Ascunzând o grămadă de păcate

De cum m-am îmbrăcat, înainte de a se face ziuă, mi s-a părut interesant să privesc pe fereastră afară, unde lumânările se oglindeau ca două faruri în ochiurile întunecate şi unde, dincolo de geamuri, totul era încă învăluit în umbrele confuze ale nopţii, şi s-aştept să văd ce se va ivi când se va lumina de ziuă. În timp ce priveliştea se dezvăluia treptat şi descoperea întinderile peste care hoinărise vântul în întuneric, ca amintirile mele peste trecut, îmi făcea plăcere să descopăr lucrurile necunoscute ce mă înconjuraseră în timpul somnului. La început, abia de se puteau desluşi din negură, iar deasupra lor cele din urmă stele mai licăreau încă. După ce s-a scurs acel răstimp palid, tabloul a prins a creşte şi s-a umplut atât de repede, încât la fiecare aruncătură de ochi aş fi putut găsi destule amănunte ca să privesc la ele cu ceasurile. Pe nesimţite, lumânările au ajuns să fie singurele lucruri nepotrivite cu dimineaţa; ungherele întunecate din cameră s-au topit şi ziua a strălucit plină de lumină asupra unui peisaj vesel şi limpede, în care biserica vechii mănăstiri, cu turnul ei masiv, arunca în cadru o umbră prelungită, mai delicată decât s-ar fi potrivit cu caracteru-i dur şi auster. Dar ceea ce îţi pare aspru la început (cred că atâta lucru am învăţat) adeseori îţi aduce în suflet linişte şi mângâiere.

Fiecare colţişor de casă era ţinut în asemenea rânduială şi toată lumea era atât de binevoitoare cu mine, încât n-am avut nici-o bătaie de cap cu cele două legături de chei, dar cu grija de-a ţine minte ce se afla în toate sertarele şi dulapurile din fiecare cămăruţă, de a ţine răbojul marmeladelor, al murăturilor şi al dulceţurilor, al sticlelor, al paharelor şi al porţelanurilor şi al tare multor alte lucruri; cu truda mea de a fi în toate ordonată şi tipicară ca o bătrână, am fost atât de prinsă de treburi, încât nu mi-a venit a crede că se făcuse timpul prânzişorului, când am auzit că bate clopotul de masă. Am dat fuga totuşi şi am făcut ceaiul, căci îmi fusese dată în sarcină şi pregătirea ceaiului şi, apoi, deoarece cu toţii erau oarecum în întârziere şi nimeni nu coborâse încă, am gândit să arunc o privire şi prin grădină ca să aflu câte ceva şi despre ea. Am găsit că e un loc de-a dreptul încântător; în faţă frumoasa alee centrală şi drumul pe care sosisem noi şi unde, fiindcă veni vorba, roţile ne hurducaseră pe pietre atât de îngrozitor, încât l-am rugat pe grădinar să-l netezească; în spate, grădina de flori, cu draga mea la fereastră sus, deschizând-o ca să-mi zâmbească, de parcă ar fi vrut să mă sărute de-acolo, de departe. În dosul grădinii de flori se afla grădina de zarzavaturi şi apoi un ocol pentru cai şi o curticică plăcută, cu şurile de nutreţ, şi apoi o ogradă foarte drăguţă. Cât despre casă, cu acoperişul în trei vârfuri, cu ferestrele în felurite forme, unele atât de mari, altele aşa de mici, dar toate atât de frumoase; cu grilajul în partea dinspre sud pentru trandafiri şi caprifoi şi cu înfăţişarea-i plăcută şi primitoare; casa, aşa cum a spus Ada, când a ieşit să mă întâmpine braţ la braţ cu stăpânul locului, era demnă de vărul ei John; mare cutezanţă să zică aşa ceva, cu toate că el a ciupit-o doar de obrăjor pentru asta.

Domnul Skimpole se dovedi tot atât de plăcut la micul dejun pe cât fusese şi c-o seară înainte. Pe masă era miere şi asta l-a făcut să ţie o dizertaţie despre albine. N-avea obiecţiuni de făcut în privinţa mierii, zicea el (şi îmi vine a crede că n-avea fiindcă părea că-i place) dar protesta faţă de aroganţa înfumurată a albinelor. Nu vedea deloc de ce harnica albină trebuia să-i fie dată de model; în definitiv albinei îi place să facă miere, altfel n-ar face-o… De altfel nimenea nu-i cere. Nu era nevoie ca albina să-şi facă un titlu de merit din poftele sale. Dacă fiecare cofetar ar merge bâzâind prin lume, trântind şi bufnind împotriva a tot ce-i iese în cale şi pretinzând cu nasul pe sus către fiecare să ia aminte că el se duce la muncă şi să nu fie stingherit, lumea ar deveni un loc de-a dreptul nesuferit. Pe de altă parte, e ridicol să fii scos cu fum de pucioasă din casa ta, din averea ta, de îndată ce ţi-ai făcut-o. Ce părere ţi-ai face despre un industriaş din Manchester, dacă n-ar fila bumbacul decât ca să se afle în treabă. După părerea lui intimă, trântorul e întruchiparea unei idei mai plăcute şi mai înţelepte. Trântorul spune în chip firesc: „Să-mi fie cu iertăciune, dar zău, nu pot să slugăresc în atelier! Mă găsesc într-o lume în care sunt atâtea de văzut şi am aşa de puţin timp ca să le văd, încât trebuie să-mi iau libertatea de a mă uita în dreapta şi-n stânga, cercetând lumea, şi de a cere să fiu aprovizionat de cineva care n-are poftă să cerceteze lumea. Asta socotea domnul Skimpole că trebuie să fie filosofia trântorului şi o socotea el drept o filosofie înţeleaptă, presupunând că trântorul e gata oricând să fie în termeni buni cu albina; că, după câte se ştie, el ar fi un tovarăş lesne de înţeles, dacă creatura asta încrezută l-ar lăsa în voie şi n-ar fi atât de îngâmfată în privinţa mierii sale!

Îşi lăsa închipuirea să-i meargă cu cea mai mare uşurinţă asupra unor multe şi felurite subiecte, făcându-ne pe toţi să râdem, cu toate că părea că tot ce spune are o semnificaţie mai adâncă, mai serioasă, atât cât era el în stare s-o aibă. I-am lăsat pe toţi ascultându-l, iar eu am plecat să-mi văd de noile mele îndatoriri. O bună bucată de vreme am fost prinsă de treburi, dar la întoarcere, tocmai treceam prin coridor cu coşuleţul cu chei sub braţ, când domnul Jarndyce m-a chemat într-o odăiţă alături de camera sa de culcare, care-mi păru în parte o bibliotecă micuţă pentru cărţi şi manuscrise, iar în parte chiar un mic muzeu cu ghetele, încălţările şi cutiile lui de pălării.

— Stai jos, drăguţă, făcu domnul Jarndyce. Aici, trebuie să ştii că e Odaia Cârtitului. Când nu-mi sunt boii acasă, vin aici şi bombănesc.

— Trebuie că sunteţi aici foarte rar, domnule, am zis eu.

— O, nu mă cunoşti! Îmi răspunse el. Când sunt tras pe sfoară, sau dezamăgit de ceva… Şi vântul suflă din răsărit, mă adăpostesc aici. Odaia Cârtitului e încăperea cea mai bine folosită din casă. Nu-ţi dai seama încă nici pe jumătate de câte toane am. Drăguţă, cum tremuri!

Nu mă puteam stăpâni; am încercat din toate puterile, dar aflându-mă singură cu fiinţa aceea generoasă şi întâlnindu-i privirea binevoitoare, m-am simţit atât de fericită şi atât de respectată acolo şi cu inima plină ochi.

I-am sărutat mâna. Nu ştiu ce vorbe am rostit sau dacă măcar am deschis gura. El s-a tulburat şi a plecat repede către fereastră, aproape l-am crezut în stare să sară afară, dar s-a întors şi m-am liniştit, văzându-i în ochi ce se dusese să ascundă acolo. M-a mângâiat cu blândeţe pe cap şi eu m-am aşezat jos.

— Hai! Hai, făcu el. Gata. Puh! Nu fi copilă.

— N-are să se mai întâmple, domnule, i-am răspuns eu, dar la început e greu…

— Fleacuri! Zise el, ba e uşor, e uşor. De ce nu? Aud de-o orfană, o fetiţă bună fără ocrotire, şi-mi intră mie în cap să-i fiu ocrotitor. Fata creşte şi îmi îndreptăţeşte bunele păreri mai mult decât era de aşteptat şi îi rămân tutore şi prieten. Ce-i aşa mare lucru? Aşa, aşa! Acum am lămurit nişte socoteli vechi şi am iarăşi în faţa mea chipul tău plăcut, încrezător şi demn de încredere.

Mi-am spus în sinea mea, „Esther, dragă, mă uimeşti! La asta, zău, nu ne-am aşteptat de la tine!” şi a avut un efect atât de bun, încât mi-am împreunat braţele deasupra coşuleţului şi m-am liniştit de tot. Domnul Jarndyce, manifestându-şi pe chip mulţumirea, a început să discute cu mine în taină, de parcă aş fi avut obiceiul să stau la sfat cu el în fiecare dimineaţă, de când lumea. Aproape am simţit că-i aşa.

— Cu siguranţă, Esther, zise el, că nu înţelegi nimic din toată treaba asta cu procesul de la Curte?

Şi bineînţeles am dat din cap că nu.

— Nu ştiu cine o fi înţelegând, reluă el: juriştii au încurcat lucrurile în asemenea hal, încât temeiurile iniţiale ale procesului au dispărut de mult de pe faţa pământului. E vorba de un testament şi de drepturile ce decurg din testament… Sau, mai bine zis a fost vorba, odinioară. Acum nu mai e vorba decât de cheltuieli de judecată. Întruna apărem, dispărem, depunem jurământ”, interogăm, aducem dovezi şi contra-dovezi, argumentăm, punem peceţi şi facem întâmpinări şi referate şi rapoarte şi batem apa în piuă pe lângă Lordul Preşedinte cu toţi sateliţii lui, îndeplinind toate formele legale, şi ne-nvârtim într-o horă până ne seceră moartea; toate astea pentru cheltuielile de judecată. Asta-i temeiul cel de căpetenie. Restul, prin nişte procedee extraordinare, s-a mistuit.

— Dar, domnule am zis, ca să-şi revie în fire, pentru că începuse să se frece pe cap a fost vorba de un testament?

— Hm, da, a fost vorba de un testament, pe vremea când toată povestea asta avea un preţ, răspunse el. Un oarecare Jarndyce, în ceasul cel rău a făcut avere mare şi a întocmit un testament. Tot căutându-se cum trebuie administrate legatele prevăzute în testament, averea lăsată prin testament s-a irosit; legatarii din testament au ajuns într-o stare atât de mizeră, că dacă ar fi săvârşit o crimă enormă, n-ar fi fost pedeapsă mai potrivită decât să le fi lăsat banii aceia; iar testamentul însuşi a ajuns literă moartă. De când a început nenorocitul ăsta de proces orice lucru pe care toţi din proces, afară de unul singur, îl ştiu, ise notifică aceluia care nu-l ştie, pentru ca să-l afle… De când a început nenorocitul ăsta de proces fiecare parte trebuie să aibă copii, copii peste copii, despre orice, hârtii care s-au adunat cu carul (şi chiar dacă nu le ai, aşa cum se întâmplă de obicei, fiindcă nimeni nu le doreşte, trebuie să plăteşti pentru ele) şi iarăşi începe hora aceea de cheltuieli şi taxe şi absurdităţi şi venalităţi, într-un iureş mai sălbatic decât cele mai fanteziste orgii ale vrăjitoarelor în Noaptea de Sabat.

Jurisprudenţa te trimite la Lege; Legea te trimite înapoi iar la Jurisprudenţă; Legea găseşte cu cale că nu poate face cutare lucru; nici măcar nu-i în stare să-ţi spună că nu poate face nimic fără ca avocaţii lui A să sară şi să se ridice, fără ca avocaţii lui B să sară şi să se ridice şi ei, şi tot aşa înainte pentru tot alfabetul la rând, ca soldaţii. Aşa că anii trec şi vieţile se scurg şi totul merge înainte, începând cu statornicie iarăşi şi iarăşi de la început, fără să se mai termine vreodată. Şi nu putem ieşi din proces cu nici un chip, pentru că suntem parte în proces şi trebuie să rămânem aşa, fie că ne place ori ba. Dar nu face să-ţi baţi capul cu el. Când strămoşul meu, sărmanul Tom Jarndyce, a început să-şi bată capul cu procesul, atunci a început sfârşitul lui.

— Acel domn Jarndyce, a cărui poveste am auzit-o, domnule?

El a încuviinţat din cap.

— I-am fost moştenitor şi iată asta-i casa lui, Esther. Când am venit aici, era cu adevărat o casă a umbrelor. Îşi lăsase asupra ei semnele necazurilor pe care le îndurase.

— Cât de schimbată trebuie că e acum!

— Înainte de a fi locuit el aci, casa se chemase La Piscuri. El i-a dat numele de acum şi a trăit aici închis ca în temniţă; zi şi noapte, studiind cu de-amănuntul blestematele de teancuri de hârtii din proces şi nădăjduind dincolo de orice nădejde să-l descurce din noianul de înşelătorii şi să-l scoată la liman, între timp clădirea s-a dărăpănat, vântul a prins a sufla printre crăpăturile pereţilor, ploaia curgea prin acoperişul găurit, iar buruienile înecaseră cărarea ce ducea spre uşa putregăită. După ce am adunat aici, acasă, tot ceea ce rămăsese de la dânsul, îmi păru că şi casa îşi zburase creierii, atât era de spartă şi de părăginită.

Se plimbă puţin de ici până colo, după ce spuse toate acestea ca pentru el, cutremurându-se de un fior, apoi se uită la mine, se lumină la faţă şi veni de se aşeză iarăşi cu mâinile în buzunare.

— Ţi-am spus eu, drăguţă, că asta-i Odaia Cârtitului. Unde rămăsesem?

I-am amintit de schimbările minunate pe care le făcuse în Casa Umbrelor.

— Casa Umbrelor: adevărat. Acolo, în cetatea Londrei, se află nişte imobile de-ale noastre, care astăzi seamănă mult cu ceea ce era pe atunci Casa Umbrelor; zic proprietăţi de-ale noastre, vrând să spun de-ale Procesului, de fapt ar trebui să spun că ele aparţin Cheltuielilor de Judecată; pentru că numai Cheltuielile de Judecată au unica putere din lume care mai poate scoate ceva din ruinele acelea şi care ştiu că nu mai sunt bune decât ca să-ţi întristeze privirile şi să-ţi amărască sufletul. E vorba de o stradă întreagă, plină de case în ruină, oarbe, cu toţi ochii zidiţi, fără de nici un geam, fără de nici un loc de fereastră, cu obloanele goale, fără de tăblii, ieşite din ţâţâni şi căzute în bucăţi, cu gratiile de fier cojindu-se în straturi de rugină, cu hornurile prăbuşite, cu treptele de piatră de la fiecare uşă înverzite de neumblare (şi fiecare uşă fiind parcă Portalul Morţii); nişte adevărate cârje de infirm, în care se propteşte ruina şi care putrezesc şi ele la rândul lor. Deşi Casa Umbrelor nu figura în procesul înaltei Curţi, stăpânul ei era totuşi, şi soarta casei a fost pecetluită cu acelaşi sigiliu. Aşa sunt, drăguţa mea, peceţile Marelui Sigiliu răspândite în toată Anglia… Până şi copiii le ştiu!

— Cât e de schimbată casa! Am zis eu iarăşi.

— Hm! Aşa e, răspunse el cu mult mai bucuros, şi văd că eşti înţeleaptă că mă tot întorci către partea frumoasă a lucrurilor. (Eu şi înţeleaptă!) De asemenea lucruri nu vorbesc niciodată şi nici nu mă gândesc la ele decât aici, în Odaia Cârtitului. Dacă crezi că se cuvine să le spui lui Rick şi Adei (uitându-se la mine cu gravitate), poţi s-o faci. O las la alegerea ta, Esther.

— Aş dori, domnule…

— Cred c-ar fi mai nimerit să-mi spui tutore, drăguţă.

Am simţit iarăşi că mi se taie răsuflarea; m-am dojenit în sinea mea: „Esther, ia vezi, ştii doar ce eşti”… Cu toate că se făcea a spune asta simplu, ca şi cum ar fi fost un capriciu şi nu expresia gândită a unor profunde afecţiuni. Dar am zgâlţâit uşor cheile de la cămări, ca să mă întorc la realitate şi, încrucişându-mi mâinile pe coşuleţ cu un aer încă şi mai hotărât, m-am uitat liniştit în ochii lui.

— Nădăjduiesc, tutore, am reluat eu, că nu veţi pune prea mult temei pe ceea ce sunt eu în stare. Aş dori să nu vă înşelaţi asupră-mi. Mă tem să nu aveţi o dezamăgire când veţi afla că nu sunt chiar pricepută… Dar ăsta-i adevărul, zău, şi curând v-aţi da seama că-i aşa, de n-aş avea eu cinstea să v-o mărturisesc.

El nu păru de loc dezamăgit, ci dimpotrivă. Îmi spuse cu faţa luminată toată de-un zâmbet că mă cunoaşte foarte bine, nici vorbă, şi că pentru el sunt destul de pricepută, atât cât trebuie.

— Aş vrea s-ajung aşa, i-am zis, dar tare mă tem că n-am să pot, tutore.

— Eşti pricepută cât trebuie ca să fii micuţa şi buna gospodină pentru sufletele noastre de aici, drăguţă, mi-o-ntoarse el glumeţ; micuţa măicuţă din poeziile pentru copii (Nu vreau să spun pentru Skimpole): „Micuţă măicuţă, încotro cu-aşa zor?” „Ia, pânza de păianjeni de pe cer s-o cobor.”

— Şi-ai s-o ştergi aşa de bine de pe cerul nostru, după ce vei lua gospodăria pe mână, încât în una din zile va trebui să părăsim Odaia Cârtitului şi să-i batem uşa în cuie.

Aşa am început a fi chemată „Bătrâna, Bătrânica, Aţa-de-Păianjen, Madam Shipton, Măicuţa Hubbard, ori Doamna Durden” şi încă atâtea alte nume de soiul ăsta, încât adevăratul meu nume s-a pierdut printre ele.

— Hai, totuşi, urmă domnul Jarndyce, să ne întoarcem la cârtelile noastre. Iată-l pe Rick, un tânăr ce promite mult. Ce facem cu el?

O, Doamne Dumnezeule, ce idee să-mi ceară părerea într-asemenea privinţă!

— Iată-l, Esther, făcu domnul Jarndyce, vârându-şi în voie mâinile în buzunare şi întinzându-şi picioarele. Trebuie să aibă o meserie; trebuie să-şi aleagă ceva. Şi-or să fie o grămadă de peruci, presupun, să-şi dea cu părerea, dar trebuie să trecem şi prin asta.

— O grămadă de ce, tutore? Am întrebat.

— De peruci, îmi răspunse. Altfel n-am cum să le spun. Rick e în tutela Curţii, draga mea. Aşa că „Kenge şi Carboy” vor avea un cuvânt de spus în privinţa asta; apoi Maestrul Cutare… Un soi de gropar caraghios, care într-o încăpere dosnică de pe strada Cancelariei, acolo unde se termină Curtea propriu-zisă, vâră în mormânt tot ceea ce e de preţ în proces… Şi el are să aibă un cuvânt de spus; apărătorul lui, şi el are să aibă ceva de spus; apoi Preşedintele, şi el are să aibă un cuvânt de spus; sateliţii lui, şi ei au să aibă un cuvânt de spus; şi apoi cu toţii vor trebui să fie plătiţi din gros; toată treaba se va desfăşura pe scară întinsă, cu ceremonie, cu vorbărie, cu nemulţumiri, şi va fi costisitoare, iar eu, în general, la toată comedia asta îi spun Grămada de Peruci. Cum a ajuns asemenea pacoste pe capul omenirii şi pentru ale cui păcate cad tinerii ăştia, bieţii, în capcană, asta eu n-o ştiu, dar aşa e.

A început să se frece iarăşi pe cap şi să-mi dea a înţelege că simte cum suflă iarăşi vântul. Dar, fie că se freca pe cap, ori că mergea de ici până colo, sau că făcea şi una şi alta, faţa lui îşi recăpăta fără doar şi poate căutătura-i binevoitoare de-ndată ce se uita în direcţia mea, ca o dovadă încântătoare a bunătăţii lui faţă de mine şi atunci sigur că-şi recăpăta liniştea şi-şi băga mâinile în buzunare şi-şi întindea picioarele în voie.

— Poate c-ar fi cel mai bine, mai întâi şi-ntâi, am spus eu, să fie întrebat domnul Richard către ce-ar tinde el însuşi.

— Chiar aşa, răspunse el. Tocmai asta vreau şi eu! Ştii, gândeşte-te să vorbeşti cu el şi cu Ada, cu tactul şi-n felul tău liniştit, şi vedeţi cu toţii la ce concluzie ajungeţi. Fără doar şi poate că vom pătrunde în miezul problemei, datorită mijloacelor tale, drăguţă gospodină.

Eram de-a binelea înspăimântată gândindu-mă ce importanţă căpătăm şi cât de multe lucruri mi se încredinţau. Nu asta voisem să spun; mă gândisem că el ar trebui să vorbească cu Richard. Dar, bineînţeles, n-am răspuns nimic altceva decât că îmi voi da toată silinţa, cu toate că mă temeam (am simţit într-adevăr că e nevoie să repet asta) că mă crede cu mult mai înţeleaptă decât eram. La care tutorele meu s-a pornit pe-un râs cum altul mai plăcut n-am auzit.

— Vino! Zise el, ridicându-se şi împingând îndărăt scaunul. Cred că pentru o zi ajunge ce-am făcut aici în Odaia Cârtitului, încă un cuvânt de încheiere, Esther, draga mea: doreşti să-mi pui vreo întrebare?

Se uită la mine cu atâta grijă, încât şi eu m-am uitat la el cu căldură şi am fost sigură că l-am înţeles.

— În legătură cu mine?

— Da.

— Tutore, am răspuns, cutezând să-i prind mânile într-ale mele, care se răciseră dintr-odată mai tare decât aş fi vrut; nimic! Sunt încredinţată că dacă ar fi ceva ce trebuie să ştiu sau ce e de vreo trebuinţă să aflu, n-ar fi nevoie să cer să-mi spui. Ar trebui să am o inimă de piatră, dacă nu mi-aş pune toată încrederea şi nădejdea în dumneata. N-am nimic să-ţi cer, absolut nimic din toată lumea asta.

Îmi prinse mâna sub braţ şi am plecat s-o căutăm pe Ada. Din clipa aceea n-am mai avut faţă de el nici un fel de stânjenire, nici-o sfială, dimpotrivă, m-am simţit foarte mulţumită că nu ştiu mai multe, chiar foarte fericită.

La început am avut la Casa Umbrelor o viaţă destul de grea; fiindcă a trebuit să întâlnim multă lume din vecinătate şi din alte părţi, care-l cunoşteau pe domnul Jarndycc. Adei şi mie ni se părea că era cunoscut de toţi cei ce doreau să întreprindă ceva cu banii altuia, nu cu ai lor. Într-o dimineaţă, aflându-ne în Odaia Cârtitului, unde începuserăm să-i rânduim scrisorile şi să răspundem în locul lui la câteva dintre ele, am rămas uluită când am văzut că scopul aproape al tuturor celor ce-i scriau era să se organizeze în Comitete ca să adune bani şi apoi să-i cheltuiască. Doamnele erau tot atât de stăruitoare ca şi domnii; de fapt, cred că erau pornite chiar mai ceva ca ei. Se repezeau să întemeieze Comitete cu o pasiune nemaipomenită şi colectau subscripţii cu o vehemenţă de nedescris. Părea că multe dintre ele îşi petreceau viaţa întreagă cu expedierea scrisorilor de subscripţii, la toate oficiile poştale, scrisori pentru câte un şiling, pentru câte-o jumătate de coroană, pentru câte o jumătate de liră sau pentru câte o pence. Cereau de toate. Îmbrăcăminte mai acătării, le trebuiau zdrenţe de în, cereau bani, cereau cărbuni, doreau supă, voiau procente, doreau autografe, cereau flanele, cereau de toate, fie că domnul Jarndyce avea sau nu avea. Scopurile lor erau tot atât de felurite ca şi cererile. Aveau să înalţe clădiri noi, să achite datoriile făcute pe clădirile vechi, să întemeieze într-o clădire pitorească (a cărei faţadă vestică era desenată în anexă) confreria Sfintelor Marii din Evul Mediu, să ofere o donaţie doamnei Jellyby, să comande un portret pictat al secretarului lor şi să-l dăruiască soacrei acestuia al cărei adânc devotament pentru el era ştiut şi răsştiut. În sfârşit, îmi vine a crede că erau în stare să născocească orice de la cinci sute de mii de broşuri, până la instituirea unei rente viagere şi de la un monument de marmură, până la un ceainic de argint. Îşi însuşeau o mulţime de titluri. Aci se dădeau drept Femeile Angliei, Fiicele Britaniei, Surorile Virtuţilor celor mai de căpetenie luate la rând, Femeile America, Doamnele cu sute de denumiri. Păreau tot timpul înfierbântate, umblând după voturi pentru alegeri. După mintea noastră puţintică şi după propriile lor spuse, păreau că tot timpul şi-l petrec votând cu zecile de mii de candidaţi fără ca vreunul dintre ei să reuşească. Ne apucau durerile de cap când ne gândeam ce viaţă febrilă trebuie să ducă.

Printre doamnele care se deosebeau grozav prin atâta mărinimie rapace (dacă mi-e îngăduit să folosesc asemenea expresie) se afla şi o anume doamnă Pardiggle, ce părea, socotind după numărul scrisorilor ei către domnul Jarndyce, să fie o corespondentă aproape tot atât de asiduă ca şi doamna Jellyby. Băgarăm de seamă că de câte ori doamna Pardiggle ajungea să fie subiect de conversaţie, vântul îşi schimba întotdeauna direcţia; şi asta invariabil îl deranja pe domnul Jarndyce care evita să mai adauge vreun cuvânt, după ce apucase a zice că sunt două soiuri de filantropi: unii care fac puţin, dar un tărăboi grozav, ceilalţi care fac enorm de mult, dar fără nici un tărăboi. Eram din pricina asta tare curioasă s-o cunoaştem pe doamna Pardiggle, bănuind că face parte din categoria întâi şi ne-am bucurat când într-o bună zi a venit în vizită cu cei cinci fecioraşi.

Era un soi de matroană impozantă, cu ochelari, cu nasul proeminent şi vocea puternică, dând impresia că are nevoie de un spaţiu foarte mare. Şi într-adevăr aşa era, deoarece cu fustele a răsturnat nişte scăunele ce erau destul de departe de ea. Cum nu eram decât eu şi Ada acasă, am primit-o tare sfioase, căci aveai impresia c-ar fi intrat înăuntru iarna ce-i învineţise şi pe micuţii Pardiggle care veneau în urma ei.

— Aceştia, domnişoarelor, prinse ea a zice cu multă emfază, după ce ne-am salutat, sunt cei cinci feciori ai mei. Trebuie să le fi văzut numele pe o listă de subscripţie tipărită (poate chiar pe mai multe) ce se află în mâinile stimatului nostru prieten, domnul Jarndyce. Egbert, cel mai mare (are doisprezece ani) e băiatul care şi-a trimis indienilor Tockahoopo banii de buzunar, în sumă de cinci şilingi şi trei pence. Oswald, cel de-al doilea (de zece ani jumate) e copilul ce a contribuit la Marea Donaţie Naţională pentru Făurari, cu doi şilingi şi nouă pence. Francis, al treilea (de nouă ani) cu un şiling şi şase pence şi jumătate, Felix, al patrulea (de şapte) cu opt pence pentru Văduvele la pensie, Alfred, cel mai mic (numai de cinci) s-a înrolat voluntar în Liga Copiilor Fericirii, cu legământ ca niciodată în viaţă să nu recurgă la tutun, sub nici-o formă.

De când sunt nu mai văzusem asemenea copii nemulţumiţi. Nu doar c-ar fi fost sfrijiţi şi scofâlciţi, cu toate că bineînţeles erau şi aşa, dar de atâta nemulţumire aveau o căutătură de-a dreptul feroce. Când s-a rostit numele indienilor Tockahoopo, aş fi putut cu drept cuvânt presupune că Egbert e unul dintre cei mai fioroşi membri ai tribului aceluia, atât de sălbatică şi încruntată căutătură îmi aruncă. Chipul fiecăruia dintre copii, când se menţiona suma cu care contribuise, se întuneca, trădând mai cu seamă răzbunarea, dar chipul lui Egbert arăta de departe cel mai feroce. Trebuie totuşi să-l scot din cauză pe micul recrut al Ligii Copiilor Fericirii care era indiferent şi încremenit în nefericire.

— După câte înţeleg, aţi fost în vizită la doamna Jellyby? Ne întrebă doamna Pardiggle.

I-am confirmat: petrecusem o noapte acolo.

— Doamna Jellyby, urmă ea, vorbind tot cu acelaşi ton ostentativ, puternic şi aspru, încât vocea ei făcu asupra fanteziei mele impresia c-ar fi purtat şi ea ochelari, şi mă folosesc de împrejurare ca să menţionez că ochelarii îi şedeau cu atât mai rău doamnei Pardiggle cu cât ochii îi erau „de om strangulat”, cum spunea Ada, adică ieşiţi din orbite, doamna Jellyby este o binefacere pentru societate şi merită o mână de ajutor. Băieţii mei şi-au dat obolul pentru proiectul cu Africa. Egbert, cu un şiling şi şase pence, adică toţi banii adunaţi timp de nouă săptămâni; Oswald, cu un şiling şi o pence şi jumătate, tot aşa; ceilalţi, potrivit cu micile lor mijloace. Cu toate acestea nu sunt alături de doamna Jellyby în felul de a-şi trata tineretul din familie. Am băgat de seamă că tineretul din familia ei nu e lăsat să ia parte la obiectivele cărora li s-a dedicat. Poate că are dreptate, poate că nu are, dar pe drept, sau pe nedrept, eu nu mă port aşa cu copiii mei. Îi iau cu mine peste tot.

M-am încredinţat pe dată (la fel şi Ada) că vorbele acestea au smuls un urlet copilului celui mai mare, cel înrăit. L-a întors el mai apoi într-un căscat, dar a început ca un urlet.

— Merg cu mine la utrenie (foarte frumos făcută) la şase şi jumătate dimineaţa, tot anul, bineînţeles şi-n miezul iernii, urmă doamna Pardiggle repede, şi sunt alături de mine în timpul activităţilor mele zilnice, atât de frământate. Sunt o doamnă care instruieşte, o doamnă care vizitează bolnavii, care le citeşte la căpătâi, care împarte ajutoare, fac parte din Comitetul local al Fondului Rufăriei şi din multe alte Comitete generale, iar campania pe care o duc e pe-o scară foarte întinsă, cum nu-i a nimănui. Dar, pretutindeni, ei sunt însoţitorii mei şi prin aceasta învaţă să cunoască pe săraci şi dobândesc acea însuşire de a întreprinde acţiuni caritabile în general, pe scurt, gustul pentru acel soi de lucruri care mai târziu vor aduce servicii aproapelui şi satisfacţie lor. Tânăra mea familie nu-i uşuratică, îşi cheltuieşte banii în întregime pentru subscripţii, sub supravegherea mea; copiii mei au luat parte la mai multe întruniri publice şi au ascultat mai multe conferinţe, discursuri şi dezbateri decât li se întâmplă puţinor oameni maturi în general. Alfred (cel de cinci) care, după cum v-am arătat, din propria lui iniţiativă s-a înscris în Liga Copiilor Fericirii, a fost unul dintre puţinii copii ce-au dat dovadă de conştiinţă în împrejurarea aceea, după un discurs înflăcărat de două ceasuri al conferenţiarului serii.

Alfred s-a încruntat ameninţător la noi de parcă niciodată nu va putea sau nu va voi să ierte răul suferit în seara aceea.

— Trebuie să fi băgat de seamă, domnişoară Summerson, urmă doamna Pardiggle, în câteva dintre listele despre care am vorbit, şi care se află la stimatul nostru prieten, domnul Jarndyce, că şirul numelor copiilor familiei mele se încheie cu numele lui O. A. Pardiggle, F. R. S. O liră. E tatăl lor. Urmăm de obicei aceeaşi ordine. Eu deschid cea dintâi lista cu obolul meu, apoi tineretul familiei îşi înscrie contribuţiile potrivit cu vârsta şi cu mijloacele lor modeste şi, apoi, domnul Pardiggle încheie şirul. Domnul Pardiggle e fericit să contribuie cu o danie potrivită, sub directivele mele şi astfel treaba se face într-un fel ce nu e numai plăcut pentru noi, ci şi folositor altora, lucru de care sunt pe deplin încredinţată.

Să presupunem că domnul Pardiggle ar lua cina cu domnul Jellyby şi să presupunem că, după cină, domnul Jellyby ar simţi nevoia să-şi uşureze sufletul în faţa domnului Pardiggle; oare domnul Pardiggle i-ar face în schimb vreo destăinuire domnului Jellyby? M-am ruşinat foarte văzând că-mi trec prin cap asemenea lucruri, dar mi-au venit în minte şi pace bună!

— Sunteţi tare plăcut instalate aici! Urmă doamna Pardiggle.

Am fost foarte bucuroasă de schimbarea subiectului şi, îndreptându-mă spre fereastră am arătat frumoasa vedere ce ne stă în faţă şi asupra căreia ochelarii musafirului îmi părură că s-au oprit cu o ciudată nepăsare.

— Îl cunoaşteţi pe domnul Gusher? Ne întrebă doamna Pardiggle.

Ne văzurăm silite să-i spunem că nu avusesem plăcerea să facem cunoştinţă cu domnul Gusher.

— Pierderea e de partea dumneavoastră, vă încredinţez, urmă doamna Pardiggle cu aerul ei impozant. E un orator foarte înflăcărat şi pasionat, plin de foc! De ar fi urcat acum pe un furgon pe pajiştea de-aici, care după cum e aşezată parcă-i făcută de la natură pentru întruniri publice, ar dezbate orice subiect i-aţi sugera, ceasuri de-a rândul! Ei, acum, dragele mele, adăugă doamna Pardiggle, întorcându-se spre scaunul ei şi răsturnând, parcă printr-o manevră invizibilă, o măsuţă rotundă ce se afla la o distanţă considerabilă cu coşuleţul meu de lucru pe ea, acum ştiţi cine sunt eu, nu-i aşa?

Era o întrebare ce ne pusese într-asemenea încurcătură, încât Ada s-a uitat la mine consternată cu desăvârşire. Cât despre conştiinţa-mi vinovată de cele ce gândisem, trebuie să se fi citit în culoarea vie a obrajilor mei.

— Vreau să spun că aţi descoperit, reîncepu doamna Pardiggle, care-i trăsătura de căpetenie a firii mele. Eu ştiu că e atât de proeminentă, încât îţi sare în ochi numaidecât. Mă las lesne descoperită, ştiu. Da, sunt cu totul de acord că sunt o femeie cu spirit practic şi activ. Îmi place să muncesc din greu; mă bucur când muncesc din greu. Activitatea îmi face bine. Sunt atât de deprinsă cu munca grea, atât de călită, că nu ştiu ce-i oboseala.

Am spus cu jumătate de glas că e într-adevăr uimitor şi foarte îmbucurător sau cam aşa ceva. La drept vorbind nu ştiam ce mai putea fi pe deasupra, dar asta din politeţe am spus-o.

— Nu înţeleg ce-i aceea să fii obosit; chiar de-aţi încerca, pe mine nu mă puteţi osteni! Urmă doamna Pardiggle. Câteodată rămân şi eu uimită de câtă energie depun (şi care nu-nseamnă nimic pentru mine) şi la câte treburi (pe care le privesc ca şi cum n-ar fi nimic) am de făcut faţă. Îmi văd tânăra progenitură şi pe domnul Pardiggle istoviţi de tot numai cât asistă la munca mea, în vreme ce eu, vă spun drept, mă simt vioaie ca o ciocârlie!

Abia atunci, băiatul cel mai mare, întunecat la faţă, a aruncat o căutătură atât de răutăcioasă, mai afurisită decât oricare alta s-ar fi putut. L-am văzut încleştându-şi pumnul de la mâna dreaptă şi repezind o lovitură pe furiş în fundul şepcii pe care o ţinea sub braţul stâng.

— Asta mi-e de mare folos când îmi fac rondurile, continuă doamna Pardiggle. Dacă dau peste un ins care nu vrea s-asculte ce am de spus, atunci i-o torn de-a dreptul: „Pentru mine nu există osteneală, dragă amice, niciodată nu mă simt obosită şi am de gând s-o duc înainte până la capăt!” Are un efect admirabil! Nădăjduiesc că mă veţi însoţi şi dumneata şi domnişoara Clare în rondurile pe care le fac chiar acum?

La început am încercat să scap, cerându-mi scuze pentru moment, pe motivul general că am treburi pe care nu se cuvine să le trec cu vederea. Dar cum împotrivirea mea a fost de prisos, am spus atunci mai în amănunt că nu sunt sigură de aptitudinile mele în asemenea privinţă. Că sunt nepricepută în meşteşugul de a înţelege spiritele unor oameni aflaţi în situaţii foarte diferite de a mea şi de a vorbi cu ei cum s-ar cuveni. Că nu am acea delicată cunoaştere a sufletului omenesc care e esenţială în asemenea activitate. Că am multe de învăţat eu însămi, înainte de a învăţa pe alţii şi că nu mă pot încrede numai în bunele mele intenţii. Din asemenea pricini cred că mai bine e să fiu pe cât se poate de utilă şi să fac orice cu bunăvoinţa de care sunt în stare pentru cei din imediata mea apropiere şi să încerc să las cercul acesta de îndatoriri să crească treptat şi de la sine. Toate cele de mai sus le-am spus cu sfiiciune, fiindcă doamna Pardiggle e mult mai în vârstă decât mine şi are mare experienţă şi pentru că e foarte milităroasă în felul ei de a fi.

— Te înşeli, domnişoară Summerson, făcu ea, dar poate că nu eşti în stare să înfrunţi munca grea cu toate emoţiile ei; şi de aici vine marea deosebire. Dacă ai poftă să vezi cum mă achit eu de îndatoririle mele, tocmai sunt pe punctul, cu tânăra mea progenitură, să trec pe la un cărămidar din vecinătate (o fire tare înrăită) şi m-aş bucura să te iau cu mine. Şi pe domnişoara Clare, dacă vrea să-mi facă favoarea asta.

Ada şi cu mine am schimbat o privire şi deoarece tot aveam să ieşim, am primit invitaţia. Când, după ce ne puseserăm bonetele pe cap, ne-am întors grăbite, am găsit tânăra progenitură lâncezind într-un colţ, iar pe doamna Pardiggle măsurând camera în lung şi-n lat şi răsturnând aproape toate obiectele mai uşoare ce se aflau în calea ei. Doamna Pardiggle a pus stăpânire pe Ada, iar eu le-am urmat cu progenitura.

Ada mi-a spus după aceea că doamna Pardiggle a vorbit tot drumul, până la cărămidar acasă, cu acelaşi ton ridicat (pe care de fapt l-am auzit fără să vreau), despre o pasionantă luptă pe care o duce de doi sau trei ani împotriva altei doamne, în scopul de a obţine ea şi nu cealaltă o pensie pentru candidatul respectiv. S-au făcut o grămadă de imprimate, de făgăduieli, de împuterniciri, de puneri la vot şi se pare că toată activitatea a adus o mare satisfacţie tuturor celor în cauză, afară de cei doi pensionari care încă n-ajunseră aleşi.

Îmi place tare mult să aud destăinuirile copiilor şi sunt fericită ori de câte ori mi se iveşte asemenea prilej, dar de data asta am avut parte de nişte necazuri tare nesuferite. De cum am ieşit din casă, Egbert mi-a cerut un şiling cu aerul unui mic pungaş, pe temeiul că banii lui de buzunar i-au fost „şterpeliţi”. Când i-am atras atenţia că-i o mare necuviinţă să rostească astfel de cuvinte (fiindcă el adăugase morocănos: „De ea!”) m-a pişcat, zicând: „Atunci na! Iată cine-mi eşti! Dumitale nu ţi-ar place, cred? Pentru ce joacă atâta comedie pretinzând că-mi dă banii pe care mi-i ia înapoi? De ce zice că-s banii mei şi nu mă lasă să-i cheltuiesc niciodată?” întrebările lui disperate au încins şi spiritele lui Oswald şi Francis atât de tare, încât au început a mă ciupi cu toţii deodată şi cu teribil de multă pricepere, prinzând şi răsucind câte o bucăţică foarte mică de carne de pe braţele mele, încât cu greu mă puteam stăpâni să nu ţip. În acelaşi timp, Felix tropăia pe degetele mele de la picioare. Cât despre cel din Liga Fericirii, cel care, prin faptul că întreaga lui sumă îi era totdeauna dinainte blocată, găsindu-se de fapt constrâns să se abţină şi de la prăjituri nu numai de la tutun, aşa de tare s-a umplut de năduf şi de ciudă când am trecut prin faţa unei cofetării, încât m-am îngrozit când l-am văzut că se face roşu cum e gotca. N-am avut niciodată de pătimit atât de tare trupeşte şi sufleteşte, plimbându-mă cu cei mici, cât mi-a fost dat să îndur de la copiii aceia constrânşi atât de nefiresc, când mi-au făcut favoarea să-şi dea arama pe faţă.

M-am bucurat când am ajuns la casa cărămidarului, cu toate că acolo era un soi de adunătură de cocioabe nenorocite, într-un câmp de cărămizi cu nişte cocine de porci drept lângă ferestrele sparte, iar în faţa uşilor cu nişte grădiniţe mizerabile în care nu creştea nimic, adăpostind doar nişte băltoace stătute. Ici şi colo vedeai câte un ciubăr vechi, pentru a strânge apa de ploaie de pe acoperiş, care altfel se aduna cu noroiul într-o băltoacă ce părea ca o plăcintă mare de tină. Pe lângă uşi şi ferestre câţiva bărbaţi şi femei trândăveau sau dădeau târcoale jur-împrejur fără să ne ia altcum în seamă decât râzând de noi sau, când treceam prin faţa lor, zicând câte ceva despre coconetul care-ar trebui să-şi vadă de treburile sale şi nu să-şi bată capul şi să-şi murdărească încălţările venind să-şi vâre nasul în treburile altora.

Doamna Pardiggle, mergând în fruntea noastră, făcând mare paradă de fermitate morală, şi dând drumul la un potop de vorbe despre năravurile trândave ale oamenilor (cu toate că mă îndoiesc că şi cei mai perfecţi dintre noi ar fi putut fi ordonaţi în asemenea loc), ne-a îndrumat către o căsuţă, a cărei încăpere, când am intrat, aproape c-am umplut-o. În afară de noi se mai aflau în camera aceea umedă şi neprimitoare o femeie cu un ochi învineţit, alăptând lângă foc un biet copilaş ce suspina întruna, un bărbat mânjit tot de lut şi noroi, ce părea putred de păcate, trântit cât era de lung pe jos, şi trăgând din lulea, un tânăr voinic prinzând zgarda la un câine şi o fată obraznică, spălând nişte aşa-zise rufe într-o apă foarte murdară. Toţi şi-au ridicat ochii spre noi când am intrat, iar femeia păru că-şi întoarce faţa către foc, ca şi cum şi-ar fi ferit de privirile noastre ochiul învineţit; niciunul nu ne-a dat un bună ziua.

— Aşa, prieteni, începu doamna Pardiggle; dar vocea ei nu suna prieteneşte, după câte îmi părea; era prea oficială, prea categorică. Cum o duceţi cu toţii? Iată-mă iarăşi. V-am spus eu că nu mă dau bătută. Îmi place munca anevoioasă şi mă ţin de cuvânt.

— Mai e careva de-alde dumneavoastră, care să intre înăuntru, au ba? Mormăi omul de pe podea care-şi sprijinea capul într-o mână când prinse a vorbi.

— Nu, amice, răspunse doamna Pardiggle, aşezându-se pe un scaun şi răsturnând altul. Suntem aici cu toţii.

— Fincă mă gândii, că poate nu sunteţi destui, urmă omul cu luleaua între dinţi, uitându-se pe rând la noi.

Tânărul şi fata au pufnit amândoi în râs. Doi prieteni de-ai tânărului, care atraşi de venirea noastră se proptiseră în pragul uşii şi şedeau acolo cu mâinile în buzunare, au întărit cu hohotiri zgomotoase râsul acestora.

— Nu mă dau bătută, oameni buni, făcu doamna Pardiggle către aceştia din urmă. Îmi place munca grea şi o fac cu dragă inimă şi, cu cât e mai grea, cu atât îmi place mai mult.

— Atunci uşurează-i munca ei! Mormăi omul de pe podea. Să fie gata şi răsgata. Dar vreau să se termine o dată cu îndrăzneala asta luată în casă la mine. Vreau să termini o dată să mă îmboldeşti ca pe un bursuc. Acu', după obicei, ai să începi să-ţi bagi nasu unde nu trebuie şi să pui întrebări. Da' n-am să-ţi dau prilej s-arăţi ce eşti în stare. Am să te scutesc de necaz. Fii-mea care spală? Da', spală! Ia te uită la apă! Miroase-o! Aşa ceva bem noi! Cum îţi place şi ce-ai zice dac-ar fi gin în loc? Casa nu mi-i murdară? Ba da, e murdară… E murdară din fire şi nesănătoasă de felu' ei ş-am avut cinci plozi murdari şi nesănătoşi, dar au murit cu toţii de mici; cu atât mai bine pentru ei şi pe deasupra şi pentru noi. Vrei să ştii dacă mai am cărţulia pe care ai lăsat-o? Nu, n-am citit cărţulia pe care ai lăsat-o. Nimenea de aici nu ştie cum s-o citească şi dacă ar şti nu ni s-ar potrivi. Asemenea carte e pentru plozi şi eu nu-s plod. Dac-ai avea de gând să-mi laşi o păpuşă, nu i-aş da să sugă. Vrei să ştii cum m-am purtat? Hm! M-am îmbătat trei zile în şir. Şi m-aş fi îmbătat patru de-aş fi avut cu ce. Vrei să ştii dacă n-am de gând să mă duc la biserică niciodată? Nu, n-am de gând să mă duc niciodată la biserică. Chiar dac-aş avea de gând, nu m-ar aştepta nimenea acolo. Ţârcovnicul e prea de neam pe lângă mine. Vrei să ştii cum şi-a învineţit nevastă-mea ochiu? Hm! Eu i l-am învineţit şi dacă zice că nu-i aşa, atunci minte!

Ca să spună cele de mai sus şi-a scos luleaua din gură, apoi s-a întors pe cealaltă parte şi a fumat mai departe. Doamna Pardiggle, care îl privise tot timpul prin ochelari cu un calm forţat, calculat, sunt convinsă, ca să-i aţâţe împotrivirea, a scos o carte de rugăciuni, ca o râncă de poliţai, şi puse întreaga familie la oprelişte. Oprelişte religioasă vreau să spun, bineînţeles, dar a făcut-o în adevăr ca şi cum ar fi fost un inexorabil poliţai de moravuri, ducându-i pe toţi la poliţie.

Ada şi cu mine eram tare stânjenite. Ne simţeam amândouă nişte intruse, nelalocul nostru. Şi amândouă gândeam că doamna Pardiggle ar fi reuşit infinit mai bine dacă n-ar fi practicat un sistem atât de mecanic de a hotărî soarta oamenilor. Copiii s-au îmbufnat şi au prins a privi în gol; familia cărămidarului nu ne mai da nici un pic de atenţie, afară de băiatul cel mare care asmuţea câinele să ne latre, ori de câte ori doamna Pardiggle ridica tonul. Amândouă ne-am simţit teribil de întristate la gândul că între noi şi oamenii aceia exista o barieră de fier ce nu putea fi înlăturată de prietena noastră cea nouă. De cine sau cum ar fi putut fi înlăturată nu ştiam, dar că exista asemenea barieră ştiam. Până şi cele ce citea şi spunea mi se păreau greşit alese pentru asemenea auditoriu, chiar de-ar fi fost împărtăşite cu modestie şi cu foarte mult tact. Cât despre cărţulia la care se referise omul de pe duşumea, am aflat mai târziu despre ce era vorba, iar domnul Jarndyce ne spuse că se îndoia dacă măcar Robinson Crusoe ar fi putut-o citi, cu toate că nu mai avea nici-o carte pe insula lui pustie.

În aceste împrejurări ne-am simţit tare uşurate când doamna Pardiggle s-a sculat să plece. Omul de pe podea, întorcându-şi iarăşi capul jur-împrejur, zise morocănos:

— Vasăzică ai isprăvit; da?

— Pe azi da, amice, am terminat. Dar nu mă dau bătută. Am să vă vizitez iar, când vă vine rândul, îi răspunse doamna Pardiggle cu o voioşie plină de ostentaţie.

— Bine că măcar acuma pleci, adaugă el, încrucişându-şi braţele şi închizând ochii cu o înjurătură, pe urmă n-ai decât să faci ce pofteşti.

În consecinţă, doamna Pardiggle se ridică şi execută în camera strâmtă un mic vârtej din care până şi luleaua din gura omului cât pe ce să scape. Apucând cu fiecare mână pe câte unul dintre puştii ei, şi spunându-le celorlalţi s-o urmeze îndeaproape, se îndreptă spre altă cocioabă, exprimându-şi speranţa că atât cărămidarul, cât şi întreaga-i familie vor fi mai buni data viitoare când îi va vizita. Nădăjduiesc să nu mi se ia în nume de rău dacă spun că prin asta ca şi prin toate celelalte voia să arate că nu face concesii dând de pomană cu toptanul şi pe scară întinsă.

Şi-a închipuit că avem să ne ducem după ea dar, de îndată ce camera s-a golit, ne-am apropiat de femeia ce şedea lângă foc, ca s-o întrebăm de era copilul bolnav.

Ea l-a privit doar cum îi zăcea în poală. Băgaserăm de seamă dinainte că de câte ori se uita la el îşi acoperea cu mâna ochiul cu vânătaia, ca şi cum ar fi dorit să-l ferească pe sărmanul copilaş de orice asociaţie cu scandalul, brutalitatea sau bătaia.

Ada, a cărei inimă bună se înduioşase de înfăţişarea copilaşului, s-a aplecat să-i mângâie obrăjorii. Dar când făcu asta am văzut ce se întâmplă şi am tras-o îndărăt. Copilul murea.

— O! Esther! Strigă Ada prăbuşindu-se în genunchi lângă el. Ia priveşte aici! O Esther, draga mea, micuţul de el! Micuţul chinuit, tăcut şi aşa de drăgălaş! Vai ce rău îmi pare de el! Şi ce rău îmi pare de mamă. N-am văzut în viaţa mea o privelişte aşa de înduioşătoare! O, pruncuşorule, pruncuşorule!

Atâta milă, atâta duioşie ca acelea cu care s-a aplecat Ada spre pământ, plângând, şi cu care şi-a pus mâna peste cea a femeii, ar fi putut înmuia inima oricărei mame. Femeia la început s-a uitat lung la ea, plină de uimire, şi apoi a izbucnit în lacrimi.

Am luat numaidecât uşoara povară de pe genunchii ei, am făcut tot ce-am putut ca să-i orânduiesc copilaşului loc de odihnă cât mai blând şi mai bun, l-am aşezat pe un raft şi i-am acoperit chipul chiar cu batista mea. Am încercat s-o mângâiem pe nenorocita mamă şi i-am şoptit ceea ce a zis Mântuitorul nostru despre copii. N-a răspuns nici un cuvânt, ci s-a apucat să plângă, să plângă tare de tot.

Când m-am întors, am văzut că tânărul scosese câinele afară şi şedea rezemat de uşă uitându-se la noi; n-avea lacrimi în ochi, dar privirea-i era blândă. Şi fata era tăcută; şedea într-un colţ şi privea în pământ. Omul se ridicase. Îşi fuma luleaua cu un aer încă de sfidare, dar era tăcut.

O femeie urâtă, tare sărăcăcios îmbrăcată, a dat buzna înăuntru, pe când mă uitam la ei şi, venind de-a dreptul la mamă, a strigat: „Jenny, Jenny!” Mama, astfel chemată, s-a sculat şi a căzut de gâtul femeii.

Şi cealaltă femeie avea pe faţă şi pe mâini vână tăi din bătaie. N-avea nici un soi de har decât cel al compătimirii, dar când a început s-o mângâie pe sărmana femeie şi lacrimile au prins să-i curgă din ochi, nu mai avea nevoie de nici-o altă frumuseţe. Am zis s-o mângâie, dar de fapt nu rostea alte vorbe decât „Jenny! Jenny!” Mângâierea era în tonul cu care rostea vorbele de mai sus.

Părea nespus de înduioşător să vezi cele două femei necioplite, jerpelite şi abătute, să le vezi atât de unite; să-ţi dai seama ce putea fi una pentru cealaltă, să înţelegi ce simţea una pentru cealaltă, cum îşi uşurau una alteia sufletele de încercările grele ale vieţilor lor. Cred că părţile bune ale unor asemenea oameni ne sunt cu totul străine nouă. Ceea ce săracul înseamnă pentru sărac nu se prea ştie decât de ei şi de Dumnezeu.

Am socotit că-i mai bine să ne retragem şi am plecat fără să-i mai tulburăm. Ne-am furişat pe tăcute, fără să ne fi băgat în seamă nimeni afară de cărămidar. Se sprijinea de perete, drept lângă uşă, şi văzând că aproape nu aveam loc de el pe unde să trecem, a ieşit înaintea noastră. Păru că vrea să ascundă că ieşise pentru noi, dar am priceput că de asta o făcuse şi i-am mulţumit. Nu ne-a răspuns în nici un fel.

Ada era atât de mâhnită tot drumul spre casă şi Richard, pe care îl găsirăm acasă, fu atât de deznădăjduit s-o vadă plângând (cu toate că mi-a spus, când ea nu era de faţă, cât de frumoasă era şi aşa) încât am pus la cale să ne reîntoarcem seara cu câteva lucruşoare pentru mângâierea acelor nevinovaţi şi astfel să repetăm vizita la locuinţa cărămidarului. Domnului Jarndyce i-am spus cât am putut mai puţin şi totuşi vântul şi-a schimbat direcţia pe loc.

Richard ne-a însoţit seara la locul unde fuseserăm dimineaţa. În drum a trebuit să trecem prin faţa unei cârciumi zgomotoase, la uşa căreia o ceată de oameni se înghesuiau. Printre ei, şi cel mai gălăgios într-o ceartă oarecare, era tocmai tatăl copilaşului. Puţin mai încolo am trecut prin faţa tânărului cu câinele, într-o tovărăşie de aceeaşi teapă. Sora şedea de vorbă şi râdea cu alte câteva femei la colţul din capătul şirului de cocioabe, dar păru ruşinată şi se întoarse într-o parte când trecurăm pe lângă ea.

Ne-am lăsat însoţitorul nu departe de locuinţa cărămidarului şi ne-am dus numai noi două. Când am ajuns la uşă am dat peste femeia care adusese cu ea atâta mângâiere. Stătea şi privea îngrijorată afară.

— Dumneavoastră sunteţi, domnişoarelor, da? Zise ea pe şoptite. Îl pândesc pe stăpânul meu. Stau cu sufletul la gură. Dacă ar fi să mă prindă că nu sunt acasă, aproape că m-ar ucide.

— Vrei să spui soţul dumitale? Am întrebat-o eu.

— Da, domnişoară, stăpânul meu. Jenny a adormit aşa sleită de puteri cum e. Aste şapte zile şi nopţi din urmă aproape că n-a lăsat copilul din braţe, sărăcuţul, decât când puteam eu să i-l iau pentru o clipă sau două.

După ce ne-a poftit înăuntru, a intrat şi ea încetişor şi a pus ce adusesem lângă patul mizerabil pe care dormea mama copilaşului. Nu-şi dăduse nimenea osteneală să cureţe camera, părea că-i din fire aproape cu neputinţă să fie curată; dar micuţa întruchipare de ceară din care se desprindea atât de mare solemnitate, fusese din nou aşezată, spălată şi învelită cu grijă în câteva bucăţi de pânză albă, iar un bucheţel de flori fusese aşezat atât de uşurel, atât de drăgăstos, de aceleaşi mâini aspre şi sacre.

— Să te răsplătească Cel de Sus! I-am spus noi. Eşti suflet bun.

— Eu, domnişoarelor? Întrebă ea uimită. Încet… S-st!… Jenny, Jenny!

Mama copilaşului gemuse prin somn şi se mişcase. Dar sunetul vocii cunoscute păru c-o linişteşte iarăşi. Din nou o fură somnul.

Când am ridicat batista mea ca să privesc la micuţul adormit de sub ea, mi-a părut că văd lucind un nimb în jurul copilului, prin părul revărsat al Adei, care de milă îşi plecase capul; şi nici-o clipă nu m-am gândit în al cui sân zbuciumat va trece batista după ce a acoperit pieptul acela nemişcat, intrat în liniştea de veci! Nu m-am gândit decât că poate îngerul păzitor al copilului nu va uita de femeia care a lăsat iarăşi batista pe chipul micuţului, cu o mână atât de miloasă, şi că poate are s-o aibă în pază după ce ne-am luat rămas bun şi am lăsat-o în uşă, când furişând priviri şi trăgând cu urechea, îngrozită de ceea ce are să i se întâmple, când murmurând cu glasul ei mângâietor: „Jenny, Jenny.”Semne şi mărturii cu putinţă şi, bineînţeles, când văd că vin iarăşi pe tapet mă înfurii şi-mi spun: „Ei, obrăznicătură, ia mai termină!”, dar nu slujeşte la nimic. Nădăjduiesc că cine are să citească ceea ce am scris are să înţeleagă că dacă paginile de faţă cuprind o sumă de lucruri despre mine, e de presupus că nu se putea să fie decât aşa, pentru că într-adevăr am nevoie de ele în anume scop şi nu le puteam înlătura.

Draga mea şi cu mine citeam împreună, lucram şi roboteam, cântam la pian şi găseam atâtea de făcut ca să ne umplem timpul, încât zilele de iarnă au zburat pe lângă noi ca nişte păsări cu aripi luminoase. De obicei după-amiaza şi totdeauna seara, Richard ne întovărăşea. Cu toate că e unul dintre oamenii ce nu-şi mai găseşte astâmpăr, cu siguranţă că-i plăcea foarte mult să ne ţină tovărăşie.

U ştiu cum se face de-mi pare că scriu mereu despre mine. Tot timpul îmi pun în minte să scriu despre alţii şi încerc să mă gândesc la mine cât mai puţin.

De fapt o iubea foarte, foarte mult pe Ada. Asta vreau să spun, şi mai bine o spuneam de la început. Nu mai văzusem până atunci tineri îndrăgostiţi, dar i-am descoperit destul de repede. Dar asta n-o puteam spune, bineînţeles, şi nici nu puteam arăta că ştiu ceva în această privinţă. Dimpotrivă, îmi dădeam asemenea aere de mironosiţă şi mă deprinsesem să par atât de neştiutoare, încât uneori mă întrebam, pe când şedeam alături de ei, lucrând, dacă n-ajunsesem să fiu vicleană.

Dar nu era nimic de făcut. Eu nu puteam decât să tac şi am tăcut mâlc. Cât despre vorbă, şi ei tăceau mâlc. Dar felul nevinovat în care se bizuiau din ce în ce mai mult pe mine, cu cât se plăceau mai tare, era atât de fermecător încât îmi venea foarte greu să nu arăt cât de mult îmi prinsese sufletul.

— Măicuţa noastră scumpă e-o măicuţă atât de grozavă, îmi spunea Richard, ieşindu-mi dimineaţa în cale în grădină cu râsul său plăcut şi poate cu o slabă urmă de îmbujorare în obraji, încât nu mai pot fără ea. Înainte de a-mi începe ziua furtunoasă, tocind cărţile şi mânuind instrumentele acelea, apoi galopând la deal şi la vale prin tot ţinutul în lung şi-n lat, ca un tâlhar de drumul mare, îmi face aşa de bine să vin la o plimbare liniştită cu prietena noastră de nădejde, încât iată-mă că am venit iarăşi!

— O ştii pe doamna Durden, draga mea? Întreba Ada seara, cu capul pe umărul meu, lumina focului lucindu-i în ochii îngânduraţi; nu vreau să vorbim când venim aici, sus. Doar să stau o bucată de vreme, să mă gândesc, chipul tău drag să-mi ţie de urât; s-aud vântul şi să-mi aduc aminte de bieţii marinari de pe mare…

Ah! Se vede că Richard avea să fie marinar. Vorbisem despre asta foarte des şi fusese chiar vorba de satisfacerea unor porniri de-ale lui din copilărie pentru mare. Domnul Jarndyce scrisese unei rubedenii, mare nobil, sir Leicester Dedlock, să-i dea o mână de ajutor lui Richard, aşa în general, şi sir Leicester răspunsese în chip graţios că „aş fi fericit să pot sprijini planurile tânărului, dacă s-ar vădi că-mi stă în putere, ceea ce nu e nicidecum probabil; Doamna mea îi trimite salutări tânărului (cu care îşi aminteşte perfect că e înrudită într-un grad îndepărtat) şi e încredinţată că el îşi va face totdeauna datoria, în orice profesie onorabilă, căreia i s-ar putea devota”.

— După câte înţeleg e foarte limpede, îmi spuse atunci Richard, că va trebui să-mi croiesc singur drumul în viaţă. Nu-i nimic! O lume întreagă a trebuit s-o facă înaintea mea şi a făcut-o. O, dac-aş fi comandant pe-un vas de corsar, să pot să-l răpesc pe preşedinte şi să-l ţin închis până va pronunţa sentinţa în procesul nostru. Are să vadă el cum slăbeşte, dacă nu-i dă zor!

Plin de optimism, speranţă şi veselie care nu păleau niciodată, Richard vădea în caracter o nesocotinţă ce mă punea de tot pe gânduri… Mai întâi pentru că o confunda într-un chip foarte ciudat cu prevederea. O amesteca în toate socotelile lui băneşti, într-un fel unic, pe care nu cred că l-aş putea mai bine explica, decât întorcându-ne pentru o clipă la împrumutul acordat de noi domnului Skimpole.

Domnul Jarndyce aflase totalul sumei împrumutate, fie chiar de la domnul Skimpole sau de la Coavinses şi îmi înmânase banii, spunându-mi să reţin partea ce mi se cuvenea mie şi să-i dau restul lui Richard. Numărul micilor cheltuieli nesocotite pe care Richard le justifica din redobândirea celor zece lire ale sale şi numărul explicaţiilor pe care mi le oferea ca şi cum ar fi economisit sau ar fi fructificat suma aceea, dacă le-aş aduna, ar da un rezultat uluitor într-o simplă operaţie de adunare.

— Măicuţa mea dragă şi plină de chibzuinţă, de ce nu? Îmi spuse într-o zi când a vrut, fără să se gândească nici un pic, să dăruiască cinci lire cărămidarului. Doar am scos zece lire din afacerea Coavinses.

— Cum asta? Am întrebat eu.

— Ei! Am dat zece lire şi eram foarte bucuros că le-am dat, şi nici nu mă aşteptam să le mai văd. Poţi să zici că nu-i aşa?

— Nu pot, am răspuns eu.

— Foarte bine! Aşadar am intrat în posesia a zece lire…

— Aceleaşi zece lire, am sugerat eu.

— Asta n-are nimic de-a face cu ele! Răspunse Richard. Am câştigat zece lire pe care nu mă mai aşteptam să le am. Prin urmare pot să-mi permit să le cheltuiesc fără să le mai ţin socoteala.

Tot în acelaşi fel, când a fost convins să nu sacrifice cele cinci lire, încredinţându-se că nu-i de nici un folos, a transferat suma la partida credit.

— Ia să vedem! Începu el a spune: Am economisit cinci lire în afacerea cu cărămidarul, aşa că dacă mă aleg cu o hurducătură bună cu diligenţă până la Londra şi înapoi şi mă costă patru lire, înseamnă că voi fi economisit una. Şi nu-i oare straşnic lucru să economiseşti o liră? Ascultă la mine: un ban economisit e un ban câştigat!

Cred că Richard avea o fire atât de deschisă şi de generoasă fără de care mai mult nici că se putea. Era inimos şi brav şi cu tot neastâmpărul lui neînfrânat era atât de drăguţ, încât în câteva săptămâni l-am socotit ca pe un frate. Blândeţea-i era din fire şi şi-ar fi manifestat-o din plin chiar fără înrâurirea Adei, dar prin ea ajunse să fie unul dintre cei mai plăcuţi prieteni, totdeauna gata să ia parte la orice, şi totdeauna atât de fericit, de inimos şi atât de vesel. Sunt sigură că, stând cu ei, umblând cu ei, vorbind cu ei, văzându-i cum de la zi la zi se îndrăgosteau mai tare unul de celălalt, fără să scoată un cuvânt şi fiecare dintre ei gândind în sinea lui că dragostea asta era taina cea mai mare, poate încă nebănuită nici măcar de celălalt… Da sunt sigură că eram tot atât de încântată ca şi ei şi tot atât de fericită de seducătorul lor vis.

Cam aşa mergeau lucrurile, când într-o dimineaţă, la micul dejun, domnul Jarndyce primi o scrisoare şi, privind la adresa expeditorului, rosti: „De la Boythorn? Ia te uită!” şi o deschise şi o citi cu vădită plăcere, spunându-ne în paranteză, când ajunsese cam pe la mijlocul scrisorii, că Boythorn „avea să vină” să ne vadă. Da, dar cine e Boythorn, ne-am întrebat cu toţii. Şi cred că toţi ne-am întrebat de asemenea, cât despre mine, sigur că m-am întrebat, dacă Boythorn n-are să aibă nici un soi de amestec în cele ce aveau să urmeze de-aci înainte?

— Am fost împreună cu băiatul ăsta la şcoală; cu Lawrence Boythorn, ne lămuri domnul Jarndyce, ciocănind scrisoarea cu degetul şi punând-o pe masă; or fi mai bine de patruzeci şi cinci de ani de atunci. Pe vremea aceea era cel mai neastâmpărat băiat din lume, iar acum e omul cel mai neastâmpărat. Pe-atunci era cel mai gălăgios băiat din lume, iar acum e omul cel mai gălăgios. Era pe-atunci cel mai inimos şi cel mai hotărât băiat din lume, iar acuma e omul cel mai inimos şi cel mai hotărât. E un tip colosal.

— Ca talie, domnule? Întrebă Richard.

— Destul de mare, Rick, şi în această privinţă, răspunse domnul Jarndyce, fiind cam cu zece ani mai mare ca mine şi cu vreo zece centimetri mai înalt, cu capul aruncat pe spate ca un bătrân soldat, cu pieptul vânjos şi pătrat, cu mâinile ca ale unui fierar spălat şi cu nişte plămâni!… Plămâni ca ai lui nici că mai sunt! Când vorbeşte, sau râde, sau sforăie se cutremură casa din temelie.

Pe când domnul Jarndyce evoca bucuros chipul prietenului său Boythorn, noi am putut băga de seamă, ca un bun augur, că nu era nici urmă de vreo schimbare de vânt.

— Dar despre ce-i înăuntrul omului, de inima caldă, de firea pătimaşă, de sângele lui clocotitor, Rick, şi Ada şi tu, micuţa noastră Albină, despre asta vreau să vă vorbesc, căci cu toţii trebuie să ştiţi cum ne e musafirul, urmă dânsul. Cuvintele lui sunt la fel de răsunătoare ca şi vocea. Se află numai în extreme: fără întrerupere la gradul superlativ. Când osândeşte e feroce. Ai putea să-ţi închipui că e un căpcăun după cele ce spune; şi cred că pentru unii oameni trece drept un căpcăun. Iată! Nu vă mai spun nimic de el dinainte. Să nu vă prindă mirarea dacă-l veţi vedea că mă ia sub protecţie; pentru că încă n-a uitat că la şcoală eram mai mic ca el şi prietenia noastră a început când i-a scos doi dinţi (el zice şase) unuia dintre cei care mă persecutau, chiar înainte de a ne lua cafeaua cu lapte. Boythorn şi cu feciorul lui, adresându-mi-se mie, vor fi aici, draga mea, chiar astăzi după-amiază.

Am avut de grijă ca toate măsurile necesare să fie luate pentru primirea domnului Boythorn şi i-am aşteptat sosirea cu îndreptăţită curiozitate. După-amiaza era pe sfârşite şi el, totuşi, nu se arăta. Sosi şi ceasul de cină şi el tot nu apăruse. Am împins cina cu un ceas mai târziu, şi şedeam în jurul căminului fără nici-o altă lumină decât flăcările focului, când uşa de la intrare se izbi în lături şi vestibulul răsună de cuvintele de mai jos, rostite cu cea mai pasionată înfocare şi cu un glas de stentor:

— Ne-a îndreptat greşit, Jarndyce, un ticălos mai dezmăţat decât care nu se poate; ne-a spus s-o cotim la dreapta în loc de stânga. Cel mai infect derbedeu de pe faţa pământului! Se vede că taică-său o fi fost o bestie în toată puterea cuvântului ca să aibă asemenea fecior. L-aş fi zdrobit pe mizerabilul acela fără nici un pic de remuşcare!

— A făcut-o anume? Întrebă domnul Jarndyce.

— N-am nici cea mai mică îndoială că ticălosul dracului îşi petrece toată viaţa îndrumând călătorii în direcţii greşite! Răspunse celălalt. Pe legea mea, uitându-mă la el mă gândisem eu că-i o javră greţoasă cum n-am mai văzut alta, când tocmai mi-a spus s-o iau la dreapta. Şi totuşi am stat cu individul acela faţă în faţă fără să-i crap capul!

— Fără să-i sară măselele din gură, vrei să zici? Făcu domnul Jarndyce.

— Ha, ha, ha! Râse domnul Lawrence Boythorn, de s-a cutremurat într-adevăr toată casa. Ce, încă tot n-ai uitat! Ha, ha, ha!… Şi-acela, alt derbedeu uns cu toate unsorile! Pe legea mea, mutra individului aceluia, când era puşti, părea întruchiparea neagră a perfidiei, a mişeliei şi a cruzimii, ce ar fi putut fi înălţată ca sperietoare pe-un câmp plin de canalii. De-ar fi să-l întâlnesc mâine pe stradă pe tiranul acela fără pereche l-aş doborî ca pe-un copac putred!

— De asta nu mă mai îndoiesc, zise domnul Jarndyce. Dar, nu vii sus?

— Pe legea mea, Jarndyce, îi răspunse musafirul, care păru că se uită la ceas, dacă erai însurat m-aş fi întors de la poartă şi aş fi pornit-o mai curând spre cele mai îndepărtate piscuri ale munţilor Himalaya, decât să mă înfăţişez la un ceas atât de nepotrivit.

— Nu chiar aşa de departe, cred, făcu domnul Jarndyce.

— Ba da! Pe viaţa mea, pe cinstea mea! Strigă oaspetele. Nu m-aş face vinovat de asemenea obrăznicie îndrăzneaţă, silind pe stăpâna casei să mă aştepte atâta vreme, pentru nimic în lume. Mai curând să pier de infinite ori… De infinite ori, mai curând.

Cu vorbele astea au mers sus, apoi curând l-am auzit în camera lui, tunând: „Ha! Ha! Ha! Şi apoi iarăşi: „Ha! Ha! Ha!” până când şi cele mai îndepărtate unghere, părând că se molipsesc, au prins a hohoti tot atât de voios ca el şi ca şi noi când l-am auzit râzând.

În inima noastră s-a născut spontan o simpatie pentru el, căci în râsul şi în vocea-i puternică şi sănătoasă, în rotunjimea şi amploarea cu care rostea fiecare vorbă şi în furia grozavă a superlativelor, care păreau că pornesc ca nişte ghiulele oarbe, în toate se vădea un fond generos şi autentic. Dar nici nu ne aşteptasem să ni se confirme toate atât de bine prin înfăţişarea lui, când ne-a fost prezentat de domnul Jarndyce. Nu era numai un senior vârstnic, chipeş, drept şi vânjos aşa cum ne fusese descris nouă, cu capul sur şi masiv, cu o figură demnă şi calmă când tăcea, cu trupul ce s-ar fi putut îngreuna de n-ar fi fost într-o neîncetată mişcare fără de răgaz, cu bărbia ce i s-ar fi putut dubla de n-ar fi fost solicitată întruna să sublinieze cu vehemenţă vorbele, ajutându-le; dar pe lângă asta mai era şi un adevărat gentilom, în comportare, politicos şi cavaler, cu faţa-i luminată de un surâs plin de dulceaţă şi blândeţe, părând evident că n-are nimic de ascuns, ci dimpotrivă arătând exact că este incapabil (cum spunea Richard) de ceva pe scară mijlocie, şi bombardând cu ghiulele oarbe, căci nu era el omul să poarte arme mici, încât n-am putut decât să-l privesc cu egală plăcere pe când cina, fie că vorbea râzând cu Ada ori cu mine, fie că era mânat de domnul Jarndyce într-o salvă de superlative, ori că îşi azvârlea capul în sus, ca un dulău, izbucnind într-un cutremurător „Ha, ha, ha!”

— Ţi-ai adus pasărea cu dumneata, îmi închipui? Întrebă domnul Jarndyce.

— Pe Dumnezeul meu, e cea mai uimitoare pasăre din Europa! Răspunse celălalt. Este cea mai extraordinară creatură! N-aş da-o nici pentru zece mii de guinee. I-am lăsat o rentă viageră dacă îmi supravieţuieşte, să-i fie de ajutor după moartea mea. Ca înţelegere şi afecţiune e un adevărat fenomen. Tatăl său fusese înainte de ea una dintre cele mai uimitoare fiinţe înaripate de pe faţa pământului!

Subiectul acestor laude era un canar foarte mic, aşa de blând, încât fusese adus de slujitorul domnului Boythorn pe degetul său arătător şi, după ce făcu un zbor uşor în jurul camerei, veni să se aşeze pe capul stăpânului său. Să-l auzi pe domnul Boythorn exprimându-şi val-vârtej sentimentele cele mai vijelioase şi mai pătimaşe faţă de făptura asta gingaşă şi mărunţică, cocoţată în tihnă pe frunte, iată, cred, o ilustrare perfectă a firii sale.

— Pe legea mea, Jarndyce, zise el ridicând uşurel o bucăţică de pâine pentru canar ca s-o ciugulească, dacă aş fi în locul tău, i-aş prinde de gât mâine dimineaţă pe toţi maeştrii de la înalta Curte şi i-aş scutura până când le-ar curge toţi banii din buzunare şi până le-ar clămpăni ciolanele. Aş scoate-o la capăt cu fiecare, cu binele sau cu răul. Dacă vrei să mă împuterniceşti, sunt gata s-o fac, cu cea mai mare plăcere! (Tot timpul acesta canarul cel mic mânca din mâna lui.)

— Îţi mulţumesc Lawrence, dar procesul în clipa de faţă n-a atins încă un asemenea stadiu, răspunse domnul Jarndyce, râzând, şi n-ar putea avansa nici chiar aplicând procedura ta legală de a zgâlţâi şi Curtea şi Baroul.

— De când e lumea nu s-a mai văzut asemenea cazan al Satanei pe faţa pământului, cum e Curtea de Justiţie! Exclamă domnul Boythorn. Nu-i nevoie decât de o mână pusă sub ea pe o zi de lucru, în plină şedinţă, ca toate procesele, regulamentele şi dosarele cu jurisprudenţele adunate la un loc, şi pe deasupra cu toţi funcţionarii din instituţie, mari şi mici, de sus şi până jos, de la Procurorul General până la Diavolul în persoană, tată şi fiu, să sară în aer şi să s-aleagă pulberea de ele cu cinci sute de mii de kilograme de praf de puşcă; doar aşa ceva ar aduce în fine o reformă!

Era cu neputinţă să te ţii de râs în faţa seriozităţii depline cu care propunea asemenea măsură energică în vederea reformei. Când am început a râde, el îşi zvârli capul pe spate şi prinse a se zgudui din pieptu-i lat, de păru iarăşi că tot ţinutul răsună de „ha, ha, ha-ul lui! Dar râsu-i nu tulbură deloc păsărică ce se simţea într-o siguranţă desăvârşită; ţopăi pe masă, repezindu-şi capul când într-o parte, când în cealaltă, întorcându-şi pe neaşteptate ochii strălucitori către stăpânul ei, ca şi cum acesta n-ar fi fost decât tot o pasăre.

— Dar cum o mai duceţi, dumneata şi vecinul dumitale, în privinţa dreptului de trecere cu pricina? Întrebă domnul Jarndyce. Nici dumneata nu eşti scutit de capcanele legii!

— Individul m-a dat în judecată pe mine pentru încălcarea proprietăţii sale şi eu l-am dat în judecată pe el pentru încălcarea proprietăţii mele, răspunse domnul Boythorn. Pe Dumnezeul meu, e tipul cel mai îngâmfat din câţi există. Moralmente e cu neputinţă să poarte numele de sir Leicester. Ar trebui să-l cheme sir Lucifer.

— Măgulitor pentru îndepărtata noastră rubedenie! Zise tutorele meu râzând către Ada şi Richard.

— I-aş ruga de domnişoara Clare şi pe domnul Carstone să mă ierte, reluă musafirul nostru, dar am fost încredinţat, după faţa senină a dumneaei şi după zâmbetul dumnealui, că nu-i nevoie de nici-o precauţie şi că ei ţin pe îndepărtata lor rubedenie la cuvenita distanţă.

— Sau el ne ţine pe noi, insinuă Richard.

— Pe legea mea, exclamă domnul Boythorn, slobozind altă salvă de vorbe, individul ăsta, şi taică-său, şi bunicu-său, sunt cei mai îngâmfaţi idioţi, încăpăţânaţi, imbecili şi anchilozaţi din câţi au fost pe lume, născuţi prin cine ştie ce inexplicabilă greşeală a Naturii, altceva decât nişte bastoane! Toţi din familia asta sunt nişte înfumuraţi grozav de solemni şi nişte gogomani în toată regula. Dar n-are a face; n-are să-mi închidă el trecerea chiar de s-ar fi întruchipat într-însul cincizeci de baroneţi, care să trăiască într-o sută de Chesney Wold, unul într-altul, ca mingile de fildeş sculptate de chinezi. Individul, prin agentul, sau secretarul, sau altcineva, îmi scrie:

Sir Leicester Dedlock, Baronet, salută pe domnul Lawrence Boythorn şi îi atrage atenţia asupra faptului că acea cărare verde ce trece pe lângă vechea casă parohială, în prezent proprietatea domnului Lawrence Boythorn, intră în dreptul de trecere a lui sir Leicester, fiind de fapt parte integrantă din parcul de la Chesney Wold şi că sir Leicester găseşte cu cale s-o închidă.

I-am răspuns individului:

Domnul Lawrence Boythorn, o dată cu salutările sale, îi atrage atenţia lui sir Leicester Dedlock asupra faptului că neagă totalmente toate pretenţile lui sir Leicester Dedlock în toate privinţele şi are de adăugat cu privire la închiderea trecerii pe cărare, că s-ar bucura grozav să dea cu ochii de omul care s-ar încumeta s-o facă.

Individul s-apucă de trimite pe-un neisprăvit, chior de-un ochi, ca să-mi închidă trecerea, construind o poartă. În joacă încep să trag cu puşca asupra blestematei aceleia de haimanale până când, de frică, aproape că nu mai răsufla. Individul pune de ridică poarta în timpul nopţii. Dimineaţa o dărâm şi-i dau foc. Atunci îmi trimite nişte tâlhari de slugi să-mi sară peste gard şi să treacă în sus şi-n jos peste locul meu. Le-ntind capcane şi-i prind. Îi împuşc în picioare cu mazăre zdrobită, mai trag cu puşca şi asupra lor, hotărât să eliberez omenirea de povara nesuferită a existenţei acelor brute ce roiesc în jur. Individul mă cheamă în judecată pentru încălcarea dreptului său; îl chem şi eu în judecată pentru încălcarea dreptului meu. Mă dă în judecată pentru loviri; mă apăr, dar nu contenesc să-i lovesc. Ha, ha, ha!

Auzindu-l spunând toate acestea cu o forţă de neînchipuit, ai putea crede că e omul cel mai mânios din lume. Dar în acelaşi timp să-l vezi uitându-se la păsărică cocoţată acum pe degetul cel mare al mâinii lui şi mângâindu-i încetişor penele cu arătătorul, ai putea crede că-i omul cel mai blând. Să-l auzi râzând şi să-i vezi apoi faţa lată şi luminoasă, ai zice că de când e el n-a avut nici-o grijă, nu s-a certat cu nimeni, că n-a avut nici-o neplăcere şi că întreaga existenţă e ca o zi zâmbitoare de vară.

— Nu, nu, făcu el, cărările mele n-are să mi le închidă nici un Dedlock! Cu toate că trebuie să mărturisesc, şi aici pentru o clipă vocea i s-a înmuiat, că doamna Dedlock e cea mai desăvârşită doamnă din lume, căreia sunt gata să-i aduc toate omagiile pe care i le poate aduce un adevărat gentilom şi nu un baronet cu un cap vechi de şapte sute de ani. Un om ce a intrat în armată la douăzeci de ani şi în mai puţin de o săptămână şi-a provocat comandantul, cel mai dictatorial şi mai înfumurat fanfaron din câţi au purtat tunică de ofiţer, cu preţul carierei sale, ei, bine nu-i el omul care să se lase călcat în picioare de nici un sir Lucifer, nici viu, nici mort, nici îngropat şi nici dezgropat! Ha, ha, ha!

— Şi nici omul care să-şi fi lăsat prietenul mai tânăr să fie călcat în picioare, adăugă tutorele meu.

— Nici vorbă că nu! Zise domnul Boythorn, lovindu-l uşurel cu palma peste umăr, cu un aer protector, foarte serios, cu toate că râdea. Şi are să stea de pază lângă băieţandrul din cursul inferior, totdeauna, Jarndyce; te poţi bizui pe el! Dar, fiindcă veni vorba de încălcări, cerându-mi iertare de la domnişoara Clare şi de la domnişoara Summerson pentru cât de mult am stăruit asupra unui subiect atât de arid, n-a sosit nimic pentru mine de la oamenii dumitale, Kenge şi Carboy?

— Cred că nu, Esther? Mă întrebă domnul Jarndyce.

— Nimic, tutore.

— Foarte îndatorat! Zise domnul Boythorn. De altfel nici nu mai era nevoie să întreb, după ce am văzut, fie chiar puţin, cât de prevenitoare e domnişoara Summerson cu toată lumea din jurul ei. (Cu toţii m-au lăudat; erau de altfel hotărâţi s-o facă.) Am întrebat numai fiindcă, venind din Lincolnshire, încă n-am fost, bineînţeles, prin oraş şi am crezut că poate mi s-au trimis aici câteva scrisori. Cred că mâine dimineaţă am să primesc veşti.

În timpul serii pe care am petrecut-o foarte plăcut, l-am văzut foarte des privind îndelung la Richard şi Ada, cu atâta simpatie şi mulţumire care dădeau feţei sale senine o căutătură deosebit de plăcută, pe când şedea la mică depărtare de pian, ascultând muzica, şi doar nu avusese prilej să ne spună că-i plăcea cu pasiune muzica, dar asta se citea pe faţa lui, încât l-am întrebat pe tutorele meu, în timp ce şedeam la o partidă de table, dacă domnul Boythorn fusese cândva căsătorit.

— Nu, răspunse el, nu.

— Dar a dorit să fie! Zisei eu.

— Cum de-ai descoperit? Făcu el cu un zâmbet.

— Ei, tutore dragă, am început eu să-i explic, nu fără să roşesc puţin la riscul de a dezvălui ce gânduri îmi umblau, prin cap, în felul lui de a fi e o asemenea tandreţe, şi după toate e atât de curtenitor şi drăguţ cu noi şi…

Domnul Jarndyce îşi îndreptă privirile înspre partea unde şedea domnul Boythorn în vreme ce eu tocmai îl descriam.

N-a mai spus nimic.

— Ai dreptate, drăguţa mea, începu el. O dată a fost gata să se însoare. E mult de-atunci. Şi numai o dată.

— Doamna aceea a murit?

— Nu… Dar pentru el a murit. Întâmplarea din timpul acela a avut înrâurire asupra întregii sale vieţi de mai târziu. Ţi-ar veni oare a crede că-i încă romantic până-n vârful unghiilor?

— Cred, dragă tutore, aşa mi l-am şi închipuit. Dar acum, după cele ce mi-ai arătat, îmi vine mai uşor s-o spun.

— De-atunci n-a mai fost ceea ce ar fi putut să fie, urmă domnul Jarndyce; şi acum, îl vezi la vârsta lui cu nimenea lângă el, afară de slujitor şi de micul său prieten galben… E rândul tău s-arunci zarurile, dragă!

Din felul de a fi al tutorelui am simţit că n-aş putea continua subiectul convorbirii noastre, dincolo de punctul acesta, fără a risca să se schimbe vântul. De aceea m-am ferit de a mai pune alte întrebări. Aş fi vrut să mai ştiu, dar n-am vrut să par curioasă. M-am mai gândit o bucată de vreme în timpul nopţii la povestea aceea veche de dragoste, apoi am fost deşteptată din somn de sforăitul puternic al domnului Boythorn şi am încercat să fac un lucru foarte greu; să-mi închipui pe un bătrân redevenit tânăr şi să-l înveşmântez în graţiile tinereţii. Dar am adormit înainte de a reuşi ce-mi propusesem şi am visat despre vremurile în care mă aflam în casa naşei mele. Nu cunosc îndeajuns asemenea probleme ca să-mi pot da seama dacă ceea ce visam în perioada aceea a vieţii mele avea cât de cât vreun preţ.

A doua zi dimineaţa a sosit o scrisoare de la domnii Kenge şi Carboy pentru domnul Boythorn, înştiinţându-l că un funcţionar de-al lor are să-l caute la timpul amiezii. Cum în ziua aceea a săptămânii plăteam chitanţele, bonurile şi facturile, înscriam conturile în registre şi făceam un extras cât mai concis ca să văd cum stau treburile gospodăriei, am rămas acasă, pe când domnul Jarndyce, Ada şi Richard, profitând de vremea minunată, au plecat într-o mică plimbare. Domnul Boythorn trebuia să-l aştepte pe funcţionarul de la „Kenge şi Carboy” şi apoi avea să pornească pe jos în întâmpinarea celor ce se întorceau de la plimbare.

Ei, bine, aveam de furcă până peste cap cu cercetarea conturilor negustorilor, cu adunarea coloanelor de cifre, cu plata sumelor de bani, cu clasarea chitanţelor şi cred că eram în mare zarvă, când domnul Guppy mi-a fost anunţat şi poftit înăuntru, îmi trecuse prin minte că funcţionarul ce avea să vină trebuie să fie tânărul pe care-l cunoscusem la staţia poştalionului şi mă bucuram să-l văd, căci se asociase cu fericirea mea prezentă.

Mai să nu-l recunosc, atât era de grozav de gătit. Avea un rând de haine noi de tot dintr-o stofă lucioasă, o pălărie strălucitoare, mănuşi liliachii din piele de căprioară, cravată cu o mulţime de culori, o floare mare de seră la butonieră şi un inel gros de aur pe degetul cel mic. Pe lângă asta a umplut sufrageria de mireasmă de pomadă şi alte soiuri de parfumuri. Se uita la mine cu o privire stăruitoare care m-a cam tulburat; l-am rugat să ia loc până se întoarce slujitorul şi, după ce s-a aşezat într-un colţ, tot încrucişându-şi picioarele şi desfăcându-le, l-am întrebat dacă făcuse o călătorie plăcută la venire; apoi, fără să mă uit deloc la el, i-am spus că sper că domnul Kenge e bine; dar simţeam că el se uită la mine cu aceeaşi stăruinţă şi seriozitate.

Când i s-a adus vestea că poate merge sus în camera demnului Boythorn, i-am spus că la întoarcere va găsi masa pregătită şi domnul Jarndyce speră că îi va face cinste. El mi-a răspuns oarecum stingherit, ţinând mâna pe clanţa uşii:

— Avea-voi cinstea să vă găsesc aici, domnişoară?

I-am răspuns că da, voi fi aici, şi el ieşi făcând iar o plecăciune şi uitându-se din nou la mine.

L-am crezut stângaci din fire şi timid, pentru că se vedea că e foarte stingherit şi m-am gândit că lucrul cel mai bun pe care l-aş putea face ar fi fost s-aştept până voi vedea că are tot ce-i trebuie şi apoi să-l las în plata Domnului. Prânzul a fost adus curând, dar rămase o bună bucată de vreme pe masă. Convorbirea cu domnul Boythorn s-a lungit, fiind şi furtunoasă, cred, fiindcă, deşi camera lui era la oarecare depărtare, îi auzeam vocea puternică din când în când, ca o furtună, împroşcând bineînţeles adevărate salve de ocări.

În sfârşit, domnul Guppy se întoarse, arătând tare abătut, din pricina discuţiei.

— De necrezut, domnişoară, făcu el pe şoptite, cu dânsul n-o poţi scoate la nici un capăt.

— Ia, te rog, domnule, pofteşte ceva de te răcoreşte, i-am zis.

Domnul Guppy s-a aşezat la masă şi a început să ascută nervos cu furculiţa cuţitul de tăiat friptura, uitându-se întruna la mine (lucru de care eram foarte sigură, fără să mă uit la el) tot în felul acela neobişnuit. Ascuţitul a durat aşa de mult timp, încât până la urmă am simţit într-un fel de datoria mea să ridic ochii ca să pot rupe vraja sub puterea căreia părea că se trudeşte şi de care nu era în stare să se descotorosească.

Atunci pe dată întoarse ochii spre farfuria cu friptură şi începu să taie.

— Şi dumneavoastră ce luaţi, domnişoară? Luaţi o îmbucătură?

— Nu, mulţumesc, am răspuns.

— Să nu vă servesc chiar nici-o bucăţică, din nimic, domnişoară? Întrebă domnul Guppy iarăşi, dând repede de duşcă un pahar de vin.

— Nimic, mulţumesc. N-am rămas aici decât ca să văd de aveţi tot ce vă trebuie. Să poruncesc să vă mai aducă ceva?

— Nu, vă sunt foarte îndatorat, domnişoară, vai de mine! Am tot ce-mi trebuie ca să mă simt mulţumit… Cel puţin… Nu mulţumit… Aşa ceva nu-i cu putinţă; şi mai goli încă două pahare de vin, unul după altul.

Am socotit că-i mai bine să plec.

— Vă rog să mă iertaţi, domnişoară! Îndrăzni să spună domnul Guppy, ridicându-se, când văzu că mă scol să plec. Vreţi să-mi acordaţi favoarea de a sta o clipă de vorbă cu mine, confidenţial?

Neştiind ce să răspund, m-am aşezat iarăşi jos.

— Ceea ce urmează e scutit de prejudiciu, domnişoară? Întreabă domnul Guppy cu nerăbdare, trăgând un scaun către masa la care şedeam.

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, făcui eu mirată.

— E unul dintre termenii juridici pe care-i utilizăm noi, domnişoară. Să nu vă folosiţi de cele ce vă spun, în detrimentul meu, nici la biroul lui Kenge şi Carboy şi nici aiurea. Dacă tratativele noastre nu vor duce la nici un rezultat pozitiv, eu trebuie să rămân ceea ce am fost şi până acum, fără să sufăr nici un prejudiciu în situaţia mea sau în planurile mele viitoare în societate, pe scurt e vorba de ceva cu totul confidenţial.

— Sunt cu desăvârşire nedumerită, domnule, şi nu-mi închipui ce puteţi să-mi comunicaţi cu totul confidenţial mie, pe care nu m-aţi văzut decât o singură dată; dar mi-ar părea nespus de rău să vă cauzez vreun prejudiciu.

— Vă mulţumesc, domnişoară. Acum sunt sigur… Şi asta mi-e destul.

Tot timpul, domnul Guppy sau îşi tampona fruntea cu batista, sau îşi freca îndesat palma mâinii stângi cu palma celei drepte.

— Dacă mi-aţi îngădui să mai iau un pahar de vin, domnişoară, cred că m-ar ajuta să merg mai departe fără să mi se pună întruna un nod în gât, ceea ce până la urmă e neplăcut pentru amândoi.

Bău şi se întoarse iarăşi către mine. Am profitat de ocazie ca să mă mut de-a binelea în dosul mesei.

— Îmi îngăduiţi să vă ofer şi dumneavoastră unul, domnişoară, sau nu? Întrebă domnul Guppy, părând că s-a înviorat.

— Nu, deloc.

— Nici-o jumătate de pahar? Stărui domnul Guppy. Un sfert? Nu! Atunci să trecem mai departe. Leafa pe care o am acuma la „Kenge şi Carboy” e de două lire pe săptămână, domnişoară Summerson. Când am avut fericirea să vă văd pentru întâia oară, era de o liră şi 15 şilingi şi stătuse în loc la cifra asta multă vreme. De atunci a înregistrat o creştere de cinci şilingi şi o nouă creştere de încă cinci şilingi mi-e asigurată la expirarea unui termen ce nu va depăşi douăsprezece luni de la data prezentă. Mama mea are o proprietate mică ce capătă forma unei modeste rente viagere din care ea duce o viaţă independentă, deşi modestă, în Old Street Road. E o femeie făcută parcă să fie soacră ideală. Nu se amestecă niciodată în treburile altora, ţine să fie pace în casă şi are o fire cu care te poţi lesne înţelege. Are şi ea cusururile ei… Dar cine n-are?… Dar de când o ştiu niciodată nu şi le arată când e cineva de faţă; în asemenea ocazii puteţi să-i lăsaţi pe mână, fără nici-o grijă, vinurile, alcoolurile sau berea. Locuinţa mea proprie se află într-un apartament la Pentonville în Penton Place. E modestă, dar plăcută, bine expusă în spate şi socotită a fi plasată într-o regiune din cele mai sănătoase. Domnişoară Summerson, în puţine cuvinte trebuie să vă spun că vă ador. Să fiţi atât de bună şi să-mi îngăduiţi (dacă mi-e permis să spun) să depun o cerere… Să fac o ofertă!

Domnul Guppy căzu în genunchi. Mă simţeam în siguranţă în spatele mesei şi nu prea înspăimântată. Am spus:

— Ridicaţi-vă numaidecât din poziţia asta ridicolă, domnule, sau mă veţi sili să-mi calc făgăduiala dată şi să sun clopoţelul!

— Ascultaţi-mă până la capăt domnişoară! Stărui domnul Guppy, împreunându-şi mâinile.

— Nu pot consimţi să mai aud nici un cuvânt, domnule, i-am răspuns, până ce nu vă ridicaţi de pe covor şi până nu vă duceţi să vă aşezaţi la masă, unde ar fi trebuit să rămâneţi, dacă aţi fi avut vreun pic de judecată.

Ţi se făcea milă să-l vezi, dar încetişor s-a sculat şi a făcut ce i-am spus.

— Totuşi ce ironie, domnişoară, urmă el cu mâna pe inimă, clătinând din cap cu melancolie, deasupra mesei, să stai cu mâncarea în faţă în asemenea clipă. Sufletului nu-i trebuie mâncare în asemenea momente, domnişoară.

— Vă rog să terminaţi, am răspuns eu, m-aţi rugat să vă ascult până la capăt; vă rog să terminaţi ce aveţi de spus.

— Voi încheia, domnişoară, continuă domnul Guppy. În măsura în care vă iubesc şi vă cinstesc, tot astfel dau ascultare celor ce-mi cereţi. O, ce n-aş da să vă pot duce în faţa altarului pentru solemna taină!

— Cu neputinţă, am exclamat eu, nici nu poate fi vorba.

— Îmi dau seama, zise domnul Guppy, aplecându-se peste tavă şi privindu-mă cu aceeaşi privire stăruitoare de mai înainte, pe care am simţit-o iarăşi în chip ciudat, cu toate că ochii nu-mi erau îndreptaţi spre el. Îmi dau seama că din punctul de vedere al situaţiei materiale, potrivit cu aparenţele, cererea mea în căsătorie e o biată ofertă săracă. Dar, domnişoară Summerson! Îngerul meu!… Nu, nu, nu sunaţi… Am crescut într-o şcoală tare aspră şi sunt deprins să fac o mulţime de treburi de tot felul. Deşi tânăr, am adunat cu sârg mărturii, am pregătit procese şi am văzut multe lucruri în viaţă. Dac-aş avea parte de mâna dumneavoastră blagoslovită, câte mijloace n-aş găsi ca să vă promovez interesele şi să vă sporesc averea! Câte n-aş ajunge să aflu din cele ce vă privesc îndeaproape! Acum, desigur, nu ştiu nimic, dar câte n-aş putea, dacă m-aş bucura de încrederea dumneavoastră, dacă mi-aţi da îndemn?

I-am spus că umblă să-mi apere interesele, sau ceea ce presupune el c-ar fi interesele mele, cu aceiaşi sorţi de nereuşită cum umblă să-mi câştige dragostea; şi că ar trebui să înţeleagă acum ceea ce i-am cerut, rugându-l să plece numaidecât.

— Crudă domnişoară, făcu domnul Guppy, mai ascultă doar un cuvânt! Îmi închipui că trebuie să fi văzut că am fost subjugat de farmecele dumitale în ziua aceea când te-am aşteptat la Whytorseller. Îmi închipui că trebuie să fi băgat de seamă că n-am putut să mă sustrag de sub puterea farmecelor dumitale, când am ridicat scara de la trăsura de piaţă. Omagiile mele către Tine au fost palide, dar erau bine intenţionate. De atunci chipul tău s-a întipărit în sufletul meu. Am umblat noaptea întreagă în sus şi în jos, prin faţa casei lui Jellyby, numai ca să mă uit la zidurile în cuprinsul cărora ai stat tu. Venirea mea de astăzi, o venire inutilă, dealtfel ca şi prezenţa mea aici, ce n-a fost decât un pretext, am plănuit-o singur, pentru tine singură. Dacă am pus în discuţie interesele materiale, asta n-a fost decât ca să mă cunoşti şi să afli respectul umil ce ţi-l port. Dar înaintea lor a stat dragostea şi tot înaintea lor stă şi acum.

— Aş fi profund mâhnită, domnule Guppy, am spus eu, sculându-mă în picioare şi punând mâna pe cordonul clopoţelului, să comit faţă de dumneavoastră sau faţă de oricine nedreptatea de a dispreţui nişte sentimente cinstite, oricât de displăcută mi-ar fi exprimarea lor. Dacă v-aţi gândit într-adevăr să-mi daţi o dovadă că aveţi o părere bună despre mine, deşi inoportună şi deplasată, simt că ar trebui să vă mulţumesc. N-am nici un motiv să fiu mândră şi nici nu sunt.

În rest, cred că am adăugat fără să ştiu prea bine ce-am spus:

— Nădăjduiesc că acum aveţi să plecaţi, uitând că aţi fost peste măsură de nechibzuit şi aveţi să vedeţi mai departe de treburile domnilor Kenge şi Carboy.

— O clipă, domnişoară! Strigă domnul Guppy, oprindu-mă tocmai când eram pe punctul de a suna. Ce s-a-ntâmplat astăzi n-are să-mi aducă nici un prejudiciu?

— Niciodată n-am să pomenesc cele ce s-au petrecut, am răspuns eu, afară doar de nu-mi veţi da prilej s-o fac.

— Încă o clipă, domnişoară! În cazul în care vă veţi schimba gândurile… Orişicând, oricât de târziu, n-are importanţă, căci sentimentele mele nu se vor schimba niciodată… Despre cele ce am spus şi mai ales despre cele ce n-ar trebui să fac, domnul William Guppy, optzeci şi şapte, Penton Place, sau în caz de mutare sau de moarte (din pricina unor speranţe spulberate sau ceva asemănător) pe adresa doamnei Guppy, trei sute doi, Old Street Road, va fi de ajuns.

Am sunat clopoţelul, slujitorul a venit şi domnul Guppy, lăsându-şi cartea de vizită pe masă şi făcând o plecăciune descurajată, a plecat. Ridicându-mi ochii asupra lui pe când pleca, l-am văzut iarăşi cum mă privea după ce a trecut de uşă.

Am rămas acolo încă un ceas şi mai bine ca să-mi pun la punct registrele, să rânduiesc plăţile şi să închei o mulţime de socoteli. După aceea am orânduit pupitrul, am pus toate la locul lor şi m-am simţit atât de liniştită şi de veselă, încât am crezut că incidentul acela neaşteptat mi se ştersese aproape din minte. Dar, când am urcat sus în camera mea, m-am pomenit deodată că încep să râd de el şi apoi, mai ciudat încă, m-am pomenit că încep să plâng. Pe scurt, am fost emoţionată o bucată de vreme şi am simţit că o coardă veche fusese atinsă atât de dureros, cum nu mai fusese din timpul scumpei mele păpuşi de altădată, de multă vreme îngropată în grădină.