V

Niciodată nu se va mai întoarce. Glasul lor, sitav de râs și de băutură, îl aude în fundul urechilor. Privirile lor șirete, figurile lor obosite și palide le vede încă, neștiind cum să și le șteargă din minte. Dar încotro? Nicăieri! Fără casă, fără prieteni buni și onești, fără mângâiere și fără ideal. Îi e foame și n-are parale. La cin' sa ceară? Nimeni nu-i va da, afara de ea, ea, care l-a obișnuit, de doi ani trecuți, să nu aibă nici o grijă, nici o mâhnire, nici o durere. Altădată putea sa rabde. Fusese bine armat contra tuturor împrejurărilor, suferind cu înlesnire, cu naivitate, cu eroism. Acum se simte învins. Dacă cineva i-ar fi zis la timp “sărăcia nu dezonorează”, sau “sărăcia de-acum va fi gloria ta”, nu ar fi cerșit un adăpost străin, care l-a transformat, l-a moleșit și l-a făcut să tremure la orice impresie neplăcută. Degeaba! Așa s-a întâmplat, și acum se simte neputincios în lupta pentru existență. Ce ușor e să faci planuri când altul ți-aprinde focul iarna, când altul îți face ghetele și îți întinde masa! E chiar plăcut. Fără griji, leneș, tot de-a gata, și în fundul acestei odihne, un viitor iarăși de-a gata, ca și cum lumea n-ar merge fără asemenea monarh nepăsător... Nici o grijă, nici chiar grija bestiei... Și după o asemenea viață?... Obosit, înfometat, tremurând, fără bani, fără amici, întinzând pe Calea Victoriei, neștiind unde va mânca astăzi și unde se va culca deseară. Să se reîntoarcă la viața de-odinioară?... Dar cu ce? Unde sunt vechile arme? Și examenele nu și le-a trecut. I-ar trebui o forță extraordinară, și el simte bine că din această forță nu are decât o părticică: oroarea de-a nu ajunge ca un Mănoiu, ca un Candian, ca un Pantazi. Atât nu e de ajuns. A face, iar nu a nu face, a lupta cum trebuie, iar nu a te scârbi de lupta altora... Ce mult se cere... Îi e foame, cel puțin acuși să aibă ce-i trebuie.

Ce curios l-au privit doi domni! Desigur, e descompus. Nu s-a uitat în oglindă. E și ridicol. Mai bine rămânea la Candian. Dacă s-ar întoarce?... Iar acolo? Să-i spuie că n-a mâncat, că n-are unde dormi, că nu se mai poate duce la... Imposibil... Nici o mână curată care sa-l susție, nici un cuvânt amical. Să scrie lui tată-său? Se caută prin buzunare. Nimic. Parcă i-a dat un rest de la birt. Unde l-a pus? După o noapte ca aceea cum să-și mai aducă aminte? Se uită la ceasornic. Unu. Ceasornicul i l-a dat tată-său. Cât o fi scris bătrânul grefier pentru acel ceasornic! Să-l amaneteze. Dar dacă cămătarul va privi bine în figura lui? Te pomenești că-l întreabă de unde are ceasornicul! E ușor să răspunzi “E al meu”, cu un ton semeț, când ai alt chip, dar după o noapte de rușine nu e așa de ușor.

Cosmin abătând pe Strada Clemenței, cu capul în jos, cineva îl opri repede.

— Ce faci? de unde vii? Sașa Malerian!
— Unde-ai dormit? Ești bolnav? îl întrebă ea luându-l de braț. Brațul Sașei tremura.

Ce să răspundă?
— Ce ai?
— Nimic, răspunse el, abia îndrăznind să ridice capul. Și voind s-o întrebe și el ce are, văzând-o cu cercuri vinete în jurul ochilor, nu avu destul curaj, neștiind cum să-i zică, tu sau d-ta.

— Tu ai ceva, Cosmine! Mâinile reci! Ai friguri! Oh! Doamne, toate odată!

— S-a întâmplat ceva? întrebă Cosmin, aducându-și aminte de ceea ce văzuse în bibliotecă.

Sașa îl întoarse pe Strada Vămii și, ducându-l în ulicioara strâmtă și umbrită de salcâmi care dă în curtea Bisericii Bradului, începu să-i vorbească repede, privind în toate părțile:

— Să nu te sperii... Nu e nimeni de vină... Oh! Doamne, bine că te-am întâlnit... N-a trecut un ceas după ce te-ai dus... eu nu adormisem... nu știam unde ai plecat... Am auzit o detunătură de revolver... Cum mi-a zvâcnit inima din loc... Dacă s-o fi întors?... Și m-am gândit la tine... Gelina a sărit din pat strigând: “S-a împușcat!”... "De unde știi?"...Ea nu mi-a răspuns... A aprins lumânarea și s-a repezit pe scări... M-am dus și eu... Am deschis ușa... Să nu te sperii... zăcea întins în bibliotecă...

Cosmin își retrase brațul de la brațul ei. Se șterse de nădușeală.
— Săracu' Malerian! mormăi Cosmin și, aproape în același timp, simți stingându-se în el o frică adâncă.

-Să nu te sperii... Așa a fost să fie... Cosmin tăcu. Așa a fost să fie! Și totuși, nu s-ar fi putut să fie altfel?

— Sașa, răspunse el, Sașa, mi-e frică... Cine l-a ucis?
— Mai încet! El singur, răspunse Sașa, cu mirare și cu grijă. Nu fi copil... nu fi copil!... De ce ți-e frică?... Dacă nu te întâlneam! Ce-ar fi zis lumea să nu te vadă!... Trebuie neapărat să vii acasă... Gândește-te...

— Ai dreptate... În adevăr, ce ar zice lumea? Trebuie curaj, curaj mare în marea artă a vieții. Candian are dreptate. Și acest gând îi dădu curajul s-o întrebe:

— Un' te duceai?
— Am lăsat pe fete cu soră-mea și vroiam să tocmesc doliul. Te rog însă pe tine. Șade rău să-l las singur.

Îi dădu parale, îl strânse de amândouă mâinile, îi spuse încă o dată să nu se sperie și se depărtă, privind îndărăt până ce dispăru.

Cosmin se întoarse în Calea Victoriei. Se opri, așteptând o birjă liberă... E de mirare... De necrezut... Primul mort pentru care trebuie să cauți pe ciocli. Tot el să-l îngroape?... Care om a putut să zică: “Eu am fost mai tare decât împrejurările?” Omul e slab, e decăzut, e păcătos... foamea îl face să tremure... Trebuie să intre la “Costandin” să mănânce ceva... Dacă n-ar întâlni pe Prințul... Ce ironie!... Să-i mănânce și din paralele de înmormântare!... În care autor citise o legendă stranie... O femeie, împreună cu amantul, și-a ucis bărbatul și pe doi copii vitregi. Scena se petrece într-un castel așezat pe malul unui torent. Castelul cu turnuri înalte e cufundat în păduri seculare. Femeia plânse toată ziua de ochii servitorilor. După înmormântare, pe la miezul nopții, se închide cu amantul ei într-o sală vastă, cu pereții acoperiți cu armuri și cu portretele strămoșilor bărbatului ei. În mijlocul sălii, masă întinsă, cu bucate delicioase, cu vase de argint pline cu vin spumător. Se așează unul în fața celuilalt. Afară, vijelie. Fulgerele întunecă flăcările torțelor înfipte în felinare. Torentul se umflă și rostogolește stânci mari, smulse din maluri. “A ce miroase carnea?” o întrebă amantul, scăpând furculița din mână. “Mănâncă, îi răspunse ea, mănâncă, e de căprioară.” “De ce e așa de roșu și de gros vinul?” întrebă amantul, scăpând cupa de argint în mijlocul mesei. “Strugurii au fost prea copți”... Și n-apucă să sfârșească, că vântul se umflă și sparse ferestrele vechiului castel. Amantul se ridică în picioare și, abia putând să vorbească, îi zise, arătând la portretele care se mișcau de vijelie: "Tu nu-i vezi? Se mișcă și ne-arată! Nu-i auzi? Bătrânul acela, îmbrăcat numai în zale, a deschis gura. N-ai auzit cum ne-a zis: “Mâncați din ei, beți din ei și nu știți a ce miroase carnea și vinul?”

Cosmin iuți pasul. Își scoase pălăria. E nesuferit de cald. Ce închipuire sălbatică! Sfârșitul legendei: amantul înnebunește și se aruncă pe fereastră în torentul de sub zidurile castelului, iară ea cade moartă la picioarele acelui bătrân fioros, îmbrăcat numai în zale... Dar ce are a face această istorie cu foamea lui? Închipuire de oameni bolnavi. Toată epoca feudală e plină de asemenea orori. “Pi! ce prostie!” Știe de ce i-a trecut prin minte acel basm fără gust. “Mi-am închipuit că voi mânca din paralele de înmormântare.” O copilărie! Tot atât de vinovat e el ca și fabricantul care a făcut revolverul, ca și acela care a inventat iarba de pușcă... Abia îl mai țineau picioarele de foame. “Trebuie să mănânc!” Și dispăru în grădina de platani de la birtul lui “Costandin”.