CAPITOLUL XXIX.

Era ziua celei de-a treia citiri a legii minelor – proiectul care ajunsese acum în stadiul de prezentare însoţit de expunerea de motive, amănunţit cu grijă şi împestriţat cu amendamente ale opoziţiei, în momentul acela se discuta un amendament propus de domnul deputat Clair St. Boone, din circumscripţia Keston. Cu o admirabilă precizie de jurist, domnul Clair St. Boone ceruse în mod formal permisiunea de a propune ca la rândul trei al celei de-a şaptea clauze, înaintea cuvântului „desemnată”, să se insereze şi cuvântul „legal”. Din acest chiţibuş se născuse o discuţie plină de bonomie, care dura de peste trei ceasuri, oferind vaste posibilităţi atât guvernului, cit şi sprijinitorilor săi din opoziţie să ridice proiectul de lege în slava cerului.

David asculta dezbaterea cu' braţele încrucişate şi fără nici o expresie pe chipul său. Rând pe rând, acoliţii guvernului se ridicară pentru a enumera dificultăţile ce stăteau înaintea cabinetului şi eforturile extraordinare pe care le făcea acesta, şi pe care avea sa le facă şi în viitor, pentru a înfrânge aceste dificultăţi. Arzând de indignare, David asculta într-una – discursuri ţinute de Dudgeon, Bebbington, Hume şi Cleghorn – fiecare cuvânt din ele constituind expresia unui compromis, a unei amânări sine die. Urechea lui, exersată în ultima vreme şi foarte încordată acum, datorită emoţiei actuale, simţea inflexiunea din fiecare turnură de frază, scuza latentă, intenţia ascunsă de a înfăţişa un lucru neplăcut într-o lumină cât mai favorabilă.

Stând acolo, rece, deşi fierbea în sinea lui, David aştepta să atragă atenţia preşedintelui camerei. Trebuia neapărat să ia cuvântul. Ii era imposibil să şadă cu braţele încrucişate când era vorba de o asemenea trădare. Oare pentru asta se zbătuse, se luptase, pentru asta îşi sacrificase viaţa? În timp ce aştepta, i se perindară pe dinaintea ochilor imagini ale strădaniilor sale din ultimii ani: începuturile sale modeste, în Bi. Oul Federaţiei, lupta aprigă în vălmăşagul apăsător al politicii locale, eforturile sale îndelungi şi necruţătoare din aceşti ultimi ani – aspiraţiile, munca titanică, sufletul pe care-l pusese în această muncă. Şi la ce mai serveau toate acestea, dacă măsurile astea false, această respingere a tuturor angajamentelor luate, această parodie a justiţiei anihila tot ce se făcuse până atunci?

Ridică brusc capul, plin de O hotărâre de-a dreptul violentă, fixându-l cu ochii dilataţi pe vorbitorul din acel moment, în picioare se a|la acum Stone, bătrânul Eustace Stone, care începuse ca un politician dintre cei mai radicali, trecuse apoi pe lista liberală, şi pe urmă, în timpul războiului, înflorise definitiv în culorile sale adevărate, conservatoare. Stone, un adevărat maestru al cazuisticii politice, şiret ca un vulpoi bătrân, nu mai contenea cu laudele aduse proiectului de lege, în speranţa de a fi trecut cu prima ocazie pe lista celor ridicaţi la rangul de lord. Toată viaţa lui, Stone tânjise după un loc în Camera Lorzilor, şi acum începuse să-l adulmece, ca pe-un ciorchine bogat de struguri, coborât centimetru cu centimetru, până ce ajunsese aproape de botul acestei vulpi, care stătea cu fălcile căscate, gata să-l înhaţe. Făcând un efort de a-şi extinde popularitatea, el împărţea buchete de flori în dreapta şi-n siânga şi vorbea pe un ton declamator şi plin de înflorituri. Teza pe care o expunea era nobleţea de caracter a minerului, şi o dezvolta cu un meşteşug de o măiastră şiretenie, pentru a discredita toate argumentele cum că prezentul proiect de lege ar fi putut să provoace noi nemulţumiri printre muncitori.

— Dar cine oare din Camera noastră a Comunelor, proclamă el sonor, ar avea îndrăzneala să declare că în inima minerului britanic sălăşluieşte măcar o cât de slabă umbră de neîncredere? În această privinţă, niciodată nu s-au spus cuvinte mai bine simţite decât acelea rostite atât de poetic de distinsul nostru coleg, care reprezintă circumscripţia Carnarvon Boroughs. Într-adevăr, fac un apel la indulgenţa dumneavoastră, pentru a cita aceste vorbe memorabile.

Într-adevăr, el îşi rotunji frumos gura şi începu să recite:

— L-am văzut pe miner la locul lui de muncă, şi pot să spun că nimeni nu munceşte mai bine decât el. L-am văzut pe miner ca om politic, şi pot să spun că nimeni nu gândeşte mai înţelept decât el.

L-am auzit pe miner cântând, şi pot să spun că nimeni nu are glasul mai dulce. L-am văzut pe miner jucând fotbal, şi pot să spun că nimeni nu-i poate sta în cale. În orice activitate a lui, minerul se dovedeşte credincios, serios şi curajos…” „O, Doamne, gemu David, cât o să mai dureze poliloghia asta?”

Şi se gândi la incendierea minei Neptun, un act de sabotaj, o nebunie de neiertat, luată în sine, şi totuşi exprimând prin ea însăşi revolta minerilor împotriva propriei lor soarte. Simţi cum îi arde sufletul din pricina urii pătimaşe pe care i-o stârnea fiecare propoziţie făţarnică ieşită de pe buzele vicleanului Stone ca de pe-o bandă rulantă, îi aruncă repede o privire lui Nugent, care stătea lângă el, acoperindu-şi faţa cu mâinile. Sentimentele lui Nugent erau aceleaşi cu ale lui şi la fel de profunde; dar Nugent avea o doză mai mare de resemnare, un soi de fatalism care-l făcea să se încline mai uşor în faţa inevitabilului, în schimb el, David, nu se putea înclina. Nu, niciodată! Simţea că trebuie să vorbească, trebuie neapărat! Încordat la culme de vigoarea dorinţei de a-şi realiza ţelul, se străduia să fie calm, să-şi păstreze sângele rece, stăpânirea de sine. Când, în cele din urmă, Stone ajunse la sfârşitul peroraţiei sale pe o cale şerpuitoare ca albia unui râu de şes, iradiind fericire în întreaga sală şi, în sfârşit, se aşeză jos, David sări în picioare.

Aşteptă, cu nervii încordaţi, imobil; până la urmă reuşi să se facă văzut de preşedintele Camerei. Trase aer mult în piept, şi aerul îi intră în plamâni, încet, dureros, gărind apoi că i se răspândeşte prin tot trupul, ca un val de hotărâre. In clipa aceea se decise să facă un ultim efort deznădăjduit, pentru a opune acestui proiect de lege tăria ţelului său de o viaţă întreagă. Mai trase o dată aer în piept, îi revenise stăpânirea de sine necesară – o calmă stăpânire de sine – şi totodată se simţea îmbărbătat, începu să vorbească rar, cu un aer aproape impersonal, cu o sinceritate atât de categorică, încât, după limbuţia bombastică a antevorbitorului său, izbuti imediat să fixeze atenţia întregii Camere asupra lui.

— Toată după-amiaza aceasta am ascultat dezbaterile. Aş dori din inimă să pot şi eu să împărtăşesc admiraţia distinşilor mei colegi pentru acest proiect de lege. (Pauză.) Dar, în timp ce ascultam frazele lor frumos cizelate, nu puteam să nu mă gândesc la muncitorii despre care a vorbit atât de poetic colegul meu antevorbitor. Domnii deputaţi ştiu foarte bine că în repetate rinduri le-am atras atenţia asupra mizeriei din regiunile miniere ale ţării noastre. Şi nu o dată l-am rugat pe domnul deputat să mă însoţească în propria mea circumscripţie, ca să vadă cu ochii lui disperarea mută şi lipsită de orice perspectivă, care umple străzile din oraşul meu. Să vină să vadă oamenii cu o viaţă fără căpătâi, femeile cu inimile zdrobite, copilaşii pe faţa cărora poţi citi cuvântul „foamete”. Dacă domnul deputat ar fi acceptat invitaţia mea, îmi închipui că i s-ar fi tăiat respiraţia şi s-ar fi întrebat cu uimire: „Dar cum Dumnezeu mai trăiesc oamenii ăştia?” Ei bine, răspunsul este că de fapt aceşti oameni nici nu trăiesc. Ei există, pur şi simplu. Există într-o stare de decreptitudine şi demoralizare, covârşită de o povară insuportabilă, o povară care apasă cel mai greu pe umerii celor slabi şi nevârstnici. Nu mă-ndoiesc că domnii deputaţi se vor ridica şi-mi vor spune că mă bălăcesc într-un val de sentimentalism exagerat. Permite-ţi atunci să-i trimit pe onorabilii mei colegi la rapoartele medicilor şcolari din aceste ţinuturi, din propriul meu ţinut, rapoarte unde vor găsi pe larg şi din plin confirmarea celor expuse până acum. Copiii suferă de frig, pentru că nu au îmbrăcăminte, copiii nu au încălţăminte, copiii nu au greutatea normală pentru vârsta lor, copiii sunt declaraţi slab dezvoltaţi din pricina subnutriţiei. Subnutriţie! Bănuiesc că domnii deputaţi dispun de suficientă înţelegere pentru a sezisa sensul acestui eufemism politicos. De curând, la deschiderea parlamentului nostru, am avut din nou posibilitatea să asistăm la toată splendoarea, • pompa şi luxul care – mă vor asigura distinşii mei colegi – reprezintă măreţia naţiunii noastre. Dar oare distinşii mei colegi, sau cel puţin vreunul dintre ei pune aceste elemente măcar pentru o clipă în contrast cu sărăcia, mizeria, suferinţa şi lipsurile care domnesc înăuntrul măreţiei naţiunii noastre? Poate că eu nedreptăţesc cumplit Camera Comunelor, în glasul lui David se strecură un accent de amarnică indignare, în două rânduri am avut prilejul să aud câte-un deputat ridicându-se cu propunerea ca noi, membrii Camerei Comunelor, „să punem mână de la mână” pentru a uşura suferinţele populaţiei din regiunile miniere. Dar există oare o ruşine mai mare decât aceasta? Chiar aşa istoviţi cum sunt, abia târindu-şi zilele, oamenii aceştia nu cerşesc pomană de la noi. Ei vor dreptate! Or, proiectul acesta de lege nu le face dreptate. El le acordă dreptate numai în vorbe; proiectul este o făţărnicie curată. Oare membrii Camerei Comunelor nu-şi dau seama că industria carboniferă se deosebeşte prin însăşi natura ei de toate celelalte industrii?

Este unică în felul ei. Nu e vorba numai de procesul obţinerii cărbunelui. Ea este industria de bază care furnizează materii prime pentru jumătate din industriile prospere ale ţării noastre. Iar muncitorii care produc, cu riscul vieţii lor, această marfă unică şi de importanţă vitală sunt ţinuţi în lipsuri şi mizerie, sunt angajaţi cu un salariu care nu ar ajunge măcar pentru a plăti trabucurile consumate de unii distinşi colegi de-ai noştri-în incinta acestei Camere. Oare vreunul dintre deputaţii noştri crede în mod sincer că acest proiect de lege necorespunzător şi făţarnic va salva, în sfârşit, industria?

Dacă există cumva vreunul care susţine aşa ceva, atunci îi cer în mod solemn sî vină. Înaintea noastră. Actualul nostru sistem al exploatărilor carbonifere s-a dezvoltat în felul acesta la voia întâmpâării, nu ca rezultat al unor cauze economice, ci datorită unor cauze istorice şi subiective. După cum s-a mai spus, el a fost proiectat pe baza unor raţiuni genealogice, şi nu geologice. Oare distinşii mei colegi îşi dau seama pe deplin de faptul că suntem singura ţară din lume cu o producţie de cărbune importantă, în care nu există nici un fel de control naţional, obştesc, asupra rocii în sine? Două comisii regale au recomandat în mod insistent naţionalizarea subsolului, pentru ca statul să poată să reorganizeze bazinele carbonifere pe baze moderne, ştiinţifice. Şi însuşi guvernul actual, înainte de a ajunge la putere, şi-a luat angajamentul de a naţionaliza minele. Dar cum onorează acum guvernul acest angajament? Continuând haosul, bâjbâind orbeşte după o scăpare din impas, tot pe baza vechiului sistem al concurenţei, aplicând restricţii şi limite, redudnd producţia, în loc să lărgească pieţele, acordând subvenţii minelor părăsite, pentru a le menţine închise, aruncând pe străzi sute şi mii dev reprezentanţi ai clasei muncitoare, producătorii averii patriei noastre. Ţin să avertizez Camera Comunelor că un scurt răstimp se va mai putea acţiona în felul acesta, dar sfârşitul inevitabil îl constituie degradarea muncitorului şi ruina întregii naţiuni. David ridică glasul. Nu veţi putea stoarce mai mult sânge din vinele minerilor pentru a reanima industria. Vinele lor s-au închircit, au secat, au albit. Salariile de cerşetor şi foametea pustiesc regiunile miniere neîntrerupt de la război încoace, adică exact din vremea când distinsul meu antevorbitor asigura mereu ţara că trebuie doar să ucidem un număr suficient de nemţi pentru a trăi în pace şi prosperitate până la sfârşitul zilelor noastre. Să ia aminte membrii Camerei Comunelor. Nu este posibil ca deputaţii noştri să condamne colectivitatea minerilor la noi ani de mizerie. David făcu iar o pauză, şi tonul său deveni convingător, apropiat, aproape rugător:

— Prin însăşi natura sa, proiectul de lege care ne-a fost propus recunoaşte falimentul minei bazate pe proprietatea particulară în faţa concurenţei marilor carteluri şi concerne. Oare acest lucru în sine nu este suficient pentru a exprima în mod concludent avantajele unei industrii în proprietatea poporului? Camera Comunelor nu poate să nu-şi dea seama de faptul că s-a pregătit un mare plan de proprietate obştească pentru eliminarea risipei, pentru sporirea la maximum a randamentului muncii, pentru reducerea cheltuielilor şi preţurilor, pentru stimularea unui consum mai ridicat de energie electrică. De ce oare guvernul laburist al ţării noastre refuză să ia în consideraţie acest gen de integrare, dând preferinţă unui nebulos amalgam capitalist?

De ce nu declară guvernul nostru, îri mod curajos: „Vom pune capăt, o dată pentru totdeauna, moştenirii nenorocite pe care ne-au lăsat-o predecesorii noştri. Vom pune capăt, o dată pentru totdeauna, orânduirii care ne-a aruncat în haos. Vom prelua industria minieră în numele naţiunii întregi, şi o vom administra pentru binele ţării noastre.” Un ultim răstimp de tăcere, după care glasul lui David se înălţă, atingând culmea apelului pătimaş. Solicit Camera Comunelor, în numele noţiunilor de cinste şi conştiinţă, să cerceteze elementele pe care le-am expus dinaintea dumneavoastră. Şi, rnai înainte ca deputaţii noştri să treacă la vot, fac un apel în mod special către colegii mei de pe banca guvernamentală, îi implor să nu-i trădeze pe muncitorii şi mişcarea cărora Ie datorează mandatul de deputat, îi implor să-şi reconsidere atitudinea, să arunce acest paleativ la lada cu gunoi, să-şi îndeplinească angajamentul şi să introducă în parlament o lege clară şi directă a naţionalizării. Dacă vom fi înfrânţi în incinta Camerei Comunelor, repet, dacă şi când s-ar întâmpla acest lucru, ne vom adresa ţării, pentru a ne acorda mandatul, în numele umanităţii, vă rog din inimă să cereţi acest mandat din partea naţiunii, înarmaţi fiind cu o asemenea înfrângere, care, d.eparte de a fi o ruşine, ar constitui un titlu de glorie.

Când David se aşeză la loc, se aşternu o tăcere mormântală, o tăcere care trăda deopotrivă nehotărârea şi încordarea. Membrii Camerei Comunelor erau impresionaţi, împotriva voinţehor. Apoi, Bebbington, cu un glas detaşat, calm, glacial, aruncă următoarele cuvinte:

— Este evident că onorabilul nostru coleg, care reprezintă circumscripţia Sleescale, e convins că guvernul nostru poate naţionaliza minele tot aşa de uşor cum îşi scoate cineva o autorizaţie de a cumpăra un câine.

Un uşor zumzet străbătu sala, nesigur şi stânjenit. Atunci se produse intervenţia satirică a lui Basil Eastman, rămasă legendară.

Acest deputat, un tânăr conservator oarecare, ales într-unul din comitatele din inima ţării şj care îşi petrecea rarele vizite pe ia Camera Comunelor într-o stare de letargie ereditară, avea una din rarele virtuţi parlamentare care-l făceau foarte scump partidului său.

Ştia să imite la perfecţie o mulţime de animale. Şi acum, trezit din apatia lui obişnuită, la auzul cuvântului câine, se îrtdreptă niţel pe scaun şi lătră deodată ca un ogar speriat. Deputaţii tresăriră, îşi ţinură respiraţia, şi apoi chicotiră. Chicotele se înteţiră, prefăcânduse într-un hohot de râs. Camera Comunelor rise homeric, incântată.

Mai mulţi deputaţi se ridicară, se pus'e chestiunea la vot, comitetul îşi expuse părerea. Era un happy end pentru această criză. Şi, în timp ce deputaţii treceau, unul după altul, prin culoarul unde se numără voturile, David se strecură neobservat afară.