Arthur se mai sprijinea şi acum de birou. Făcuse o greşeală, o greşeală îngrozitoare. Din pricina neliniştii şi a încordării prin care trecea, făcuse greşeala îngrozitoare de a-l lovi pe Bert Wicks.

Hudspeth se dusese ca să repare această greşeală. Trăgea nădejde ca totul o să fie în regulă. Se îndreptă şi intră în micul vestiar de lângă biroul lui. Aranjase ca în dimineaţa aceea să inspecteze noua mină Paradis şi îşi îmbrăcă hainele de subteran. Urcându-se în cuşca ascensorului, ca să coboare în puţ, tot mai spera ca lucrurile să se aranjeze.

Dar nu se întâmplă aşa. Ridicându-se de jos, Bert Wicks se dusese glonţ la gura puţului, unde taică-su ponta vagonetele care ieşeau de pe şirjă. Pe Bert îl durea piciorul, unde se lovise de pragul uşii, şj cu cât se gândea mai mult la picior, cu atâta parcă îl durea mai tare. Îi era frică să-şi lase greutatea trupului pe el.

Taică-su, Jake Wicks, îl văzu venind aşa, şchiopătând, ferindu-se să calce apăsat pe un picior. Jake opri vagonetele.

— Ce s-a întâmplat, Bert? Întrebă el.

Bert povesti cu glas tare şi cu lux de amănunte. După ce ascultă totul, Jake zise: /

— Dar n-are voie să facă una ca asta.

— Şi totuşi, uite că a făcut-o, răspunse Bert. M-a izbit cu piciorul, când eram la pamânt.

Jake îşi vârî carnetul în buzunarul dinăuntru de la surtuc şi-şi strânse tare cureaua.

— N-are voie să facă una ca asta, repetă el. N-am să-l las să scape cu una, cu două.

Se încruntă, şi stătu pe gânduri. Şi toate astea pentru că bietul Bert a uitat să-şi scoată alea două chibrituri din buzunar când a coborât în subteran. Tot scandalul pentru atâta lucru, şi pentru blestematul ăla de regulament nou! Dar cine ar răbda una ca asta?

Şi cui să i se întâmple? Tocmai lui, pontatorului! Jake se hotărî deodată:

— Vino cu mine, Bert!

Lăsă baltă vagonetele şi-l conduse pe Bert tocmai la spital.

Doctorul Webber, internul de la secţia de chirurgie, proaspăt absolvent şi proaspăt numit acolo la spital, fu luat în primire pe un ton peremptoriu de către Jake, un om care-şi cunoştea perfect poziţia importantă în societate. Jake îi ceru să examineze piciorul lui Bert.

În afară de faptul că era pontator la gura puţului – post pe care-l deţinuse pe vremuri Charlie Gowlan – Jake Wicks mai făcea şi oficiul de casier al comitetului de asistenţă medicală. Pentru doctorul Webber era foarte important să se pună bine cu Jake Wicks, şi de aceea se purtă cât se poate de amabil şi îndatoritor, examinând îndelung şi cu un aer de gravitate piciorul lui Bert.

— E rupt? Întrebă Jake.

Doctorul Webber nu credea să fie rupt. De fapt, era aproape sigur că piciorul nu e rupt; întrucât însă niciodată nu puteai să pui mâna în foc, şi cum paza bună trece primejdia rea, preferă să nu se pronunţe. Revistele medicale discutau mereu despre cazuri de fractură, şi apoi mai erau uneori şi despăgubiri foarte neplăcute, despăgubiri pe care trebuia să le plătească doctorii. Şi Jake Wicks era un client neplăcut. Ca să spunem lucrurilor pe nume, doctorul Webber se temea de Jake, aşa că-i zise:

— Ar trebui să-i facem o radiografie.

Jake Wicks socoti şi el că n-ar fi rău să-i facă o radiografie.

— Ce-ar fi să-l ţinem la spital douăzeci şi patru de ore? Propuse amabil doctorul Webber. Zău, Bert o zi la pat n-o să-ţi facă rău. Doar aşa, ca să fim mai siguri, să-ţi punem un diagnostic ca lumea. Hm, ce zici?

Jake şi Bert gândiră că în situaţia respectivă, asta era soluţia cea mai bună. Lui Bert îi dădură un pat într-un salon pentru bărbaţi, şi Jake se duse întins la Institutul minier şi-i telefona lui Heddon, la sediul sindicatului din Tynecastle.

— Alo, alo, zise el prudent. Cine-L, Tom Heddon la telefon?

Tom, aici e Jake Wicks. Ştii, Tom, pontatorul de la Neptun.

Jake întrebuinţa faţă de Heddon cu totul alt ton decât faţă de doctorul Webber.

— Ce este? Se auzi vocea lui Heddon, repezită.-De la capătul celălalt al firului. Dă-i drumul mai repede, pentru numele lui Dumnezeu! Hai, că n-am aşa mult timp ca să te ascult. Ce este?

— E vorba de băiatul meu, Bert, zise Jake mieros. A fost lovii şi persecutat. Trebuie să mă asculţi, Tom.

Şi Heddon ascultă timp de cinci minute încheiate. Rămase la celălalt capăt al firului, cu receptorul lipit de ureche, şi ascultă cu faţa întunecată, muşcându-şi mereu unghiile şi scuipând bucăţelele pe sugativa din faţa lui.

— Bine, zise el la sfârşit. Bine, ţi-am spus că o să vin p-acolo.

Peste două ore, Arthur ieşi din sectorul Paradis, coborî din ascensor, străbătu curtea şi-l găsi pe Heddon aşteptându-l în biroul lui. Când îl văzu acolo, aşezat pe un scaun, tresări; îl trecură fiori reci.

La intrarea lui Arthur, Heddon nici nu se ridică de pe scaun, ci rămase, aşa cum stătea, masiv, parcă ar fi fost înfipt acolo. Şi nu rosti nici un cuvânt.

Şi Arthur păstră tăcerea un minut întreg. Trecu spre baie, unde se spălă pe mâini, şi pe faţă. Apoi ieşi, se şterse cu prosopul, pe care lăsă o dungă neagră, întrucât nu se spălase destul de bine. Rămase în picioare, cu spatele la fereastră continuând să se şteargă. I se păru că e mai uşor dacă face ceva decât dacă stă nemişcat. Aţâta timp cât se ştergea într-una, nu mai era aşa de agitat, încercând să vorbească degajat, întrebă:

— De data asta ce s-a mai întâmplat, Heddon?

Heddon ridică o linie de pe birou şi începu să se joace cu ea.

Ştii dumneata ce s-a întâmplat, zise el.

— Dacă ai venit în problema lui Wicks, zise Arthur, nu pot face absolut nimic. L-am concediat pentru lipsă de diciplină.

— Serios?

— A fost prins fumând în subteran, în sectorul Globe. Dumneata ştii bine că s-a descoperit grizu acolo. Şi dumneata, Heddon, mai ştii şi că am cheltuit o groază de bani ca să asigur securitatea muncii în această mină. Nu doresc câtuşi de puţin să avem necazuri mai mari decât cele de altădată.

Foarte degajat, Heddon puse picior peste picior, ţinând încă în mână rigla. Nu părea de loc grăbit. Dar în cele din urmă spuse:

— Bert Wicks e-n spital.

Heddon păru să adreseze aceste cuvinte riglei.

Lui Arthur îi veni rău şi făcu o mutră jalnică. Parcă i se întorsese stomacul pe dos. Nu mai putu nici măcar să se şteargă cu prosopul.

— În spital?! Iar apoi, după o clipă: Dar ce i s-a întâmplat?

— Păi, dumneata ar trebui să ştii.

— Dar eu nu ştiu.

— Se crede că are piciorul rupt.

— Imposibil! Strigă Arthur. Nu i-am făcut nimic. Era şi domnul Hudspeth de faţă. O să-ţi spună şi el că nu e absolut nimic.

— Wicks urmează să-şi facă mâine o radiografie – şi asta o să arate dacă nu e chiar nimic. Aşa a hotărât doctorul Webber. Acum vin de la spital.

Arthur pălise de tot; îl copleşise slăbiciunea. Se văzu silit să se aşeze pe pervazul ferestrei, îşi aminti că într-adevăr tânărul Wicks căzuse lat, după ce ieşise pe uşă.

— Pentru numele lui Dumnezeu, Heddon, zise el cu glas scăzut, ce vrei să spui cu toate astea?

Heddon lăsă linia din mână. El nu-şi pierdea vremea cu drăgălăşenii şi manifestări de dragoste frăţească; era meseria lui să fie violent şi arbitrar, şi avea de gând să-şi exercite cum trebuie meseria.

— Uite ce este, Barras, am să-ţi vorbesc pe şleau. Astăzi ţi-ai pierdut cumpătul şi ai ultragiat un om. Te rog să nu negi. N-are importanţă ce a făcut omul. Faptul că l-ai atacat, tovindu-l violent, rămâne. Era cât p-aci să-i rupi piciorul. Asta e o chestiune gravă. Nu e o simplă problemă de reprimare la lucru. E o chestiune penală. Te rog să nu mă întrerupi când vorbesc. Eu reprezint pe toţi muncitorii care ţi-au mai rămas în mina asta împuţită, şi e de ajuns să ridic un deget ca să se pună toţi în grevă împotriva dumitale.

— Şi la ce le-ar sluji asta? Întrebă Arthur. Ei vor să muncească, nu să facă grevă.

— Oamenii trebuie să fie solidari. Ceea ce loveşte pe unul dintre ei îi loveşte pe toţi. Mie nu-mi place mina asta Neptun. Mie mina asta îmi pute la nas, încă de atunci, descind aţi avut inundaţia.

Eu nu mă las dus cu zăhărelul.

Vehemenţa din glasul lui Heddon îi frânse inima lui Arthur.

— Dumneata ştii cât am robit eu la mina asta? Protestă el cu glas slab. În fond ce urmăreşti?

— Asta o să afli dumneata la timp, răspunse Heddon. Noi am convocat o întrunire la Institut, la ora şase. Oamenii sunt foarte agitaţi de tot ce s-a întâmplat. Eu nu fac decât să te avertizez. Acum n-are rost să mai faci nimic. Ce s-a făcut, s-a făcut. Ai intrat într-o mare încurcătură. Eşti într-o încurcătură nemaipomenită.

Arthur nu răspunse. Era nepunticios, era sătul până peste cap şi de Heddon, şi de ameninţările lui. Ameninţările astea făceau partt din atitudinea obişnuită a lui Heddon. Încerca să-l intimideze, şi probabil că şi reuşea. Dar în inima lui nu-i venea a crede că Heddon o să-i deterrnine pe oan eni să facă grevă. Muncitorii de la Neptun erau prea bucuroşi că pot lucra ca să existe pericolul de grevă.

Mizeria care domnea în toată regiunea era înfiorătoare; oraşul colcăia de şomeri; muncitorii care aveau de lucru erau consideraţi fericiţi. Arthur se îndreptă din şale, cu un aer nepăsător.

— Mă rog, fă cum crezi, zise el. Dumneata ştii bine că eu nu caut să dau naştere la nici un fel de tulburări.

Heddon se ridică. Era deprins cu oameni care băteau cu pumnul în masă, mârâiau la el şi-l dădeau pe uşă afară. Era deprins să audă vorbe mari şi umflate şi să răspundă cu vorbe mari şi umflate, era deprins cu înjurături, ameninţări şi blesteme cumplite. Era plătit ca să se războiască, şi asta şi făcea. Apatia lui Arthur îi stârni puţină milă, ceea ce se putea citi în privirile lui.

Şi înclinând uşor din cap, în chip de salut, plecă.

Arthur rămase nemişcat. Nu lăsase încă din mână prosopul pe jumătate împăturit, şi abia acum îl împături de tot. Se duse la baie şi-l întinse pe ţeava de apă fierbinte. Apoi văzu că prosopul nu e prea curat, îl lua de pe ţeava şî-l trânti în cada goală a băii, ca să fie dus la spălat.

Îşi puse hainele lui obişnuite. Astă-seară n-avea chef să facă baie. Era obosit, apatic şi scârbit. Toate lucrurile i se păreau de domeniul coşmarului, al irealului; se simţea uşor în hainele astea, de parcă n-ar fi purtat nimic pe el. Era atât de sensibil, încât simţea mult prea acut fiecare lucru, dar de îndată ce senzaţia lui depăşea o anumită culme a acuităţii, amorţea. Şi acum era amorţit. Deodată, se zări în oglinjoara atârnată de'-peretele alb de faianţă. Nici nu era de mirare că se simţea istovit. Avea treizeci şi şase de ani, dar părea cu cel puţin zece ani mai bătrân, cu cearcăne la ochi, părul subţiat şi o chelie destul de pronunţată în creştet. De ce îşi irosea el viaţa, îmbătrânindu-se devreme, alergând după himere, îmbrăţişând iluzia dementă a dreptăţii? La vârsta lui, alţi oameni se bucurau din plin de viaţă, profitau din plin de banii lor, pe când el se îngropase aici, în mina asta', fără o rază de bucurie, fără a se putea aştepta măcar la o.

Mulţumire, împingând mereu, ca un condamnat, roata de tortură.

Pentru prima dată se gândi: „O, Doamne, ce prost am fost!”

Întorcându-se în birou, se uită la ceas. Era aproape şase. Îşi luă pălăria şi plecă. Ieşi din curtea goală a minei şi o porni pe Cowpen Street. Binenânţeles, ar fi trebuit să se ducă la spital şi să se intereseze de soarta tânărului Wicks, dar hotărî să amâne lucrul ăsta pentru mai târziu. Amânarea, tendinţa de a amâna mereu, îl caracteriza. Pornind pe bulevard în sus, auzi zarvă mare în dreptul Institutului. Răzbea zvon de glasuri, şi totul i se părea fără noimă, ca ţinând de o altă lume.

Ştia că nu se poate întâmpla nimic râu, ar fi fost ilogic să gândească măcar că într-un asemenea moment s-ar fi putut întâmpla ceva rău.