IV

Candian îmbrânci ușa salonului și zise cu o voce teatrală:
— Domnilor și doamnelor, vă prezint pe Iorgu Cosmin, un tânăr non plus ultra

Mănoiu, un brun, cu părul creț, cu mustățile ascuțite, se ridică în picioare la masa de bacara și strigă:

— Ura! Să trăiască Iorgu Cosmin! După el cincisprezece guri repetară: “Să trăiască Iorgu Cosmin”. Recomandația se făcu repede; erau grăbiți; îi aștepta bancherul gata de-a porni, la dreapta, la stânga și la mijloc. Mai întâi cu doamnele. Firește, “sunt oarecare forme în viață”. Madame Linica Theodorescu, madame Sevastița Pirigumenos, domnișoara Lizi Gottlib, cea cu “prafo, Lizi”, domnișoara Laura D..., pe numele de artistă, Loradonna, căci în curând “va vorbi lumea de o nouă astră pe cerul muzicii când se va hotărî să studieze canto”, domnișoara Zozo, “un drăcușor șarmant, o nebună delicioasă”, după expresiile lui Candian, și coana Anica Mitulescu, o femeie ca de vro 45 de ani, atât de groasă că, pe scaun, pieptul i se unește cu pântecele. Coana Anica îngrijește de apartament și de Candian.

Pe trei din domni îi cunoștea. Pe Alexandru Mănoiu, pe un student de la Drept din seria de acum șapte ani și pe dnul N..., revizor școlar, doctor în litere și filozofie de la Gand Candian îi prezentă pe ceilalți. Domnul Pantazi, gros, lat și înalt, cu favoritele lungi și cănite, rentier, Georges Panicu, “diavolul”, clipește nervos și vorbește pripit, “singurul lui cusur; încolo, inteligent, spiritual și irrezistibil în fața oricărei femei”, Mitică Fileanu, un tânăr ciupit de vărsat, cu părul roșu, cu ochii albaștri și mici, ca două mărgele în fundul capului, are un unchi milionar în Craiova, și n-are “nici atâtica altă rudă” (Candian își Mai departe nu se poate merge (lat.) — fără egal. Oraș în Flandra orientală.

arătase vârful degetului celui mic), Petre Leon, Mișu Popovici și Ionel Ludoveanu, “trei tineri plini de talent”.

Candian, văzând graba cu care se pregăteau toți ca să se așeze la masa verde, îi rugă să bea mai întâi câte un pahar de șampanie în sănătatea noului prieten, Iorgu Cosmin.

— Coană Anico, leagănă-te, te rog, și prezintă-ne trei sticle extrasec.

Coana Anica se legăna în mers, parcă i s-ar fi scurtat, pe rând, când piciorul drept, când piciorul stâng. Coana Anica însă încremenise cu ochii la biletele de bancă din fața lui Panicu. Pierduse mult și de aceea auzea foarte cu greu. Candian vroi să schimbe rugăciunea în “pașol , coană Anico”, dar Georges Panicu îl întrerupse, clipind repede. Vorbește diavolul? Se făcu tăcere.

— Ca-Candian, să trag taaa-lia-asta, ș-apo-poi sa șam-șamșampani-nizăm. Ce-cer scu-cuze don'lui Co-Cosmin.

— Să-i facem plăcerea, răspunse Candian (apoi mai încet la urechea lui Cosmin), e irrezistibil diavolul, taie băncile cu o eleganță neîntrecută și n-are decât nouăsprezece ani neîmpliniți. E irrezistibil!

Panicu pierduse trei mii de lei cu o eleganță neîntrecută. Toți câștigau, și revizorul, și studentul în drept, și Mișu Popovici, și Mitică Fileanu, și talentatul Ludoveanu, pentru ca să nu vorbim decât de acei care n-avuseseră cu dânșii decât douăzeci până la cincizeci de lei. Numai Mănoiu și coana Anica Mitulescu pierdeau. Ah! coana Anica? Nu mai auzea, nu mai vedea, nu mai mirosea, murise în ea tot, afară de o răsuflare grea și de o idee fixă: “Dacă n-ar fi aruncat mult pe primele lovituri, ar fi avut acum cel puțin 1.000 de lei”.

Panicu începuse cu o înfierbântare războinică. Diavolul care nu împlinise încă nouăsprezece ani (ce talent!) trimitea cărțile la dreapta și la stânga c-o iuțeală într-adevăr minunată: zbârnâiau răzând postavul, ca niște săgeți scăpate din arcuri. Marș! (sterge-o) (rus., trecutul verbului itti, alterat).

Candian se retrase la o parte cu Cosmin și începu să-i vorbească despre cei de la masa verde. Sunt numai pasiune. Oricare din ei, dacă ar fi studiat frumoasele arte, am fi avut și noi “Renașterea Italiei”. Să-i vezi dinspre ziuă, ce ochi scânteietori, “geniali” chiar, în figurile lor palide de “savanți”. “Să se organizeze forțele productive și creatoare ale României și se va vedea de ce sunt capabili acești cunoscători profunzi ai vieții moderne. Revizorul este un savant în toată puterea cuvântului, dar ce vrei să facă în țara românească? În Franța de mult ar fi ajuns academician și profesor la Sorbona.” Ionel Ludoveanu poate că e “primul condei” în ziaristica noastră. Acel cap tărtăneț închide în el un talent excepțional. N-a trecut decât patru clase gimnaziale și scrie articole de fond într-un ziar modern cu “aspirațiuni de ordine și de propășire”. Mitică Fileanu e tot ce a produs Craiova mai inteligent. Au vorbit și ziarele de modul strălucit cu care și-a susținut licența în drept la Paris. Profesorii “l-au strâns de mână”, numindu-l, după afirmațiunea organului la care colaborează Ludoveanu, “notre cher collčgue” . Un singur cusur are, și “poate că e o calitate”, e un fel de “socialist oportunist” în politică. Are un program de idei atât de personale, că nu e de părerea nici a radicalilor, nici a socialiștilor din țară, și de aceea nu s-a sfiit a iscăli trei programe în șase luni cu ocazia a trei alegeri, dar, după cum zice el, toate la un loc alcătuiesc programul lui, bazat pe patru idei fundamentale: “Patriot ca român, conservator în fața diplomației europenești, socialist în fața capitalului și democrat în fața poporului”. Pantazi, un om serios “d'un savoir faire” și de-o energie fără pereche. La cărți e tipul cel mai tare. Privește câte o jumătate de ceas ș-apoi pontează. El e organizatorul seratelor noastre, și revizorul, în limba lui de savant, îl numește “Solone al Fortunei, singurul care a știut să smulgă banda de la ochii norocului”. Rentier, e o vorbă. "E cel mai mare artist în Scumpul nostru coleg (fr.). Capacitate de a se descurca; abilitate, șiretenie (fr.).

felul lui." Câștigă bani mulți, dar îl și costă. Cum să nu-l coste Linica Theodorescu? A trecut ea de 30 de ani, dar e neîntrecută în misterele sexului". Dacă ochii ei, mari, negri și galeși n-ar bate-n galben, ar fi cei mai frumoși ochi din România. Într-o seară revizorul i-a zis “ochi de bou”. Linica s-a făcut foc, el însă i-a dovedit că așa zice Omer celor mai frumoși ochi din antichitate. E tare revizorul, nu e slab decât la pungă și la joc. Aruncă toată leafa pe-o singură carte, și dacă pierde, o lună de zile ne face “teoriile șansei”. Laura D... (niciodată nu i se spune numele de familie, un nume glorios în analele noastre), Loradonna, e slăbiciunea lui Mănoiu. “Se mai consoală de Xantupinoaia.” ...Ia privește cum se apropie Ludoveanu de Sevastița Pirigumenos! Pentru el ar fi un mare noroc. Dintr-o dată ar ajunge acolo unde Mănoiu n-a ajuns decât după multă răbdare și experiență. Și ea îl chinuiește cu un surâs rezervat. E și tânără, și frumoasă. La palestre nu vine decât rar, și “așa, pentru un gust”. Bărbat-său, un grec bătrân, a plecat la băi, bolnav “de stomah, de ficat, de rinichi și, după cum spun unii doctori, și de inimă”. Ea s-a asigurat de un testament făcut de jurisconsultul B... și a rămas în București “sub pretext, mon cher, că iar e însărcinată”. Când aude grecul de așa ceva — căci o apucă în fiece an în timpul când trebuie să plece el la băi — îl podidesc lacrimile de bucurie și-i depune, regulat, 5.000 de lei la Maurice Lčvy. Scena se termină cu declarația solemnă a lui Pirigumenos: “Țů, Sevasti, mu rog, si mi-ngropa, eu porunțescu și rumui”. Și Sevastița, cu câteva zile înainte de plecarea lui Pirigumenos, simte greață, oarecare amețeli, n-are poftă de mâncare și se desperează de scârba ce trebuie să rabde o mumă pentru copilul ei. Anul acesta Pirigumenos, sărutând-o, i-a zis: “Sevasti, știi că acum un anu am avutu prisentimentu și ci-am spusu, Sevastě, baga la capů și nu lčpăda”. “E convins, zise Candian, râzând cu hohote, că în fiece an Sevasti leapădă mai nainte de-a se întoarce el de la băi. Anul trecut l-am întâlnit la o serată și l-am întrebat: «Ce mai faci, nene Pirigumenos?» Știi ce mi-a răspuns? «Cum, nu știi?! în avgust am pierdut un buiatu, o minune de buiat! anu trecut o feta, anu ăsta un buiatu... merga bine, merga bine... nenea Pirigumenos!»”

Cosmin zâmbi, privind la Sevastița.
— Ai tras! Ai tras! strigă de la masa verde coana Anica c-un râs forțat. Nu se poate, diavolul mamei, ai tras!

Lui Panicu îi căzuse un trei-ochi din pachet, cu care, peste șapte al lui, făcea tocmai bac. Se puntase pe amândouă tablourile peste 1.500 de lei. Panicu clipi amețit și, mai încurcat ca oricând, dădu să spuie că nu trăsese, ci că-i alunecase cartea.

— Să mă, mă explic. Eu n-am atin-tins-o; a că-căzut, a aluneca-cat sin-gu-gu-ră. Să mă judece cu-cu-coane-le!

— Frumos, musiu Panicule, frumos de tot, adică ce, eu nu țiu de cucoane? ! zise Mituleasca, sculându-se după scaun.

Linica Theodorescu, Sevastița Pirigumenos și Loradonna o apucară de mâini, mângâind-o fiecare cu câte o vorbă bună: “Coană Anico, dragă”... "Anicuțo, fata mea, ce-o să fii dacă nu cucoană?, “Lasă, coană Anico, că trebuie sa se schimbe șansa diavolului; n-o să ție până mâine; ce, ești copilă?” Adevărul e că coana Anica, ca și ceilalți, și mai mult decât ei, pierduse necontenit. Domnișoara Zozo sări la gâtul coanei Anica, o sărută și pe-o parte și pe cealaltă și, după ce-i șopti ceva la ureche, coana Anica se liniști. “Irrezistibilul” plăti amândouă tablourile, “fi-fi-fiin' că așa e e-el”, spre bucuria tuturor, mai ales a talentaților Petre Leon și Mișu Popovici. După ce se liniștiră, Lizi Gottlib trase paralele zicând: “Pun, pun la Lizi! praaafo, Lizi!” Georges Panicu o apucă de bărbie ș-o mângâie, vroind s-o imite: “Pra-pra-pra-fos, Lizi”.

Candian arătă lui Cosmin pe Zozo.
— Ea, mon cher, a făcut pace, ea, c-o vorbă, c-un sărutat. Ce drăcușor șarmant! Privește-o, Cosmine, ce bărbie rotundă, ce ochi umezi! Dacă ar ști ''cealaltă ''cât iubesc eu pe Zozo! Numele ei? Zozo. Prenumele? Zozo. Din părinți? necunoscuți. Chiar ea ne spune râzând că, desigur, tată n-a avut și se îndoiește dacă a avut și mumă. Revizorul zice: “Zozo s-a născut ca Venus, din valurile... lumii”.

— Dar tânărul Panicu cine e?
— Dacă mă crezi, nici eu nu știu bine. O invenție a lui Pantazi. Solone are un talent extraordinar de-a descoperi asemenea tipuri. A moștenit de curând două milioane. Un an de zile a plimbat, pe la diferite petreceri de noapte, pe un alt tânăr, tot așa de bogat. Acela a trecut frontiera cu o doamnă din lumea mare. Acum a găsit pe Georges Panicu. Toți îl fac haz. Aruncă paralele cu atât sânge rece, că revizorul îi zice “forța morală personificată”. Băieții — Popovici, Leon, Ludoveanu și alții — se prăpădesc după el. Coana Anica îi zice irezestibelul. Pe Lizi Gottlib a luat-o dintr-un liceu de domnișoare; fusese profesoară de canto, de limba germană și de pictură. Nu e urâtă nemțoaica. Și are haz Panicu, o pune să joace contra lui, de cabulă.

— Pe cea din urmă lovitură, zise Pantazi c-o voce de bas profund, pun și eu doi napoleoni.

— Joacă Solone? zise Candian. Pun și eu o sută de lei pe tabloul lui Zozo. Nu zău, pune și tu douăzeci de lei, e puntul lui Solone!

Cosmin se sculă de pe scaun.
— Bine.
— Stai, Georges, nu porni, Iorgu Cosmin te onorează.
— Așa te vreau, Cosmine, strigă Mănoiu, frecându-și mâinile. Femeile se uitară curios la Cosmin. Juca întâiași dată. Se simțea cuprins de-o veselie neînțeleasă. Uitase tot în această lume gălăgioasă și pasionată. Bancherul “dădu lovitura” și pierdu pe ambele tablouri.

— E lovitura lui Cosmin! strigă Mănoiu. Să șampanizăm în onoarea lui Iorgu Cosmin!

Femeile, cu coana Anica în frunte, repetară: “În onoarea lui Iorgu Cosmin!” Domnișoara Gottlib își înnumără paralele: “Pun, pun, Lizi, praaafň, Lizi!”

Coana Anica dispăru ca să facă rost de șampanie. Georges Panicu declară că nu pierde decât “ci-cinci mi-mii de lei în to-to-tal”.

Până să aducă șampania, se împărțiră în mai multe grupuri. Mănoiu luă de braț pe Cosmin și-l întrebă ce mai face, cum o duce cu studiile.

— Dar Sașa? E bine? Frumoasă femeie!
— Bine, răspunse Cosmin.
— Și Malerian?
— Și... Mă rog, Mănoiule, coana Anica e rudă cu Candian?
— As, rudă! Coana Anica a fost de pe vremuri cea mai vestită “procuristă”. Acum trei ani cât p-aci sa deschidă un pension de... cum a văzut ea la Paris. La Paris se dusese anume pentru aceasta. Întâlnind pe Candian la Șosea și făcându-i cunoștința, i-a propus...

— Ce?
— Nu ce crezi. Să-l recomande unei doamne... doamnă cu care trăiește astăzi. O văduvă de vro 40 de ani și un venit de 150 000 de lei. Cu o condiție: coana Anica să-l supravegheze. Și coana Anica, ca o femeie cu minte, ia din toate părțile și lasă pe băiat să-și facă gusturile, ba chiar ea i-a găsit pe Zozo, o fată în adevăr delicioasă.

Cosmin se puse pe gânduri. Cum? Așa, pe nevăzute? Numai după trup, după vârstă și după bani? Și el, Cosmin, cu atâtea scrupule! Ce a făcut în comparație cu ei? Este el vândut, ca orice carne proaspătă, după mușchi și frăgezime? Ar putea să nu se mai gândească dacă n-ar fi acel cap mare cu ochii ca două gropi întunecoase și dacă nu l-ar prigoni privirea albastră și senină a Gelinei.

Ludoveanu, student în drept, Petre Leon și Mișu Popovici vorbeau încet pe-o canapea. Ludoveanu le făcu semn:

— Tare e Solone! A găsit unul și mai și decât cel de anul trecut. Habar n-are de cărți! Încă o ședință, și ne scoatem lunile de băi. Știți ce a făcut Zozo pe tabloul ei? I-a arătat același nouă de două ori.

— Și n-a observat?
— Poți să joci cu el cum vrei. E orb.

Revizorul se opri în dreptul lor și, trecându-și mâna prin părul lui lung, zise, încântat de el însuși:

— La spartani, tinerii nu vorbeau decât între ei. Sunteți demni de acea eroică cetate! Apoi, râzând: Cum v-a mers la “palestre”?

— Câteva sute de fiecare, răspunse studentul în drept. Revizorul făcu semn lui Ludoveanu. Tânărul publicist se sculă repede.
— Cum mergi cu Sevastița?
— Cam greu.
— Nu te-arăta prăpădit. Ar fi păcat, Ludovene. E frumoasă. E frumoasă, tânără, cu avere, și-ți spun eu... îi place. Dar... ceva mai imperial.

— Am înțeles. Între revizor și publicist, o veche prietenie. Panicu povestea doamnelor cum, la vârsta de 16 ani, era să divorțeze pe femeia unui prefect dacă brutalul administrator al județului nu l-ar fi închis contra legilor și nu și-ar fi bătut femeia în “sec-secolul” nostru.

Pieptul coanei Anichii intră pe ușă, și o salvă de aplauze o primiră în salon. După ea, o unguroaică cu șampania.

Se ridică toaste pentru toți. După afirmarea lui Panicu, nimeni nu este în stare să bea mai multă șampanie “bu-bună” fără a se “a-me-me-me-meți” ca el. Adevărul e că bea necontenit, ciocnind cu “ne-ne-ne-nea Pan-panta-ta-ta-zi”, care n-a isprăvit nici primul pahar. Bea, vorbește fără să-l mai înțeleagă nimeni, strigă, sărută mâinile “ge-ge-ge-gentil-lelor do'ane și do-don'șoare”. Coana Anica a prins limbă și le mărturisește că pe cine a iubit mai mult a fost pe un tânăr care semăna așa de mult cu irezistibelul Panicu... îl vede înaintea ochilor.

— Și să mă ierți, musiu Panicule, continuă coana Anica, ștergându-și lacrimile, să te sărut și să-mi vărs focul de altădată.

Râsete și aplauze. “S-a aprins coana Anica!”, “Sa vie pompierii!”, “Focul de altădată care se varsă acum este o iubire și virtu-oasă și virtu-oală. Amor platonicoheghelian”. Observația revizorului atrase felicitările lui Ludoveanu și puse pe coana Anica pe gânduri. Mai târziu nu uită să-l întrebe încetinel: “Ce-o fi aceea? nu e vreo boală? Nu prea mă simt bine.”

Tinerețea, veselia, șampania, libertatea și căldura răpiră pe Cosmin, ca un torent care smulge o rădăcină fără adâncimi. A fost destul primul pahar de șampanie, ca un curent căldicel să i se ridice de la ceafă în obraji, la tâmple, în sus și profund, încurcând și ștergând imaginile triste, pregătind, în conștiința lui obosită, alt câmp pentru alte grupări de impresii fermecătoare și necunoscute până atunci. Și al doilea pahar, al treilea. Lumea e cum ești. Sigur, omul trist este dușmanul lui însuși și al omenirii. Impresiile trebuie să se șteargă una după alta, una pe alta; cine se gândește mereu la o nenorocire e mereu nenorocit; numai bolnavii suferă continuu de aceeași impresie. Dacă tu nu te vei ierta și iubi, cum să te ierte și să te iubească alții? Numai nebunii refuză de-a lua parte la banchetul lumii. Uitarea este suprema mângâiere a tuturor, și buni și răi. Să nu ne împotrivim naturii: noi suntem jucăriile ei, iar nu ea servitoarea noastră. Ochii lui Cosmin scânteiară.

— La ce te gândești, Cosmine, îl întrebă Candian, întinzându-i un pahar de șampanie.

— De unde știi că mă gândesc?
— Nu bei?
— Al patrulea, e prea mult. Prea mult? De ce? Dacă măsori fiece lucru, ajungi la revolver. Revolver?... Ce-a fi făcând Paul Malerian? Nici el nu îndrăznea... privea la revolver... și ce ochi!... Prostii... Candian nu este atât de cinic cum i se păruse lui. El și-a vândut tinerețea pentru mulți, nu numai pentru el. Și ce-ar fi câștigat omenirea dacă Candian, în loc să fi fost recrutat de coana Anica, ar fi ajuns un grefier sau un judecător de instrucție? Nimic. Cealaltă probă. Ce pierde omenirea dacă Candian împarte banii unei văduve decăzute? Absolut nimic. Ei, și dacă Panicu aruncă banii, de ce n-ar culege și el? Numai așa ar putea să scrie Sașei: “M-ai împrumutat și mă grăbesc să-mi plătesc datoria”.

Se apropie de Candian și-l întreabă:
— Dar Panicu ce are de gând? Nu ne mai taie o bancă?
— Monsieur Georges, strigă Zozo, destulă curte. Pe cine vrei să mai învingi? E timp de-o bănculiță.

— Cărți noi, musiu Panicu, zise coana Anica luându-l de gât, ori ți-e frică de băieți.

— Mi-mie? Nu mă cu-cunoști, cu-cu-coană Anico, răspunse Panicu. Într-o-tr-o zi am pe-pe-pe-per... spu-ne ne-ne-ne PanPan-Pan-tazi...

— Rău, neică, răspunse Pantazi, ți-am spus. Erai în casă la mine și mi-a părut foarte rău. Așa om energic și liniștit vă declar că eu, unul, n-am mai văzut. A pierdut douăzeci de mii de lei în două ceasuri, și râdea, făcea chef...

— Forța morală personificată! zise revizorul.
— Așa e, așa e, beau acest pahar în sănătatea lui Georges Panicu, strigă Loradonna. Și după ce bău paharul de șampanie, termină cu o scară: a, a, a, a, a, a, a, a...

Toți se adunară în jurul ei, iar Panicu declară că "o asemenea sca-sca-ră merită o, o, o, o"... O “bancă”, vroi să zică, mișcând mâinile ca și cum ar fi dat cărți. Roșu ca para focului, cu ochii tulburi și lăcrimoși, se încurcă de toate scaunele până la masa verde. Șampania și tutunul lucraseră serios asupra “irrezistibilului”. Domnișoara Lizi se așeză la dreapta lui. Coana Anica îi prezentă două pachete de cărți pe o tavă de argint. “Ca pe împărați te servesc, musiu Panicu!” Servise și mulți împărați coana Anica! În câteva minute dete două mii de lei. “Ce dracu, se gândi Cosmin, care se așezase la joc, când pierde, pierde numai bilete întregi, și când câștigă nu se puntează decât jumătăți.” I se pare lui, ori ceilalți își retrag regulat jumătate din mize când pierd?

Coana Anica se sculă de la joc, dădu brațul lui Pantazi și ieși din salon. După câteva minute se întoarseră iarăși la braț. Se crăpa de ziuă. O lumină slabă și albicioasă pătrundea prin storurile ferestrelor.

— Dacă deschideți un geam, vă tai și eu o bancă, zise râzând Pantazi, și începu să se plimbe cu mâinile la spate.

— Solone descinde în rândul muritorilor! exclamă revizorul.
— Ce mi-mi-mi... (Ce minune, vroi să zică Panicu, care obosise dând din mâini la dreapta, la stânga și la mijloc.) Să mă rără-ră-răz... (Adică îi venise rândul să se răzbune.)

Georges Panicu era foarte respectuos cu nenea Pantazi. Avea și de ce. Cui îi pare rău când pierde? Lui Pantazi. Cine îl sfătuiește ca să nu joace oriunde? Pantazi. Cine-l introdusese în grupuri așa de vesele, de culte și de inteligente? Cine dovedise celorlalți că este “irrezistibil” în fața oricărei femei? Și cine făcea istoricul “marilor lovituri” date de el, fără a păli, ca un adevărat erou al jocului? Firește, nenea Pantazi. Iată de ce Georges Panicu se grăbi să piardă și cele din urmă lovituri și dădu locul lui Pantazi.

Pantazi începu să amestece cărțile. Puntatorii sa sculară ca să-și întindă puțin oasele. Ludoveanu luă de braț pe revizor. Cosmin începu sa se plimbe. Iar i se învârtea pământul sub picioare. N-ar fi fost nimic dacă nu l-ar fi durut capul. Din întâmplare, trecu pe lângă revizor și Ludoveanu și, fără să vrea, auzi câteva cuvinte: “Să nu puntezi mult la Pantazi”, zisese Ludoveanu revizorului. “Știu”, răspunsese revizorul. De ce să nu punteze mult? Și de ce răspunsese celălalt “știu”? Știa ceva? Cosmin mai avea 100 de lei. Îl doare capul. Îi e greață.

— Gata! zise Pantazi aruncându-și favoritele pe umeri. Cine taie? Mon cher Panicu, vrei?

Panicu scăpă de câteva ori cartea cu care vroia să taie, o damă de treflă, “cu care, când taie el, pra-praf se alege de bancher”.

— O să te că-că-că... O să te căiești, vroi sa zică el lui nenea Pantazi, cu o evidentă părere de rău, căci tăiase cu dama de treflă. Așa e el, nici chiar lui nenea Pantazi nu-i poate tăia decât cu dama de treflă. Nu mai joacă decât să taie cu altă carte. Cine se pune cu cabula?

— Gata, zise a doua oară Pantazi, și fiecare își luă locul, având câte o cafea turcească în față.

În bancă erau 500 de lei.
— A che-che-cheval , îngână Panicu, și câștigă pe amândouă tablourile.

Pantazi surâse și aroză banca. De trei ori pierdu, apoi strică cărțile și ceru altele. Coana Anica se grăbi a-i prezenta un pachet, pe care Pantazi îl puse la dreapta, și începu să vorbească c-o repeziciune neobișnuită, să râdă, să gesticuleze și să glumească cu toate femeile. “Gata!” strigă Pantazi, și întinse pachetul de cărți lui Panicu. I se păruse lui Cosmin, sau în adevăr Pantazi nu se atinsese de pachetul pe care-l adusese coana Anica? Îl doare capul afară din cale, dar își va încerca norocul. Panicu ceru o damă de treflă și tăie. Erau 1.000 de lei în bancă. De astă dată “a che-che-cheval” pierdu pe amândouă tablourile. Și jocul începu tacticos. Toți puntau puțin. Numai Panicu arunca zvăpăiat biletele, încredințat că până la urmă dama de treflă va “so-so-ta” banca. Abia ajunsese la jumătatea cărților, și Pantazi își înzecise capitalul.

Cosmin pierduse tot. Candian îl împrumutase cu trei sute. În câteva lovituri le pierdu. Candian îl împrumută din nou și-i recomandă să punteze mai putin, căci așa se întâmplă uneori: “Sunt bănci razuare”. Cosmin nu-l ascultă. Cum e cu putință să aibă cineva așa noroc? E ceva în hazard care-l revoltă, și ar fi în stare sa se arunce și el pe-o carte. Nu se poate, trebuie să câștige odată! Ah! și capul! A băut prea multă șampanie. Cafeaua nu i-a făcut nici un bine. Îi vine amețeală. Să nu i se întâmple ca pe Strada Doamnei... ce rușinos ar fi!... A mai rămas cu cincizeci de lei. Să-i arunce pe toți. I-a aruncat. A pierdut. E galben ca ceara și-i vine... Făcu semn lui Candian. Candian îl privi mirat și, neștiind ce are, îl întrebă: Călare (fr.). La jocul de cărți, a miza pe două tablouri deodată. A distribui ce se cuvine jucătorilor (fr.: arroser la banque). A câștiga toți banii bancherului (fr. faire sauter la banque).

— Să-ți mai dau?
— Nu, răspunse Cosmin, strângând din fălci. Afară... afară...
— În odaia mea de culcare, îi zise Candian dându-i brațul.
— Unde vă duceți? întrebă Zozo, râzând.
— Venim acum, răspunse Candian. Dar nu s-a întors decât el, spunând celorlalți că amicului său nu prea-i e bine, nu e obișnuit cu șampania și cu nopțile albe, e “o fată mare”.

— Unde și-a făcut educația? întrebă Sevastița Pirigumenos.
— În pension la călugărițe, răspunse râzând Loradonna, unde am învățat eu să scriu scrisori cu chei.

— Ce, vă jucați cu cheile? zise coana Anica, bătând pe umeri pe musiu Pantazi.

Rezultatul acestei talii: Georges Panicu pierduse tot ce avusese în buzunar, mărturisind că rareori dama de treflă l-a trădat așa de grozav. Dar, cum izbuti el să îngâne, va plăti Lizi pentru dama de treflă. Și Lizi răspunse: “Pun, Șorjic, pun!”

— Așa e? întrebă Ludoveanu pe revizor, într-un colț al salonului.
— Da, răspunse revizorul, apoi, uitându-se la Panicu, care adormise pe un fotoliu: doarme ca Anibal după Capua!

Iorgu Cosmin e în odaia de culcare a lui Candian. I-a trecut greața, capul însă îl doare, mai ales în fundul ochilor. Tot e în mătase și broderii. Pe masa de toaletă vreo zece sticluțe cu parfum, cu apă de Colonia, cu briantină. În odaie, un miros aromatic și greu.

Uf! s-a mai ușurat! Îi venise rău. Șampania, fumul de tutun, gălăgia, jocul, mai ales jocul, îl făcuseră să-și piarză conștiința. I se păruse că el e altul, și ce curios este acest sentiment de-a te crede altul decât ai fost până atunci. Să vezi cum unul se stinge și că în pielea celui stins o nouă viață s-aprinde. Apoi un vârtej care te soarbe și cineva care te scoate de braț afară, afară, la spațiu, la aer, la răcoarea tremurătoare a dimineții. Prima impresie când te trezești pe un așternut moale e neapărat plăcută, după o lungă călătorie... ce călătorie?... Patul, de la picioare, i se învârtește încet și lin, așa de lin, că această dulce rotațiune îl gâdilă de-a lungul trupului. A dormit? E bolnav? Cosmin nu știe. Bolnav sau nu, acum își dă seama de un secret al jocului și se înfioară... Coana Anica iese din sală cu Pantazi... Ludoveanu previne pe revizor ca să nu punteze mult, și acesta răspunde: “Știu”... Pantazi vorbește, râde, gesticulează, glumește, cum nu e obiceiul lui, și, fără să amestece noul pachet de cărți, îl prezintă lui Panicu... Candian, împrumutându-l a doua oară, îl povățuiește să punteze mai puțin... Și toți, până și cel mai pasionat, Mănoiu, să joace așa de cuminte, lăsând pe Panicu singur să azvârle tot ce avea în buzunar?... S-a convins. Cărți măsluite. Ce rușine! Un tânăr milionar, înfumurat și fără experiență, aruncat în mijlocul acestor oameni... și să nu se găsească unul care să-i strige: “Nu vezi că te înșeală?” Tuturor le trebuie bani și iar bani. Lacomi și fără milă, au căzut pe el ca niște omizi pe un pom înflorit. Acum un an a fost în Muscel. Dincolo de Moșoroae a văzut un brad — cel mai nalt și cel mai falnic din acest codru secular, dar trist, aproape uscat — acoperit cu un fel de scamă fumurie, ce curgea de la ramuri în jos. Un rucărean i-a spus că încă doi ani, și vijelia va abate pe “Domnul brazilor” din cauza milioanelor de parazite care l-au supt, încetul cu încetul, de la rădăcina din stâncă până la vârful din nouri. Cum ar putea să se scuture de parazite un Georges Panicu, un cretinizat de noroc, care bea, fumează și joacă, fără să fi împlinit măcar nouăsprezece ani? Și după ce el va cădea sub mulțimea și mâncărimea parazitelor, altuia îi va veni rândul, tot așa de tânăr și de bogat... Cât de luxoși apar, la Șosea, paraziții de ambele sexe!... Parazit de parazit, de parazit, ca niște ghirlande otrăvitoare se întind de la om la om și-și trec din mână în mână averile altora. Amanta lui Candian a moștenit pe bărbat-său, un mare proprietar. Candian își umple buzunarele de la văduvă. Goana Anica scutură buzunarele lui Candian. Domnișoara Zozo trăiește în socoteala amândurora, și cine știe cine întinde de buzunarele domnișoarei Zozo... Parazit!... Scârboasă viață!... Ușoară viață!... Nu ți se cere decât lipsa totală a simțului moral, încolo poți să fii deștept, cult... de talent... Atât mai bine, vei fi un parazit mai armat, mai perfect și vei ataca mai sus!... Și el e parazit?... De mult simte că se duce în jos, în jos, dar cel puțin până acum cădea în lumină. Din noaptea aceasta a intrat pe gura unei prăpastii fără aer, fără lumină, fără fund... cine-l mai poate reda luminii și seninului?... Ce senine sunt privirile Gelinei! Ochii ei sunt adânci ca cerul, și părul, când se piaptănă, îi cade, ușor și luminos, ca aureola Fecioarei de pe icoana la care se închina el când era mic... Când era mic?... O grădină mare cu pomi înalți ... dealuri cu vii... orașul... casa... fără mumă... Ce rău e să nu ai mumă... Cine să te mângâie?... Ah!... Ah!... Nu mai simte nimic...

Ce vis frumos! Era cu Gelina la un șipot rece din coastele cu vii ale orașului său natal. Să te întorci la copilărie, aducând cu tine tot ce-ai găsit mai divin, iată un vis fericit!

Cosmin se freacă la ochi. Nu e copil, nici pe dealurile cu vii stufoase, și nici nu are lângă dânsul pe... ci pe Candian.

— E douăsprezece ore, mon cher!
— Da? Aș vrea un pahar de apă, mi-e grozav de sete!
— Dar ce ai?
— Sunt dezgustat.
— Ei, ce-ai făcut?
— Am băut, am jucat, am jucat și m-am convins de un lucru revoltător.

— Ce? întrebă Candian, și se înroși puțin, apoi privi la prietenul său cu un surâs milos.

— A! e ceva mizerabil!
— Ei, spune, ce e, ce-ai văzut, sau ce ți s-a părut?
— Nu mi s-a părut, am văzut!
— Ce-ai văzut?
— Pantazi a jucat cu cărți măsluite.
— Da, ai dreptate, răspunse liniștit Candian.
— Și cărțile erau potrivite pentru Panicu.

— Da, așa este.
— Și voi știați!
— Se înțelege că da. Cosmin, revoltat de atâta liniște, strigă, privind țintă în ochii lui Candian:

— Este o crimă ce faceți voi cu acel nenorocit!
— Convențional, așa e, ai dreptate, răspunse Candian, natural însă, nu. Te rog să crezi, mon cher, că Georges Panicu n-a muncit pe paralele lui nici cât au muncit, ast-noapte, Pantazi și coana Anica. A moștenit.

— A moștenit, n-a muncit, dar e proprietatea lui, și nimeni nu are dreptul să i-o fure...

Lui Cosmin îi tremura glasul de emoție.
— Dar bine, mon cher, zise Candian râzând, după ce că e proprietar, tot alții să-i păzească proprietatea?

— Candian! Candian! striga Cosmin apucându-l de umeri, voi nu vă dați seama de ce faceți?

— Nu, căci am trecut de criză. În curând și tu vei fi mai liniștit ca mine.

— Eu ?
— Da, Cosmine, da, mai liniștit ca mine.

Afară, în spațiul fără tavan, Cosmin se simți mai bine. Încă o dată se simți liber înainte de-a-l înghiți acea prăpastie fără aer, fără fund, fără lumină...