CAPITOLUL XXXI.

Către ora zece, mătuşa Caroline se uită afară, pe fereastra odăii ei din Linden Place, şi se hotărî, încântată, „să facă o mică plimbare”, dat fiind că era o zi aşa de frumoasă pentru luna octombrie, în ultima vreme, dacă era frumos afară, mătuşa Caroline făcea câte-o plimbare înainte de amiază şi una după amiază. Cea mai mare plăcere din tot ce-i putea oferi viaţa de la Londra o constituiau aceste mici plimbări, pe care mătuşa Caroline le făcea încet, încet şi liniştit.

Da, mătuşa Carrie se afla la Londra. Şi ce ciudat ca tocmai ea să se afle aici, în metropola imperiului, în oraşul care întotdeauna o zăpăcise şi o intimidase chiar de la distanţă! Dar, la urma urmei, ce era aşa ciudat? Richard murise, mina Neptun fusese vândută, apoi fusese pusă iar pe picioare şi redeschisă de Mawson, Gowlan & Co.

Vai, din păcate se dusese şi vila Law, pentru că însuşi domnul Gowlan îşi instalase reşedinţa personală în casa lor, şi, după câte se auzea, cheltuise sume imense pentru reconstruirea ei şi pentru aranjarea grădinilor. O, Doamne, Doamne! Mătuşa Carrie tresări la gândul că nişte mâini grosolane îi răvăşeau stratul ei cu sparanghel.

Cum ar fi putut suporta însă toate aceste schimbări dacă ar mai fi rămas la Sleescale? De fapt nici n-o poftise nimeni să rămână. Arthur devenise atât de morocănos şi posomorit; fusese angajat ca ajutor de administrator la mină şi n-o chemase să stea cu el în căsuţa pe care şi-o închinase pe Hedley Road. De fapt, nici nu credea ea să poată uita vreodată noaptea aceea îngrozitoare, în care Arthur se întorsese beat de la Tynecastle şi-i spusese cu asprime că acuma „trebuie să se descurce şi singură”. Bietul băiat! Cum ar fi putut el să-şi dea seama cât de mult au rănit-o vorbele lui? Nu că mătuşii Carrie i-ar fi trecut cumva prin cap să se târiie pe-acolo, victimă a unei insuportabile compătimiri, tocmai prin locurile unde altădată dăduse dovadă de atâta demnitate. Avea doar şaizeci şi patru de ani. Şi un venit de o sută douăzeci de lire pe an. Asta însenina pentru ea independenţă materială – şi apoi o aştepta Londra, oraşul intelectualităţii şi culturii. Cu respiraţia tăiată în faţa propriei ei îndrăzneli, Caroline stătuse totuşi şi chibzuise lucrurile cu toată meticulozitatea ce o caracteriza. La Londra s-ar afla în preajma Hildei, care în ultima vreme se purtase destul de frumos cu ea, şi ar fi destul de aproape şi de Grace, care se purtase întotdeauna frumos cu ea. Draga de Grace, se gândi mătuşa Carrie, la fel de simplă şi modestă, şi săracă, ducând p viaţă lipsită de griji, cu bărbatul ei şi cu liota de copii, fără să se gândească la bani şi la alte probleme materiale, dar în schimb fericită, sănătoasă şi fericită. Da, mătuşa Carrie avea, rară doar şi poate, să petreacă o lună, două pe an la Grace, la Barnham. Şi pe urmă mai era şi Laura, Laura Millington, care se instalase de ani de zile la Bournemouth, cu bărbatul ei infirm. Trebuia neapărat să se ducă şi pe la Laura. Mătuşii Carrie apăreau strălucite perspectivele pe care i le oferea sudul Angliei, în ultimii treizeci de ani trăise mai mult îngrijindu-i pe bolnavi în camerele lor: întâi Harriet şi apoi Richard.

Poate că în adâncul inimii ei, mătuşa Carrie se cam săturase să tot îngrijească bolnavi, să dea rufe murdare la spălat şi să le primească înapoi.

În mod firesc, a atras-o cartierul Bayswater. Nimeni nu ştia mai bine decât mătuşa Carrie că acest cartier „a cam scăpătat”. Pe de altă parte, recunoştea – deşi cu destulă mândrie – că şi ea a scăpătat.

Rămăşiţele aristocraţiei din Bayswater stârneau anumite ecouri nostalgice în inima ei, făcând-o să încline capul, cu o resemnare lipsită de tristeţe. Şi piaţa Linden era cât se poate de potrivită; primăvara, verdeaţa pomilor era delicată şi incântătoare, pe fondul faţadelor galbene ale caselor vechi, cu stucaturi. Iar la capătul străzii se găsea o biserică, şi aceasta însemna şi atmosferă de reculegere, şi consolare. În ultima vreme, mătuşa Carrie devenise mai pioasă decât înainte; vecerniile şi utreniile la care participa regulat în biserica Sfintul Phillip îi aduceau adeseori în ochi lacrimi de voluptoasă duioşie. Din clopotniţa bisericii Sfintul Phillip răsuna uneori un dangăt cristalin; lăptarul striga cu-glas plăcut pe stradă; din multe subsoluri se înălţa aroma apetisantă a fripturii de berbec. După ce făcu multe şi amănunţite cercetări, mătuşa Carrie îşi alese o cameră în casa doamnei Gittins, la numărul 104C; era o casă cât se poate de onorabilă, iar baia, deşi cam crăpată pe alocuri şi cu smalţul sărit, era întotdeauna foarte curată. Dacă puneai doi penny în automatul care deschidea gazele, aveai foarte repede apă caldă. Dar, aşa cum se şi cuvenea, spălarea rufelor în baie era strict interzisă. Locatarii doamnei Gitâins erau de fapt numai doamne în vârstă, cu excepţia unui tânăr gentleman indian, student în drept; dar şi el, cu toate că avea pielea tuciurie, păstra cea mai desăvârşită curăţenie la baie.

Perfect conştientă de numeroasele avantaje de care se bucura în situaţia ei actuală, mătuşa Carrie se întoarse cu spatele la fereastră şi se uită prin odaie. Aici trăia într-un confort pe gustul ei, înconjurată de lucrurile ei, de comorile ei – ce bine că niciodată în viaţă nu aruncase nimic! Camera era umplută aproape numai cu preţioasele şi valoroasele ei bunuri. Pe masă era macheta cabanei elveţiene, pe care o adusese Harriet acum patruzeci de ani de la Lucerna. Era o sculptură admirabilă, şi înăuntru se aflau şi două vaci în miniatură – şi când te gândeşti că o dată nu ştiu ce o apucase şi era câî pe-aci să trimită acest obiect la tombola de la St. James! Şi tot acolo, atârnând de minerul negru al cordonului de sonerie, lângă poliţa de marmură a căminului, se aflau cele trei cărţi poştale pe care i le trimisese odinioară Arthur de la Boulogne, şi pe care ea le înrămase de mult. Aceste trei ilustrate îi plăcuseră întotdeauna, aveau culori vesele şi, bineînţeles, mărcile poştale din străinătate, pe care nu le desprinsese de pe dosul ilustratelor, puteau şi ele, cu timpul, să capete o oarecare valoare. Iar colo, pe celălalt perete, se afla suvenirul pe care-l lucrase chiar ea, pentru scumpa de Harriet, acum paisprezece ani, în pirogravură. Poezia, începând cu versul „Cerească fuse ziua în care te născuşi”, era foarte frumoasă, iar de pirogravură ce să mai vorbim? Ehe, pe vremea ei fusese considerată o adevărată artistă în pirogravură.

Erau toate aici, toate lucruşoarele ei, toate fotografiile. Albumul ei era pe masă; serviciul ei de porţelan de Goss, globul pământesc, cam îngălbenit, dat fiind că-l păstrase în camera de învăţătură a copiilor, şi ghiocul acela mare care stătuse totdeauna alături de glob, şi jocul cu bile de sticlă, din care Arthur pierduse una când avea şapte ani – vai de mine, şi cum se mai speriase ea, să nu fi înghiţit cumva Arthur bila! Şi sugativa cu cârpa pentru şters peniţa, şi almanahul curţii regale, cu anuarul geografic al anului 1907, în sfârşit, totul! Păstrase chiar şi instrumentul acela de răchită împletită pe care i-l cumpărase lui Rjchard, către sfârşitul vieţii, ca să se apere de muşte.

Această cameră unică era o adevărată cronică a vieţii mătuşii Carrie, şi în ea mătuşa Carrie nu putea să-şi plângă soarta. Nu, dimpotrivă, aici putea să facă un bilanţ al tuturor avantajelor de care se bucura şi să fie recunoscătoare pentru ele. Dar între timp se pregătea să-şi facă plimbarea, a, da, se apropie de oglinda mică, pătrată şi-şi puse pălăria. Pălăria asta o cumpărase acum şapte ani, şi era niţel ieşită de soare poate, şi chiar pana parcă îşi mai pierduse puţin din strălucire. Dar altfel, era o pălărie foarte bună – negrul „merge” aproape la orice. Punându-şi mănuşile, îşi luă sub braţ umbrela, şi o strânse tare de tot, de parc-ar fi fost o puşcă. Aruncă o ultimă privire prin odaie, şi cuprinse totul cu ochii: jumătatea de franzelă şi cănită cu lapte, puse cu grijă pe poliţă, alături de jumătatea de roşie rămasă de ieri, cutia de cacao, astupată, ca nu cumva să pătrundă umezeala înăuntru, butonul de Ia gaze închis bine, ca să nu fie nici un pericol, fereastra deschisă destul de tare, ca să pătrundă aerul în odaie, nici un chibrit risipit pe nicăieri, totul aranjat şi ordonat Mulţumită, cu nasul în vânt, mătuşa Carrie porni la plimbare.

O luă pe trotuarul pieţei Linden, dădu în Westbourne Grove, uitându-se prin vitrine şi admirând obiectele expuse. Apoi, la capătul străzii, intră cu un aer familiar şi hotărât în magazinul Merrett. Era un magazin încântător, cel mai bun dintre toate magazinele universale, unde puteai să cercetezi şi să admiri totul, absolut totul.

Timp de o jumătate de oră, mătuşa Carrie se învârti dintr-un loc într-altul, printre raioanele magazinului, cu capul într'-o parte, sub pălăria neagră, preistorică, uitindu-se la toate mărfurile, ba chiar oprindu-se de vreo două ori, ca să întrebe de preţuri. Vânzătoarele erau extrem de politicoase – lucru cu atât mai încântător, cu cit mătuşa Carrie nu-şi putea permite niciodată să facă cine ştie ce cumpărături de la magazinul Merrett. Situaţia ei financiară, cu o rentă de o sută douăzeci de lire pe an, era absolut ferită de orice primejdii, dar rămânea o realitate de netăgăduit faptul că nu-şi putea permite să facă cheltuieli nesăbuite. Şi totuşi, în dimineaţa aceea le făcu. De săptămâni de zile ochise ea un coupe-papier care părea de fildeş veritabil, aşa de bine era imitat, şi cu un mâner admirabil lucrat, în chip de cioc de papagal – cum najba izbuteau ăştia să facă asemenea lucruri? Se minună mătuşa Carrie – o adevărată bijuterie, plus că-i putea sluji să deschidă scrisorile cu el. Costa nouă penny.

Dar în dimineaţa aceea, mătuşa Carrie holbă ochii, încântată. Obiectul respectiv avea alături un cartonaş, pe care serial „redus lăsase penny şi jumătate”. Dumnezeule! Ce ocazie, un adevărat chilipir, nu alta! Mătuşa Carrie cumpără coupe-papier-ul şi aşteptă să-i fie ambalat în hârtie verde şi legat cu sforicică verde. Imediat, chiar acolo în magazin, se hotărî să i-l facă Hildei cadou.

L încântată de cumpărătură, întrucât pentru ea era un adevărat titlu de glorie să cumpere din când în când câte ceva de la magazinul Merrett, mătuşa Carrie se duse către lift. Ljftiera era îmbrăcată în costum de jocheu, şi apăsând pe buton o înălţă pe mătuşa Carrie într-o clipă spre ultimul etaj. „Sala de lectură, corespondenţă şi repaus”, strigă, elegant, liftiera.

Era o sală frumoasă, cu lambriuri de cedru, cu oglinzi şi fotolii agreabile, plină de ziare şi reviste şi de doamne care savurau o clipă de răgaz. Şi totul gratis, ce să mai spui, absolut gratis, lucru de necrezut!

Ieşind din lift, mătuşa Carrie ţinea şi acum umbrela sub braţ, în chip de puşcă, şi o clipă o atinse pe liftieră drept la părţile moi.

— O, scuză-mă, strigă mătuşa Carrie, şi pana de la pălărie îi tremură de intensitatea regretului. Te rog să mă crezi că a fost o scăpare din partea mea.

— Nu-i nimic, doamnă, îi răspunse fata.

Ce politicoasă!

Trecu o oră, timp în care mătuşa Carrie citi ziarele. Ca şi mătuşa Carrie, o mulţime de alte cucoane păreau că citesc ziarele.

Poate că oglinzile creau o iluzie optică, dar toate cucoanele păreau mai în vârstă, puţin ţepene, îmbrăcate într-un negru spălăcit de soare şi dornice să profite din plin de ziarele gratuite. Realitatea este că în dimineaţa aceea ziarele erau pline de tot felul de veşti. Ţara era agitată de un vârtej. Domnul Macdonald fusese ia/ ăşi la rege, Cabinetul Naţional făcea declaraţii splendide şi se vorbea foarte mult de alegerile care se apropiau. Mătuşa Carrie era partizana înfocată ajunui guvern naţional. Asta îi dădea un sentiment de siguranţă, în ziarul Tribune era un articol excelent, intitulat Nu-i lăsaţi pe socialişti să risipească banii VOŞTRI! Iar un alt articol, din ziarul Meteor, era intitulat Bolşevismul a luat-o razna. Mătuşa Carrie le citi pe amândouă. Parcurse, cu multă plăcere, toate ziarele – cu excepţia unei fiţuici laburiste, înfiorătoare, plină de relatări mincinoase cu privire la mizeria care domnea în văile din sudul Ţării Galilor. La vila Law mătuşa Carrie nu găsea niciodată timp să citească. Acum se bucura din plin de răgazul pe care-l avea.

Acelaşi lift o duse iar la parter, şi aceeaşi liftieră îi zâmbi. Era simpatică fata asta, zău aşa, mătuşa Carrie spera în mod sincer s-o vadă promovată într-un post mai bun.

În faţa magazinului Merrett, mătuşa Carrie se hotărî să pornească spre apartamentul Hildei, cu gândul de a-i înmâna cadoul. De obicei mergeape lângă Kensington Gardens. Drumul către acest paraera foarte plăcut, dar reprezenta şi o mare ispită, sub forma localului Floarea de măr. Mătuşa Carrie nu putea mai niciodată să reziste ispitei – prăjituri de casă şi nişte biscuiţi admirabili – şi chiar şi de data asta, cu toate cheltuielile de-a dreptul extravagante făcute la Merrett, intră la Floarea de măr. Vânzătoarea o cunoştea, îi zâmbi, se îndreptă spre coşuleţul cu plasă de sârmă şi scoase de acolo o amandină cu glazură de cafea, pe care i-o puse într-o pungă de hârtie.

— Mă tem că o să plouă, zise tânăra vânzătoare, dându-i mătuşii Carrie punga.

— Vai de mine, sper să nu se-ntâmple una ca asta, draga mea, zise mătuşa Carrie, în timp ce-i dădea fetei cei doi penny pentru prăjitură, Acum poseda cele două obiecte multvisate.,. Coupe-papier-ul şi prăjitura de doi penny, care, savurată pe îndelete, avea să fie o încântare la ora ceaiului. Făcuse cumpărături serioase, în orice caz destul pentru o dimineaţă.

Era frumos în Kensington Gardens, mai cu seamă copiii de la Eleşteul Rotund erau întotdeauna adorabili, în special astăzi era unul – un pici, îşi spuse mătuşa Carrie – un pici de-o şchioapă, îmbrăcat cu un costumaş roşu de comandă; tot făcea câţiva paşi şi iar cădea, şi iar câţiva paşi şi iar cădea, până ce, la un moment dat, când guvernanta nu era atentă, fu cât p-aci să cadă în eleşteu. Drăguţul de el! •-*» '•

Erau şi pescăruşi, care tot ţipau şi se aruncau în picaj după firimiturile de pâine şi bucăţile de şorici – vai, mătuşii Carrie îi făceau o plăcere nebună pescăruşii. Şi atâta pâine împărţise lumea la pescăruşi, încât tot Eleşteu! Rotund avea o margine alcătuită din firimituri de pâine, sute şi sute de bucăţele, care pluteau lângă mal.

Sigur, e frumos să dai de mâncare Ia păsări, se gândi mătuşa Carrie, dar pe de altă parte era ciudat să vezi câtă pâine se risipeşte de pomană, în timp ce (dacă ar fi fost să dai crezare jurnalului ăluia îngrozitor pe care-l văzuse la Merrett) atâţia copii duceau lipsă de pâine. Dar era imposibil; era o exagerare grosolană; şi pe urmă, ce, nu erau atâtea ligi de binefacere în ţară?

Liniştită, porrti în jos pe Exhibition Road. Era minunat în South Kensington, şi cartierul Chelsea era frumos, Thomas Carlyle, şi dudul său – sau ce era, un arbust? Mătuşa Carrie se apropia de apartamentul Hildei. Îi făcea mare plăcere să se ducă în vizită la.'Hilda. De fapt, în subconştientul ei stăruia o vagă speranţă, cine ştie, poate într-o bună zi Hilda o s-o roage să-i facă menajul. Se şi vedea îmbrăcată într-o rochie neagră, închisă până sus pe gât şi primind persoanele foarte grav bolnave şi foarte importante în cabinetul Hildei – şi cu cât erau mai grav bolnave şi mai importante, cu atât mai bine. Deşi mătuşa Carrie se emancipase, eliberându-se de camerele bolnavilor, boala păstra încă pentru ea o anumită fascinaţie morbidă.

Servitoarea îi spuse că Hilda e acasă, şi mătuşa Carrie, zâmbindu-i servitoarei cu zâmbetul aceia special prin care încerca să se pună bine cu oamenii şi pe care-l folosise timp de trei zeci de ani pentru personalul de serviciu de la vila Law, intră după ea în apartament.

Dar aici, pe mătuşa Carrie o aşteptă un şoc. Hilda nu era • ' singură, şi pe mătuşa Carrie o cuprinseră nişte emoţii teribile când văzu că musafirul Hildei era David Fenwick. Se opri imediat ce trecu pragul odăii, şi faţa ei îmbătrânită şi stafidită se înroşi.

— Lartă-mă, Hilda, răsuflă ea, n-am ştiut. Habar n-am avut că nu eşti singură.

Hilda se ridică. Şezuse în tăcere, şi acum nu părea prea încântată s-o vadă pe mătuşa Carrie. Totuşi, îi spuse:

— Poftim înăuntru, mătuşă Carrie. Îl cunoşti pe David Fenwick.

Mătuşa Carrie dădu mâna cu David, mai emoţionată ca oricind.

Ştia că Hilda e prietenă cu David. Dar să-î vadă în carne şi oase pe tânărul acesta drăguţ care pe vremuri îl meditase pe Arthur, iar acum ţinea nişte discursuri teribil de incendiare în parlament, era o senzaţie copleşitoare pentru ea. Se lăsă moale într-un scaun la fereastră.

David se uită la ceas.

— Mă tem că trebuie să plec, îi spuse el Hildei, ca să mai pot ajunge la spital.

— Vai de mine, te rog nu pleca din pricina mea! Strigă repede mătuşa Carrie.

I se păru că băiatul e palid şi tras la faţă. În ochii lui citi îngrijorarea, o îngrijorare cumplită; părea că aşteaptă chinuit să se întâmple ceva.

— E frumos afară, continuă ea repede. M-am temut că o să plouă, dar văd că nu e nici o primejdie.

— Nu cred să plouă, replică Hilda după o pauză stânjenită, penibilă.

Mătuşa Carrie adăugă:

— Da, da, şi eu sper sa nu plouă.

Altă pauză.

— Am trecut prin Kensington Gardens, insistă mătuşa Carrie.

E o splendoare acum acolo.

— Serios? Zise Hilda, fără interes. Da, îmi închipui.

— Vai, şi era un prichindel aşa de scump Ungă Eleşteul Rotund! Continuă mătuşa Carrie zâmbind. Cu o hăinuţă roşie, o splendoare. Vai, păcat că nu l-aţvvăzut! Era aşa de dulce!

În ciuda celor mai bune intenţii ale ei, mătuşa Carrie avea senzaţia vagă că Hilda nu prea e atentă la ce spune ea. Puţin ofensată, se uită la David, care stătea în picioare la fereastră, tăcut şi preocupat;

Mătuşa Carrie simţi că pluteşte ceva neplăcut în aer – avea şi ea mirosul fin, ca şi vulpea care adulmecă dis-de-dimineaţă apropierea unei partide de vânătoare. Îşi simţi curiozitatea stârnită. Dar David se uită iar la ceas, şi apoi la Hilda.

— Acum chiar că trebuie să plec, zise el. Te văd la ora trei.

Dădu mâna cu mătuşa Carne şi ieşi. Ciulind urechile, mătuşa Carrie îl auzi vorbind cu Hilda în vestibul, dar, spre marea ei dezamăgire, nu izbuti să desluşească ce spune. De data asta, curiozitatea îi înfrânse timiditatea. Când reveni Hilda în odaie, o întrebă:

— Dar ce s-a întâmplat, Hilda dragă? Părea aşa de necăjit! Şi de ce vorbea de spital?

O vreme, Hilda păru că nici n-a auzit întrebările. Apoi răspunse, fără voia ei, parc-ar fi dorit să pună capăt definitiv curiozităţii mătuşii.

— Nevastă-sa e în spital. Se operează azi după amiază.

— O, Doamne, Doamne! Făcu înspăimântată mătuşa Carrie, şi ochii ei se dilatară într-un uşor spasm de plăcere, provocată de ştirea senzaţională. Bine, dar…

— Nu e vorba de nici un dar, i-o reteză Hilda. O operez chiar eu şi prefer să nu discut despre asta.

Mătuşa Carrie făcu nişte ochi cât cepele. După un răstimp de tăcere murmură cu umilinţă:

— Şi ai s-o faci bine, Hilda dragă?

— Dar tu ce-ţi închipui? Îi răspunse, nepoliticoasă, Hilda.

Mătuşa Carrie se întristă. Vai, Doamne, tare mai era afurisită Hilda asta când îi venea bâzdâcul! Ar fi vrut grozav s-o întrebe ce a păţit nevasta lui David, dar expresia de pe faţa Hildei era departe de a fi încurajatoare. Abătută şi supusă, mătuşa Carrie oftă din rărunchi şi amuţi o vreme. Apoi, amintindu-şi deodată, se lumină la faţă. Zâmbi.

— A, apropo, Hilda, ţi-am cumpărat un cadou delicios, sau cel puţin-adăugă ea modest-aşa mi se pare mie.

Şi, iradiind un val de fericire către faţa sumbră a Hildei, îi arătă, foarte veselă, coupe-papier-ul.