CAPITOLUL XXX.

David se duse să se plimbe în parcul St. James. Mergea repede, parcă s-ar fi îndreptat căiţe o destinaţie precisă, cu capul uşor avântat, cu ochii aţintiţi departe de tot, înaintea lui. Nici nu-şi dădea măcar seama că se află în parc, nu-şi dădea seama decât de faptul'că fusese înfrânt.

Înfringerea nu-l făcea să simtă nici; umilinţă, nici mortificare, ci pur şi simplu o tristeţe cumplită care-l apăsa ca o povară şi-l trăgea în jos. Ironia cu care-l atinsese Bebbington nu-l îndurera, bajocura lui Eastman şi hohotul de râs al Camerei Comunelor nu-i lăsaseră nici un gust amar. Nu le purta pică. Gândurile lui erau proiectate în afară, convergente parcă spre un punct din depărtare, şi fuzionau într-un focar de tristeţe, dar o tristeţe care nu era a lui.

Ieşi din parc, la Arcul Amiralităţii» pentru că, fără să-şi dea seama, parcursese promenada Malî, şi aici zgomotul circulaţiei de pe străzi străbătea platoşa tristeţii lui, care-i detaşa gândurile şi i le aţintea aiurea. Rămase o clipă «ă privească năvala vieţii, bărbaţii şi femeile care se grăbeau, se grăbeau neîncetat, taxiurile, omnibuzele şi automobilele perindându-se şuvoi prin faţa lui, urmând sensul unic al circulaţiei, intrecindu-se în viteză, accelerând, claxonând, fiecare în parte străduindu-se cu disperare să ajungă primul. Trecătorii se depăşeau, se strecurau, se îmbulzeau şi profitau de fiecare palmă de loc ca s-o poată lua înaintea celorlalţi, şi de fapt toţi mergeau în aceeaşi direcţie, totul învârtindu-se în cere.

David privi îndelung, şi ochii lui trişti se îndurerară şi mai mult.

Goana aceea rapidă, dementă deveni pentru el simbolul strădaniei oamenilor, sensul unic ai traficului din viaţa omului. Mai departe, mereu mai departe; mai departe, tot mai departe; mereu în aceeaşi direcţie; şi fiecare pentru sine.

Studie feţele bărbaţilor şi femeilor care zoreau pe lingă el şi i se păru că pe fiecare dintre ele citeşte o stranie încordare, de parcă fiecare ar fi fost absorbit numai şi numai de acea viaţă intimă, particulară, ascunsă îndărătul fiecărui chip, şi de nimic altceva.

Omul ăsta e preocupat numai şi numai de probleme băneşti, celălalt de gândul la mâncare, celălalt de femei. Primul l-a înşelat, în dupăamiaza aceea, cu cincizeci de lire pe un altul la bursa de valori, şi e încântat. Al doilea se delectează mintal cu imaginea pateului de ficat şi a sparanghelului, şi nu se poate hotărî care dintre aceste delicatese o să-i producă mai multe plăceri gastrice; în acelaşi timp, al treilea chibzuieşte şansele de a seduce pe soţia prietenului său, care la cina din seara trecută i-a zâmbit cu subînţeles.

David fu şocat de gândul oribil că în mijlocul acelui şuvoi uriaş de viaţă năvalnică şi precipitată, fiecare trăia pentru propriile sale interese, pentru propria sa mulţumire, pentru binele său propriu, numai şi numai pentru sine. Fiecare se gândea numai la el, iar vieţile altora nu reprezentau decât un auxiliar pentru propria sa existenţă; ceilalţi nu contau, conta doar el, el, individul însuşi. Vieţile tuturor celorlalţi au importanţă doar în măsura în care afectează fericirea ta proprie. Şi omul e în stare să sacrifice fericirea şi vieţile altor oameni, e în stare să-i înşele şi să-i escrocheze, să-i extermine şi să-i anihileze, numai şi numai pentru propriul său bine, pentru propriile sale interese, pentru propria lui persoană.

Ideea aceasta îl zdrobea pe David; căută să întoarcă spatele acestui gând,să întoarcă spatele şuvoiului de circulaţie care se învârtea nebuneşte, în cerc. Se îndepărtă repede. O luă în sus pe Haymarket. La colţul cu Pan ton Street, un grup de bărbaţi cântau pe stradă – erau patru la număr – şi se vedea cale de-o poştă că sunt mineri. Erau toţi tineri, stăteau cu capetele apleca te, uitându-se unul la altul, şi frunţile lor aproape că se atingeau. Cântau un cântec în limba gaelică, erau deci mineri din Ţara Galilor. Şi tinerii aceştia welşi, lipsiţi de orice mijloace materiale, cântau pe străzi, în timp ce toată bogăţia şi tot luxul Londrei treceau în goana roţilor pe lângă ei.

O dată cântecul terminat, unul dintre tineri întinse o cutie. Da, era miner. David îşi confirmă bănuiala. Cu toate că hainele îi erau sărăcăcioase şi^iezasortate, arătau foarte curate; îţi făcea impresia că omul ăsta luptă să se menţină la suprafaţă, să nu se lase înghiţit de viitoarea adâncurilor care-l pândeau. David văzu pe faţa lui proaspăt rasă micile cicatrice, acoperite de praf de cărbune, caracteristice minerilor. Lăsă o monedă de un şiling să cadă în cutie. Omul îi mulţumi fără slugărnicie, şi David se gândi mai trist chiar decât înainte că acest şiling a fost poate mai folositor decât toată truda, toate eforturile şi discursurile lui din ultimii cinci ani.

Se îndreptă încet spre staţia metroului din Piccadilly Circus.

Traversă până la staţie, îşi luă un bilet, coborî scările şi se urcă în primul vagon, în faţa lui şedea un muncitor care citea ziarul de searăse oprise chiar asupra relatării discursului lui David, reprodus în ediţiile de seară. Omul buchisea încet şi îşi împăturise ziarul, lăsând să se vadă numai partea pe care o citea. Metroul duduia 'zgomotos, prin tunetele întunecoase în care fiecare sunet se răsfrângea de mii de ori. David se simţi puternic îmboldit să-l întrebe pe muncitor ce părere are despre discurs. Dar până la urmă se abţinu.

David coborî la staţia Battersea şi o porni pe jos spre Blount Street. Era tare obosit când ajunse la imobilul cu numărul 33 şi simţi pur şi simplu o uşurare intrând în casă şi urcând scările cu covor uzat.

Doamna Tucker îl opri la jumătatea scărilor. David se întoarse spre ea când o auzi vorbindu-i prin uşa deschisă a odăii ei de la parter.

— A telefonat doctoriţa Barras, zise ea. V-a căutat de mai multe ori, dar n-a vrut să-mi lase mie vorbă ce doreşte.

— Mulţumesc, doamnă Tucker, zise el.

— A zis să-i telefonaţi când sosiţi, indiferent de oră.

— Bine.

Îşi închipui că Hilda telefonase ca să-i împărtăşească suferinţa, să-şi declare solidaritatea, şi cu toate că-i era recunoscător, nu se simţea într-o dispoziţie potrivită, ca să-i primească condoleanţele.

Dar doamna Tucker insistă:

— I-am promis doamnei doctor că o să-i telefonaţi de cum sosiţi.

— Bine, bine, zise el, şi se întoarse către telefonul aflat pe palier, în spatele lui. Când ceru la centrală numărul Hildei, auzi cum doamna Tucker închide mulţumită uşa.

Nu căpătă prea repede legătura, dar de îndată ce o obţinu, dădu chiar peste Hilda la telefon. Se vedea bine că aştepta lângă aparat.

— Alo, Hilda, tu eşti?

David nu izbuti să-şi alunge oboseala şi plictiseala din glas.

— David, zise ea, te-am căutat toată după-amiaza.

— Da?

— Vreau să te văd, acum, imediat!

David şovăi.

— Lartă-mă, Hildâ, dar în clipa asta sunt foarte obosit; te superi dacă…

— Trebuie să te văd, îl întrerupse ea, e important, urgent!

Urmă un răstimp de tăcere.

— Dar ce este? Întrebă el.

— Nu-ţi pot spune, zău, nu-ţi pot spune prin telefon. Iar apoi, după o pauză: Dar e vorba de soţia ta.

— Cum?

— Da.

David rămase cu receptorul în mână, trezit brusc din oboseală, din inerţie, din orice altă stare.

— Jenny, spuse el mai mult pentru sine.

— Da, repetă Hilda.

Iarăşi o clipă de tăcere, apoi David vorbi repede, aproape incoerent. F

— Va să zică ai văzut-o pe Jenny. Unde e? Spune-mi, Hilda, ştii unde e Jenny?

— Da, ştiu.

Răspunsul Hildei îl stârni din nou.

— Atunci, spune-mi. De ce nu-mi poţi spune prin telefon?

— Trebuie neapărat să vii încoace, răspunse ea pe un ton neutru. Sau dacă vrei, vin eu la tine. Nu-ţi pot spune mai mult prin telefon.

— Bine, bine, se învoi el repede, vin imediat la tine.

Puse receptorul în furcă şi cobori în fugă scările pe care le urcase atât de încet. Ajungând pe Bull Street, opri un taxi. Ceru şoferului să-l ducă în mare viteză până la Hilda. Peste câteva minute, suna la uşa apartamentului ei.

Femeia de serviciu era plecată, aşa că-i deschise chiar Hilda.

David o privi nerăbdător, simţind cât de tare îi bate inima, din curiozitate şi grabă; scrută faţa Hildei.

— Ei? Zise el repede.

De fapt, aproape că sperase s-o găsească pe Jenny în apartamentul Hildei. Poate de aceea îi chemase Hisda la ea. Dar Hilda clătină din cap. Era palidă la faţă şi tristă, şi conducându-l în odaia care dădea spre Tamisa se aşeză; fără să se uite la el.

— Ce este, Hilda? Nu cumva s-a întâmplat ceva rău?

Hilda stătea foarte liniştită şi dreaptă, în rochia ei severă de culoare închisă, cu părul negru, degajat de pe fruntea palidă; mâinile ei frumoase, de o paloare delicată, i se odihneau în poală. Părea că-i e frică să vorbească, şi de fapt asta era şi realitatea. In cele din urmă, îi spuse:

— Jenny a venit astăzi la mine, la clinică.

— E bolnavă? Întrebă David şi se îngrijoră vizibil.

— Da.

— E la spital?

— Da, la spital.

Un răstimp de tăcere. Toată bucuria stârnită în el se prefăcu tot atât de rapid în durere. I se puse un nod în gât.

— Dar ce este? E bolnavă rău?

— Da, e destul We bolnavă, David. Îmi pare tare rău. Hilda evita să se uite la ei. A venit azi după amiază la consultaţiile de la ambulatoriu. Ea nici nu-şi dă seama cât e de bolnavă. Dar a venit pur şi simplu şi a întrebat de mine, pentru că mă cunoştea…

— Dar e grav? Întrebă el îngrijorat.

— Mda, sigur… Ceva intern… Bănuiesc că într-un fel e destul de grav.

David se uită lung la Hilda, dar n-o vedea pe ea, ci pe Jenny. pe biata Jenny, pe micuţa de Jenny. Şi în ochii lui stăruia tristeţea şi o mare tandreţe.

Făcu un gest instinctiv, exclamând:

— Mă duc chiar acum la spital. Să nu mai pierdem nici o clipă.

Vii cuvine, sau să mă duc singur?

— Aşteaptă o clipă, zise ea.

David se opri la jumătatea drumului spre uşă. Hildei îi păliseră până şi buzele; era îngrozitor de necăjită, îi spuse:

— N-am putut să obţin internarea lui Jenny la spitalul Sf.

Elisabeta. Am făcut tot ce-am putut, dar n-am izbutit; e un motiv ascuns, ştii cauza… A trebuit să aranjez, a trebuit s-o trimit… A trebuit s-o internez într-un alt spital, pentru început.

— La ce spital? Întrebă el.

În sfârşit, Hilda îl privi. La urma urmei, trebuia să afle şi el, mai curând sau mai târziu tot avea să ştie, aşa că-i spuse:

— La spitalul Lock, din Canon Street.

La început, David nu înţelese şi se uită lung, cu un fel de mirare, la faţa chinuită a Hildei; dar asta numai timp de câteva secunde. Pe urmă, din pieptul lui izbucni un strigăt de durere, un strigăt inarticulat.

— N-am avut încotro, zise Hilda; şi-şi întoarse ochii, pentru că îi făcea rău să-l vadă suferind.

Se uită pe fereastră către Tamisa, care îşi purta apele bogate la picioarele ei. Fluviul curgea în tăcere şi aceeaşi tăcere domnea şi în cameră. O tăcere care dăinui multă vreme, până ce vorbi David:

— Dar o să fiu lăsat s-o văd?

— Da, asta pot aranja eu. Le dau telefon chiar acum. Şovăi, ferindu-şi şi acum privirea. Sau vrei să vin şi eu cu tine?

— Nu, Hilda, murmură el, mă duc singur.

Rămase locului, în timp ce Hilda puse mâna pe telefon şi vorbi cu medicul-şef. Când îi comunică lui David că totul e în regulă, el îi mulţumi în grabă şi plecă. Se simţea foarte slăbit. O clipă i se păru chiar că o să leşine, şi se agăţă de gardul care înconjura blocul. Nu putea suferi asemenea gesturi; cu atât mai mult cu cât se temea ca nu cumva Hilda să se uite pe fereastră şi să-l vadă; dar ce era să facă, nu se putu stăpâni! Într-un apartament de la parter, un gramofon cânta Tu eşti fericirea inimii mele. Era cântecul la modă, toată Londra se înnebunea după el. Şi-l auzeai peste tot, cântat fie din gură, fie la un instrument, fie pe plăci, îşi aminti că n-a mâncat nimic de la prânz.

„Ar trebui poale să mănânc ceva, ca să nu mă dau în spectacol la spital”, se gândi el.

Luă mina de pe ostreţele gardului şi porni pe splai către o cafenea micuţă din împrejurimi. De fapt era mai mult un adăpost pentru birjari, dar probabil cel care îngrijea localul şi-a dat seama că nu se simte bine şi i-a dat lui David o cafea fierbinte şi un sandviş.

— Cit face? Întrebă David.

— Cinci penny, răspunse omul.

În timp ce bea cafeaua şi mânca sandvişul, îi răsuna într-unâ în cap melodia auzită la gramofon.

Spitalul Lock. Nu era'prea departe, şi un taxi îl duse repede pină acolo. Stătea cocârjat pe perna taxiului – o maşină curată şi nouă. Şoferul aranjase şi un buchet de flori galbene artificiale, într-un vas cromat. În taxi mai stăruia puţin parfum – parfum şi aromă de ţigară. Ai fi zis că florile artificiale exală şi parfumul, şi mirosul de ţigară.

Portarul de la spitalul Lock din strada Canon era un moşneag cu ochelari; era bătrân şi încet, şi cu toate că Hilda dăduse telefon, se produse destulă întârziere. David aşteptă în faţa gheretei portarului până ce bătrânul vorbi prin telefonul interior la salonul respectiv. Pardoseala de mozaic avea un desen cu roşu şi” albastru, şi chenarele pardoselii urcau puţin la baza peretelui, ca să nu se srrnrgă praful acolo.

Liftul urcă încet, scâncind, şi David ajunse în faţa salonului.

Acolo se afla Jenny, soţia lui. Inima începu să-i bată cu o rapiditate care-l sufoca. Intră în urma infirmierei în salon.

Era un salon lung şi alb, cu paturi albe, înguste, de ambele părţi.

Totul era liniştit, totul era alb şi frumos, şi în fiecare pat alb şi frumos se afla o femeie. „ Tu eşti fericirea inimii mele”, răsuna mereu-mereu placa de gramofon în capul lui David.

Jenny! În sfârşit, o văzu pe Jenny, pe soţia lui. Era în ultimul pat, ultimul pat alb şi frumos, îndărătul unui paravan alb şi frumos.

Faţa cunoscută şi dragă a soţiei lui, a lui Jenny, îi apăru în mijlocul frumuseţii stranii şi impunătoare a salonului alb. Simţi o strângere de inimă, iar zvâcnirile din piept îl sufocau. Tremura din tot trupul.

— Jenny! Şopti el.

Infirmiera salonului îi aruncă o privire lui David, şi apoi îl părăsi. Ieşi cu buzele strânse pungă, legănându-şi şoldurile.

— Jenny, şopti el din nou.

— Ştiam eu că o să vii, zise Jenny, şi-i zâmbi, fără vlagă cu surâsul acela întrebător şi îmbietor de altădată.

Lui David i se frânse inima, nu fu în stare să rostească o vorbă, şi căzu moale pe scaunul de lângă patul ei. Cel mai rău îi făceau ochii fetei – parcă ar fi fost ai unui câine bătut. Pe obraji se răspândise o plasă de vinişoare roşii. Buzele îi erau palide. Era încă frumoasă şi nu părea îmbătrânită, dar frumuseţea ei era puţin buhăită. Avea expresia tragică a unei persoane de care s-a slujit multă lume.

— Da, zise ea, ştiam eu că ai să vii. Nostim, cum m-am dus s-o v|d pe doctoriţa Barras, dar când m-am îmbolnăvit n-am vrut să mă duc să consult un străin. Şi auzisem de Hilda Barras. Şi prin faptul că fusesem prieteni cu ea la Sleescale, orişicât… Da, şi chiar am găsit-o! Da, şi ştii, m-am gândit eu că ai să vii şi tu.

David îşi dădu seama că e buciţroasă că-I vede, dar că nu încearcă nici măcar o urmă din emoţia care-l ardea pe el. Se bucura de revedere, Iară prea mare entuziasm şi cu un aer uşor vinovat. Făcu un efort să vorbească.

— Te simţi bine aici?Întrebă el.

Jenny roşi, puţin ruşinată de ceea ce pe vremuri ar fi numit ea „poziţia ei”. Foarte stânjenită, îi răspunse:

— A, da, chiar foarte bine. Ştiu că e salonul săracilor, dar infirmiera e aşa de drăguţă! O adevărată lady.

Vocea lui Jenny era puţin îngroşată. Pupila unuia dintre ochii aceia de câine bătut era dilatată, neagră, mult mai mare decât cealaltă.

— Mă bucur că te simţi-bine.

— Da, zise ea. Deşi niciodată nu mi-au plăcut spitalele. Miaduc aminte când şi-a rupt tăticu piciorul.

Jenny îi zâmbi iar, şi zâmbetul ei îi făcu de-a dreptul rău lui David – iarăşi avea aerul de câine bătut care se gudură. Cu glas scăzut, David îi spuse:

— Dar ai fi putut să-mi scrii, Jenny.

— Am citit despre tine, îi răspunse ea. Am citit o mulţime despre tine prin jurnale. Ştii, David – şi glasul lui Jenny se învioră deodată – ştii că o dată ai trecut pe lângă mine pe stradă? Era pe Ştrand; ai trecut aşa, mai-mai să mă atingi, nu alta.

— Şi de ce nu m-ai strigat?

— Mde.~. Întâi am vrut să te strig, şi pe urmă m-am răzgândit.

Se îmbujora iarăşi puţin. Ştii, eram cu cineva.

— Înţeleg, zise el.

Un răstimp de tăcere.

— Şi va să zică tot timpul ăsta ai fost la Londra, zise el într-un târziu.

— Da, da, încuviinţă ea cu umilinţă.,A ajuns să-mi placă la nebunie Londra. Restaurantele şi magazinele, şi toate chestiile astea. M-am descurcat binişor, chiar foarte bine. N-aş vrea ca tu să crezi c-am avut tot timpul ghinion. Uneori mi-a mers chiar foarte bine.

Jenny făcu o pauză, întinse mâna să ia ceaşca ţie lângă pat. David se repezi s-o ajute şi i-o dădu în mână.

— E nostimă, zise ea. Parc-ar fi un ibric.

— Ţi-e sete?

— Nu, numai că mă doare stomacul. Cred că o să mă fac repede bine. O să mă opereze doctoriţa Barras, când m-oi mai întrema.

Şi Jenny spuse acest lucru cu oarecare mândrie.

— Da, Jenny, încuviinţă David.

Jenny îi dădu înapoi ceaşca şi se uită la el. Dar ceva din privirea lui o făcu să-şi plece ochii. Iar se lăsă tăcere.

— Lartă-mă, David, zise ea într-un târziu. Lartă-mă că m-am purtat urât cu tine.

Şi în ochii ei se iviră lacrimi. David nu putu să rostească un cuvânt. După un scurt răstimp, şopti:

— Lasă, Jenny, te faci tu bine. Eu numai asta doresc.

Jenny întrebă pe un ton fără expresie:

— Tu ştii ce salon e ăsta?

— Da.

Şi iar tăcere. Apoi fata vorbi din nou:

— Trebuie să mă trateze înainte de operaţie.

— Da, Jenny.

Si în pauza care urmă din nou, Jenny izbucni în plâns. Plânse fără zgomot, cu faţa înfundată în pernă.,Lacrimile izvorau, fără zgomot, din ochii ei de câine bătut.

— Vai, David, icni ea deodată, sufocându-se, mi-e ruşine să mă uit la tine.

Îşi făcu apariţia infirmiera.

— Ei, haide, acuma gata, zise ea. Cred că pentru astă-seară e de-ajuns.

Şi rămase acolo, impunătoare ca un jandarm.

David zise:

— Am să mai vin pe la tine, Jenny, chiar mâine.

Fata îi zâmbi printre lacrimi.

— Da, David, vino mâine, te rog.

David se ridică, apoi se aplecă asupra ei şi o sărută.

Infirmiera îl conduse pâna la uşa batantă. Cu multă răceală, îi spuse:

— Nu ştiţi că nu e prea recomandabil să sărutaţi bolnavele din salonul acesta?

David nu răspunse. Ieşi din spital. Afară, pe Canon Street, o flaşnetă cânta Tu eşti fericirea inimii mele.