III

Cosmin se repezi pe poartă. Dacă nu s-ar fi temut de sergentul care dormea în colțul străzii, ar fi rupt-o la fugă. Emoțiile și, mai ales, acei ochi înfiorători i-au zguduit conștiința. Beția însă îi stăpânește trupul. Mâinile îi tremură; picioarele — slabe, și de pe la genunchi în jos parcă ar fi încăputate. Pe Strada Doamnei îi e așa de greu... Se rezemă cu fruntea de niște uluci... “Ai băut prea mult, domnule”, îi zise un sergent ieșind din întuneric. Cosmin tresări. O nădușeală rece îi brobonă fruntea. S-a ușurat... E mai bine, un fel de bine ca după friguri. După ce pipăi buzunarul de sus al redingotei și se încredință că n-a pierdut batista Sașei, plecă repede, fără a răspunde sergentului, care-l întreba mereu: “Ți-e mai bine, domnule?”

Pe bulevard, la lumina unei lămpi, scoase batista, o desfăcu. În ea, un plic. Rupse plicul. O scrisoare și două sute de lei. Citi repede rândurile strâmbe cu litere mari. Sașa îi scria ca să nu vie acasă. Pe Malerian îl apucase furiile, strigase, rupsese mai multe scaune, luase un revolver, se încuiase în bibliotecă, strigând că “odată cu el a venit și rândul altuia!” L-a așteptat mult timp prin curte, neștiind ce să facă cu “nebunul”. Valeri are spasmuri de frică. Scrisoarea se termina spunându-i ca să se ducă la un otel, să închirieze o odaie și sa-i trimită adresa a doua zi de dimineață. După mii de îmbrățișări venea un postcriptum. “Te împrumut cu 200 de lei.” Cosmin mototoli scrisoarea și vârî banii în buzunar.

Îl “împrumuta”. Al doilea “împrumut”. El ține socoteala, știe tot ce i-a dat, și neapărat că va plăti aceste datorii. Tot... tot... afară de parale! Banii nu sunt ai ei, ci sunt munciți, para cu para, de acela care zace în bibliotecă. N-a putut lupta contra pasiunii unei femei, unei nefericite, dar simte că nu trebuie să cadă în rândul lui Candian și al lui Mănoiu. Nu cumva și ei vor fi început prin a se “împrumuta”?

A ajuns în Calea Victoriei. Poate că dacă Sașa nu întrebuința cuvântul “împrumut”, l-ar fi scăpat de un scrupul de conștiință. Ea a voit să nu-i atingă amorul propriu, și tocmai această evidentă voință îl supără. Alt cuvânt nu găsea? Uneori cuvintele sunt mai puternice decât faptele. Câte nu fac oamenii ocolind să-și spună ceea ce fac. Bunul trai l-a schimbat, l-a prefăcut. Se simte slab, fără curajul de odinioară de-a se îmbrăca oricum și de-a trăi cum o da Dumnezeu. Orice-ar face, nu crede ca a doua zi să fie așa de energic ca să-i trimită banii înapoi însoțiți de cuvintele: “Am înțeles cuvântul împrumutat și mă grăbesc de-a-mi plăti datoria.” Și chiar dacă ar avea curajul ca să se arunce în voia soartei, cu Sașa cum rămâne? Iubirea ei, oricum ar fi, e nemărginită. Cine nu a văzut-o cum îl îngrijește când se întâmplă să-l doară vreo măsea, nu-și închipuiește cum îl mângâie, cum tremură și cu câtă delicatețe îi pune pe obraz o perniță caldă, cu sare, bineînțeles după ce l-a sărutat, cu lacrimile în ochi, în locul unde-l doare. Într-un rând Gelina era bolnavă de friguri tifoide și pe el îl durea capul. Pentru Sașa nu era decât un bolnav în casă, și încă bolnav greu, îl durea capul. “Ce e mai mare rău pe lume decât durerea de cap?” Și Gelina tocmai acum se bolnăvi! Nu face nimic; îi trece ei, că n-are decât friguri... Durerea de cap însă... “nu e nimic mai rău pe lume ca durerea de cap!” E ceva monstruos în iubirea Sașei, dar el s-o judece? El e singura ei speranță și mângâiere, el e fericirea și idealul unei ființe pentru care tinerețea a fost un lung șir de amărăciuni.

La Biserica Crețulescu bătu, lung și lugubru, două ore după miezul nopții. Câțiva măturători târșâiau leneș lungile lor târnuri.

Unde să se ducă? La ce otel? Ar fi cutreierat toată noaptea dacă tăcerea și pustietatea străzilor nu l-ar fi obosit. Simte însă că nici în pat, într-un hotel, n-ar putea dormi.

În dreptul palatului un cupeu se opri. Cineva sări pe trotuar, întinzându-i mâna. Era Candian.

— Tu, și noaptea, la ora asta? O fată mare așa de târziu?
— Am fost la un prieten, îngână Cosmin, dar tu?
— Ți-am spus că avem la mine “academie liberă” cu dame foarte cumsecade și cu sampanie. La unu m-am pomenit cu cupeul ei. Mă chema, spunându-mi că e bolnavă. Știi, nu pot să aduc la academie o cucoană mare, cu nume ilustru. Sunt oarecare forme, mon cher. M-am dus și n-avea nimic. M-a primit râzând și cu ceai. De câte ori petrec o seară acasă, mă pomenesc cu cupeul. E de-o gelozie! ho! ho! Dacă ar ști... dar pe fecior și pe vizitiu îi plătim și eu, și ea. Abia scăpai. Și, dacă vrei să-mi faci o mare plăcere, nu te mai duce acasă, ai cu mine, să vezi și tu “palestrele”. Sunt vro câteva femei adorabile, și avem un diavol de nouăsprezece ani neîmpliniți, un diavol... A moștenit două milioane... Să vezi ce elegant taie băncile. E și o blondină, o nemțoaică adorabilă, e cu el, și nu știe decât să râdă, să bea șampanie și câteva cuvinte, obt la Manoi, apataș bancher, pun, pun la Lizi sau praafo, Lizi! Când bate, căci joacă și ea contra amantului ei. E o frumusețe... O petrecere... Te rog să vii cu mine... Acasă nu, la otel e nehotărât, pe stradă e prea trist și prigonit de atâtea gânduri, mai ales de imaginea fioroasă a bătrânului. Ei, și dacă s-ar duce? Poate că încercându-și norocul va îndoi capitalul și va putea plăti Sașei.

E ostenit, slab și cuprins de o adevărată boală în acea parte a sufletului care voiește și nu voiește.

— Merg, răspunse Cosmin.
— Te rog însă, mon cher, să fii mai vesel.
— Făgăduiesc, și nici n-am de ce să fiu trist. La cel din urmă cuvânt, îi trecu prin minte figura sinistră a lui Malerian. Cosmin se strânse în umărul prietenului său.

— Ce, ți-e frig? -Aș, nu, nu vezi c-am nădușit? Dincolo de Episcopie cupeul apucă la dreapta și, după câteva minute, se opri pe Calea Dorobanților, în fața unor case cu două etaje. Candian șopti câteva cuvinte vizitiului, îi strecură o piesă de cinci lei, se întoarse către Cosmin și-l întrebă, arătând spre etajul de sus:

— Îi auzi? În adevăr, strigătele și aplauzele lor se auzeau din stradă.
— Vesel, mon cher!.
— Fii sigur, răspunse Cosmin emoționat.