CAPITOLUL XXVI.

Dar Arthur greşea. Din când în când se mai întâmpla ca faptele să zdruncine logica. Şi tocmai de aceea, evenimentele din seara zilei de 14 decembrie nu trebuie* neapărat să fie interpretate ca o infirmare a judecăţii sănătoase a lui Arthur. Ele nu au făcut altceva decât să se producă.

Întrunirea de la institut avu loc la ora şase. Nu dură mult, Heddon avu grijă ca întrunirea să nu dureze mult. Politica lui era cum nu se poate mai clară. El nu dorea tulburări, nu voia să intre în nici un bucluc. Fondurile sindicatului erau din nefericire atât de scăzute în momentul acela, încât nu ar fi putut să facă faţă unei situaţii mai grele. Intenţia lui era să-l intimideze pe Arthur, să-l lase în nesiguranţă, să-l facă să fiarbă în zeama lui douăzeci şi patru de ore, ca după aceea, în ziua următoare, Heddon să poată încheia cu el un târg cât mai avantajos, tocmindu-se la sânge. Săebţină reprimirea lui Bert Wicks la lucru, o compensaţie şi încă ceva în plus, aşa ca să tragă mai greu la cântar. Prin politica lui, Heddon urmărea în primul rând să ajungă odată acasă, să-şi schimbe ciorapii uzi, da t fiind că-i transpirau cumplit picioarele, să-şi bea ceaiul, în ciorapi uscaţi şi cu picioarele în papuci de casă, şi pe urmă să se înfunde într-un jilţ la gaura sobei, cu pipa în gură. Heddon nu mai era chiar aşa de tânăr, ambiţiile lui se stinseseră, ura lui din tinereţe ardea acum doar ca un foc mocnit. Politica lui Heddon, şi acum destul de viguroasă, era determinată mai puţin de capul lui, cât de picioare.

Dădu peste cap lucrările întrunirii, îl repezi pe Jake Wicks, sprijini părerile exprimate concis de Harry Ogle, şi apoi se grăbi să prindă trenul de Tynecastle la 18,45.

Ieşind, Heddon se opri o clipă pe treptele institutului, uimit de proporţiile mulţimii adunate afară. „Ce dracu! Se gândi el, ce i-o fi apucat să vină aici?” Erau ca la vreo cinci sute de oameni, care stăteau acolo, în picioare, se învârteau prin preajma institutului, aşteptau şi vorbeau între ei. Majoritatea erau şomeri.

Văzând această adunare, Heddon se simţi obligat să ia cuvân t u 1.

Îşi înfundă mâinile în buzunare, împinse capul înainte <§i declară scurt:

— Acuităţi, băieţi! Tocmai am ţinut o întrunire, ca să dicutăm cazul petrecut astăzi. Nu putem permite ca vreun membru al sindicatului nostru să fie persecutat. Eu nu voi accepta nici o concediere nedreaptă. Dar între timp am suspendat dezbaterile, pentru o chestiune de procedură. Mă întorc mâine, să continuăm negocierile.

Asta-i tot, băieţi.

Şi, cu gestul lui abrupt, obişnuit, Heddon cobori scările şi se îndreptă spre gară.

Intrând pe Freehold Street, Tom Heddon fu întâmpinat cu urale. Pentru aceşti oameni, Heddon întruchipa o speranţă, o speranţă vagă, mai mult o iluzie, lucru de care îşi dădeau şi ei foarte bine seama, şi totuşi era o speranţă. Pentru ei, Tom Heddon însemna tutun, bere, un pat ca lumea, îmbrăcăminte călduroasă şi slujbă.

Astea erau, cel puţin în parte, motivele pentru care îl întâmpinară cu urale. Dar uralele nu erau prea puternice, şi simţeai în ele vlăguirea, o notă adâncă de nemulţumire şi nelinişte.

Când Jake Wicks ieşi din institut, cinci minute după plecarea lui Heddon, înfăţişarea lui arăta destul de limpede că el unul e departe de a fi mulţumit. Cobori încet scările, cu aerul unui om j ignit, şi fu imediat înconjurat de cei care aşteptau nerăbdători să afle noi amănunte despre cele întâmplate. Toată lumea voia să ştie ce-a fost, şi mai curioşi decât toţi erau Jack Reedy şi băieţii din ceata lui. Ceata lui Jack Reedy făcea parte dintre oamenii care stăteau acolo în aşteptare, şi totuşi, parcă nu făceau parte dintre ei. Băieţii din ceata lui erau poate niţel altfel. Erau tineri, foarte tăcuţi şi toţi cu ţigara-n gură. Ciudat era că semănau oarecum între ei, aveau pe faţă acelaşi aer împietrit, nepăsător, ca şi cum totul ar fi fost indiferent pentru oricare dintrei ei. Faţa lui Jack exprima tocmai acest lucru – era faţa omului care odinioară se frământase mult, dar acum nu se mai sinchisea de nimic. Toate trăsăturile de pe chipul lui Jack curgeau în jos, erau trăsături crispate şi contorsionate. Faţa îi era suptă în dreptul tâmplelor şi sub pomeţi, şi foarte palidă, singura parte mai colorată fiind pata galbenă de nicotină din colţul buzei de sus. Dar lucrul cel mai deosebit de pe chipul lui Jack Reedy era încordarea; era o faţă atât de încordată, de îndârjită, încât nu-ţi puteai închipui că un zâmbet ar înflori vreodată pe ea. Aveai impresia stranie că dacă faţa lui Jack ar fi încercat să zâmbească, s-ar fi frânt în bucăţi.

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Jack, făcându-şi loc cu umerii, ca să vină mai în faţă.

Jack Wicks se uită la Jack Reddy şi la Wood, şi la Slattery, şi la Cha Leeming, care stătea nemişcat lângă el.

— Ia închipuie-ţi! Pufni el batjocoritor. Tom ăsta a încurcat toate lucrurile.

Şi cu multă aprindere, Jack Wicks le povesti ce s-a întâmplat la întrunire.

— Dar n-a zis nimic despre subvenţiile pentru şomeri? Întrebă Harry Kinch, care se afla la marginea gloatei.

— Aş, pe dracu! Făcu Jack.

O tăcere grea, încărcată de amărăciune şi ostilitate, se lăsă asupra muncitorilor. La începutul lunii li se redusese ajutorul de şomaj şi se desfiinţase complet subvenţia provizorie.

Faţa încordată a lui Jack se întoarse către Jack Wicks: chipul lui impasibil avea acum un aer de-a dreptul impresionant. Cu glasul lui aspru şi agresiv, întrebă:

— Dar ce-a zis, nu cheamă muncitorii la grevă?

— Nici prin cap nu-i trece să facă una ca asta, răspunse Jack, spumegând de indignare. A început şi ăsta să tremure de frică. Nu vrea să facă nimic.

— Nu vrea să facă nimic? Repetă Jack, mai mult pentru sine. Ei bine, atunci trebuie noi să facem ceva!

— O manifestaţie! Comentă batjocoritor Jack – şi cu asta, propunerea manifestaţiei căzu baltă.

Mai organizaseră o manifestaţie în săptămâna aceea, o demonstraţie a şomerilor, şi procesiunea se îndreptase, cu steagul roşu în frunte, către bărăganul Snook, însoţită de jandarmi călări. Se ţinuseră discursuri. Fusese înălţător. Jandarmii călăreau alături de ei, foarte prietenoşi, şi totul se desfăşurase splendid, fără să i se întâmple nimănui nimic. Dar nu, Jack avea gânduri negre, negre de tot. Chestii dintr-astea n-aveau nici un rost, absolut nici un rost. El voia acţiune, trebuia neapărat să pornească o acţiune, întreaga lui fiinţă cerea acţiune. Până atunci se legănase în iluzia că Heddon o să pună muncitorii să declare grevă, sub pretextul concedierii tânărului Wicks. O grevă însemna o acţiune de masă, şi acţiunea de chiar câteva sute de oameni fără lucru, asta nu avea nici o importanţă; dar când toată lumea părăsea lucrul, asta da, asta însemna ceva; însemna că se duce dracului mina Neptun, însemna că le arată ei patronilor, însemna o acţiune, da o acţiune! Şi când colo, poftim, nu mai avea să fie nici o grevă!

Fruntea lui Jack se încruntase atât de tare, de parcă l-ar fi durut.

Părea un om lipsit de puterea gândirii, care se străduieşte să înţeleagă ceva de neînţeles.

— Întrunirea aia a voastră n-a fost bună de nimic, mormăi el.

Trebuie să ţinem încă o întrunire. Trebuie să facem ceva! Pentru numele lui Dumnezeu, daţi-mi şi mie o ţigară!

Wood îi întinse o ţigară. Ţigara asta, ca şi celelalte, proveneau de la un automat de ţigări, pe care Wood se pricepea să-l pună în funcţiune fără bani. Slattery îi oferi un chibrit aprins, apărându-l cu mâna de bătaia vântului. Jack nu făcu decât să-şi aplece capul palid, de culoarea osului gol. Trase fumul adânc în piept. Apoi se uită la muncitorii strânşi de jur împrejur şi ridică glasul.

— Ascultaţi, băieţi, zise el, ţinem un miting de masă, la ora opt.

Aţi înţeles? Spuneţi şi voi mai departe. Miting de masă, la ora opt.

Şi aşa se răspândi vorba din om în om, dar Jack Wicks protestă, pe jumătate speriat, pe jumătate linguşitor:

— Jack dragă, ai şi tu grijă, vezi ce faci!

— Ia dă-o-n mă-sa de treabă! Replica Jack, cu glasul lui nepăsător. Dacă vrei, n-ai decât să stai acasă. Sau du-te şi tu la spital, după Bert.

Faţa greoaie a lui Jake roşi. Nu răspunse nimic. Niciodată nu era bine să-l contrazici pe Jack sau să-i răspunzi.

— Haideţi! Le strigă Jack celorlalţi. Ce, aveţi de gând să ardeţi gazul aici toată seara?

Şi Jack porni, în fruntea gloatei, şchiopătând. Se îndreptă către circiuma Bun găsit, luând-o pe Cowpen Street în jos. Nu se deranja să împingă uşile batante ale cârciumii cu mâna: intră cu umărul în ele, şi trecu dincolo. La fel făcură şi ceilalţi.

Primul salon era ticsit. Bert Amour servea chiar el la tejghea.

De mulţi ani ţinea Bert circiuma asta; stând mereu îndărătul tejghelei, părea un copac crescut acolo, îl ştia toată lumea: cu faţa ca alama, cu părul pleoştit şi o şuviţă umedă pe frunte, răsucită ca un cârlionţ, de parcă l-ar fi lins viţeii.

— Bună, Bert! Zise Jack, cu o familiaritate de rău augur. Ce bem, băieţi?

Fiecare spuse ce vrea să comande, şi Bert le turnă în pahare.

Nimeni nu plăti, şi Bert zâmbi de parcă ar fi avut un junghi în inimă.

— Umple-le bine, Bert! Tună Jack, şi cârciumarul tresări.

Faţa lui părea mai mult ca oricând de culoarea alamei. Dar le mai umplu încă o dată, până la buză. Tocmai pentru că Bert Amour stătea de atâţia ani îndărătul tejghelei de la Bun găsit se pricepea aşa de bine să umple ochi paharele şi s.ă zâmbească fără a crâcni. Negoţul de băuturi spirtoase are şi el ciudăţeniile lui. Şi pentru Bert era de o mie de ori mai bine să fie în relaţii de prietenie cu Jack Reedy şi cu gaşca lui.

— Mare porcărie, mă Jack! Încercă Bert un început de conversaţie. Chestia cu tânărul Bert Wicks.

Jack se prefăcu a nu auzi, dar Cha Leeming se aplecă politicos peste tejghea.

— Da ce ştii tu, bă?

Bert se uită la Cha Leeming şi i se păru că e mai înţelept să nu bage în seamă observaţia. Cha semăna leit cu taică-su, Leeming Boxerul; atâta doar, că Cha fusese pe front, şi asta îl ancorase în actualitate, Luptând în război, căpătase şi el o medalie oarecare, şi săptămâna trecută, după manifestaţia de pe bărăganul Snook, Cha legase decoraţia de coada unui câine de pripas. Javra alergase prin tot oraşul, târând frumoasa distincţie militară prin noroi, şi Cha botezase jigodia cu numele de Bravul Erou. Pentru o chestie dintr-astea, un om putea să ajungă şi la închisoare. De fapt, Bert se gândi că acolo o să şi ajungă Cha într-o bună zi.

Bert Amour întinse mina ca să ia sticla de whisky, dar înainte de a ajunge la ea, Jack ridică sticla de pe tejghea şi se duse Ia o masă din colţul încăperii, îl urmară cu toţii, în jurul mesei se mai găseau vreo câţiva muncitori, dar le făcură imediat loc, Jack se aşeză împreună cu gaşca Lui şi începură să parlamenteze. Bert se uită la ei tot timpul cât vorbiră; ştergând tejgheaua, îi supraveghea.

Statură acolo la masa din colţ, discutară, băură, până terminară toată sticla. Şi cu cât stăteau mai mult acolo, cu atât se strângeau mai mulţi oameni în jurul lor. Şi toţi ascultau, vorbeau şi dădeau pe gât pahar după pahar. Se stârni o gălăgie infernală. La urmă părea că vorbesc toţi o dată, că se ceartă pe rupte -^ dezbătând capul lui Wicks, lipsa de iniţiativă a lui Heddon, reducerea subvenţiei, speranţele lor legate de noua lege privitoare la minele carbonifere. Toţi vorbiră, în afară de Jack Reedy. Jack stătea Ia masă, cu ochii stinşi, aţintiţi în gol, drept înainte. Nu era beat. Jack putea să bea oricât fără să se îmbete, şi tocmai asta era nenorocirea, îşi strânse buzele, reducându-le la o simplă linie, şi-şi încleşta spasmodic fălcile, de parcă ar fi muşcat din propria lui nemulţumire. Viaţa pe care o dusese plămădise în Jack Reedy această nemulţumire cumplită; totul în el era numai durere, ochii lui îndureraţi erau aţintiţi asupra unei lumi în care domnea durerea. Firea lui Jack fusese modelată în tiparul catastrofei miniere, a războiului şi a păcii care i-a urmat, cu înjosirea şi mizeria şomajului, a cozilor pentru ajutorul de şomaj, cu furtişagurile, expedientele, amanetarea obiectelor din casă la Muntele de Pietate, sălbăticia mizeriei şi lipsurilor, pustiul din suflet, care era mai greu de îndurat chiar decât însăşi foamea.

Şi toată vorbăria din jurul lui îl împingea la disperare, erau doar vorbe mari şi late, lăudăroşenie goală. Acelaşi lucru avea să se producă şi la întrunirea de Ia ora opt – vorbe şi iar vorbe, care nu însemnau nimic, care nu duceau la nimic, care nu realizau nimic. 11 năpădi o deznădejde cumplită.

Şi tocmai atunci, în timp ce stătea acolo,.la masă, uşile se deschiseră brusc, şi în circiumă năvăli Harry Kinch. Harry era nepotul acelui Will Kinch care năvălise la rândul Lui în circiuma Bun/ găsit cu atâţia ani în urmă, când Ramage îi refuzase „bucăţica de carne” pentru micuţa Alice. Dar între ei era o deosebire. Harry urmărea politica cu mult mai multă pricepere decât Will. Ţinea în mână ediţia de seară a ziaruluiargus. Se opri o clipă în faţa asistenţei şi apoi strigă:

— Uitaţi, băieţi! Scrie şi în ziar. În sfârşit, s-a aflat! Glasul lui răsună spart. Ne-au vândut… Ne-au tras pe sfoară!

Toţi se întoarseră către Kinch.

— Ce-i, mă? Întrebă greoi Slattery. Ce s-a întâmplat, măi Harry?

Harry îşi dădu la o parte de pe frunte părul răvăşit.

— Scrie în ziar… Proiectul de lege… Cea mai mare cacialma din ultimii ani! Nu ne-au dat nimic, băieţi. Nici un capăt de aţă…

Şi din nou Harry Kinch nu mai găsi cuvinte ca să-şi exprime nemulţumirea.

Se aşternu o tăcere de moarte în încăpere. Toţi ştiau ce li se făgăduise, în sinea lui, fiecare muncitor aflat acolo îşi legase toate nădejdile de acel proiect de lege. Primul care se mişcă fu Jack Reedy.

— Cum naiba? Zise el. Ia arată-ne ziarul!

Luă ziarul şi se uită la el. Toţi se îmbulziră, se aplecară cu gâturile întinse, să vadă jurnalul, în care, cu litere de-o şchioapă, era dată pe faţă trădarea împotriva lor.

— Cum naiba? Zise iarăşi Jack. Chiar aşa e!

Atunci sări în picioare Cha Leeming, cam ameţit de băutură şi furios.

— E prea de oaie! Strigă el. Noi n-o să îngăduim una ca asta!

Toată lumea începu să vorbească deodată, se stârni un vacarm cumplit. Ziarul trecu din mână în mână. Jack Reedy stătea acum în picioare, reţinut, cu sânge rece. În mijlocul haosului general, el văzu prilejul care i se oferea. Ochii lui stinşi se învăpăiară.

— Mai toarnă-mi un whisky! Porunci el. Repede! Dădu paharul pe gât. Se uită pe rând la oameni. Apoi strigă: Eu mă duc la institut! Care vrea, poate să vină după mine.

Se înălţă un alt strigăt de răspuns. Toată lumea veni după el.

Oamenii se îmbulziră să iasă din circiumă, trecând prin întunecimea străzii Cowpen, pe care răbufnea câte-o rafală de vânt, şi, în frunte cu Jack Reedy, se îndreptară în corpore spre institut.

În faţa institutului se mai strânseseră şi alţii – majoritatea minerilor mai tineri de Ia Neptun care şomau, toţi muncitorii concediaţi la început. Şi nu era unul printre ei pe care vestea să nu-l fi adus într-un hal făr'de hal de deznădejde. Noutatea străbătuse mahalaua Teraselor cu viteza fulgerului; vestea aceasta însemna stingerea definitivă a tuturor speranţelor lor.

Jack urcă în fugă scările institutului şi se întoarse cu faţa spre mulţime. Deasupra uşii se afla un glob, cu un bec electric proeminent ca o pară galbenă atârnând la capătul unei ramuri puternice, îşi arunca lumina drept pe faţa încordată a lui Jack. Strada era aproape cufundată în întuneric; felinarele nu aruncau decât nişte rotocoale mici, cu un licăr palid.

Jack stătu un minut încheiat, cu faţa la oamenii învăluiţi de întuneric, whiskyul pe care-l băuse îi concentrase nemulţumirea şi duşmănia, prefăcându-le în venin; tot trupul îi pulsa, intoxicat de această amărăciune otrăvită. Simţea că se apropie momentul lui de glorie, momentul pentru care suferise, pentru care se născuse.

— Tovarăşi! Strigă el, am aflat chiar acum vestea. Am fost traşi pe sfoară. Şi-au bătut joc de noi, ca şi de Heddon. Ne-au învârtit pe degete, ca întotdeauna. Şi asta în ciuda tuturor promisiunilor pe care ni le-au făcut! Jack Reedy răsuflă greu, chinuit, ochii lui revărsându-şi mereu văpaia către mulţimea adunată. Ei n-au de gând să ne vină în ajutor! Nimeni n-o să ne vină în ajutor! Nimeni! Ascultaţi-mă pe mine! Nimeni! Trebuie să ne ajutăm singuri. Şi dacă noi nu ne ajutăm, atunci n-o să ieşim niciodată din mocirla asta împuţită, în care ne-a azvârlit capitalismul. Dumnezeule, dar voi nu vedeţi, oameni buni, că tot sistemul ăsta economic e putred ca bălegarul?

Ei au bani, ei au automobile, case frumoase, covoare pe jos, şi toate astea plătite cu sângele şi sudoarea pe care ni le storc nouă! Noi trudim şi noi asudăm pentru ei. Şi în schimb ce căpătăm? Noi nu căpătăm nici măcar mâncare, băieţi, nici foc, nici haine ca lumea, nici ghete pentru copiii noştri. Şi cum se întâmplă ceva mai rău, gata, ne azvârle în stradă! Ne azvârle în stradă, ca să mâncăm numai pâine şi margarina, şi nici măcar aia să nu fie de ajuns ca să ne hrănim muierile şi plozii! Să nu-mi ziceţi mie că astea toate se întâmpâă pentru că nu sunt bani! Ţara e plină ochi de bani, crapă băncile de atâta bănet adunat, milioane şi milioane de lire. Să nu-mi ziceţi mie că astea toate se întâmplă pentru că nu e mâncare. Ei aruncă înapoi în mare, peştele prins, ard cafeaua şi griul, taie porcii şi-i lasă să putrezească, şi noi aicea murim de foame. Dacă asta e o orânduire bună, băieţi, atunci să mă trăsnească Dumnezeu aici, în faţa voastră!

Şi Jack Reedy iarăşi răsuflă cu un oftat. Apoi continuă cu vocea mai puternică: Noi n-am văzut ce avem de făcut nici atunci când s-a întâmplat nenorocirea din mina asta împuţită, şi au murit o sută de oameni. Noi n-am văzut ce avem de făcut nici în timpul războiului, când tot ei au ucis milioane de oameni. Dar, pe Dumnezeu, acuma vedem ce avem de făcut! Aşa nu mai putem să rămânem, băieţi!

Trebuie să facem ceva! Trebuie să le arătăm noi lor, băieţi! Trebuie neapărat să facem ceva! Trebuie! Ascultaţi-mă pe mine, trebuie!

Dacă nu facem nimic, atunci putem să rămânem toată viaţa să putrezim în iad. Glasul lui răsuna acum sălbatic, înnebunit, într-un ţipăt: Eu am de gând să fac ceva, băieţi, şi care vrea, poate să vină după mine. Eu am să fac începutul chiar în clipa asta! Am să mă duc şi am să le arăt eu lor, acolo, la mina Neptun, unde i-au omorât pe fraţii mei. Am să mă duc şi am să distrug mina, băieţi! Am să le plătesc şi eu pentru toată supărarea pe care mi-au făcut-o! Veniţi după mine, sau nu veniţi?

Gloata scoase un urlet. Aţâţaţi de cuvintele lui Reedy, oamenii se strânseră în jurul lui în timp ce cobora repede scările şi formară un fel de gardă, escortându-l în josul străzii. Unii, îngroziţi, se retraseră şi se pierdură înspre mahalaua Teraselor. Dar cel puţin o sută de oameni i se alăturară lui Jack. Porniră cu toţii spre mina Neptun, exact ca mulţimea care se îndreptase cu douăzeci de ani mai înainte spre prăvălia lui Ramage. Dar de astă dată erau mult mai mulţi oameni atraşi în această mişcare, mult mai mulţi. Şi mina reprezenta o atracţie mai puternică decât măcelăria lui Ramage.

Mina era focarul, era centrul în care se strângeau tumultul şi furia din sufletele lor. Mina era o arenă, un amfiteatru. Şi în praful negru care acoperea această arenă, acest sumbru amfiteatru, se amestecau viaţa şi moartea, truda şi salariile, sudoarea şi sângele.

Oamenii năvăliră unul după altul în curtea minei, conduşi de Jack Reedy. Domnea tăcerea în curte, birourile erau închise şi puţul se căsca, întunecat, ca intrarea într-un mormânt mare şi gol. Nu erau muncitori în subteran, acum nu se mai lucra în schimb de noapte, nu se afla nici ţipenie de om în toată mina. Chiar şi instalaţiile de la gura minei păreau pustii, cu toate că muncitorii de serviciu pentru securitatea minei, cei de la pompe, se aflau acolo. Aceştia erau Joe Davis şi Hugh Galton. Stăteau în camera maşinilor, dindărătul vestiarelor.

Mulţimea se scurse către camera maşinilor, în care se găseau Davis şi Galton. Galton fu primul care-i auzi venind. Una dintre ferestrele sălii maşinilor era pe jumătate deschisă, ca să mai iasă căldura şi mirosul de ulei încins, iar Galton, un bătrânel cu o barbă scurtă, căruntă, îşi scoase capul afară pe fereastră.

Mulţimea se strânsese între timp în jurul sălii maşinilor – o ceată de o sută de oameni, cu feţele îndreptate în sus, spre Galton, care stătea la fereastra înaltă de deasupra lor.

— Ce este? Strigă Galton.

Înălţându-şi faţa spre el, Jack Reedy îi spuse:

— Coboară! Vrem să vii aici!

— Dar pentru ce? Întrebă Galton.

Jack repetă pe un ton de moarte:

— Coboară! Vino încoace, că n-o să ţi se întimple nimic!

Drept răspuns, Galton trase capul înapoi şi închise fereastra.

Urmă o pauză de vreo zece secunde, în care nu se mai auzi decât duduitul rar al motoarelor de la pompe. Apoi Cha Leeming scoase un urlet şi aruncă o cărămidă. Geamul sări în ţăndări, şi zgomotul sticlei sparte răsună mai tare decât duduitul şi bubuitul motoarelor de la pompă. Acesta fu momentul hotărâtor. Jack Reedy urcă în fugă scările de la sala maşinilor, urmat de Leeming şi de alţi zece mineri.

Intrară cu forţa în sală.

Înăuntru era foarte cald, atmosfera era scăldată într-o lumină puternică, miros de ulei încins şi zgomotul vibraţiilor.

— Ce naiba mai e şi asta? Întrebă Joe Davis.

Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, îmbrăcat într-o salopetă albastră cu mânecile suflecate, şi cu nişte cârpe înfăşurate în jurul gâtului. Până atunci lustruise toate alămurile din încăpere cu prafuri de curăţat şi parafină.

Jack Reedy se uită la Joe Davis, pe sub cozorocul de la şapcă, îi spuse grăbit:

— Nu vrem să vă facem nici un rău, nici unuia, nici celuilalt.

Vrem doar să ieşiţi afară. Ieşiţi, aţi înţeles?

— Ce, am căpiat? Întrebă Joe Davis.

Jack făcu un pas înainte. Privindu-l cu grijă pe Joe Davis, Jack îi spuse:

— Ieşiţi de aicea, aţi înţeles? Oamenii vă cer să ieşiţi!

— Care oameni? Întrebă Joe Davis.

Atunci Jack se repezi la Joe Davis şi-l apucă de mijloc. Se încleştară şi se luară la trântă. Se luptară şi se zbătură un timp destul de îndelungat, toată lumea stând şi uitându-se la ei. În toiul luptei, răsturnară cutia cu parafină. Era o cutie mare de tinichea, şi parafina se vărsă pe grătar şi se scurse în cutia cu cârpe de şters; numai Slattery văzu parafina scurgându-se pe cârpele aruncate, toţi ceilalţi urmindu-i pe beligeranţi; cu un gest aproape reflex, Slattery îşi scoase chiştocul de ţigară din gură şi-l aruncă peste cârpe. Ţigara aprinsă căzu drept în mijlocul lăzii. Numai Slattery o văzu căzând, pentru că exact în clipa aceea Davis alunecă şi căzu la pământ, iar Jack veni peste el. Mulţimea se repezi înainte. Oamenii îl înşfăcară pe Davis, şi apoi se repeziră la Galton şi-i scoaseră pe amândoi afară din sala maşinilor.

Tot restul se întâmplă cât ai clipi din ochi. Nimeni nu făcu vreo acţiune specială. Dar toţi laolaltă făcură tot ce s-a făcut: aruncară uneltele, tijele, liniile de măsurat, cogeamitea barosul, ba chiar şi cutia cu praf de curăţat printre pistoanele lucioase, care se mişcau alene. De fapt, barosul produse stricăciunea cea mare. Lovi biela, se învârti într-o parte şi dădu peste cilindrul pricipal. Îl făcu să crape şi apoi căzu, cu un zgomot infernal în lagărul pompelor. Se auzi un scrâşnet îngrozitor, şi aburii începură să fisâie. Toată maşinăria aceea se răsuci, tremură şi se bloca într-o hărmălaie oribilă. Sala maşinilor se cutremură o dată din temelie, şi apoi se linişti.

Apoi Slattery strigă, de parcă ar fi făcut cine ştie ce descoperire:

— A luat foc! Dumnezeule! Uitaţi-vă, a luat foc acolo!

Se uitară la lada cu cârpe, din care ţâşneau flăcările, şi se uitară şi la motoarele pompelor, amuţite într-o tăcere de moarte. Apoi se îndreptară spre uşă. Se strecurară afară, îmbulzindu-se cuprinşi de panică. Jack Reedy rămase ultimul. El avea totdeauna câte-un gând năstruşnic. Se îndreptă către rezervorul de ţiţei şi dădu drumul la robinet. Timp de un minut, privi cum se scurge ţiţeiul întunecat.

Privirea lui era palidă, rece, dar oglindea triumful urii. În sfârşit, făcuse ceva. Făcuse ceva. Ieşi repede afară şi trânti uşa.

Afară îi găsi pe oameni adunaţi în curte. La început nu se văzu nici o flacără, doar nişte vălătuci de fum, dar ciirând izbucniră şi flăcările, limbi mari de flăcări.

Se retraseră puţin în faţa flăcărilor, care le luminau feţele în amfiteatrul întunecat, alcătuit de instalaţiile de la gura minei. Prin răcoarea nopţii ajungeau până la ei valuri de fierbinţeală. Apoi, când flăcările se înălţară spre acoperişul uzinei electrice, începură să trosnească ţiglele. Era ceva nemaipomenit în acest trosnet. Ţiglele săreau de pe acoperiş, ca nişte boabe de mazăre de pe o tobă – una, două, trei, până la urmă o adevărată grindină de ţigle începu să se abată asupra lor, fiecare descriind o curbă frumoasă prin aer, ca gloanţele trasoare, şi apoi spărgându-se pe pardoseala de ciment din curte.

Muţimea continuă să se retragă, împingându-se spre zidurile administraţiei. Ieşi apoi pe poarta minei, aflându-se din nou în strada Cowpen. Acolo muncitorii îi eliberară pe Galton şi Joe Davis. Acum totul era în regulă, în absolută regulă. Galton se repezi la administraţie, alergă la telefon. Nimeni nu-l opri. Totul era în regulă.

Acum era absolut totul în regulă; urmă iarăşi o grindină de ţigle, apoi luă foc şi începu să trosnească sala în care se ţineau lămpile. Galton începu să dea telefoane, furios, îi telefona lui Arthur, lui Armstrong, la pompierie. Telefona şi la sediul sindicatului din Tynecastle. Lăsă vorbă la cetrala telefonică să anunţe toate autorităţile din ţinut care puteau fi de folos într-o situaţie îngrozitoare ca aceasta. Pe urmă ţâşni afară din birou, să vadă ce se mai poate face. Când dădea buzna pe uşă, ieşind din nou în curte, o ţiglă înroşită în foc îi vâjâi pe lângă ureche. Doar două degete mai încoace să fi trecut, şi-i sfărâma ţeasta.

Ţigla se sparse pe podeaua administraţiei, şi cioburile se răspândiră săltăreţ. O bucăţică mică sări drept în coşul de hârtii. De aici luă foc şi administraţia.

Totul se întâmpla cu ofepeziciune uimitoare. Din ce în ce mai mulţi muncitori începură să umple curtea minei – Forbes, supraveghetorul, Harry Ogle, câţiva funcţionri şi nişte mineri mai bătrâni.

Mai târziu veni şi poliţia – plutonierul Roddam şi vreo zece vardişti, în pas alergător. Galton li se alătură acestora, supraveghetorului şi funcţionarilor, şi alergă, împreună cu ei, în camerele de siguranţă, unde Joe Davis se şi apucase să desfacă furtunurile. Ieşiră cu ele afară, le înşurubară la hidrant, şi Davis dădu drumul la presiune.

Furtunurile se zbuciumară, săltară, şi apa începu să ţâşnească din ele prin vreo zece crăpături. Cineva tăiase furtunurile. Acum nu mai slujeau la nimic.

Arthur şi Armstrong sosiră în acelaşi timp. Când primise telefonul lui Galton, Arthur stătea în camera lui şi citea. Armstrong primise telefonul când se pregătea de culcare. Se repeziră la grupul de oameni din faţa camerei de siguranţă. Ţinură repede sfat, cu feţele când iluminate, când umbrite de jocul flăcărilor înalte, şi apoi Arthur se repezi la administraţie, să pună mâna pe telefon. Atunci văzu că birourile sunt în flăcări.

Într-un târziu sosi şi maşina de pompieri de la Sleescale, şi Camhow puse tulumba la hidrant. Un jet subţire de apă se îndreptă fisâind asupra flăcărilor. Mai puseră încă o tulumbă, şi se înălţă un al doilea jet de apă. Dar jeturile erau subţiri şi neputincioase. Astea două tulumbe erau singurele pe care le aveau.

Lucrurile se precipitau şi totodată sporea şi învălmăşeala.

Oamenii alergau în neştire prin curte, când în dreapta când în stingă, ferindu-şi capetele. Cădeau grinzi şi cărămizi înroşite în foc. Limbile de flăcări înghiţeau totul – lemnărie, moloz, piatră şi metal; totul era consumat de limbile de foc. Din când în când izbucnea câte-o explozie, şi zgomotul ei răsuna prin oraş, ca şi cum s-ar fi tras cu tunul de pe mare. Strada Cowpen gemea de lume care stătea şi privea, privea…

Când ajunse Heddon la mină, jumătate din instalaţiile de la suprafaţă nu mai existau. Alergase de la gară în lumina puternică a flăcărilor, în care se desluşea totul ca ziua; îi venea greu să-şi croiască drum prin mulţime. Tocmai când se lupta să ajungă în curtea minei, sosiră două maşini de pompieri de la Exploatările Carbonifere Reunite. Clopotele lor bălăngăneau. Heddon îşi făcu vânt şi se urcă la spatele celei de-a doua maşini. Aşa intră în curtea minei Neptun.

Între timp fuseseră înghiţite de flăcări uzina electrică, camera de siguranţă, camera unde ţineau lămpile şi staţia de pompare.

Curentul de aer proaspăt prindea din ce în ce mai multă putere şi aţâţa vâlvătaia care ieşea pe sub frontoanele dărâmate ale clădirii administraţiei. Era o căldură înfiorătoare.

Heddon îşi aruncă haina de pe el şi se alătură pompierilor de la Exploatările Carbonifere Reunite. Furtun după furtun îşi trimise curentul puternic de apă asupra clădirilor aprinse. Aburii se amestecau cu fumul, înălţând un fel de giulgiu care atârna moale şi flutura alene în bătaia vântului. Pompierii înălţau scări mobile. Oamenii alergau, se urcau, loveau cu topoarele şi asudau. Iar noaptea trecea.

Când se revărsară zorile, pălălaia se stinsese, doar nişte grămezi de tăciuni ardeau mocnit. Lumina rece şi cenuşie a zorilor le dădu contur, dar dezvălui totodată şi sinistra, dezolata ruină.

Sprijinindu-se de o scară, Arthur se uita lung la clădirile distruse. Din piept i se smulse un oftat. Ştia că jos e şi mai rău. Deodată, auzi pe cineva, strigând. Era Heddon.

— Vino încoace, Armstrong! Strigă Heddon. O să trebuiască să instalaţi repede alte pompe.

Armstrong se uită la Heddon şi plecă. Se duse până la instalaţia (ie la gura puţului, arsă până-n temelie. Arthur înţepenise acolo, lingă cuşca goală a ascensorului. Armstrong îi spuse cu glasul spart şi emoţionat:

— Ar trebui să ne ocupăm de o nouă instalaţie de pompare. Ca să mai putem face vreun lucru de folos, ar trebui să telefonăm imediat la Tynecastle.

Arthur ridică încet capul. Avea fruntea înnegrită de funingine, ochii umflaţi de fum şi faţa pustiită.

— Pentru numele lui Dumnezeu, spuse el în şoaptă, pentru numele lui Dumnezeu, lasă-mă-n pace!