Scena VI

ȘTEFĂNIȚĂ, BALOȘ, OANA și MOGHILĂ. (Moghilă îi întâmpină, rănit, plin de praf, cu hainele rupte și cu sabia scoasă.)

MOGHILĂ: Nu te duce, doamne...

ȘTEFĂNIȚĂ (spăimântat): De ce?

MOGHILĂ: Vin și ei!

ȘTEFĂNIȚĂ: Vin?... (Trage sabia.)

MOGHILĂ: I-aducem...

ȘTEFĂNIȚĂ: Până s-aud cu ce trebuia să începi, mi-a ieșit sufletul!

MOGHILĂ (răsuflând repede): Abia te făcuși nevăzut și strigai copiilor de casă: Când s-o întoarce, să se întoarcă la biruință! Ș-un țipăt lung scoaseră ostașii, că clocotea văzduhul. Și nu se mai cunoștea învăluiți de învăluitori. Unul singur se vedea în tot acest alai al morții: Cărăbăț! Cu amândouă mâinile învârtind paloșul, pe care izbea, la pământ. Se traseră în curte. Noi, într-o clipă, pe ziduri. Spătarul Hrană strigă: Oameni buni, degeaba atâta sânge! Duceți-vă iertați, pe la casa cui vă are! Și se făcură roată, fitecine cu ce avea în mână, ca și cum ar fi fost ostași, și ieșiră prin fund, și se duseră uitându-se îndărăt, până nu se mai văzură pe după o cută de deal. Apoi spătarul Hrană le zise boierilor: Domnul e milostiv...

ȘTEFĂNIȚĂ: O! o! dace milostiv!

MOGHILĂ: ...supuneți-vă și dați armele. Ei se uitară între dânșii, se sfătuiră din privire, clătinară din cap, ridicară din umeri, adică: ce-o fi să fie. Și-și întinseră săbiile pline de sânge. Doar Cărăbăț izbi cu a sa de câteva ori treptele de piatră și la fitece lovitură sărea scântei până ș-o rupse în două. Și aruncând bucata cu mânerul, zise: Na! ia-o și ia-mă! Dar iată-i, vin înșiruiți, cu sângele dâră, cu vestmintele rupte, cu capul în jos...

ȘTEFĂNIȚĂ: Jos de tot!

MOGHILĂ: Întâi e comisul Toma Cățeleanu, târând piciorul după el, apoi vistiernicul Ieremia, cu sângele pe față, paharnicul Săcueanu, cu dreapta zdrelită...

ȘTEFĂNIȚĂ: A! Moghilă, te fac clucer!

MOGHILĂ: ...pârcălabul Condrea adus de mijloc, biv-vel vistiernicul Sima cu umărul stâng deschis, și vornicul Cărăbăț teafăr, că nimeni nu s-a apropiat de el să se ducă pe lumea cealaltă...

ȘTEFĂNIȚĂ: A! Moghilă, te fac comis! De mi-ai fi adus și pe logofătul Trotușanu, te-aș fi făcut vistiernic...

MOGHILĂ: I-am dat de urmă...

ȘTEFĂNIȚĂ: De urmă, dar nu de el...

MOGHILĂ: A trecut în Pocuția...

ȘTEFĂNIȚĂ: Oh! Polonia... han de tâlhari... pusă în mijlocul lumii ca într-un codru! De s-ar scula Ungaria, împărăția Moscului, chanii tătarilor, padișahul cu toată tăria lui, muntenii și moldovenii, ș-ar porni oștile să potopească puterea leșească, m-aș face piuă să încalece Soliman, aș adăpa caii chanilor, aș duce sabia țarului, aș ține să se spele craiul Ungariei, m-aș închina cumnatului meu Radu și-aș arunca coroana Mușatinilor de pe capul meu pe capul lui Mogârdici!... O! Polonia! Polonia!... (Se îneacă.)

OANA: C-a zis broasca Maichii Domnului: De ce plângi, că eu am avut nouă, și pe toți i-a călcat carul... Și-a zis Maica Domnului broaștei: Când vei muri să nu te-mpuți...