CAPITOLUL XXVIII.

În zilele care urmară, Richard zăcu într-o stare foarte proastă.

După incidentul pe care-l înregistrase în jurnalul său intim ca „Descoperirea de la postul de observaţie nr. 2”, Hilda vorbise cu multă gravitate, arătând că e recomandabil să fie ţinut în pat. Barras era acum atât de slăbit, şi atât de nesigur pe picioare, încât Hilda insistă, înainte de a se întoarce la Londra, ca cel puţin să nu fie lăsa:

Să iasă din dormitor. Asta îl alarmă pe Richard, pentru că el îşi dădea perfect de bine seama că din dormitor nu putea să conducă operaţiile. Aşa ca se arătă chipurile cuminte şi docil, făcu tot ce-i spunea mătuşa Carrie, într-un cuvânt: avu o purtare exemplară.

Acum toate gândurile i se concentrau asupra ideii lui măreţe şi noi, pentru regenerarea minei sale Neptun. În toată dimineaţa aceea de vineri, ideea l-a agitat aşa de mult, încât nici n-a putut să se mai stăpânească. Stând în odaia lui, simţea cum îi bate mereu un ciocan în creier şi pielea capului îi era încordată ca membrana unei tobe. O dată crezu chiar că i-au venit de hac cu electricitatea pe care o vârau în el, dar se lăsă pe spate şi stătu cu ochii închişi, până ce ăia încetară cu şocul electric.

Când îşi veni în fire, îl găsi pe Arthur în odaie, stând drept în faţa lui.

— Nu te simţi bine, tată? Întrebă Arthur, şi se uită la taică-su cu ochii înneguraţi de tristeţe, deşi faţa îi era împietrită. Arthur nu putea privi fără tristeţe pe bătrânul ăsta nenorocit, îndobitocit şi scorojit, şi nici nu putu să-şi stăpânească amărăciunea când simţi cum îl priveşte ochiul acela viclean şi injectat, Arthur continuă: M-am gândit să vin să stau de vorbă cu tine, tată. Tu înţelegi ce-ţi spun?

Auzi vorbă, dacă înţelege! Obrăznicia Lui Arthur făcu să i se urce tot sângele la cap. îndată, se retrase în găoacea lui.

— Acum nu.

— Tată, aş vrea să-ţi limpezesc lucrurile, zise Arthur. Poate aşa o să-Ji vină mai uşor. Eşti neliniştit şi foarte agitat. Tu nu-ţi dai seama că nu eşti un om sănătos.

— Ba sunt foarte sănătos, îl repezi Richard furios, în viaţa mea ^ nu m-am simţit mai bine ca acum. Jf|

— Ştii ce m-am gândit, tată? Continuă Arthur, dorind să utili-?$ zeze o introducere cât mai blândă pentru surpriza care urma: că poate n-ar fi rău dacă am renunţa la vila Law şi am lua o casă mai mică.

Ştii…

— Acum nu! Îl întrerupse Richard. Poate mâine. Nu vreau să ascult. Altă dată! Pur şi simplu nu vreau să ascult. Acum nu!

Se lăsă iar pe spate în fotoliu, cu ochii închişi, şi refuză să-l asculte, până ce, în cele din urmă, Arthur renunţă cu desăvârşire şi plecă din odaie. Nu avea încă intenţia să discute cu Arthur. Nu, fără doar şi poate nu voia asta! Avea să-i impună lui Arthur termenii lui, mai târziu, când avea să se termine regenerarea minei Neptun. Şi aci deschise ochii cu o tresărire, privirea sa detaşată şi totuşi febrilă străpungea aiurea tavanul alb. Dar despre ce era vorba? Aha, da, acum îşi amintea. Aerul rătăcit dispăru de pe faţa lui. Ochiul stins lacrimă şi străluci; oare cum de nu se gândise mai înainte la asta?

Cum se poate? Bineînţeles, mina, mina Neptun, care-i aparţinea!

Era o idee superbă, teribilă, strălucită. Trebuia să-i înfunde pe toţi, ducându-se personaha mina Neptun.

Tremurând de agitaţie şi emoţie, se ridică şi cobori scările.

Toate bune deocamdată, nu era nimeni pe acolo. Toţi erau ocupaţi, necăjiţi şi speriaţi. Se furişă în hol, de unde îşi luă în grabă gambeta şi şi-o înfundă pe cap. Nu mai fusese tuns de mult, şi chica încâlcită îi ieşea de sub pălărie. Dar lui Richard nu-i păsa. În mare secret, ieşi pe uşa din faţă şi se opri pe scări, să-şi recapete echilibrul, în faţa lui se afla aleea, cu poarta deschisă şi nepăzită, la capătul ei. Era un teren interzis, un teren primejdios, mult prea departe de peluza de gazon şi de salcimul galben. Atât Hilda, cât şi doctorul Lewis declaraseră cu străşnicie acest teren interzis şi primejdios. Toată chestiunea era o iniţiativă teribilă. Dar lui Richard nu-i păsa. Coborî treptele şi aleea dintr-un singur avânt, în care se împletici doar puţin, şi ajunse, în sfârşit, afară, în libertate. E drept, se cam clătina pe picioare şi era gata să cadă, dar ce importanţă avea nesiguranţa paşilor lui, din moment ce curând avea să scape de toate – de ameţeală, de bubuitul din cap, de şocurile electrice, de întreaga conspiraţie îngrozitoare împotriva lui?

Urcă spre vârful dealului de la Sluice Dene. Nu era el prost să meargă pe drumul obişnuit către Neptun, pentru că, fără doar şi poate, acest drum era supravegheat şi inamicul putea să-l intercepteze! Nu, nu! Era prea deştept ca să se lase prins astfel. Merse pe ocolite, pe drumul cel mai lung, drumul care înconjura pădurile de la Sluice Dene, traversă câmpurile şi bărăganul Snook şi intră în curtea minei Neptun prin spate. Barras era cum nu se poate mai incântat de strălucitul plan al contraofensivei lui. Minunat, minunat!

Dar plouase tare, şi drumul pe care-l alesese era plin de noroi şi foarte prost. De pe urma ploilor rămăseseră băltoace, şi făgaşurile erau pline de apă, aşa că Richard nu-şi putea ridica picioarele. Nu trecu multă vreme, şi se văzu ud şi murdar. Fleoşcăi prin apă şi glod, cu mersul lui săltat şi smucit, până ce ajunse la pârleazul din vârful dealului.

Aci se opri. Pârleazul reprezenta o dificultate pe care el n-o pusese la socoteală, îşi dădu seama că va trebui să sară pârleazul. Dar el nu putea ridica piciorul decât maximum de-o palmă, or înălţimea primei trepte a pârleazului era de cel puţin două palme. Richard nu putu să treacă pârleazul, şi în ochii lui bătrâni şi ameţiţi tremurară lacrimi.

Îl cuprinse furia şi începu să plângă; furia era cumplită. Dar nu se dâdu bătut. Nu era el omul să se lase. Pârleazul făcea şi el parte integrantă din conspiraţia împotriva lui. Trebuia să-l înfrângă şi pe acesta. Pârleazul, pârleazul complotiştilor. Tremurând de mânie, Richard ridică braţele şi se prăbuşi asupra pârleazului. Atinse leaţul de deasupra cu burta, se lovi de el, rămase o clipă balansându-se pe el, parcă ar fi înotat, apoi căzu dincolo, şi cu asta trecu pârleazul.

Minunat, minunat! Izbutise să ajungă dincolo. Căzu greoi, cu faţa în ţarină, cu capul intr-o băltoacă, şi zăcu acolo, gâfâind, ameţit, cu balele curgându-i din gură, în timp ce simţea bubuitul ciocanelor şi şocurile electrice în tot trupul, transmise parcă prin noroi şi apă.

Zăcu multă vreme acolo, pentru că ciocanul cel mare părea să-i fi frânt ceva, acolo înăuntru, în cap, iar noroiul îi făcea bine, ţinându-i rece pe din afară tocmai în locul unde simţea că s-a rupt ceva pe dinăuntru. Dar într-un târziu, se ridică totuşi, o, da, se ridică, sprijinindu-se în coate, în genunchi şi apoi făcu un efort înspăimântător ca să se înalţe în picioare. Pământul i se cam clătina sub tălpi, îşi pierduse pălăria şi era îngrozitor de murdar pe faţă, pe haine şi pe mâini. Dar nu-i nimic, n-avea nici o importanţă. Se ridicase iar şi mergea, mergea către mina Neptun.

Dar acum, mersul era şi mai greu. Ciocanul acela îl lovise aşa de tare, încât piciorul drept îi era lipsit de vlagă şi mort şi trebuia să-l tirâie după el, parcă ar fi fost o remorcă. Asta era ceva cu lotul deosebit, pentru că de obicei atât ciocanul, cât şi şocurile electrice acţionau asupra piciorului său1 sting; dar acum îi loviseră piciorul drept, ba chiar şi braţul drept. Toată partea dreaptă a corpului îi paralizase.

Merse totuşi înainte, prin spatele pădurii şi de-a lungul potecii, către bărăganul Snook, cu paşi greoi, târându-şi piciorul, cu capul gol şi plin tot de noroi, cu ochiul roşu şi injectat, aţintit cu înfrigurare asupra turnului de extracţie de la Neptun, care se înălţa deasupra ultimului şir de case din marginea bărăganului. Cu toate că dorea să meargă repede, abia se tira. Şe^simţea legat şi împiedicat; ştia că merge încet, şi asta îl înfuria, încercă să facă tot posibilul ca să grăbească paşii, dar nu izbuti; avea ideea fixă că se întâmplă ceva la Neptun, o conspiraţie sau o catastrofă, şi că n-o să ajungă acolo la timp. Şi această idee îl înnebunea.

Apoi se porni ploaia, o ploaie bicluitoare, cu picături grele.

Curgeau şiroaiele pe el. Ploaia îi lipea şuviţele cărunte pe capul bătrin şi descoperit, făcea să-i şiroiască noroiul în ochi, îl izbea cu putere, îl muia tot, şi-l orbea.

Se opri locului, ploaia spălându-i toată furia din el, şi rămase nemişcat, sub bicluirea şuierătoare. Era speriat. Şi deodată, începu să plângă. Lacrimile i se amestecară cu ploaia şi îl udară mai tare. Se mişca înainte, aşa, orbeşte. Dorea un adăpost.

La capătul şiragului de case din marginea bărăganului se afla o cârciumioară, La popasul ortacului, un local infect şi prăpădit, pe care-l ţinea o văduvă, Susan Mitchell. Localul nu era frecventat decât de lucrătorii cei mai săraci din preajma bărăganului. Şi totuşi, Richard intră acolo, în circiuma numită Popasul ortacului.

Intră de parcă l-ar fi aruncat înăuntru o rafală de vânt şi ploaie, şi rămase pe pardoseala de piatră, cu a'pa şiroind de pe ei şi legănându-se pe picioare, ca un vagabond bătrin şi beţiv, în sală nu erau decât doi bărbaţi, doi muncitori în pantaloni de piele de drac, care jucau domino. Halbele goale le puseseră alături, pe masa rudimentară. Se uitară lung la Richard şi-i umflă râsuî. N'u-l cunoşteau pe bătrin. Credeau că e un vagabond care s-a cam întrecut din pahare.

Unul dintre ei, făcându-i celuilalt cu ochiul, i se adresă lui Richard.

— Bună, şefule, zise el, ai fost la o nuntă^thipă câte văd?

Richard se uită la el, şi ceva din privirea acestui om care stătea acolo, clâtinându-se pe picioare, îi făcu pe amândoi să hohotească.

Râseră de era să le vină rău. Apoi cel de-al doilea zise:

— Nu-i nimic, omule, toţi am fost cândva veseli în viaţa noastră.

Şi-l luă pe Richard de umeri, conducindu-l către bancheta de lemn de la fereastră. Richard mai mult căzu decft se aşeză. Nu ştia unde se află şi nu ştia cine sunt aceşti doi bărbaţi, care se uitau lung la el. Umblă cu mina amorţită prin buzunar, căutându-şi batista, şi când o scoase, o monedă se rostogoli pe pardoseală. Era o monedă de doi şilingi şi jumătate.

Cel de-al doilea bărbat luă banul de jos, scuipă pe el şi rânji cu gura până la urechi.

— Oho, cetăţene, zise el, da eşti tare de tot, zău aşa! Ce bei, şefule? Bem câte-o juma de litră de cap, eh?

Richard nu înţelese, aşa că cel de-al doilea bărbat bătu tare în tejghea.

— Trei jumătăţi de litră! Strigă el.

Din odaia din spate ieşi o femeie subţirică şi oacheşă, deşi cam palidă la faţă. Le umplu trei pahare de whisky, dar tocmai cind îl turnă pe-al treilea, se uită cam într-o doară la Richard.

— Cred că lui i-ar prii mai bine să nu bea, zise ea.

Primul bărbat o contrazise:

— Încă o picătură în plus nu-i face nici un rău.

Cel de-al doilea bărbat se apropie de Richard.

— Ţine, şefule ii zise el. Bea de colo!

Richard luă paharul pe care i-l dădu omul şi bău conţinutul.

Era whisky. Whiskyul îi tăie răsuflarea, îl încălzi pe dinăuntru, şi deodată se porni iarăşi bubuitul ciocanului din capul lui. Băutura îl făcu să-şi amintească şi de mina Neptun. Se gândi că poate a încetat ploaia. Oamenii aceia se uitau şi ei la dânsul, aşa că până la urmă îi făcură frică, îşi aminti că el e Richard Barras, proprietarul de la Neptun, un om plin de demnitate şi cu o avere considerabilă. Voia să plece, să plece de aici, şi să ajungă la Neptun. Cu un efort, se ridică de pe banchetă şi se îndreptă clătinându-se către uşă. În urma lui răsună nestăvilit risul oamenilor.

Când Richard ieşi de la popasul ortacului, ploaia încetase şi cerul se limpezise. Un soare strălucitor se revărsa peste pustiul aburit al bărăganului, licărind în ochii lui Barras, orbindu-l. Dar cu toată strălucirea orbitoare, el izbuti să distingă turnul de extracţie de la Neptun, care se înălţa într-un fel de apoteoză cerească. Mina Neptun, mina lui, mina lui Richard Barras! Porni să traverseze bărăganul.

Călătoria aceasta de-a curmezişul pământului Snook era stranie şi îngrozitoare. Richard Barras nici nu-şi dădea seama cum merge. Se împiedica mereu de movilitele de pământ moale, de făgaşurile noroioase ale acestui teren frământat. Picioarele nu voiau să-l mai poarte, şi-l aruncară nemiloase la pământ. Începu să se târâie, să se caţăre. Fleoşcăi iar prin noroi, ca o stranie amfibie. Dar el habar n-avea de nimic. Nu simţi nici când căzu, nici când se ridică şi căzu din nou. Trupul lui era mort, mintea ii era moartă, dar spiritul i se mai înălţa încă spre un ţel viu şi mare. Neptun, mina Neptun, gloria acelor minunate instalaţii care se înălţau la gura minei Neptun îi atrăgeau spiritul şi i-l înălţau. Restul era doar un vag coşmar.

Dar Barras nu ajunse la mină. La jumătatea drumului căzu şi nu se mai ridică. Sub crusta de noroi, faţa lui era cenuşie, buzele îi erau uscate şi vinete, respiraţia se transformase într-un sforăit agitat, ca al cailor. Acum nu mai era nici un şoc electric, toată electricitatea dispăruse, lăsându-i trupul moleşit şi flasc; dar bubuiturile din cap se înrăutăţiseră, se înteţiseră. Ciocanul bătea-bătea într-una, vrând parcă să spargă iarăşi ceva. Făcu o încercare slabă de a se ridica. Apoi ciocanul din capul lui Richard îi dădu o ultimă lovitură. Căzu cu faţa în jos, şi nu se mai urni. Ultimile raze ale amurgului trecând peste ruinele de la gura minei luminară pământul pârjolit şi-l găsiră acolo, mort. Mâna lui lipsită de viaţa, întinsă înainte, se zgârcise pe un pumn de ţărână.