Copistul.

În partea dinspre răsărit a stradelei ce poartă numele de Chancery Lane, sau mai exact pe strada Cursitor, în Imobilul Cook, domnul Snagsby, librar pentru jurişti, îşi exercită comerţul său în lege. În umbra Imobilului Cook, îndeobşte un loc cam întunecat, domnul Snagsby face negoţ cu tot soiul de formulare pentru procesele în curs, cu obiecte în piele, suluri de pergament, papetărie… Coli de hârtie, dosare, imprimate, hârtie cafenie, albă, spălăcită, sugative; cu timbre, cu rechizite de birou, pene, peniţe, cerneală, radiere, cenuşă de uscat cerneala, ace cu gămălie, creioane, ceară roşie şi lipici; apoi cu şnur roş şi panglică verde; carneţele, almanahuri, agende şi repertorii de legi; gheme de sfoară, rigle, călimări de sticlă şi plumb, bricege, foarfece, ace de cusut dosare şi diverse mărunţişuri de cuţitărie; pe scurt, un negoţ cu prea multe articole ca să mai fie înşiruite, un negoţ pe care-l face chiar de când i s-a împlinit stagiul de ucenicie şi s-a întovărăşit cu Peffer. Cu prilejul acela, Imobilul Cook a fost într-un fel revoluţionat de noua firmă, proaspăt vopsită, La Peffer şi Snagsby, înlocuind inscripţia venerabilă din trecut, şi nu uşor de descifrat, La Peffer, numai. Pentru că fumul, pe care l-am putea numi iedera Londrei, s-a încolăcit aşa de tare în jurul numelui Peffer şi s-a lipit atât de strâns de locuinţa lui, încât acest parazit afectuos a ajuns să copleşească arborele originar.

Peffer nu mai e de văzut în Imobilul Cook acuma; nici nu e aşteptat acolo fiindcă de-un pătrar de veac stă culcat în cimitirul Sfântul Andrew, la Holborn, cu furgoanele şi birjele hodorogind pe dinaintea lui, cât e ziua de lungă şi jumătate de noapte, ca nişte balauri uriaşi. Dacă din întâmplare s-ar furişa vreodată din lăcaşul lui pe când balaurii dorm, ca să-şi aerisească iarăşi trupul prin preajma Imobilului Cook, până când ar fi admonestat să se întoarcă de către cucurigul cocoşului roşcat din pivniţa micii lăptarii din strada Cursitor, ale cărui păreri despre venirea zilei ar fi ciudat să le precizăm, deoarece nici el, din propriile-i observaţii, nu ştie aproape nimic despre ele, dacă, după cum spuneam, Peffer ar reveni ca să mai vadă sumbrele locuri din curtea Imobilului Cook, ceea ce nici un librar din comerţ nu i-ar putea refuza, ar veni pe nesimţite şi nimenea n-ar şti şi n-ar păgubi din pricina asta.

În timpul vieţii sale, precum şi în perioada celor şapte ani lungi ai uceniciei lui Snagsby, locuia cu Peffer, în aceeaşi clădire a librăriei, o nepoată; o nepoată mică şi şireată, un soi de făptură prea tare strânsă la mijloc şi cu un nas ascuţit ca o seară tăioasă de toamnă, gata să dea către sfârşitul ei în îngheţ. Printre cei ce locuiau în Imobilul Cook, umbla zvonul că mama acestei nepoate, în copilăria fiicei sale, împinsă de un zel exagerat ca făptura fetei să atingă perfecţiunea, o strângea în fiecare dimineaţă în corset, slujindu-se de piciorul ei matern proptit în stâlpul patului pentru a o strânge mai tare şi a se sprijini mai bine, iar pe deasupra îi dădea să înghită nişte căni cu oţet şi zeamă de lămâie, care acizi, pretindea lumea, se urcaseră în nasul şi în firea pacientei. De pe a cui limbă din cele multe ce poartă zvonuri o fi pornit asemenea născocire spumoasă, ea pare să nu fi ajuns până la urechile tânărului Snagsby sau poate că el nu a luat-o în seamă; dar, când a venit vremea să se simtă om în toată puterea cuvântului, tânărul nostru peţind-o şi câştigând mâna tinerei făpturi, a încheiat două tovărăşii dintr-o singură dată. Aşa că acum, în Imobilul Cook din strada Cursitor, domnul Snagsby şi nepoata fac o singură fiinţă, iar nepoata tot îşi mai îngrijeşte cu sfinţenie silueta care, oricât ar fi gusturile de deosebite, nici vorbă că trebuie să fie grozav de preţioasă dacă n-a mai rămas decât aşa de puţin din ea.

Domnul şi doamna Snagsby nu sunt numai un trup şi un suflet, dar, după părerea vecinilor, şi un singur glas. Glasul acela, părând că purcede numai de la doamna Snagsby, e auzit foarte des în Imobilul Cook. Domnul Snagsby este auzit arareori altcum decât exprimându-se prin timbrul acela dulce al soţiei. El e om blajin, pleşuv şi sfios, cu ţeasta capului strălucitoare şi cu un smoc aspru de păr negru, împlântat parcă în ceafă. Are o tendinţă către supunere şi îngrăşare. Aşa cum stă în uşa prăvăliei din Imobilul Cook, cu halatul său de lucru cenuşiu, cu mâneci de stambă neagră până la cot, privind în sus către nori, sau cum stă în spatele tejghelei în prăvălia-i întunecată, cu o riglă grea şi lată, tăind pielea de oaie în benzi, însoţit de cei doi ucenici, el pare a fi în mod neîndoielnic un om timid şi modest. La asemenea vreme, adesea răsar de sub picioarele lui nişte plânsete şi lamentaţii, cu glasul despre care am vorbit mai sus, de parc-ar veni de la o stafie cu vocea ascuţită, ce nu-şi găseşte tihnă în mormântu-i şi, ca din întâmplare, în asemenea împrejurări, când jelaniile acelea ating un timbru mai tăios ca de obicei, domnul Snagsby le spune ucenicilor:

— Cred că nevestica mea o scutură pe Guşter!

Numele propriu, folosit astfel de domnul Snagsby, a stârnit râsul locatarilor din Imobilul Cook, zicând ei că ar fi trebuit să fie numele doamnei Snagsby, şi găsind cu cale că numai ea ar putea fi sus şi tare denumită Guşter, în chip de compliment pentru caracteru-i furtunos. Cu toate acestea, numele era averea şi chiar singura avere pe lângă cincizeci de şilingi pe an şi o cutie tare mică umplută la întâmplare cu haine, pe care le primeşte o biată tânără sfrijită, venită dintr-un azil (presupusă de unii că ar fi purtând din botez numele de Augusta) şi care, deşi fusese dată sau tocmită, până va creşte mare, de un binefăcător cumsecade, de felul lui din Tooting, unde nu se putea să nu se dezvolte în cele mai favorabile circumstanţe, totuşi „avea crize de leşinuri” pe care parohul nu le putea explica.

Guşter. În vârstă de fapt de douăzeci şi trei sau patru de ani, dar arătând cu zece ani şi mai bine mai vârstnică, a fost ieftin tocmită din pricina ciudatului neajuns al leşinurilor şi se teme atât de tare să nu fie trimisă şi dată iarăşi în mâinile protectoare ale preacuviosului azil, încât, în afară de prilejurile în care e găsită cu capul în găleată, sau în lighean, sau în cazan, sau în mâncare, sau în orişice s-ar fi întâmplat să fie lângă ea când o apuca, totdeauna se află la treabă. Era o mulţumire pentru părinţii şi tutorii ucenicilor, să simtă că nu-i nici-o primejdie ca ea să stârnească emoţii dulci în piepturile tineretului; era o mulţumire pentru doamna Snagsby, care oricând putea să-i găsească pricină; era o mulţumire pentru domnul Snagsby, care socotea că face un act de milostenie că o ţine. Întreprinderea librarului, în ochii lui Guşter, reprezintă Templul belşugului şi al splendorii. Ea crede că micul salonaş de la etaj, ţinut totdeauna spilcuit, ca să zicem aşa, şi gătit, este cea mai elegantă încăpere din toată Creştinătatea. Vederea ce se desfăşoară asupra curţii Imobilului Cook la un capăt (fără a mai pune la socoteală şi o privire furişă asupra străzii Cursitor) şi asupra curţii din spate a ofiţerului şerifului de la Coavinses la celălalt capăt, ea o socoate drept o privelişte de o frumuseţe fără de pereche. Portretele în ulei etalate în salonaş, şi încă din belşug, al domnului Snagsby privind la doamna Snagsby şi al doamnei Snagsby privind la domnul Snagsby, sunt în ochii ei ca nişte înfăptuiri de Rafael sau Tiţian. Guşter are şi ea, precum se vede, oarecare răsplată pentru multele ei privaţiuni.

Domnul Snagsby lasă pe seama doamnei Snagsby toate lucrurile, afară doar de cele ce intră în misterele comerţului său. Ea administrează banii, se ceartă cu perceptorii, fixează timpul şi locul rugăciunilor de duminică, autorizează distracţiile domnului Snagsby şi nu recunoaşte nimănui dreptul de a interveni în ceea ce socoate ea să dea la masă, aşa încât doamna Snagsby reprezintă modelul perfect pentru soţiile din vecinătate, adică de pe o bună bucată din Chancery Lane, pe amândouă părţile, şi chiar până mai departe în Holborn; soţiile acelea, de câte ori ajung la câte o gâlceavă casnică, îşi poftesc soţii să vadă diferenţa dintre poziţia lor (a soţiilor) şi cea a doamnei Snagsby precum şi comportamentul lor (al soţilor) şi cel al domnului Snagsby. Zvonuri ce se strecoară totdeauna ca liliecii prin Imobilul Cook, trecând o clipă în zbor pe la ferestrele tuturor, umblă cum că doamna Snagsby ar fi geloasă şi curioasă şi că domnului Snagsby, câteodată, de năduf, îi vine să-şi ia lumea în cap şi că de-ar fi mai iute, şi nu aşa de bleg, n-ar putea răbda. Ba, chiar s-a băgat de seamă că soţiile, care-l citează ca un strălucit exemplu soţilor lor căpăţânoşi, în realitate se uită la el cu dispreţ şi că nimeni nu-l priveşte cu mai multă trufie ca o anume doamnă despre al cărei soţ se ştie aproape cu siguranţă că o măsoară cu umbrela, ce-i slujeşte drept instrument de corecţie. Dar şoaptele acestea vagi poate să se fi ivit din felul de a fi al domnului Snagsby, care e de la natură un om oarecum înclinat spre meditaţie, cu fire de poet, şi căruia îi place să se plimbe prin Staple Inn în timpul verii şi să observe cât de rustice sunt vrăbiile şi frunzele; sau să hoinărească alene prin Curtea Grefei, într-o după-amiază de duminică şi să spună (dacă e în bună dispoziţie) că au fost odată, de demult, nişte vremuri apuse, şi că ai putea găsi un sicriu de piatră, ori chiar două sub capela aceea (se prinde el pe orice) dacă ar fi să sapi. Îşi lasă fantezia să-i rătăcească cu nostalgie, gândindu-se la cei mulţi preşedinţi şi vicepreşedinţi şi judecători de la Curţile de Apel care s-au stins, şi simte o mireasmă, întocmai ca la ţară, când povesteşte celor doi ucenici cum a auzit el vorbindu-se despre un pârâu „limpede cum e cristalul”, care trecea odată drept prin mijlocul Holbornului, pe când Bariera era într-adevăr o barieră ce ducea de-a dreptul spre izlaz… Da, simte mireasma câmpului atât de puternic, încât nu mai are nevoie să se ducă la ţară.

Ziua e pe sfârşite şi înăuntru se aprinde gazul de iluminat care nu-şi produce încă efectul, din pricină că încă nu-i întuneric. Domnul Snagsby, stând în uşa prăvăliei şi uitându-se către nori, zăreşte o cioară întârziată ce trece grăbită în zbor înspre apus peste felia de cer ce aparţine curţii Imobilului Cook. Cioara zboară de-a dreptul peste strada înaltei Curţi de Justiţie, peste grădina de la Lincoln's Inn, către câmpiile de la Lincoln's Inn.

Aici, într-o clădire mare, pe vremuri casă de rang, locuieşte domnul Tulkinghorn. Clădirea se închiriază acum în apartamente mici, şi în fragmentele acelea strâmtorate ale măreţiei ei de altădată, zac juriştii ca viermii în nuci. Dar scările, coridoarele şi anticamerele spaţioase au rămas încă neschimbate, ba, chiar şi plafoanele pictate pe care Alegoria, cu o cască romană pe cap şi înveşmântată în văluri eterice, se lăfăie printre balustrade, coloane, flori, nori şi băieţi cu picioare lungi, de-ţi dă durere de cap… ceea ce s-ar părea că e mai mult sau mai puţin scopul dintotdeauna al Alegoriilor. Aici, printre numeroasele sale casete, etichetate cu nume celebre, locuieşte domnul Tulkinghorn, când nu-i plecat la vreo reşedinţă de la ţară a celor mari de pe faţa pământului, unde stă mut, ca la el acasă, şi unde stăpânilor, sărmanii, li s-a făcut urât de moarte. Aici se află Domnia Sa astăzi, tăcut la masa-i de lucru. O stridie de şcoală veche, a cărei scoică nimeni n-o poate deschide.

Aşa cum e el când îl priveşti, aşa-i şi încăperea în care se află, în amurgul acestei după-amieze. Demodat, perimat, retras, dar putând să-şi permită asemenea decor. Fotolii grele cu spătare late din lemn de mahon, umplute cu păr de cal, după moda veche, greu de ridicat, mese învechite stând pe nişte picioare ca fusele, şi cuverturi de postav pline de praf, portretele în gravură ale deţinătorilor de mari titluri, din ultima sau penultima generaţie, îl înconjoară. Un covor turcesc, gros şi ponosit, acoperă duşumeaua, potolind zgomotul paşilor unde şade el, însoţit de două lumânări în sfeşnice vechi de argint care dau o lumină cu totul neîndestulătoare pentru asemenea cameră spaţioasă. Titlurile de pe cotoarele cărţilor s-au şters; orice lucru ce poate avea lacăt, a căpătat unul, şi nici-o cheie nu-i la vedere. Foarte puţine hârtii stinghere se găsesc primprejur. Alături are un oarecare manuscris, dar n-are treabă cu el. Cu capacul rotund al unei călimări şi cu două bucăţi de ceară de peceţi, tăcut şi încet, caută să rezolve firul nehotărârilor din mintea lui. Acum capacul călimării e în centru, pe urmă bucata roşie de ceară şi apoi bucata cea neagră. Dar n-a ieşit. Domnul Tulkinghorn trebuie să le adune iarăşi şi s-o înceapă de la capăt.

Aici, sub plafonul pictat cu Alegoria în pieziş, uitându-se ţintă la prezenţa-i nepoftită, ca şi cum ar vrea să se repeadă asupră-i şi să-l ucidă, aici domnul Tulkinghorn îşi are şi casa şi biroul. N-are personal, ci numai un om între două vârste, de obicei cu haina ruptă în coate, care stă în vestibul într-o strană înaltă, şi arareori e copleşit de treburi. Domnul Tulkinghorn nu-i om ca toţi oamenii. El n-are nevoie de funcţionari. El e ca un butoi mare, plin cu taine, şi care n-are nevoie de cep. Clienţii lui au nevoie de el; el e totul. Ciornele ce trebuie scoase, sunt scoase de apărătorii speciali de la Baroul Temple, pe baza unor instrucţiuni tainice. Copiile simple ce trebuie făcute, îi sunt făcute de librar, cheltuielile fiind neînsemnate. Omul din strană, între două vârste, ştie cam tot atât despre afacerile aristocraţiei, cât ştie un măturător din Holborn.

Bucata roşie, bucata neagră, capacul călimării, celălalt capac de călimară, cutiuţa cu nisip. Aşa! Tu la mijloc, tu la dreapta, tu la stânga. Firul ăsta al nehotărârii trebuie să fie dezlegat acum, ori niciodată… Acum! Domnul Tulkinghorn se ridică, îşi potriveşte ochelarii, îşi pune pălăria pe cap, vâră manuscrisul în buzunar, iese şi spune omului între două vârste, cu haina ruptă în coate:

— Mă întorc numaidecât!

Foarte rar îi oferă un amănunt, două în plus.

Domnul Tulkinghorn pleacă. Tot aşa cum zboară cioara… Nu chiar aşa de drept, dar aproape… Spre Imobilul Cook, în strada Cursitor. La Snagsby, la prăvălia librarului. „Documente transcrise cu litere mari sau copiate, redactări juridice executate în toate branşele legale etc. Etc. Etc.”

Să tot fie cam cinci sau şase ceasuri de după-amiază şi aroma înmiresmată de ceai fierbinte pluteşte prin Imobilul Cook. Pluteşte prin jurul uşii lui Snagsby. Mesele se iau devreme pe acolo, prânzul la unu şi jumătate, cina la nouă jumătate. Domnul Snagsby se pregătea să coboare în regiunile subterane ca să-şi ia ceaiul, când tocmai privind pe uşă, văzu cioara întârziată încă pe afară.

— Stăpânul e-acasă?

Guşter are grijă de prăvălie, fiindcă ucenicii îşi beau ceaiul în bucătărie cu domnul şi doamna Snagsby; prin urmare, cele două fiice ale croitorului de robe îşi piaptănă cosiţele în cele două geamuri ale celor două ferestre de la etajul al doilea al casei de peste drum, dar nu reuşesc să-i scoată din minţi pe cei doi ucenici aşa cum le place lor să-şi închipuie, ci deşteaptă doar admiraţia zadarnică a lui Guşter al cărei păr nu creşte, nu, nu mai creşte şi, după cum se crede în taină, nici n-are să mai crească vreodată.

— Stăpânul e-acasă? Întreabă domnul Tulkinghorn.

Stăpânul e acasă şi Guşter se duce să-l caute. Dispare, bucuroasă să iasă din prăvălia pe care o priveşte cu un amestec de groază şi veneraţie, ca pe un depozit de unelte teribile pentru marile torturi ale legii, un loc în care să nu intri după ce s-a stins gazul.

Domnul Snagsby se arată: soios, înfierbântat, duhnind a ceai-aromat şi mestecând. Înghite pe nerăsuflate o bucată de pâine cu unt şi zice:

— O, Doamne, ce cinste! Domnul Tulkinghorn!

— Doresc să schimb o vorbă cu dumneata, Snagsby!

— Bineînţeles, domnule! Vai, Doamne, dar de ce n-aţi trimis, domnule, băiatul după mine? Vă rog, să mergem în camera din spate, domnule!

Snagsby s-a luminat cât ai clipi. Încăperea strâmtă, plină de un miros înţepător de la seul pergamentului este în acelaşi timp depozit de mărfuri, contor şi birou de copiat acte. Domnul Tulkinghorn se aşază pe un scaun de la birou, cu faţa la Snagsby.

— Procesul Jarndyce, Snagsby!

— Da, domnule.

Domnul Snagsby face lampa mai mare şi tuşeşte în dosul mâinii, anticipând modest un câştig. Domnul Snagsby, ca om sfios ce este, s-a obişnuit să tuşească cu felurite înţelesuri şi astfel să economisească cuvintele.

— Ai copiat pentru mine nu de multă vreme nişte declaraţii din procesul acesta.

— Da, domnule, am copiat.

— Era una dintre ele, urmează domnul Tulkinghorn – stridia de şcoală veche ermetic închisă – scotocind ca din întâmplare în buzunarul de la haina în care nu găseşte… Una al cărei scris de mână e mai deosebit şi-mi place. Cum s-a întâmplat să trec pe aici şi credeam c-o am la mine, am intrat să te întreb, dar văd că n-o am. Nu-i nimic, s-o lăsăm pe altădată… A! Uite-o!… Am intrat să te întreb cine a copiat-o?

— Cine a copiat-o, domnule? Întreabă domnul Snagsby, luând documentul, aşternându-l pe birou şi despărţind toate filele cu o învârtitură a degetelor şi o întorsătură a mâinii stângi, caracteristice librarilor. Am dat-o la lucru afară, domnule. Tocmai atunci am mai dat de lucru afară o grămadă destul de mare de hârtii. Dar vă pot spune într-o clipă cine a copiat-o, domnule, dacă mă uit în registru.

Domnul Snagsby scoate registrul din casa de bani, mai înghite o dată bucăţica de pâine cu unt care părea că i s-a oprit în gât, se uită la document cu coada ochiului, şi începe să lunece cu degetul cel mare de la mâna dreaptă de sus în jos pe o pagină a lui.

— Jewby… Packer… Jarndyce. Jarndyce! Iată, domnule, exclamă domnul Snagsby. Bineînţeles! Ar fi trebuit să-mi amintesc. Copia asta a fost dată în lucru afară, domnule, la un caligraf care locuieşte drept peste drum, de partea cealaltă a uliţei.

Domnul Tulkinghorn a văzut înregistrarea, a găsit-o înaintea librarului, a citit-o pe când degetul librarului scobora la vale.

— Cum îl cheamă? Nemo? Întreabă domnul Tulkinghorn.

— Nemo, domnule. Iată. Patruzeci şi doi e pagina cu numărul de înregistrare. Le-am predat miercuri seara la opt; mi-au fost aduse joi dimineaţa la nouă jumătate.

— Nemo! Repetă domnul Tulkinghorn. Nemo pe latineşte înseamnă nimeni.

— În englezeşte trebuie să fie cineva, domnule, aşa cred, zice domnul Snagsby, înclinându-se, cu tusea-i potrivită împrejurării. E nume de om. Iată, priviţi, domnule! Pagina patruzeci şi doi din registru. Predate miercuri seara, ora opt, primite joi dimineaţa, ora nouă şi jumătate.

Coada ochiului domnului Snagsby înregistrează capul doamnei Snagsby, uitându-se înăuntru din uşa prăvăliei, ca să afle ce are dumnealui de gând de-a plecat de la ceai. Domnul Snagsby îi adresează doamnei Snagsby o tuse, ca şi cum i-ar spune „Dragă, un client!

— Nouă şi jumătate, domnule, repetă domnul Snagsby. Copiştii noştri, care trăiesc din munca asta, sunt un soi ciudat de oameni şi s-ar putea ca ăsta să nu fie numele lui, dar e trecut sub numele ăsta. Acum îmi amintesc, domnule, că şi l-a dat.

— Cine a copiat-o, domnule? Întreabă domnul Snagsby, luând documentul, aşternându-l pe birou şi despărţind toate filele cu o învârtitură a degetelor şi o întorsătură a mâinii stângi, caracteristice librarilor. Am dat-o la lucru afară, domnule. Tocmai atunci am mai dat de lucru afară o grămadă destul de mare de hârtii. Dar vă pot spune într-o clipă cine a copiat-o, domnule, dacă mă uit în registru.

Domnul Snagsby scoate registrul din casa de bani, mai înghite o dată bucăţica de pâine cu unt care părea că i s-a oprit în gât, se uită la document cu coada ochiului, şi începe să lunece cu degetul cel mare de la mâna dreaptă de sus în jos pe o pagină a lui.

— Jewby… Packer… Jarndyce. Jarndyce! Iată, domnule, exclamă domnul Snagsby. Bineînţeles! Ar fi trebuit să-mi amintesc. Copia asta a fost dată în lucru afară, domnule, la un caligraf care locuieşte drept peste drum, de partea cealaltă a uliţei.

Domnul Tulkinghorn a văzut înregistrarea, a găsit-o înaintea librarului, a citit-o pe când degetul librarului scobora la vale.

— Cum îl cheamă? Nemo? Întreabă domnul Tulkinghorn.

— Nemo, domnule. Iată. Patruzeci şi doi e pagina cu numărul de înregistrare. Le-am predat miercuri seara la opt; mi-au fost aduse joi dimineaţa la nouă jumătate.

— Nemo! Repetă domnul Tulkinghorn. Nemo pe latineşte înseamnă nimeni.

— În englezeşte trebuie să fie cineva, domnule, aşa cred, zice domnul Snagsby, înclinându-se, cu tusea-i potrivită împrejurării. E nume de om. Iată, priviţi, domnule! Pagina patruzeci şi doi din registru. Predate miercuri seara, ora opt, primite joi dimineaţa, ora nouă şi jumătate.

Coada ochiului domnului Snagsby înregistrează capul doamnei Snagsby, uitându-se înăuntru din uşa prăvăliei, ca să afle ce are dumnealui de gând de-a plecat de la ceai. Domnul Snagsby îi adresează doamnei Snagsby o tuse, ca şi cum i-ar spune „Dragă, un client!

— Nouă şi jumătate, domnule, repetă domnul Snagsby. Copiştii noştri, care trăiesc din munca asta, sunt un soi ciudat de oameni şi s-ar putea ca ăsta să nu fie numele lui, dar e trecut sub numele ăsta. Acum îmi amintesc, domnule, că şi l-a dat într-un anunţ scris pe care l-a lipit la Biroul Ordonanţelor, la Birourile Curţii, la Camera Judecătorilor şi aşa mai departe. Ştiţi ce soi de înscris, domnule: „Caut de lucru”.

Domnul Tulkinghorn îşi aruncă privirile prin ferestruica cea mică în spatele clădirii Coavinses, spre încăperile ofiţerului de poliţie, unde luminile strălucesc aprinse la ferestrele imobilului. Cafeneaua Coavinses se află în spate şi umbrele mai multor gentilomi învăluiţi ca într-un nor se întrezăresc vag pe storurile ferestrelor. Domnul Snagsby profită de ocazie şi-şi întoarce uşurel capul ca să se uite peste umăr la nevestica lui şi să-i facă cu gura nişte semne, ca nişte scuze cam cu acest conţinut: „Tul-king-horn… Bo-gat… În-flu-ent!”

— I-ai mai dat omului ăstuia de lucru, înainte? Întrebă domnul Tulkinghorn.

— Vai Doamne! Da, domnule! Lucrări pentru dumneavoastră.

— Cu gândul la lucruri mai importante, am uitat: unde ai spus că locuieşte?

— Peste drum, domnule. De fapt locuieşte la domnul Snagsby – se trudeşte iar să înghită, de parcă bucăţica de pâine cu unt ar fi de neînvins – la o prăvălie de zdrenţe şi sticle vechi.

— Poţi să-mi arăţi casa la plecare?

— Cu cea mai mare plăcere, domnule!

Domnul Snagsby îşi scoate mânecuţele şi halatul cenuşiu, îşi trage pe el haina cea neagră şi-şi ia pălăria din cui.

— Oh! Ia t-o şi pe soţioara mea! Zice el tare. Drăguţa mea, eşti aşa de bună să spui unuia dintre băieţi să aibă grijă de prăvălie cât trec peste drum cu domnul Tulkinghorn? Doamna Snagsby, domnule… Nu lipsesc nici două minute scumpa mea!

Doamna Snagsby se înclină în faţa avocatului, se trage în dosul tejghelei se uită după ei prin deschizătura oblonului de la fereastră, se strecoară în biroul din spate, cercetează însemnările din registrul rămas încă deschis. Fără îndoială e curioasă.

— Veţi vedea că locuinţa e ca vai de lume, domnule, zice domnul Snagsby, călcând respectuos pe drum şi lăsând avocatului îngusta potecă pavată, iar locatarul e şi el ca vai de lume. Dar toţi, în general, sunt nişte sălbatici, domnule. Profitul cu omul ăsta e că n-are somn deloc. Dacă ai nevoie, se aşază la lucru şi o ţine aşa până la capăt, oricât de mult ar fi.

S-a întunecat de tot şi lămpile cu gaz îşi dau acuma lumina din plin. Izbindu-se de funcţionari ce merg să pună corespondenţa zilnică la poştă şi de consilieri şi avocaţi care se întorc acasă pentru cină, de reclamanţi, şi pârâţi, şi împricinaţi de tot soiul, şi înghiontindu-se cu mulţimea de trecători în calea cărora, înţelepciunea jurisdicţională, din cele mai vechi timpuri şi până acum, a ridicat milioane de obstacole la tranzacţiile celor mai obişnuite afaceri din viaţă, înotând prin lege şi echitate şi prin acel mister înrudit, adică prin noroiul străzii, făcut nimenea nu ştie din ce şi care se adună în jurul nostru fără ca nimenea să aibă habar de unde şi cum, toţi ştiind doar că dacă-i prea mult trebuie dat la o parte cu lopata şi făcut loc, juristul şi librarul sosesc la o prăvălie de zdrenţe şi sticle vechi, care e şi un soi de magazin universal de marfă de două parale, prăvălie ce stă în umbra instanţei Lincoln's Inn şi-i ţinută, aşa cum spune firma, spre ştiinţa tuturor, de un oarecare Krook.

— Iată, aici locuieşte, domnule, zice librarul.

— Vasăzică aici locuieşte, da? Face juristul cu indiferenţă. Mulţumesc.

— Nu intraţi, domnule?

— Nu, mulţumesc, nu; acum mă duc la Colegiu. Bună seara. Mulţumesc!

Domnul Snagsby îşi scoate pălăria şi se întoarce la nevestică şi la ceai.

Dar Domnul Tulkinghorn nu se mai duce la Colegiu. După ce a mers o bucată de drum, s-a întors şi acum vine iarăşi la prăvălia domnului Krook şi intră de-a dreptul. E destul de întuneric înăuntru, doar o singură luminiţă sau o lumânare cu apărătoare în ferestre; un bătrân şi o pisică stau în fund, lângă foc. Bătrânul se ridică şi iese în întâmpinare cu altă lumânare cu apărătoare.

— Te rog, locatarul dumitale e înăuntru?

— Bărbat sau femeie, domnule? Întreabă domnul Krook.

— Bărbat. Cel care copiază.

Domnul Krook s-a uitat îndeaproape la noul venit. Îl cunoaşte din vedere. Are chiar o bănuială vagă în privinţa reputaţiei sale aristocratice.

— Doriţi să-l vedeţi, domnule?

— Da.

— Eu apuc să-l văd destul de rar, face domnul Krook, rânjind. Să-l chem jos? Dar slabă nădejde să vină, domnule!

— Atunci, urc eu la el, zice domnul Tulkinghorn.

— Etajul al doilea, domnule. Luaţi lumânarea. Acolo sus! Domnul Krook, cu pisica alături, stă în picioare la capătul scărilor, uitându-se după domnul Tulkinghorn. „Hi… Hi!”, face el, după ce domnul Tulkinghorn aproape că nu se mai vede. Juristul se uită în jos peste balustradă. Pisica îşi cască gura perfidă şi-şi arată colţii la el, scuipând.

— Cuminte, doamnă Jane! Poartă-te frumos cu musafirii, doamna mea! Ştii tu ce se spune despre chiriaşul meu? Şopteşte Krook, urcând o treaptă, două. Ce se spune de el? Se spune că s-a vândut Necuratului; dar dumneata şi cu mine ştim bine că… Necuratul nu cumpără. Totuşi am să spun eu ce-i. Chiriaşul meu e atât de mohorât şi de descurajat, încât cred că a făcut târgul cu Necuratul la fel de repede ca oricare altul. Nu-l zădărâţi domnule. Iată sfatul meu!

Domnul Tulkinghorn a dat din cap şi şi-a văzut de drum. Iată-l la uşa întunecată de la etajul al doilea. Bate la uşă, nu primeşte nici un răspuns, o deschide şi, deschizând-o, întâmplător stinge lumânarea.

De n-ar fi stins-o el, o stingea aerul din cameră, atât era de otrăvit. Camera e mică şi aproape neagră de funingine, de slin şi de murdărie. Pe scheletul ruginit al unui grătar, un foc roşu de cocs arde potolit, adunat la mijloc de parcă sărăcia l-ar fi prins în cleştele ei. În colţul de lângă cămin stă o masă de lemn de brad şi un pupitru fărâmat, un soi de deşert stropit de o ploaie de cerneală. Într-un colţ, un geamantan vechi şi rufos pe unul dintre cele două scaune, slujeşte de scrin şi de dulap de haine; nu-i nevoie de unul mai mare căci pereţii îi sunt supţi ca obrajii unui om lihnit de foame. Duşumeaua e goală, afară doar de un ştergător vechi de picioare, uzat de i-au ieşit bucăţile de sfoară răsucită, care zace în faţa căminului. Nici-o perdea nu ascunde întunericul nopţii, dar obloanele decolorate sunt trase şi prin cele două găuri mici ce le străbat doar foamea ar putea să-şi strecoare privirea asupra spectrului unui om întins pe pat.

Căci, pe un pat scund în faţa focului, într-o învălmăşeală de petice murdare, pături roase şi pânză de sac, juristul, şovăind chiar pe pragul uşii, vede un om. Zace acolo îmbrăcat cu o cămaşă şi pantaloni, şi cu picioarele goale. E galben la faţă în pâlpâitul spectral al unei lumânări care a curs de-a lungul până ce tot fitilul (ce arde încă) s-a îndoit, lăsând deasupră-i un turn de ceară, straniu ca un linţoliu. Părul răvăşit i se amestecă cu perciunii şi cu barba şi ea răvăşită şi crescută în dezordine, ca o spumă sau ca o negură în juru-i. Puturoasă şi sărmană cum era încăperea, puturos şi scârnav cum era aerul, cu greu ai fi putut desluşi care-s miasmele ce-ţi izbesc cel mai usturător simţurile, dar prin greaţa şi leşinul ce-l cuprinde şi prin mirosul de tutun stătut, în gura juristului pătrunde gustul amar şi searbăd de opium.

— Hei, amice? Strigă el şi izbeşte cu sfeşnicul de fier în uşă.

El îşi închipuie că şi-a deşteptat amicul. Amicul stă însă lungit, întors puţin, pe-o parte, dar cu ochii evident deschişi.

— Hei, amice! Strigă juristul iarăşi. Hei! Hei!

În timp ce ciocăneşte în uşă, lumânarea care e pe sfârşite se stinge de tot şi-l lasă pe întuneric, cu cei doi ochi orbi ai obloanelor privind ţintă pe pat.