Drumul Stafiei.

Ploaia cade întruna pic, pic, pic, zi şi noapte pe caldarâmul lat şi muiat al terasei, numit Drumul Stafiei. Vremea e atât de rea acolo în Lincolnshire, încât nici fantezia cea mai vie nu mai poate aştepta să se îndrepte. De altfel nici nu prea era belşug mare de fantezie în locurile acelea, fiindcă sir Leicester nu se mai afla aici (şi la drept vorbind, chiar dacă ar fi fost, n-ar fi ajutat prea mult), ci la Paris cu doamna; iar singurătatea, cu aripile-i sumbre, s-a cuibărit la Chesney Wold.

Fie că Esther doarme, fie că Esther e trează, acolo la reşedinţa din Lincolnshire e încă vreme ploioasă.

Printre animalele din regnul inferior de la Chesney Wold s-ar putea să se fi stârnit puţină fantezie. Caii din grajduri… Grajduri lungi într-o curte stearpă, cu ziduri de cărămidă roşie, unde se află un clopot mare într-o turlă şi un orologiu cu cadran vast, pe care hulubii, ce locuiesc lângă el şi cărora le place să se aşeze pe umerii lui, îl cercetează de parcă ar căuta mereu să afle ora… Caii poate că din când în când îşi mai făuresc în minte tablouri de zile senine şi poate chiar cu mai multtalentdecâtgrăjdarii. Bătrânul murg, atâtdefaimos pentru cavalcadele sale de pe câmpuri, înturnându-şi pupilele mari spre fereastra zăbrelită de lângă iesle, poate că-şi aduce aminte de frunzele proaspete ce scânteiau acolo în alte dăţi şi de miresmele ce curgeau din ele, şi poate că se vede într-un galop grozav cu dulăii după ei, în timp ce rândaşul care curăţă staulul de-alături, în afară de furcă şi târn nu cunoaşte alte emoţii. Cel sur, ce-şi are locul în faţa uşii, şi care cu un zornăit neliniştit al lanţului ciuleşte urechile şi întoarce dornic capul când se deschide uşa, dar căruia cel ce-a deschis-o îi spune: „Hei! Surule, stai liniştit! Nimeni nu te cere astăzi!”; surul poate că şi el ştie asta tot atât de bine ca şi omul. Poate că toţi cei şase cai, părând plictisitor de nemişcaţi şi indiferenţi, strânşi în grajd la un loc, după ce se-nchide uşa, îşi petrec ceasurile lungi de ploaie cu mai multă însufleţire decât slujitorii în sala lor de mese sau la hanul din preajmă… Sau poate că-şi trec timpul învăţându-l (sau cine ştie, poate deprinzându-l la rele) pe mânzul nelegat din boxa din colţ.

La fel şi dulăul, moţăind în cuşca din curte, cu capu-i mare pe labe, poate că se gândeşte la soarele fierbinte cu lumina lui, când umbrele grajdurilor îl scot din sărite fiindcă se tot mută şi-l lasă la un anumit ceas al zilei fără alt adăpost decât umbra cuştii sale, în care până la urmă se aşază, gâfâind şi mârâind scurt şi dorind tare mult să mai aibă şi alte necazuri în afară de făptura lui şi de lanţ. Aşa că acum, pe jumătate treaz şi tot clipind, poate că-şi reaminteşte de casa plină de lume, de droşcăriile pline de trăsuri, de grajdurile pline de cai şi de atenansele pline de argaţi până ce, uitând de clipa prezentă, iese afară să vadă cum e. Apoi, exasperat, scuturându-se, poate că îşi zice mârâind: „Ploaie, ploaie şi iar ploaie! Nimic decât ploaie… Şi nimenea din familie!” şi, intrând iarăşi în cuşcă, se culcă cu un căscat ursuz.

La fel şi cânii de vânătoare din cuştile lor din marginea parcului pe care-i prinde câte o toană de neastâmpăr şi al căror lătrat lugubru, când vântul suflă cu încăpăţânare, ajunge să s-audă chiar până-n casă: la etaj, la parter şi în camera doamnei. Poate că se văd gonind după vânat cât e câmpul de mare, pe când ploaia bate jur-împrejur, silindu-i la şedere. La fel şi iepurilor, pe care-i trădează urechile, ţâşnind înăuntru şi afară din culcuşuri la rădăcinile copacilor, poate că le zboară gândul la zilele cu vânt uşor când urechile le stau în bătaia adierii, sau la acele anotimpuri de belşug când se găseşte buruiană fragedă de ros. Apoi, curcanul în curtea păsărilor de-a pururi îngrijorat de nedreptatea de clasă (e vorba se vede de Crăciun) poate că-şi aminteşte cu nostalgie de dimineaţa aceea de vară, de care pe nedrept e lipsit, când a pătruns pe potecă printre copacii doborâţi la pământ, unde se afla şura cu orz. Şi nemulţumita gâscă aplecându-se să treacă pe sub vechea poartă înaltă de şapte metri, poate că bombăneşte în mersu-i legănat, dacă măcar i-am pricepe limba, despre preferinţa ei pentru vremea în care poarta îşi aşterne umbra pe pământ.

Aşa cum stau lucrurile, nu se prea vede nici-o frământare care să stârnească senzaţie la Chesney Wold. Iar de se iveşte cumva vreun pic, atunci, ca şi zgomotul uşor ce răsună în clădirea asta veche, plină de ecouri, porneşte pe o cale lungă care se încheie de obicei în mister şi stafii.

Aplouat atât de tare şi a plouat atât de mult în Lincolnshire, încât doamna Rouncewell, bătrâna îngrijitoare de la Chesney Wold, şi-a scos de mai multe ori ochelarii şi i-a şters ca să se încredinţeze că picăturile de apă nu erau pe lentile. Doamna Rouncewell ar fi putut fi destul de sigură numai din zgomotul ploii, dar e cam surdă, ceea ce nu vrea să recunoască nici în ruptul capului. E o doamnă bătrână demnă, chipeşă, maiestuoasă, grozav de ordonată şi are asemenea spate şi asemenea bust încât dacă la moartea ei s-ar vădi că acel corset pe care-l purtase fusese un vechi grătar gospodăresc mare şi lat, nimeni din cei care o cunosc n-ar avea de ce să se mire. Vremea o indispune prea puţin pe doamna Rouncewell. Casa stă pe loc, orice vreme ar fi, şi casa, după cum spune ea: „e singurul lucru la care se uită”. Stă în camera ei (dintr-un coridor lateral de la parter, cu o fereastră cu arcadă ce dă asupra unei peluze netede, împodobită la distanţe egale cu copaci cu coroane rotunde şi netede şi cu blocuri de piatră rotunde şi netede ca şi cum copacii ar fi gata să se joace de-a popicele cu pietrele) şi casa întreagă, adormită, se sprijină numai pe puterile ei. O poate trezi când e cazul şi însufleţi cu zarvă şi agitaţie; dar acum casa stă închisă şi zace un somn măreţ, sprijinită pe bustul amplu, încins în corset al doamnei Rouncewell.

E lucru greu, vecin cu imposibilul, să-ţi închipui Chesney Wold fără doamna Rouncewell, cu toate că ea nu-i aici decât de cincizeci de ani. Întreab-o acum, pe ziua asta ploioasă, de când e şi are să-ţi răspundă „de cincizeci de ani, trei luni şi cincisprezece zile cu ajutorul lui Dumnezeu, dacă trăiesc până marţi”. Domnul Rouncewell a murit câtva timp înainte de decesul drăgălaşei mode a cozilor împletite purtate pe spate, şi el şi-a ascuns-o cu modestie pe a lui (dacă şi-a luat-o cu el) într-un colţ al cimitirului din parc, de lângă porticul înnegrit de mucegai. Se născuse în târguşorul din apropiere, la fel ca şi tânăra lui văduvă. Pătrunderea ei în familie s-a făcut de pe vremea celuilalt Sir Leicester şi faptul a luat naştere în încăperea cu alambic.

Reprezentantul actual al familiei Dedlock e un stăpân minunat. El îi consideră pe toţi cei din jurul lui lipsiţi cu desăvârşire de personalitate, de idei sau păreri personale şi este încredinţat că a fost adus pe lume ca să îndeplinească nevoia lor de a avea vreuna. Dacă ar fi să descopere contrariul, ar încremeni… Şi nu şi-ar mai veni în fire niciodată, decât ca să horcăie şi să-şi dea ultima suflare. Dar e un stăpân perfect, aşa precum o cere rangul. Are o mare slăbiciune pentru doamna Rouncewell; zice că-i o femeie foarte onorabilă şi demnă de încredere. Totdeauna dă mâna cu ea, când vine la Chesney Wold şi când pleacă; şi de-ar fi foarte bolnav, sau rănit într-un accident, sau călcat de trăsură sau în orice altă situaţie ce-ar pune pe un Dedlock într-o lumină dezavantajoasă, ar zice, dacă ar putea grăi: „Lăsaţi-mă singur şi trimiteţi-mi pe doamna Rouncewell!”, simţindu-şi într-un asemenea impas demnitatea mai în siguranţă alături de ea, decât alături de oricine altul.

Doamna Rouncewell a fost încercată de necazuri. Avusese doi feciori dintre care celui mai tânăr i-a venit o trăsnaie, s-a înrolat în armată şi nu s-a mai întors. Chiar şi acuma, mâinile liniştite ale doamnei Rouncewell îşi pierd calmul când vorbeşte de el şi, desprinzându-i-se de pe pântece, îi flutură cuprinse de neastâmpăr, când zice: „Ce băiat plăcut, ce băiat minunat, ce băiat vesel, bine dispus şi isteţ mai era!” Cel de-al doilea fecior ar fi putut să-şi găsească rostul la Chesney Wold şi ar fi ajuns intendent la timpul potrivit, dar de pe când era la şcoală s-a apucat să construiască din tigăi o maşină cu aburi şi să lase păsările să-şi scoată singure apa cu ea, prin efortul cel mai mic cu putinţă, ajutându-le astfel cu dibacea invenţie a presiunii hidraulice, încât canarul însetat n-avea decât să pună umărul la roată, ca să zicem aşa, şi treaba era gata făcută. Înclinaţia asta a băiatului i-a pricinuit doamnei Rouncewell mare bătaie de cap. Cu o strângere de inimă maternă a presimţit că băiatul a apucat-o pe calea lui Wat Ţyler, ştiind ea prea bine că asta înseamnă în ochii lui sir Leicester chemarea către un meşteşug în care fumul şi coşurile înalte sunt socotite indispensabile. Dar tânărul rebel sortit pierzaniei (altcum băiat duios şi tare sârguincios) nearătând vreun semn de căinţă pe măsură ce înainta în vârstă ci, dimpotrivă, construind un model de război de ţesut, maică-sa s-a văzut silită să mărturisească cu ochii înlăcrimaţi baronetului că feciorul a apucat-o iar pe căi greşite.

— Doamnă Rouncewell, îi spuse sir Leicester, nu pot fi de acord să combat, după cum ştii, părerile nimănui în nici-o privinţă. Ar fi mai bine să scapi de băiatul dumitale; ar fi mai bine să-l bagi într-o fabrică oarecare. Ţinutul industrial dinspre nord este, cred, direcţia cea mai potrivită pentru un băiat cu asemenea apucături. Şi a plecat spre nord şi acolo în nord a crescut; iar dacă sir Leicester Dedlock l-a văzut vreodată, când băiatul venea la Chesney Wold să-şi viziteze mama, sau dacă s-a gândit vreodată la el după aceea, cu siguranţă că nu l-a socotit decât ca pe unul din ceata aceea de câteva mii de conspiratori cu feţele mânjite şi privirile întunecate, care aveau de obicei să se adune noaptea la lumina torţelor de două, trei ori pe săptămână, în scopuri subversive.

Cu toate acestea, fiul doamnei Rouncewell, cu trecerea anilor, a crescut mare, şi-a văzut de meserie, s-a gospodărit, s-a căsătorit şi i-a dăruit doamnei Rouncewell un nepot care, terminându-şi ucenicia şi întorcându-se dintr-o călătorie în ţările depărtate, unde a fost trimis ca să-şi îmbogăţească cunoştinţele şi să-şi întregească pregătirea pentru valurile vieţii, stă acum, chiar în ziua de faţă, sprijinit de vatra căminului, în camera doamnei Rouncewell la Chesney Wold.

— Iarăşi şi iarăşi, îmi pare bine că te văd, Watt! Şi încă o dată, îmi pare bine că te văd, Watt! Zice doamna Rouncewell. Eşti un tânăr grozav. Eşti ca bietul George, unchiul tău. Ah! Mâinile doamnei Rouncewell se neliniştesc ca de obicei când vine vorba de asta.

— Lumea zice să sunt ca tata, bunică.

— Şi ca el, dragul meu… Dar mai mult ca bietul unchiu-tău, George! Şi taică-tău! Doamna Rouncewell îşi adună mâinile iar. E bine?

— Îi merge bine, bunică, în toate.

— Mă bucur!

Doamna Rouncewell îşi iubeşte feciorul, dar are pentru el un soi de compătimire, de parcă ar fi fost un brav soldat care a trecut în tabăra duşmanului.

— E fericit?

— Foarte.

— Slavă Domnului! Aşadar te-a crescut ca să calci pe urmele lui şi te-a trimis în ţări străine şi aşa mai departe? Hm! Ştie el mai bine. Poate să existe o lume dincolo de Chesney Wold pe care eu n-o pricep. Cu toate că nu mai sunt tânără. Şi am văzut şi eu o mulţime de oameni cu scaun la cap!

— Bunică, face tânărul, schimbând subiectul, cine-i fata aceea aşa de drăgălaşă, pe care am găsit-o cu dumneata mai adineauri? Ai strigat-o Roza!

— Da, băiete. E fiica unei văduve din sat. Aşa-i de greu să înveţi slujnicele în ziua de azi, încât am luat-o pe lângă mine de mică. Se arată a fi dibace la învăţat şi are s-o scoată la capăt. De pe acum ştie să călăuzească prin casă bine de tot. Stă cu mine şi mănâncă la masă cu mine, aici.

— Nădăjduiesc că n-a plecat din pricina mea.

— Îşi închipuie că avem de discutat chestiuni de familie, aşa cred. E tare la locul ei. Ce calitate grozavă la o femeie tânără! Şi mai rară, zice doamna Rouncewell lărgindu-şi băierile şorţului, decât era pe vremuri.

Tânărul înclină capul recunoscând parcă învăţămintele trase din experienţă. Doamna Rouncewell ciuleşte urechea.

— Duruit de roţi! Zice. Urechile mai tinere ale nepotului ei îl auzise de mult. Ce trăsură să fie pe-o zi ca asta, pentru numele lui Dumnezeu?

După puţină vreme, o bătaie la uşă.

— Intră!

O fată frumoasă de la ţară cu ochii negri, cu părul negru, sfioasă, intră… Arătând atât de gingaşă cu bujorii obrajilor rumeni, dar delicaţi, încât picăturile de ploaie care i-au stropit părul par ca o rouă pe-o floare proaspăt culeasă.

— Cine a sosit, Roza? Întreabă doamna Rouncewell.

— Doi tineri într-un docar, care vor să viziteze casa… Da, vă rog, aşa le-am şi spus! E răspunsul repede la semnul de oprelişte al îngrijitoarei. M-am dus la uşa de la intrare şi le-am spus că astăzi nu e zi de vizită şi nici ceas potrivit; dar tânărul care mâna şi-a scos pălăria, cu toate că ploua, şi m-a rugat să vă aduc biletul ăsta.

— Citeşte, dragă Walt, zice îngrijitoarea.

Roza se sfieşte aşa de tare când îi dă biletul, încât îl scapă jos între ei şi aproape se lovesc cap în cap când se apleacă să-l ridice. Roza se fâstâceşte mai tare ca-nainte.

— Domnul Guppy, e tot ce spune bileţelul.

— Guppy! Repetă doamna Rouncewell. Domnul Guppy! De unde până unde! Ce naiba? N-am auzit niciodată de el!

— Vă rog, doamnă, el mi-a spus asta! Adăugă Roza. Dar zice că şi el şi celălalt domnişor au venit din Londra cu poştalionul abia astă noapte, cu treburi la conferinţa juriştilor de azi-dimineaţă, la zece mile de aici; şi cum şi-au terminat treburile devreme şi fiindcă auziseră din zvonuri o grămadă de lucruri despre Chesney Wold şi cum de fapt nu mai ştiu ce să facă, au venit prin ploaie ca să vadă castelul. Sunt jurişti de meserie. Zicea că nu-i din biroul domnului Tulkinghorn, dar sigur că se poate sluji de numele domnului Tulkinghorn, de e nevoie.

După ce a tăcut, găsind că ţinuse un discurs destul de lung, Roza s-a fâstâcit de-a binelea.

Aşa cum stau lucrurile, domnul Tulkinghorn este, într-un fel, de-al casei la Chesney Wold; şi, pe lângă asta se mai crede că el e cel care a întocmit şi testamentul doamnei Rouncewell.

Bătrâna doamnă se lasă înduplecată, consimte să-i primească pe vizitatori în chip de favoare şi o trimite pe Roza să-i conducă. Totuşi, nepotul, cuprins de o dorinţă subită de a vedea şi el casa, propune să se alăture grupului. Bunica, mulţumită să-l vadă că se interesează de aşa ceva, îl însoţeşte, cu toate că băiatul, ca să fim drepţi cu el, nu vrea cu nici un chip s-o stingherească.

— Vă rămânem foarte îndatoraţi, doamnă! Face domnul Guppy, lepădând de pe el, în vestibul, mantaua-i udă. Noi, juriştii din Londra, nu adesea putem pleca de-acolo! Iar când ieşim, ştiţi, ne place să tragem cât mai mult folos.

Bătrâna îngrijitoare, cu o graţie severă în ţinută, face un semn cu mâna spre scara cea mare. Domnul Guppy şi prietenul lui se iau după Roza, iar doamna Rouncewell şi cu nepotul ei îi urmează, în timp ce un tânăr grădinar merge înainte ca să deschidă obloanele.

Cum se întâmplă de obicei cu oamenii care vizitează case, domnul Guppy şi prietenul său sunt frânţi de oboseală mai înainte de a fi început bine treaba. Se răzleţesc pe unde nu trebuie, se uită unde nu trebuie, nu se interesează de ceea ce trebuie, încep a căsca după ce s-au deschis câteva camere, manifestă o adâncă deprimare sufletească şi e limpede că sunt istoviţi. În fiecare cameră pe rând, în care intră, doamna Rouncewell, la fel de maiestuoasă ca şi castelul însuşi, se desprinde de ceilalţi aşezându-se pe o bancă de sub fereastră sau în alt asemenea ungher şi ascultă, încuviinţând solemn, explicaţiile date de Roza. Nepotul o ascultă cu atâta interes, încât fata e intimidată, cum n-a mai fost de când e ea, şi mai frumoasă ca oricând. Astfel trec cu toţii mai departe, din încăpere în încăpere, deşteptând din somn pentru câteva scurte clipe pe strămoşii Dedlock din portrete, când tânărul grădinar lasă lumina să intre, şi trimiţându-i îndărăt în mormintele lor de îndată ce alungă iarăşi lumina afară din încăperi. Bietul domn Guppy şi nemângâiatul său prieten au impresia că nu se mai termină şirul tablourilor celor din familia Dedlock, a cărei grandoare constă, se pare, în aceea că vreme de şapte sute de ani n-au făcut nimic de seamă.

Nici chiar salonul cel lung de la Chesney Wold nu-i în stare să redeştepte buna dispoziţie a domnului Guppy. E atât de abătut încât pe prag îl apucă o slăbiciune şi aproape nu mai are tăria să intre. Dar portretul de deasupra căminului, zugrăvit de pictorul la modă atunci, are asupra lui putere de farmec. Într-o clipă îşi recapătă vlaga. Se uită lung la el cu un interes neobişnuit: pare că l-a ţintuit locului şi l-a subjugat.

— Doamne Dumnezeule! Zice domnul Guppy. Cine-i persoana?

— Pictura de deasupra căminului, răspunde Roza, e portretul actualei lady Dedlock. Are o asemănare desăvârşită cu doamna şi e socotit drept cea mai bună operă a maestrului.

— Ei, drace! Zice domnul Guppy, cumva consternat, către prietenul său, n-am văzut-o niciodată de când sunt. Şi totuşi o cunosc! A fost reprodusă în gravură, domnişoară?

— Niciodată n-a fost reprodusă. Sir Leicester n-a îngăduit aşa ceva.

— Hm! Face domnul Guppy pe şoptite. La naiba! Grozav de bine cunosc pictura asta! Ce curios! Şi zici că-i lady Dedlock, da?

— Tabloul din dreapta e actualul sir Leicester Dedlock. Cel din stânga e tatăl lui, răposatul sir Leicester. Domnul Guppy n-are ochi pentru niciunul dintre magnaţii aceia.

— E de neînţeles, zice el cu ochii nedezlipiţi încă de portret, cât de bine ştiu pictura asta! Nu-mi mai vin în fire! Adaugă el, privind în jur, îmi vine a crede că trebuie să fi visat tabloul, cu siguranţă!

Cum nimeni din cei prezenţi nu se arăta interesat în mod deosebit de visurile domnului Guppy, probabilitatea rămâne fără urmare. Dar el e încă atât de absorbit de portret, încât stă nemişcat în faţa lui până ce grădinarul cel tânăr închide obloanele; când iese afară din încăpere, e aşa de impresionat, că numai cu interesul stârnit de această puternică emoţie trece şi-n următoarele camere, cu o căutătură rătăcită de parcă ar căuta-o pretutindeni pe lady Dedlock.

Dar ea nu mai apare nicăieri. Îi vede camerele, lăsate la urmă, ca fiind cele mai elegante, şi se uită afară pe ferestrele prin care şi ea, nu de mult timp, îşi aruncase privirea asupra priveliştii mohorâte care-o plictisea de moarte. Toate lucrurile au un sfârşit, chiar şi casele pe care oamenii îşi dau o nesfârşită trudă să le vadă şi ostenesc înainte chiar de a fi început să le cerceteze. A ajuns şi el la capătul vizitării şi Roza, frumoasa săteancă plină de sănătate, la capătul descrierii sale care se termină totdeauna astfel:

— Terasa de jos este tare admirată. I se spune, după o veche poveste a familiei, Drumul Stafiei.

— Ei, nu mai spune! Face domnul Guppy curios la culme; cum e povestea, domnişoară? E ceva în legătură cu portretul?

— Te rog, spune-ne povestea, cere Watt, pe jumătate în şoaptă.

— N-o ştiu, domnule. Roza e grozav de fâstâcită.

— Nu se povesteşte vizitatorilor; aproape că e uitată, intervine îngrijitoarea, înaintând câţiva paşi. Nu-i decât o legendă de familie.

— Vă rog, doamnă, să iertaţi că întreb iarăşi dacă are vreo legătură cu portretul, vorbi domnul Guppy, pentru că, vă asigur, cu cât mă gândesc mai mult la portret, cu atât îl ştiu mai bine, fără să ştiu cum de-l ştiu!

— Povestea n-are nici-o legătură cu portretul, îl asigură îngrijitoarea.

Domnul Guppy îi mulţumeşte pentru informaţie şi îi mulţumeşte, de-altminteri, pentru toate cele. Se retrage cu prietenul său, pe o altă scară, călăuzit de tânărul grădinar şi, puţin mai târziu, se aude cum pleacă la drum cu trăsura. Dar, iată, s-a înserat. Doamna Rouncewell se poate încrede în discreţia celor doi tineri cum de-a ajuns terasa să capete numele acela înfiorător. Se aşază într-un fotoliu mare lângă fereastra aproape întunecată, şi le povesteşte:

— În zilele de ticăloşie, dragii mei, a domniei regelui Carol întâiul, vreau să spun, bineînţeles, pe vremea ticăloşiilor rebelilor care s-au unit împotriva acelui rege minunat, sir Morbury Dedlock era stăpân la Chesney Wold.

C-ar fi fost vorba de vreo stafie în familie înainte de-acele timpuri, n-aş putea spune. La drept vorbind, lucrul îmi pare cu putinţă.

Doamna Rouncewell şi-a format o asemenea părere, fiindcă socoate ea că o familie cu astfel de vechime şi importanţă are drept la o stafie. Ea consideră stafia ca un privilegiu al claselor conducătoare, un titlu nobil la care oamenii de rând n-au chemare.

— Sir Morbury Dedlock, urmează doamna Rouncewell, era, n-am nevoie s-o spun, de partea prea fericitului martir. Dar se crede că doamna lui, care n-avea nici-o picătură de sânge nobil în vinele sale, era de partea rebelilor. Se zice că avea rude printre duşmanii regelui Carol; că ţinea legătura cu ei şi că le dădea informaţii. Când unii din nobilii din regiune, dintre cei ce erau de partea Maiestăţii Sale, se întruneau aici, se zice că doamna se afla totdeauna cu urechea mai aproape de uşa sălii lor de sfat decât puteau ei bănui. N-auzi, Watt, un zgomot ca de paşi ce trec pe terasă?

Roza se trage mai aproape de îngrijitoare.

— Aud ploaia ce cade pe pietre, răspunde tânărul, şi aud un ecou ciudat… Parc-ar fi un ecou… Ce seamănă c-un pas de şchiop.

Îngrijitoarea dă solemn din cap şi urmează:

— În parte din pricina dezbinării dintre ei şi-n parte din alte pricini, sir Morbury şi doamna sa au dus casă rea. Ea era trufaşă din fire. Nu se potriveau unul cu altul nici ca vârstă, nici ca fire şi nici n-au avut copii care să-i apropie. După ce fratele ei preaiubit, tânăr gentilom, fu ucis în războaiele civile (de către o rudă apropiată a lui sir Morbury), suferinţa doamnei fu atât de puternică, încât a prins a urî spiţa cu care se legase prin căsătorie. Când cei din neamul Dedlock erau gata s-o pornească de la Chesney Wold, ca să sară într-ajutorul regelui, se bănuieşte că ea nu numai o dată s-a furişat în grajduri în puterea nopţii şi a schilodit caii; şi zice povestea că odată, la un asemenea ceas, soţul ei a văzut-o strecurându-se jos pe scări şi a urmărit-o până în grajdul unde se afla calul său cel mai drag. Acolo a prins-o de braţ şi, din luptă, sau din cădere, sau din lovitura copitei calului înspăimântat, a fost schilodită din şold, şi din ceasul acela a prins a se ofili.

Îngrijitoarea a scăzut vocea până ce-a ajuns aproape ca o şoaptă.

— Fusese o doamnă frumoasă la înfăţişare şi nobilă la statură. Nu s-a plâns niciodată de ceea ce i se întâmplase; n-a scos o vorbă faţă de nimeni c-ar fi schilodită sau c-ar suferi, ci zi de zi încerca să meargă pe terasă, şi, ţinându-se de balustrada de piatră umbla în sus şi-n jos, în sus şi-n jos, în sus şi-n jos, pe soare şi pe nor, din ce în ce mai greu pe zi ce trecea. În sfârşit, într-o după-amiază, soţul ei (către care, din noaptea aceea nu se mai înduplecase să deschidă măcar gura), stând la fereastra cea mare dinspre sud, a văzut-o căzând pe caldarâm. S-a repezit jos s-o ridice, dar ea s-a împotrivit când el s-a aplecat asupră-i şi, aruncându-i o căutătură fixă şi rece, i-a spus: „Aici am să mor, unde am umblat şi aici am să umblu şi când oi fi în mormânt. Am să umblu aici până când mândria casei Domniei Tale va fi umilită. Şi când dezastrul şi ruşinea vor cădea asupra ei atunci să-mi audă cei din neamul Dedlock pasul!

Watt căta către Roza. Roza, în întunericul din ce în ce mai adânc, căta în jos spre pământ pe cât de înspăimântată, pe atât de tulburată.

— Atunci şi acolo a murit. Şi din zilele acelea, urmează doamna Rouncewell, i s-a tras numele… Drumul Stafiei. Dacă pasul e numai un ecou, apoi e un ecou ce nu s-aude după ce se lasă întunericul, iar uneori nu s-aude o bună bucată de vreme. Dar se întoarce din vreme în vreme. Şi când se face de boală sau de moarte în familie, atunci nici vorbă că se aude.

— Şi când e de ruşine, bunică…, zise Watt.

— Ruşinea niciodată nu se abate la Chesney Wold, răspunde îngrijitoarea.

— Adevărat. Adevărat, face nepotul, ca şi cum şi-ar cere iertare.

— Asta-i povestea. De oriunde ar veni sunetul acela, e tare înfricoşător, urmează doamna Rouncewell, ridicându-se de pe scaun şi e de luat aminte că trebuie ascultat. Doamna noastră, care nu se teme de nimic, socoate că trebuie ascultat când se aude. Nu-l poţi împiedica. Watt, în spatele tău se află un orologiu înalt, din Franţa (pus acolo anume), care are o bătaie puternică atunci când merge şi care poate şi cânta. Te pricepi să umbli la asemenea lucruri?

— Destul de bine, cred, bunică.

— Fă-l să meargă.

Watt porneşte ornicul… Şi încep bătăile şi muzica.

— Acuma vino aici! Zice îngrijitoarea. Aici, copile, lângă perna de căpătâi a doamnei. Aşa! Nu sunt sigură dacă-i destul de întuneric, dar ascultă! Auzi mersul pe terasă, cu toată muzica şi bătaia ceasului şi celelalte?

— Sigur că-l aud.

— Aşa zice şi doamna noastră.