CAPITOLUL XXXII.

În aceeaşi zi, la ora unu şi jumătate, David porni către spitalul Sfânta Elisabeta, unde fusese acum transferată Jenny, în urma unui rezultat satisfăcător al analizei sângelui. Îşi dădea seama că e mult prea devreme, dar pe de altă parte nu putea nici să stea nemişcat, în garsoniera lui, şi să se omoare cu gândul că Jenny suportă operaţia.

Va să zică Jenny, soţia lui, avea să fie operată astăzi!

Adeseori, în cursul acestor luni de tratament necesare pentru a o pregăti în vederea operaţiei, se tot întrebase care sunt sentimentele lui pentru Jenny. Nu era vorba de dragoste, nu! Era imposibil să fie dragoste. Acest sentiment murise de mult. Şi totuşi, încerca un sentiment puternic şi copleşitor. Şi totodată era ceva mai mult decât o simpla milă.

Povestea fetei i se părea acum perfect limpede; ii mai spusese şi ea câte ceva, mai cârpind câte-o minciună, mai adăugind ceva floricele, asta în mod regulat, dar neizbutind, din nefericire, să transforme realitatea în ficţiune. Când venise întâi la Londra, îşi luase o slujbă la un mare magazin universal. Dar era multă treabă, mult mai multă decât la Slattery, şi salariul foarte mic, mult mai mic decât îi permisese optimismul ei să-şi închipuie. Curând, Jenny şi-a găsit un prieten. Apoi un alt prieten. Prietenii lui Jenny fuseseră cu toţii nişte adevăraţi gentlemeni la început, pentru ca la sfârşit să se dovedească nişte bestii, pur ^i simplu. Bineînţeles, chestia cu aristocrata căreia îi slujise drept damă de companie era un basm – de fapt nu părăsise niciodată Anglia. Lui David i se păru ciudat că Jenny îşi da aşa de puţin seama de situaţia în care se găsea. Avea aceeaşi uşurinţă copilăroasă în a-şi găsi scuze, acelaşi obicei copilăresc de a se compătimi singură, cu lacrimi în ochi. Era rănită, jignită, la pământ, dar nu-$i găsea niciodată vreo vină.

— Bărbaţii, David! Plângea ea. Nici nu poţi să-ţi închipui! Nici nu vreau să mai văd alt bărbat în ochi, cit oi mai trăi!

Jenny era nedezminţită. Când David îi aducea flori, era grozav de încântată, nu pentru că i-ar fi plăcut cine ştie ce florile în sine, cit pentru a putea să-i arate infirmierei că ea e „cu o treaptă mai sus”

Decât celelalte bolnave lin salon. David bănuia că Jenny a născocit o legendă întreagă pentru infirmieră, bineînţeles o idilă romantică şi elegantă. Acelaşi lucru când, la transferarea ei în spitalul Sfânta Elisabeta, reuşise să-i obţină o rezervă numai pentru ea – asta îi arăta infirmierei celei noi „ce mult ţine el la ea”. Chiar şi la spital era romantică, pricit de necrezut ar părea, era totuşi adevărat. Când condamna bestialitatea bărbaţilor, îi ceruse lui David să fie aşa de amabil să-i dea rujul de buze din poşetă, pe care reuşise s-o furişeze în dulăpiorul de la căpătâiul patului. Ţinea şi o oglinjoară ascunsă sub noptieră, ca să se poată aranja înainte de vizitele lui David.

Oglinjoara era un obiect interzis acolo, dar Jenny o păstra totuşi; îi spuse că vrea să se facă frumoasă pentru el.

Cotind dinspre splai către spital, David ofta. Spera ca lucrurile să se aranjeze bine până la urmă –. Spera din tot sufletul.

Se uită la orologiul de deasupra arcadei spitalului. Tot era prea devreme, mult prea devreme, dar simţea că trebuie neapărat să intre înăuntru. Nu putea să aştepte afară, să se învârtească pe străzi, trebuia neapărat să intre. Se duse la etajul doi, unde se afla Jenny, şi rămase în vestibulul înalt, în care era destul de răcoare.

Din vestibul se deschideau o mulţime de uşi – uşa care dădea în camera Hildei, cea care dădea în camera infirmierei, cea de la sala de aşteptare. Dar o uşă dublă de sticlă îi atrase atenţia – uşa sălii de operaţie. Se uită la această uşă dublă, cu ochii aţintiţi la sticla mată, gândindu-se chinuit ce s-o fi petrecând dincolo.

Infirmiera de serviciu, sora Clegg, ieşi din salon. Ea nu ajuta la operaţii. Se uită la el, cu un reproş destul de blând.

— Aţi venit mult prea devreme, îi spuse. Abia acum au început.

— Da, da, ştiu, răspunse el. Dar trebuia să vin, n-aveam încotro.

Sora se îndepărtă fără să-i ceară să se ducă în sala de aşteptare.

Îl lăsă pur şi simplu acolo, şi acolo rămase, cu spatele lipit de perete, căutând să se facă mai puţin observat, ca nu cumva să-i ceară cineva să plece. Se uita Jintă la geamurile mate de la uşa. Sălii de operaţie.

Privi atât de lung uşa aceasta, până i se pănrcă devine transparentă şi că poate vedea ce se petrece dincolo. La spitalul de campanie de pe front asistase adesea la operaţii, chiar dăduse ajutor chirurgilor, şi acum vedea totul limpede şi exact, de parcă ar fi fost chiar el în sală.

În mijlocul sălii de operaţie se afla o masă de metal, care arăta mai puţin a masă, cit a cine ştie ce maşină nichelată, cu pârghii şi roţi, nichelate şi ele, care îi permiteau să se sucească şi să se întoarcă, pentru a adopta cele mai ciudate şi mai minunate poziţii. Nu! Nici ca o maşină nu era. Era mai degrabă ca o floare; o floare mare, de metal strălucitor, crescută pe o tulpină strălucitoare, înfiptă în pardoseala sălii de operaţie. Şi totuşi, nu era nici maşină şi nici floare, ci o masă pe care se afla ceva. De o parte a acestei mese strălucitoare stătea Hilda, de cealaltă parte – asistenta ei, iar de jur împrejur, strânse ciorchine de parcă s-ar fi aplecat asupra mesei înghesuindu-se să vadă ce e aşezat pe ea, stăteau câteva surori. Erau toate îmbrăcate în alb, cu bonete. Albe, măşti albe, dar toate aveau mâinile negre şi lucioase. De pe mâinile lor cauciucate, lucioase, se prelingeau picături grele.

Era teribil de cald în sala de operaţie, se auzea o bolboroseală şi un sâsiit ca de ceva care fierbe, în capul mesei stătea persoana care se ocupa cu anestezia, aşezată pe un scăunel rotund şi alb, având în apropiere nişte cilindri de metal, nişte tuburi roşii şi un sac roşu, mare. Şi această persoană era tot o femeie şi tot atât de calmă şi de plictisită.

În preajma mesei erau aranjate sticle mari şi colorate, cu soluţii antiseptice şi tăvi întregi de instrumente, care ieşeau fierbinţi din sterilizatoarele aburinde. Instrumentele îi erau inminate Hildei.

Hilda nu le privea, ci doar întindea mâna cauciucată, neagră, în care apărea câte-un instrument pe care-l folosea. Hilda stătea uşor aplecată peste masă, slujindu-se de aceste instrumente. Era aproape imposibil să vezi ce e pe masă, pentru că surorile stăteau aşa de înghesuite de jur împrejur, de parcă ar fi privit curioase, încercând să descopere cine ştie ce ciudăţenie. Dar de fapt era Jenny, trupul lui Jenny. Şi totuşi, nu era Jenny şi nici trupul ei. Totul era învelit şi înfăşurat în alb, ca pentru a putea păstra mai bine taina; peste tot erau şervete albe, şervete albe care acopereau totul.

Numai un pătrăţel din trupul Lui Jenny rămăsese neacoperit, curat, şi acest pătrăţel curat se vedea limpede, printre şervetele albe, pentru că pătrăţelul era colorat într-un galben strălucitor. Era efectul acidului picric. Înăuntrul acestui pătrăţel se producea totul, înăuntrul pătrăţelului se slujea Hilda de instrumentele ei, acolo umblau mâinile ei netede şi cauciucate.

Mai întâi se produse incizia. Da, da, întâi se făcu incizia. Bisturiul cald şi strălucitor trase, încet dar ferm, o linie de-a curmezişul pielii galbene strălucitoare, şi pielea formă nişte buze, şi buzele se desfăcură într-un zimbet larg şi roşu. Din buzele roşii şi zâmbitoare ţâşniră mici jeturi de sânge, şi mâinile negre ale Hildei se mişcau, se mişcau într-una, şi de jur împrejurul rănii se afla un cerc de pense lucioase. '

O nouă incizie, mai adâncă, tot mai adâncă, înăunţrulgurii roşii a rănii, care acum nu mai zâmbea, ci râdea de-a binelea, atât de larg se deschiseseră buzele.

Apoi, mâna Hildei intră de-a dreptul în rană. Mina neagră şi lucioasă a Hildei se făcu mică de tot, şi ascuţită, ca un cap negru şi lucios de şarpe, şi pătrunse adânc în interiorul rănii. Şi gura aceea roşie, care râdea, păru că înghite capul şarpelui.

După aceea, se mai folosiră şi alte instrumente, şi pensele din inelul înconjurător se apropiară tot mai tare una de alta. Părea un adevărat vălmăşag de instrumente, imposibil de descâlcit, şi totuşi nuera aşa, pentru că toate erau necesare şi matematic calculate. Faţa Hildei nu se vedea dindărătul măştii de tifon alb, se vedeau numai ochii întunecaţi ai Hildei, şi deasupra măştii albe, ochii ei păreau de oţel. Mâinile Hildei erau parcă o prelungire a ochilor ei. Şi ele erau neînduplecate şi de oţel. •

Şi era nevoie să fii înarmat cu oţel. În sala de operaţie, trupul sănătos constituie o dezamăgire, dar la boală, trupul e de-a dreptul obscen. Bărbaţii ar trebui aduşi în sala de operaţie, să vadă sfârşitul unui zâmbet de pe buzele rujate. Dar inutil, absolut inutil. Uitarea e mult mai comodă. Chiar acum, până şi rana îşi pierdea din oroare, se elibera de instrumente şi reintra în uitare, redevenind o rană caldă şi zâmbitoare, un zâmbet pe buzele fardate. Buzele rănii zâmbitoare, rujate, se apropiară, şi, repede – repede, acul le cusu la loc. Hilda puse copcile cu o precizie admirabilă.-Şi buzele rănii se strânseră una într-alta, lăsând doar o dungă subţire. Acum totul era aproape gata, pecetluit şi închis, sfârşit şi uitat. Şuieratul şi bolboroseala mai slăbiseră niţel, chiar şi căldura din sală părea să mai fi cedat. Surorile nu se mai înghesuiau aşa de strâns în jurul mesei. Una dintre ele tuşi, îndărătul măştii, şi puse capăt tăcerii prelungi. Alta începu să numere tampoanele de vată, pline de sânge.

În vestibulul înalt şi rece, David stătea nemişcat, cu ochii lipiţi de uşile mate. Într-un târziu, uşile se deschiseră şi îşi făcu apariţia targa pe roate, împinsă de două infirmiere, luneca Gira zgomot pe roţile de cauciuc. Dayid stătea aşa de lipit de zid, încât surorile nu-l văzură, în schimb o văzu el pe Jenny. Era aşezată pe targa; faţa îi era răsucită într-o parte, către el, şi arăta îmbujorată şi umflată; mai ales pleoapele şi obrajii erau foarte umflaţi şi congestionaţi, de parcă ar fi dormit un somn adânc şi frumos, ca o ameţeală după beţie. Jenny sforăia, şi obrajii i se umflau şi apoi cădeau la loc. De sub boneta albă îi ieşiseră şuviţe răvăşite, de parcă ar fi tras-o cineva de păr. Înfăţişarea lui Jenny nu mai era chiar aşa romantică.

David se uită la uşiie batante ale salonului, care se închideau îndărătul ţărgii, în timp ce surorile” o duceau pe Jenny în rezerva ei, de la capătul celălalt al salonului. Apoi se întoarse, şi o văzu pe Hilda venind pe culoarul în pantă dinspre sala de operaţie. Hilda înainta către el. Avea un aer glacial, detaşat şi dispreţuitor. Pe un ton foarte abrupt, îi spuse:

— Ei, acum e gata, şi cred că o să se facă bine.

David îi era recunoscător pentru tonul aspru; n-ar fi putut suporta nici un alt ton. O întrebă:

— Când pot s-o văd?

— Mai târziu, diseară. N-a fost o anestezie prea lungă. Hilda făcu o pauză. Cred că pe la opt o să poată primi vizite.

David îi simţi iarăşi răceala din glas şi din nou îi păru bine de felul cum vorbea Hilda; blândeţea i s-ar fi părut odioasă, îngrozitoare. Hilda mai păstra ceva din asprimea şi din strălucirea rece a sălii de operaţie, şi cuvintele ei erau tăioase ca un bisturiu. Nu voia să rămână în vestibul. Aproape enervată, trânti de perete uşa şi intră în camera ei. Uşa rămase deschisă, şi cu toate că Hilda părea să fi uitat complet de el, David o urmă în cameră, îi vorbi cu glas scăzut:

— Hilda, ţin să-ţi spun că-ţi sunt foarte recunoscător.

— Recunoscător!

Hilda începu să se agite prin cameră, luând diferite foi de observaţie şi punându-le apoi la loc. Cu toată asprimea ei rece şi împietrită, era profund tulburată. Ea nu urmărise alt scop decât succesul operaţiei, se hotărâse cu o adevărată ferocitate să izbu1 tească, să-i demonstreze şi lui măiestria, strălucirea ei. Dar acum, după ce o făcuse, îi era silă. Toată îndeirânarea asta a ei i se păru un lucru brutal şi crud, primitiv, menit să îndrepte doar răul din trupul omului, dar lăsând neatins răul din mintea şi sufletul lui. Ce folos!

Ea punea un petâc la pielea leşului, şi cu asta basta. Femeia asta de două parale avea să se întoarcă la el sănătoasă doar la trup, dar bolnavă la suflet. Şi asta o îndurera neîncetat pe Hilda, cu atât mai profund, cu cit nutrea şi ea sentimentele ei pentru David. Nu era vorba de dragoste – a, nu, era un sentiment cu mult mai subtil decât dragostea. Era singurul bărbat care o atrăsese vreodată. Ba chiar o dată ajunsese până acolo încât îşi pusese în cap, cu tot dinadinsul, să seândrăgostească de el. Dar degeaba! Ea nu putea iubi nici un bărbat.

Simţământul falimentului acestuia moral, conştiinţa că poate să-i placă David, dar nu să-i fie drag, îi îrigreuia mai mult ca oricând eforturile de a o face sănătoasă pe femeia asta, pe Jenny, ca să i-o redea lui.

Hilda se întoarse către el.

— Mă-ntorc diseară la opt, zise ea. Şi atunci am să las vorbă dacă o poţi vedea.

— Bine.

Hilda se duse la chiuvetă şi dădu drumul tare la robinet, umplu un pahar cu apă, şi, mascându-şi emoţia, îl bău până la fund.

— Acum trebuie^să-mi fac vizita în salon.

— Bine, zise el iarăşi…

Pleca. Coborî scările şi părăsi spitalul. La capătul străzii John sări într-un autobuz care mergea spre podul Battersea. În autobuz îl cuprinse un vălmăşag de gânduri. Indiferent de ceea ce-i făcuse Jenny, de ceea ce-şi făcuse şi ei însăşi, îi părea bine că fusese salvată.

Era incapabil să se despartă total de Jenny, parc-ar fi fost o umbră uşoară, veşnic prezentă în inima lui. În toţi anii aceştia de când îl părăsise, ea continuase să trăiască vag în el; n-o uitase niciodată; iar acum, când o descoperise şi totul era stins între ei, persista totuşi Sâmţământul curios că e legat de ea, că-i este obligat, îşi dădea perfect seama că Jenny e o fiinţă de rând, vulgară şi ieftină. Ştia că a făcut trotuarul. Ar fi trebuit în mod normal să simtă faţă de ea oroare şi dezgust. Dar nu, el nu putea. Ciudat, totuşi. I se înfăţişa tot ce era bun în Jenny, îşi amintea <„ momentele ei de altruism, de neaşteptatele impulsuri bune pe care le avea uneori, de sacrificiile generoase pe care le făcea cu banii, şi în special îşi amintea de luna lor de miere petrecută la Cullercoats, de felul cum insistase Jenny să ia el banii şi să-şi cumpere un costum de haine.

Cobori din autobuz şi merse pe Blount Street până acasă. Peste tot era linişte. Intră în camera lui, se aşeză la fereastră şi privi îndelung la vârfurile pomilor din parc, care se zăreau peste acoperişurile caselor din faţă; privi la cerul care se înălţa deasupra copacilor.

Tăcerea din odaie ii pătrunse în suflet, ticăitul ceasului căpătă un ritm încet şi cadenţat, ca defilarea unor infanterişti, ca paşii unor oameni care mărşăluiesc încet, înainte.

Fără să-şi dea seama, se îndreptă din şale, şi ochiul lui se aprinse, privind către cerul îndepărtat. Acum nu se mai simţea înfrânt. În sufletul lui înviase iarăşi imboldul îndârjit de a lupta, de a lupta înainte, înfrângerea era vrednică de dispreţ numai dacă aducea după sine şi resemnarea, supunerea. Dar el nu voia să abandoneze nimic, nimic, îşi păstrase încă credinţa şi încrederea în oamenii care-l susţineau. Viitorul rămânea al lui. Îl năpădi speranţa într-un flux năvalnic.

Ridicându-se brusc, se duse la masă şi aşternu trei scrisori. Le scrise lui Nugent, lui Heddon şi lui Wilson, adjunctul lui de la Sleescale. Scrisoarea către Wilson era foarte importantă, îl asigura că va veni peste două zile la Sleescale, ca să ia cuvântul la întrunirea Comitetului Executiv al secţiei sindicale locale. Scrisoarea respira un optimism viguros. De lucrul acesta îşi dădu seama şi el, recitind-o, şi se simţi încântat. De câteva zile, absorbit exclusiv de gândul la operaţia lui Jenny, neglijase faptul că evenimentele politice se precipitau. După cum prevăzuse şi el, forţele financiare şi politice izgoniseră guvernul şovăielnic. Cu o săptămână înainte, la şase octombrie, coaliţia temporară se dizolvase de bunăvoie. La şaisprezece octombrie aveau să se facă propunerile de candidaţi pentru noile alegeri. David strânse din buze cu hotărâre. Avea să se lupte pe viaţă şi pe moarte în alegerile care se apropiau. El considera „politica naţională”, preconizată de alţii, drept un atac hotărât împotriva nivelului de trai al muncitorului, o politică propusă doar pentru a face faţă intereselor capitalului bancar. Reducerile drastice ale ajutoarelor de şomaj erau justificate sub pretextul ridicol şi grotesc al „egalităţii de sacrificii”. Sacrificiile făcute de muncitori erau mai presus de orice îndoială, dar sacrificiile făcute de alte pături ale societăţii nu erau chiar aşa de evidente, între timp, se investiseră în străinătate capitaluri britanice în valoare de patru miliarde de lire sterline. Partidul laburist se afla în faţa celei mai mari crize din toată istoria sa. Şi faptul că unii dintre conducătorii săi îşi legaseră soarta de coaliţie nu venea câtuşi de puţin în ajutorul partidului.

Era şase şi jumătate. Uitându-se la ceas, David constată că e mult mai târziu decât îşi închipuise, îşi făcu o ceaşcă de cacao şi o bău citind jurnalul de după amiază, pe care tocmai ii adusese doamna Tucker. Ziarul colcăia de propagandă demagogică.

— Feriţi idustria de pericolul naţionalizării Bolşevismul a luat-o razna. Coşmarul administraţiei laburiste – asemenea, titluri îi atraseră bineînţeles privirea.

Era şi o caricatură reprezentând un John Bull * viteaz zdrobind o viperă urâcioasă. Şi pe viperă era scris citeţ: „Socialismul”. Erau relatate câteva vorbe de duh din arsenalul lui Bebbington.

Bebbington era acum un erou al Cauzei Naţiunii. Cu o zi înainte, declarase: „Doctrina luptei de clasă ameninţă pacea în industrie. Noi căutăm să-i apărăm pe muncitori de ei înşişi!”

David zâmbi cu amărăciune şi lăsă ziarul din mână. Când se va întoarce la Sleescale, va avea de spus câte ceva tocmai în această privinţă. Dar ceva niţel diferit de ceea ce scria în ziar.

Trecuse de şapte, aşa că se ridică, se spălă pe faţă şi pe mâini, îşi luă pălăria şi plecă, în el persista senzaţia aceea stranie de uşurare, şi splendoarea amurgului i-o intensifica. Când trecea podul Battersea, cerul se înveşmântase în purpură şi aur, iar Tamisa îi reflecta bogăţia de culori. Ajunse la spital într-o dispoziţie mult diferită de deznădejdea din după-amiaza aceea. Totul merge mai uşor dacă omul are curaj.

În capul scărilor dădu peste Hilda. Tocmai făcuse contra vizita şi discuta în vestibul cu sora Clegg, înainte de a pleca acasă. David se opri.

— Pot s-o văd acum? Întrebă el.

— Da, se simte foarte bine, îl asigură Hilda, care arăta mult mai liniştită decât după amiază. Poate, ca şi el, dobândise această linişte pe calea raţiunii. Purtarea ei era detaşată şi oficială, dar în primul rând remarcabil de calmă. Adăugă: Cred că ai s-o găseşti într-o stare foarte bună. Anestezia n-a tulburat-o; a suportat totul foarte bine.

— David nu se putu gândi la nimic, deşi ar fi vrut să-i spună ceva. Îşi dădea seama că atât Hilda, cât şi infirmiera îl studiază. Mai ales sora Clegg părea să-l privească întotdeauna cu o curiozitate feminină nestăpânită.

<notă>

*Nume simbolic care personifică Anglia. Provine din seria de pamflete ale scriitorului englez John Arbuthnot (1667-1735), intitulată The History of John Bull, care satiriza trăsăturile englezului tipic.

</ notă>

— I-am spus că ai să vii, zise calmă Hilda. Părea foarte încântată.

Sora Clegg se uită la Hilda şi zâmbi cu aceeaşi răceală dintotdeauna. Îi spuse, mai mult aparte:

— Iar pe mine m-a întrebat dacă nu e ciufulită.

David roşi puţin. Felul cum sora Clegg demascase fără milă vanitatea lui Jenny avea ceva inuman, îi^stătea pe limbă să-i răspundă ceva. Dar până la urmă nu spuse nimic, în momentul în care îşi ridica ochii spre sora Clegg, din salon izbucni o infirmieră tânără, probabil foarte lipsită de experienţă, pentru că altfel n-ar fi ţişnit aşa pe uşă.

Era albă ca varul la faţă. Părea îngrozită. Răsuflă uşurată când o văzu pe sora Clegg.

— Veniţi repede! Zise ea. Repede!

Sora Clegg nu întrebă nimic. Ea ştia ce înseamnă acest gen de expresie pe faţa unei surori tinere, însemna că survenise ceva grav.

Fără o vorbă, se întoarse şi intră în salon. Hilda rămase o clipă acolo; apoi se întoarse şi intră şi ea în salon.

David rămase singur în vestibul. Incidentul se produsese atât de brusc, încât pur şi simplu nu ştia ce să zică şi ce să facă. Nu ştia dacă trebuie să treacă prin salon, de vreme ce acolo se întâmplase ceva grav. Dar înainte de a se putea hotărî, Hilda se întoarse. Veni spre el cu o repeziciune aproape de necrezut.

— Du-te în sala de aşteptare, îi ceru ea insistent.

Se uită lung la Hilda. Din salon veneau două surori şi se îndreptau, grăbite, spre sala de operaţie; mergeau în acelaşi pas, cu un aer nefiresc, parcă ar fi fost o ireală procesiune. Apoi se auzi cum se aprind lămpile din sala de operaţie, uşile cu geamuri mate se luminară, albindu-se ca un ecran de cinematograf.

— Treci în sala de aşteptare! Repetă Hilda.

Insistenţa ei apărea acum nu numai în glas, ci şi în ochi şi pe chipul ei aspru, de comandant. N-avea încotro, se supuse; intră în sala de aşteptare. După ce se închise uşa în urma lui, auzi paşii grăbiţi ai Hildei.

Cazul grav era Jenny, de asta îşi dădu seama deodată, cu o certitudine care-l îngheţă. Rămase în picioare în sala goală, ascultând zgomotul paşilor care treceau când într-o parte, când într-alta, prin vestibul. Auzi şi scrâşnetul liftului. Şi apoi alţi paşi. Urmă un răstimp de tăcere, şi după aceea auzi ceva care pur şi simplu îl îngrozi: cineva alergând. Cineva alerga din sala de operaţie în odaia Hildei, şi înapoi.

Lui David i se strânse inima. Dacă disciplina cedează în faţa grabei şi încă în atare măsură, trebuie să fie un caz de o gravitate excepţională. Da, un caz disperat. Şi acest gând îl făcu să rămână nemişcat unde se afla, de parcă ar fi îngheţat acolo.

Se scurse multă vreme, foarte multă vreme. David nu ştia exact cât. O jumătate de oră, poate o oră. Dar el nu-şi dădea seama, încremenit, încordat într-o atitudine de ascultare, pur şi simplu nu era în stare să comande muşchilor mişcarea necesară pentru a se uita la ceas.

Deodată, uşa se deschise şi intră Hilda. Nici nu-i venea să creadă că e Hilda, într-atâta arăta de schimbată; părea istovită şi sleită. Pe un ton obosit, îi spuse:

— Cred că ar fi bine să te duci s-o vezi acum.

David veni repede spre ea.

— Dar ce s-a întâmplat?

Hilda îl privi.

— Hemoragie.

Şi apoi repetă cuvântul.

Buzele Hildei se strânseră. Pe urmă îi vorbi răspicat, cu amărăciune:

— În clipa în care a ieşit sora din odaie, Jenny s-a ridicat în capul oaselor şi s-a întins după oglindă, să vadă dacă e frumoasă.

Amărăciunea din glasul Hildei, sentimentul înfrângerii era îngrozitor: Să vadă dacă e frumoasă, dacă nu i s-a deranjat părul, să se rujeze. Ei, poţi să-ţi închipui una ca asta? După tot ce-am făcut eu, ea se întinde să ia oglinda. Hilda se întrerupse, complet sfârşită, uitând cu totul de atitudinea împietrită din după-amiaza aceea, obsedată numai şi numai de gândul că toată iscusinţa ei de bun meşteşugar fusese zădărnicită. Asta îi dădea o senzaţie de îndobitocire, îi deschise larg uşa, cu un gest de neputinţă. Cred că ar trebui să te duci acum, dacă vrei s-o vezi.

David ieşi din sala de aşteptare şi, trecând prin salonul cu bolnave, ajunse în rezerva lui Jenny. Jenny/ a cea pe spate, şi capătul patului era înălţat. Sora Clegg îi făcea o injecţie în braţ. Încăperea era în dezordine, peste tot erau lighene, gheaţă, prosoape. Pe jos zăceau cioburile unei oglinjoare.

Jenny era pământie la faţă. Respira agitat, dar fără să tragă mult aer în piept. Ţinea ochii în tavan. Şi ochii ăştia erau îngroziţi; păreau că se agaţă de tavan, ca nu cumva să-i scape.

Lui David i se topi inima şi o simţi parcă răspândindu-i-se în tot trupul. Căzu în genunchi Ungă pat.

— Jenny, zise el. O, Jenny, Jenny!

Ochii ei părăsiră tavanul şi se întoarseră şovăielnic spre el.

Buzele şoptiră în chip de scuză:

— Am vrut să mă fac frumoasă pentru tine.

Şi pe obraz începură să-i şiroiască lacrimile. David îi luă mâna fără pic de sânge şi i-o ţinu într-a luî.

— Jenny, zise el. Vai, Jenny, Jenny, scumpa mea!

Ea şopti din nou, parc-ar fi învăţat o lecţie:

— Am vrut să mă fac frumoasă pentru tine.

Pe David îl înnăbuşi plânsul; nu mai putea să vorbească. Lipi mâna lui Jenny de obrazul lui. X

— Mi-e sete, icni ea slab. Eşti bun să-mi dai puţină apă?

David ridică ceaşca – ciudat cum semăna cu un ibric!

— Şi i-o apropie de buzele ei palide. Jenny ridică braţul fără vlagă, şi apucă ceaşca. Apoi o străbătu un fior slab prin tot trupul. Apa din ceaşcă se răspândi pe cămaşa ei de noapte.

Până la urmă totul se sfârşi cum nu se poate mai bine pentru gustul lui Jenny. Degetul mic al mâinii în care ţinea ceaşca era arcuit, graţios. Dacă ar fi ştiut Jenny de asta, i-ar fi făcut plăcere. Murise elegant.