CAPITOLUL XXVII.

În ciuda noilor şi optimistelor însemnări pe care le făcea în jurnalul său, începând cu/ n continuarea apărării mineineptun, Planul P., şi în ciuda câtorva cifre complicate pe care le înmulţea cu multă seriozitate pe marginile albe ale volumului Robert Elsniere *, Richard nu putea înţelege pe deplin lucrurile, în fiecare zi, la ora amiezii, se străduia să ajungă până la capătul peluzei de gazon, dincolo de salcâmul galben, şi rămânea acolo în echilibru, sprijinindu-se de poarta albă şi curată a padocului. Botezase acest loc din care putea să vadă vârfurile instalaţiilor de la gura minei Neptun – dar numai atât – Postul de observaţie nr. 1. Ciudat, foarte ciudat: la gura minei nu se zărea nici cel mai mic semn de activitate. Nu se vedea nici abur şi nici fum. Oare roţile se îavârteau, roţile de la instalaţia de ridicare? Era imposibil de spus, nu se vedea bine nici chiar dacă puneai amândouă mâinile tremurătoare streaşină la ochii cercănaţi, ca un telescop, după cum se şi cuvenea, pentru Postul de observaţie nr. 1. Ciudat, da, da, foarte ciudat!

În ziua aceea de la începutul lui ianuarie, se întoarse de la Postul de observaţie nr. l cu un aer totodată nedumerit şi triumfător:

Îşi dădea vag seama că se întâmplă ceva rău, răul pe care-l prezisese <Notă>

*Roman sentimental scris de Mrs. Humphry Ward.

</ notă>

El. Într-adevăr, triumfa pentru că el prezisese că se va întâmplă ceva rău. Aveau să-l cheme la mină, curând, imediat! Ca să îndrepte el răul. Chiar ei aveau să-l cheme.

Dar cu tot triumful lui, arăta ca un bătrân bolnav şi şubred.

Mergea cu foarte multă greutate, până şi mătuşa Carrie recunoştea că în ultima vreme bietul Richard nu prea făcuse mari progrese cu însănătoşirea. Astăzi, întorcându-se de-a curmezişul peluzei, se clătinase pe picioare, gata-gata să cadă. Mersul lui era ca vorba bâlbâiţilor, alcătuit din zvâcniri grăbite şi opriri, avântul câtorva paşi, repezirepezi, şi apoi, la fel de brusc paşii se împiedicau de la sine şi urma clătinarea pe picioare; apoi paşii trebuiau să aştepte iarăşi, să pornească iarăşi, cum caută bâlbâitul să nimerească silaba care trebuie.

Şi totuşi în ciuda oricăror dificultăţi, Richard voia să-şi facă plimbarea singur, refuzând cu bruscheţe şi chiar cu suspiciune braţul mătuşii Carrie. Şi era foarte firesc să fie aşa; toţi se legau de el, îl urmăreau şi-l ameninţau. EI trebuia să-şi apere propriile sale interese. Omul trebuie să-şi poarte singur de grijă.

După ce străbătu peluza, se feri de privirea tristă şi tandră a mătuşii Carrie, aflată în aşteptarea lui lângă portic; Barras făcu paşii lui bâlbâiţi, îndreptându-se către uşa cu geam de sticlă care dădea de pe terasă în salonaş. Intră pe acolo, ridicând cu multă grijă picioarele, ca să treacă pragul îngust. Intră în fumoar şi se aşeză cu gravitate să scrie. Pentru el a se aşeza cu gravitate însemna să-şi lipească spinarea de speteaza scaunului şi apoi să-şi dea drumul să cadă.

Cu mâna lui tremurătoare, aşternu pe hârtie următoarele: „însemnare de la Postul de observaţie nr. l, 12.15X.3.14. Nici azi nu se vede pic de fum. Semn rău. Principalul vinovat n-a apărut, dar sunt convins că s-a întâmplat ceva rău. Mă aştept să fiu chemat din zi în zi, ca să apăr mina Neptun. Anchetă. Mă îngrijorează încă prezenţa la vilă a fiicei mele Hilda şi a individului numit Teasdale. De ce?

Răspunsul la această întrebare ar putea să ne dea cheia afacerii. Dar se desfăşoară un du-te-vino continuu împotriva mea, în special de la dispariţia lui Ann. Mai presus de orice, trebuie să mă apăr singur şi să fiu gata pregătit pentru orice eventualitate „.

Îl tulbură un zgomot şi ridică supărat capul. Intrase mătuşa Carrie-Caroline asta avea obiceiul să vină mereu în odaie: de ce Dumnezeu nu-l lăsa odată în pace? Îşi închise caietul cu grijă amestecată cu spaimă şi se cocârjă de tot în fotoliu – încovoiat cum era, mânios şi bănuitor.

— Richard, dar tu nu te-ai odihnit.

— Nu vreau să mă odihnesc.

— Cum zici tu, Richard.

Mătuşa Carrie nu insistă; îl privi cu ochii aceia ai ei trişti şi tandri, cu cearcăne roşii şi pleoapele umflate; dar ochii mătuşii Carrie îi învăluiau pe Richard în efluvii sentimentale; bietul, dragul de Richard! Era îngrozitor ca tocmai el să nu fie la curent cu ce s-a întâmplat. Dar cine ştie, poate ar fi fost şi mai rău dacă ar fi aflat.

Mătuşa Carrie nici nu putea suporta să se gândească la asta.

— Caroline, vreau să te-ntreb ceva. Ochiul lui mort, dar bănuitor, căpătă o expresie jucăuşă, linguşitoare. Ia spune-mi te rog, Caroline, ce fac ăia la Neptun?

— La Neptun? Nimic, Richard, se bâlbâi ea.

— Eu trebuie să-mi apăr interesele, continuă Richard cu multă viclenie. Un om trebuie să-şi poarte singur de grijă. Mai ales în situaţia mea, când toţi îşi vâră coada în treburile mele. Tu mă înţelegi, Caroline.

Urmă o tăcere penibilă. Mătuşa Carrie se rugă iar de el:

— Richard, tu nu crezi că ar trebui să te odihneşti puţin acum?

Doctorul Lewis insista mereu ca Richard să se odihnească mai mult, dar el nu voia. Mătuşa Carrie era sigură că bietul cap al lui Richard ar avea mult de profitat dacă s-ar fi odihnit mai mult.

Richard întrebă:

— Ce caută Hilda aici?

Mătuşa Carrie zâmbi cu o veselie aeriană.

— Cum, Richard, dar a venit să te vadă, şi să-l vadă pe Arthur.

Ar fi venit şi Grace… Numai că ea aşteaptă încă un copil… Doar îţi aduci aminte, Richard, că ţr-am spus.

— De ce tot vin atâţia oameni prin casă?

— Cum de ce? Zâmbetul aerian al mătuşii Carrie rezistă cu vitejie; nici cu cleştele n-ar fi putut să-i smulgă cineva adevărul de pe buze. Chiar dacă o să se întâmple cumva ca Richard să afle cum stau lucrurile, în orice caz nu de la ea o să afle. Drept care, continuă: Cum, Richard? Care lume? Acuma vino, te rog, şi odihneşte-te. Te rog din suflet.

Barras se uită aspru la ea, enervarea lui crescând ca o adevărată febră, aprinzându-se şi apoi părăsindu-l brusc; şi când îl părăsea enervarea, se simţea tare zăpăcit. Qchii lui palizi şi cercănaţi se plecară în jos, şi Barras descoperi că mâna în care-şi ţine jurnalul intim îi tremură cumplit. Adeseori avea spasme ale mâinilor şi ale picioarelor. Asta, gândea el, era din cauza şocurilor electrice. Deodată, îi veni să plângă.

— Bine, bine. Apoi, din ce în ce mai slab şi cu setea de tandreţe a unui copil, explică: Curentul electric mă face să… Electricitatea…

Mătuşa Carrie îl ajută să se dea jos de pe scaun, îl ajută să urce scările şi-l ajută să se dezbrace şi să se întindă pe pat. Părea un om bătrân şi istovit; faţa îi era îmbujorată. Adormi imediat, sforăind puternic, şi se trezi abia peste două ore.

La deşteptare se simţi admirabil, complet refăcut, plin de vigoare şi inteligenţă. Mâncă lacom pâinea şi bău laptele, amândouă în cantităţi destul de mari. Îi plăcură. Laptele avea gust bun, era gros şi nu-l frigea; iar mâna nu-i mai era convulsionată de electricitate. Se uită să se asigure dacă într-adevăr mătuşa Carrie a ieşit din odaie.

Apoi linse ultima picătură de lapte din castronaş. Aşa avea gust mai bun, întotdeauna.

După aceea stătu cu ochii ţintă în tavan, cu mâinile încrucişate peste căldura din stomac şi ascultând bâzâitul unei muşte pe sticla geamului; şi lui îi bâzâiau gânduri calde prin cap, fiind perfect conştient de uimitoarea sa capacitate, îi trecură prin minte, prin mintea lui extraordinar de capabilă, tot felul de proiecte şi eventualităţi.

Printre ele, tocmai la urmă, nu prea bine conturată, dar plină de căldură, era şi o ceremonie nupţială, muzica înălţătoare cântată la orgă umplea biserica, şi mireasa era o fecioară subţirică de o frumuseţe neîntrecută, care-l adora.

Zăcea în starea aceasta, când îl tulbură zgomotul produs de sosirea unor automobile. Se ridică într-un cot, ascultă şi, cu mare repeziciune, îşi dădu seama că veniseră mai mulţi oameni. Pe faţă îi licări o expresie de viclenie şi încântare. Asta era şansa lui cea mare, o şansă colosală, cu atât mai mult cu cât acum nu-i mai băgaseră electricitate în trup.

Se ridică în şezut. Asta nu era uşor lucru pentru el, se cereau mişcări numeroase şi complicate, dar un om ca el, înzestrat cu o capacitate extraordinară, nu cunoştea existenţa imposibilului. Mai întâi se forţă să stea într-un cot şi se rostogoli jos din pat. Căzu cu o bufnitură într-un genunchi. Aşteptă un minut, ascultând ca să-şi dea seama dacă auzise cineva bufnitura. Aşa! Va să zică nu auzise nimeni.

Târându-se în genunchi până la fereastră, se uită afară. Un automobil, două automobile; începea să devină palpitantă povestea. Barras se distra de minune, îi venea să şi râdă.

Sprijinindu-se de pervazul ferestrei, se ridică încet – asta era partea cea mai grea, şi totuşi izbuti s-o realizeze până la urmă – şi-şi îmbrăcă haina de casă. Operaţia aceasta îi luă cinci minute bune; mişca foarte greu braţele, şi pe urmă se mai întâmplă ca întâi s-o pună cu faţa în spate. Totuşi, într-un târziu, reuşi să fie îmbrăcat cu haina de casă, şi să-şi înnoade cordonul peste indispensabili. Nu-şi puse pantofii, întrucât pantofii făceau gălăgie. Stătu triumfător în izmene, ciorapi şi haina de casă, apoi, cu multă prudenţă, ieşi din camera lui şi începu să coboare scările. •

Pentru coborârea scărilor nu exista decât o singură cale. Balustrada nu slujea la nimic, dimpotrivă, te stânjenea şi te împiedica. Nu!

Singura cale de coborâre a scărilor era să stea exact pe treapta cea mai de sus şi să privească drept înainte, ca un înotător care face sărituri de la trambulină, şi apoi deodată să dea drumul la picioare.

Picioarele coborau în felul ăsta treptele dintr-un singur avânt, dar era foarte important să nu te uiţi la picioare şi nici să nu te gândeşti la ele.

Richard ajunse astfel în hol, şi rămase acolo, foarte încântat de el însuşi. Ascută. Erau în sufragerie; le auzea limpede glasurile şi înainta şiret până la uşa sufrageriei. Da, da, erau acolo, îi auzea vorbind. Şi el putea trage cu urechea. Bine, foarte bine! Richard se lăsă jos şi se tolăni pe dalele pardoselii, cu ochiul la gaura cheii.

„Postul de observaţie numărul 2”, gândi Richard. Da, da, foarte bine – Richard vedea şi auzea tot.

Erau cu toţii aşezaţi în jurul mesei din sufragerie. Domnul Bannerman, avocatul, stătea în capul mesei, iar Arthur în capătul opus. Erau acolo şi mătuşa Carrie, şi Hilda, şi Adam Todd, şi individul Teasdale. Domnul Bannerman avea dinainte foarte multe hârtii, şi Arthur avea şi el multe hârtii, iar Adam Todd avea o singură hârtie, în-vreme ce Hilda şi mătuşa Carrie şi Teasdale nu aveau nici un fel de hârtii. Tocmai vorbea domnul Bannerman.

— E o ofertă, zise domnul Bannerman. Eu aşa o consider. E o ofertă.

Arthur răspunse:

— Nu e o ofertă; e o porcărie, e o adevărată insultă.

Richard auzi cât de tulburat era glasul lui Arthur şi-i făcu plăcere; Arthur părea încovoiat şi deznădăjduit, vorbea sprijinindu-şi capul într-o mână. Richard râse în sinea lui.

Domnul Bannerman examina atent o hârtie, pe care de fapt nici n-avea nevoie s-o examineze. Părea slab şi uscat, făcea impresia că-l strânge gulerul. Se tot juca cu monoclul, care atârna de o panglică neagră, lată.

— Repet că este o ofertă, spuse el cu glas netulburat, singura pe care am primit-o, şi este un lucru palpabil.

Tăcere. Apoi vorbi Adam Todd:

— Dar e imposibil să se aranjeze pomparea apei din puţ? Nu se pot reconstrui instalaţiile de la gura minei? E oare imposibil, pur şi simplu imposibil?

— Şi cine pune banii la bătaie? Exclamă Arthur.

— Am mai discutat toate astea, spuse domnul Bannerman, prefăcându-se că nu se uită la Arthur şi totuşi neslăbindu-l din ochi.

— Mie mi se pare că ar fi păcat, murmură cu disperare Todd.

Mare păcat. Ridică brusc capul. Dar tablourile? Tablourile tatălui tău? Nu poţi să scoţi ceva bani ipotecându-le?

— N-au nici o valoare, răspunse Arthur. L-am chemat pe tânărul Vincent să le evalueze. A râs pur şi simplu. Alea de Goodallas şi de Copes, nu ţi le ia nimeni, nici dacă le-ai da de pomană. Nimeni nu mai umblă după asemenea tablouri.

Iar un răstimp de tăcere. Apoi Hiida vorbi foarte hotărâtă:

— Arthur nu trebuie să mai aibă necazuri în plus. Asta-i tot ce am de spus. În starea sa actuală nu e capabil să reziste la atâtea necazuri.

Umerii lui Arthur se lăsară şi mai tare în jos, îşi acoperi şi mai mult faţa cu mâna. Vorbi cu vădită greutate:

— Tu ai intenţiile cele mai bune, Hilda. Dar eu ştiu care sunt de fapt gândurâle voastre; voi vă spuneţi cu toţii cum am ruinat eu bunătate de lucruri. Am făcut ceea ce am crezut că e mai bine şi mai drept să fac. Dar n-am avut încotro. Aşa s-a întâmplat, au venit lucrurile unul'după altul. Dar eu sunt conştient că voi toţi socotiţi că nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi condus tata treburile.

Dincolo de uşă, faţa lui Richard se îmbujora de satisfacţie.

Bineînţeles, el nu-şi dădea seama pe deplin de tot ce se discută acolo, dar vedea bine că lucrurile luaseră o întorsătură proastă şi că ei voiau să-S roage să le îndrepte. Aveau să-l cheme înăuntru.

Arthur vorbea iar, cu o voce monotonă:

— Întotdeauna m-am tânguit după dreptate. Şi acum am obţinut dreptate! Ani de zile i-am strâns pe oameni cu uşa, am inundat mina şi le-am dat la cap muncitorilor. Şi acum, când eu încerc să fac totul pentru ei, muncitorii se întorc împotriva mea, îmi inundă ei mina şi-mi dau ei mie la cap.

— Vai, Arthur, nu mai vorbi aşa, dragă! Scânci mătuşa Carrie, îndreptând o mână tremurătoare către Arthur.

— Iertaţi-mă, vă rog, zise Arthur, dar eu aşa văd lucrurile.

— Ce-ar fi dacă am discuta acum numai şhiumai despre afaceri? Replică pe tonul cel mai sec cu putinţă domnul Bannerman.

— Mă rog, daţi-i drumul înainte.- Zise greoi Arthur. Daţi-i drumul înainte, rezolvaţi toată povestea şi să terminăm odată!

— Vă rog! Zise domnul Bannerman.

Atunci interveni şi Hilda, întrebând care sunt termenii ofertei şi cum se poate face aranjamentul.

Domnul Bannerman îşi potrivi monoclul şi se uită la Hilda.

— Situaţia este următoarea: avem pe de o parte o mină scoasă din funcţiune, cu abatajele inundate şi cu instalaţiile arse. Pe de altă parte, avem această ofertă de preluare a minei Neptun, de cumpărare a întregii întreprinderi în starea în care se găseşte, aşa neproductivă, cu toate angaralele şi, dacă-mi permiteţi s-o spun, chiar şi cu apa care a inundat-o.

— Ei ştiu foarte bine că de apă se poate scăpa uşor, zise cu amărăciune Arthur. Doar am cheltuit mii de lire pentru galeriile acelea subterane. Este mina cea mai bună din tot ţinutul, lucru pe care ei îl ştiu precis. Iar termenii ofertei nu se ridică nici măcar la o zecime din valoarea minei. Ar f i o adevărată nebunie să acceptăm oferta.

— Arthur dragă, vremurile sunt grele, zise domnul Bannerman.

Dar încă şi mai grele sunt împrejurările specifice ale cazului de faţă., Hilda spuse:

— Ce se întâmplă dacă acceptăm oferta?

Domnul Bannerman nu ştia ce să facă. Îşi scoase monoclul şi se uită la el.

— Păi, începu el, în primul rând am scăpa de toate datoriile şi obligaţiile care ne grevează proprietatea. Făcu o pauză. Dacă îmi permiteţi să mă exprim aşa, Arthur a făcut cheltuieli nechibzuite. Nu trebuie să uităm de datoriile în care suntem înglodaţi.

Hilda îi aruncă o privire întunecată domnului Bannerman.

Ceea ce o exaspera în mod deosebit era faptul că acesta vorbea mereu la persoana întâi la plural, când de fapt domnul Bannerman nif era câtuşi de puţin înglodat în datorii, după cum, iarăşi, domnul Bannerman nu avea nici un fel de obligaţii, Hilda îl întrebă, cu oarecare asprime:

— Şi dumneata nu poţi obţine o sporire a ofertei?

— Ăştia sunt oameni foarte abraşi, răspunse dotftnufbannerman, foarte, foarte abraşi. Oferta lor este maximum ce s-a putu obţine.

— Dar e o tâlhărie la drumul mare, gemu Arthur.

— Şi, mă rog, cine sunt aceşti oameni? Întrebă Hilda.

Domnul Bannerman îşi potrivi cu delicateţe monoclul din nou în arcadă.

— E vorba de firma „Mawson & Gowlan”, zise el. Da! Domnul Joseph Gowlan este partenerul care a deschis negocierile.

Urmă un răstimp de tăcere. Arthur îşi înălţă încet capul şi se uită peste masă la Hilda. Glasul lui răsună cu o ironie sălbatică:

— Îl cunoşti pe tipul ăsta, nu? Birourile alea noi din Grainger Street. Alea cu lemn „negru şi marmură. Numai terenul pe care'au clădit aceste birouri a costat patruzeci de mii de lire. Şi este acelaşi Joe Gowlan care a lucrat pe vremuri ca pogonici în mina Neptun.

— Dar acum nu mai lucrează acolo, ripostă domnul Bannerman cu ton de precizare. Şi cercetând antetul hârtiei pe care o avea în faţă, declară: Firma „Mâwson & Gowlan” deţine pachetul principal de acţiuni al concernului „Northern Steel Industries Limited”, al întreprinderii „United Brassfounders Limited”, al lui „Tyneside Commercial Corporation”, al lui „Corporation and Northern Securities Limited” şi al societăţii de aviaţie „Rusford”.

Iarăşi se făcu tăcere. Adam Todd părea teribil de nefericit şi mesteca nişte cuişoare, având totodată aerul că-i displace aroma lor.

— Dar altă cale nu există? Întrebă el din nou, negăsindu-şi locul pe scaun. Eu ştiu ce instalaţii au fost băgate în mina Neptun. Instalaţii minunate. Şi mina Neptun a aparţinut din tată-n fiu familiei Barras. Altă cale nu există?

— Aveţi vreo propunere? Întrebă, politicos, domnul Bannerman. Dacă aveţi, atunci vă rugăm frumos să ne-o spuneţi şi nouă.

— De ce nu te duci la Gowlan ăsta, zise deodată Todd întorcându-se către Arthur, ca să încerci să te înţelegi cu el? Tocmeşte-te cu el. Spune că nu ţii neapărat să-ţi plătească bani gheaţă. Spune-i că vrei să fuzionezi cu întreprinderea lui. Spune-i că vrei un loc în Consiliul de administraţie, să-ţi plătească printr-un pachet de acţiuni, zău aşa, numai ca să te pui bine cu el, Arthur. Dacă ajungi la o înţelegere cu Gowlan, eşti un om făcut!

Arthur începu să roşească.

— Ideea ta e foarte bună, Todd. Dar din nefericire e inutilă.

Ştii, am şi încercat lucrul ăsta. Arthur îi privi pe toţi drept în faţă şi, într-o neaşteptată izbucnire de cinism amar, strigă: M-am dus acum două zile la Gowlan ăsta, în birourile lui noi, lua-le-ar naiba!

Dumnezeule! Zău, ar merita să le vedeţi – uşi de bronz masiv, marmură de Carrara, lemn de tek şi ascensor tapisat. Am încercat să mă vând lui. Dar ştiţi cine-i ăsta. El a început prin a-i fura lui Millington topitoria. Pe urmă şi-a jefuit acţionarii, în epoca de prosperitate de după război, în viaţa lui n-a muncit cinstit măcar o zi. Tot ce posedă a dobândit pe cale necinstită – exploatându-şi muncitorii, obţinând contractele prin sperjuri, furând de la comenzile de armament. Dar am trecut toate acestea cu vederea şi am încercat să mă vând lui. Tremurând, Arthur se opri o clipă. Cred că v-ar fi venit să râdeţi dacă mă vedeaţi, reluă el. S-a jucat cu mine ca pisica şi Şoarecele. A început prin a-mi spune cât de onorat se simte, dar după aceea mi-a arătat că, după cât se pare ideile noastre sunt un pic diferite. A continuat, pe urmă, să vorbească despre noua uzină de aviaţie de la Rusford, unde se produc avioane militare cu sutele şi le vinde tuturor ţărilor din Europa. Pe urmă a dezbătut pe larg perspectivele avionului de tip Rusford, deoarece posedă ceea ce numea el o putere mai mare de distrugere decât oricare altă marcă, încetul cu încetul m-a dus cu vorba, aşa uşurel, cu o aluzie discretă colo şi o făgăduială dincolo, şi, după ce m-a făcut să declar solemn că renunţ la toate credinţele mele dintotdeauna, după ce m-a dezbrăcat, ca să zic aşa, la piele, a început să-mi rida în nas şi mi-a oferit o slujbă de ajutor de administrator la mina Neptun.

Se lăsă o nouă tăcere în cameră, de data asta mai lungă. Dan Teasdale începu să se agite şi luă şi el cuvântul pentru prima dată:

— Dar e o ruşine nemaipomenită! Faţa lui, care pocnea de sănătate oglindea indignarea. Zău, Arthur, de ce nu dai naibii toată şandramaua, şi nu vii să lucrezi cu noi? Noi nu scoatem. Cine ştie ce gologani. Dar nici n-avem nevoie de ei. Şi suntem foarte fericiţi şi fără bani. Există lucruri mai bune pe lume – asta m-a învăţat Grace.

Sănătatea, munca în aer liber, posibilitatea de a-ţi vedea copiii făcându-se mari şi voinici. Vino cu mine, Arthur, şi începe o viaţă nouă, alături de noi.

— Cred că mi-ar sta bine printre puii de găină, zise Arthur disperat la culme.

Bannerman dădu iarăşi semne de nervozitate.

— Atunci, aş putea să vă întreb ce instrucţiuni îmi daţi?

— Dar ce, nu ţi-am spus să vinzi totul? Izbucni Arthur pe un ton de îngrozitoare deznădejde, şi apoi se ridică brusc, parcă ar fi vrut să j>aaă capăt întregii poveşti. Vinde şi vila Law! Gowlan o vrea şi pe asta. Spune-i să ia totul, şi să se ducă dracului! La urma urmei, n-are decât să mă ia şi pe mineca ajutor de administrator, că tot nu-mi mai pasă.

Dincolo de uşă, stând în genunchi cu picioarele depărtate, Richard Barras privea lung, fără să înţeleagă. Faţa lui Richard era acum teribil de roşie şi foarte răvăşită. Nu putea să-şi dea seama pe deplin de ceea ce se petrece în sufragerie, dar în bietul lui creier bălmăjit simţea că s-a întâmplat ceva rău la Neptun, un lucru pe care numai el putea să-'i îndrepte. Şi cind colo, ei uitaseră complet de existenţa lui, de puterea lui de a realiza şi imposibilul. Era teribil. Se aşeză pe pardoseala de piatră a holului. Acum nu mai vorbeau în sufragerie, iar el era niţel obosii, pentru că stătuse în genunchi, şi dorea un pic de confort, ca să poată gândi cum trebuie.

Deodată, în timp ce stătea acolo, se deschise brusc uşa de la sufragerie şi ieşiră cu toţii dinăuntru. Surpriza aceasta îl făcu pe Richard să cadă cu totul pe spate. Haina de casă se desfăcu, dezgolindu-i picioarele slabe, indispensabilii, tot trupul Era expusă vederii toată această înduioşătoare transformare a omului, scheletic şi totuşi diform, viclean şi'totuşi timp. Dar Richard nu băga în seamă.

Stătea acolo, aşa cum era, întins pe dalele holului, cu un aer foarte şmecher şi râdea. Îl auziră chicotind.

Pe chipul tuturor încolţi îngrijorarea, şi Hilda se repezi la el strigând:

— O, bietul tata!

Teasdale şi Hilda îl ajutară să se ridice în picioare şi să urce scările până în camera lui, Bannerman ridică dintr-o sprinceană, dădu din umeri şi pe un ton foarte oficial îşi luă rămas bun de la Arthur.

Arthur rămase în picioare în hol, cu privirile aţintite spre ochii de hepatic ai lui Adam Todd, care de atâţia ani îl tot ruga să nu meargă împotriva curentului. Arthur îi spuse deodată:

— Hai să mergem la Tynecastle, Todd. Am chef să mă îmbăt.