Caz de apel.

Îndată după ce Richard şi cu mine avurăm convorbirea pe care am povestit-o, Richard a făcut cunoscut domnului Jarndyce în ce stare de spirit se află. Mă îndoiesc că tutorele meu a fost luat cu totul prin surprindere atunci când a primit noutatea, cu toate că i-a prilejuit multă nelinişte şi dezamăgire. El şi Richard aveau adeseori convorbiri secrete până noaptea târziu sau dis-de-dimineaţă, şi petreceau zile întregi la Londra, unde avuseseră nenumărate întâlniri cu domnul Kenge şi trudiseră cu o mulţime de treburi neplăcute. Tot timpul cât au avut astfel de lucruri de făcut, tutorele, cu toate că a îndurat neplăceri enorme dinspre partea vântului şi se freca pe cap cu asemenea statornicie încât nici un fir de păr nu-i mai rămânea pe loc, totuşi era la fel de binevoitor cu Ada şi cu mine, ca şi altădată, dar păstra o rezervă fermă în problemele cu pricina. Şi deoarece truda noastră cea mai asiduă n-a putut stoarce nici chiar de la Richard decât asigurări în trecere că toate mergeau strună şi că în sfârşit totul era perfect, îngrijorarea noastră nu prea a fost spulberată, nici de el.

Am aflat, totuşi, după o bucată de vreme, că o nouă cerere fusese introdusă la Lordul Cancelar, în numele lui Richard, ca minor şi în tutelă şi nu mai ştiu ce, şi că s-au discutat vrute şi nevrute în asemenea privinţă, şi că Lordul Cancelar l-a descris pe Richard în plină şedinţă a Curţii ca fiind un minor enervant şi cu toane, şi că problema a fost amânată şi apoi reamânată şi s-au făcut referate la ea şi apoi rapoarte şi, în fine, petiţii la petiţii, până ce Richard a început să se îndoiască el însuşi (după câte ne-a spus) că de va mai fi cumva să intre în armată n-are să fie decât ca veteran de şaptezeci sau optzeci de ani. În sfârşit i s-a fixat lui Richard un termen pentru ca să-l vadă pe Lordul Cancelar din nou în Camera de Consiliu şi acolo Lordul Cancelar l-a mustrat foarte serios că-şi pierde vremea şi nu ştie ce vrea, „frumoasă glumă, n-am ce zice”, comenta Richard şi, în sfârşit, s-a stabilit ca cererea lui să fie aprobată. Numele lui a fost înscris la Comandamentul Gărzilor Călare, ca solicitant pentru brevetul de port-drapel. Suma pentru cumpărarea brevetului a fost depusă la o agenţie, şi Richard, potrivit cu felul lui obişnuit de-a fi, s-a cufundat într-o cursă nebună de studii militare, sculându-se în fiecare dimineaţă la orele cinci ca să facă exerciţii de mânuirea paloşului. Astfel, vacanţele s-au succedat cu sesiunile şi sesiunile cu vacanţele. Uneori mai auzeam de procesul Jarndyce că era pus pe rol sau scos de pe rol, sau că era citat, ori că era discutat; şi aici ieşea la suprafaţă, aici se da la fund. Richard, care se afla în acest timp în casa unui profesor, la Londra, nu mai putea fi împreună cu noi atât de des ca mai înainte; tutorele mai păstra încă aceleaşi rezerve şi astfel trecu timpul, până ce brevetul a fost obţinut şi odată cu el, Richard a primit ordin să plece la un regiment din Irlanda, unde fusese repartizat.

A sosit într-o seară în mare grabă cu vestea, şi avu o consfătuire lungă cu tutorele. Trecuse mai bine de un ceas, când tutorele vârî capul pe uşă în camera în care şedeam Ada şi cu mine şi ne zise:

— Veniţi încoace, dragele mele!

Am intrat şi l-am găsit pe Richard, pe care îl văzusem puţin mai înainte foarte bine dispus, acum sprijinindu-se de cămin şi arătând jignit şi mânios.

— Rick şi cu mine, Ada, spuse domnul Jarndyce, nu suntem tocmai de aceeaşi părere. Hai, hai, Rick, încearcă o expresie mai veselă pe faţă!

— Sunteţi foarte aspru cu mine, domnule, răspunse Richard. Cu atât mai aspru, cu cât în toate celelalte privinţe aţi fost atât de înţelegător şi mi-aţi arătat atâta bunătate, pentru care niciodată n-am să vă pot îndeajuns mulţumi. Fără dumneavoastră, domnule, niciodată n-aş fi fost îndrumat pe calea cea bună.

— Bine, bine, zise domnul Jarndyce, dar vreau să te pun pe o cale încă mai bună. Vreau să te pun pe-o cale mai bună cu tine însuţi.

— Sper că mă veţi ierta, domnule, dacă vă voi spune, răspunse Richard furios, dar respectuos totuşi că, în ceea ce mă priveşte, socot să fiu cel mai bun judecător.

— Sper că şi tu mă vei ierta, dragul meu Rick, dacă-ţi voi spune, interveni domnul Jarndyce, plin de-o voioşie duioasă şi de bună dispoziţie, că e foarte firesc ca tu să crezi aşa, dar eu nu cred la fel. Eu trebuie să-mi fac datoria, Rick, căci altfel n-are să-ţi mai pese de mine nici cât negru sub unghie când vei sta să mă cântăreşti la rece; or, eu trag nădejde ca ţie să-ţi pese totdeauna de mine, dacă nu de-a binelea, măcar cât de cât.

Ada se făcuse atât de palidă, încât tutorele a pus-o să se aşeze pe scaunul lui de lectură şi s-a aşezat şi el alături.

— Nu-i nimic, draga mea, zise el, nu-i nimic. Rick şi cu mine n-am avut decât o neînţelegere prietenească pe care trebuie s-o expunem în faţa ta, pentru că despre tine e vorba. Acuma te temi de ce-are să vină.

— Nu mă tem deloc, vere John, răspunse Ada zâmbind, dacă e să vină de la dumneata.

— Mulţumesc, draga mea. Acum să-mi acorzio clipă de atenţie, fără să te uiţi la Rick. Şi tu, domniţă, fă la fel. Fată dragă, începu aşezându-şi pe mâinile ei mâna lui, care se rezema pe marginea fotoliului, îţi aminteşti ce-am vorbit noi patru, când domniţa mi-a spus ceva despre o poveste mică de dragoste?

— Nu-i cu putinţă ca Richard sau eu să uităm vreodată bunătatea dumitale din ziua aceea, vere John.

— N-am s-o pot uita niciodată, zise şi Richard.

— Şi nici eu n-am s-o pot uita niciodată, întări Ada.

— Cu atât mai uşor pentru cele ce am de spus şi cu atât mai uşor pentru noi ca să cădem de acord, răspunse tutorele cu faţa luminată de blândeţea şi de sinceritatea sufletului său. Ada, păsăruică dragă, trebuie să ştii că Rick şi-a ales acum profesia, definitiv şi pentru ultima oară. Tot ceea ce mai are bani lichizi se va duce pe echipamentul său complet. Şi-a epuizat toate resursele şi de-acum încolo rămâne legat de copacul pe care l-a sădit.

— Foarte adevărat că mi-am epuizat resursele prezente şi sunt foarte mulţumit că am aflat lucrul acesta. Dar ceea ce am lichid acum, nu-i tot ceea ce posed.

— Rick! Rick! Strigă tutorele cuprins de o spaimă subită şi cu vocea schimbată, ridicând mâinile în sus ca şi cum ar fi vrut să-şi astupe urechile. Rick, pentru numele lui Dumnezeu, nu-ţi întemeia speranţele şi nu-ţi rezema aşteptările pe ceea ce-i nenorocirea familiei! Orice ai de gând să faci, cât eşti de partea astălaltă a mormântului, să nu cumva să-ţi laşi privirile vreodată să tânjească după oribila fantomă ce ne hăituieşte de-atâţia ani de zile. Mai bine să-mprumuţi, mai bine să cerşeşti, mai bine să mori!

Cu toţii am tresărit de ardoarea acestui semnal de alarmă; Richard îşi muşcă buzele, îşi ţinu răsuflarea şi-şi întoarse privirile spre mine, ca şi cum ar fi simţit şi ar fi ştiut că şi eu am simţit ce mare nevoie are de-asemenea avertisment.

— Ada, draga mea, urmă domnul Jarndyce, recăpătându-şi buna dispoziţie, ăsta nu-i decât un sfat dat cu vorbe tari, dar eu trăiesc în Casa Umbrelor şi am avut ce vedea aici în ea. Gata cu asta! Tot ceea ce a avut Richard ca să pornească pe drumul vieţii e sub semnul riscului. Îl sfătuiesc şi pe el şi pe tine, pentru binele lui şi-al tău, să se despartă de noi, consimţind că nu există nici un soi de legământ între voi. Am să merg şi mai departe. Am să fiu sincer cu voi amândoi. V-aţi destăinuit de bunăvoie mie şi eu am să mă destăinuiesc de bunăvoie vouă. Vă cer, pentru moment, să vă desfaceţi de orice legătură dintre voi afară de cea de rudenie.

— Mai bine să spuneţi de la început, domnule, interveni Richard, că nu mai aveţi nici un pic de încredere în mine şi că o sfătuiţi pe Ada să nu mai aibă nici ea.

— Mai bine să nu spui asemenea lucruri, Rick, pentru că nu mi-a trecut prin minte aşa ceva.

— Socotiţi că am început rău, domnule, continuă Richard. Am început aşa, ştiu.

— Cum am sperat să începi şi să continui ţi-am spus-o când am vorbit ultima oară despre asta, zise domnul Jarndyce, într-un fel prietenos, încurajator. Încă n-ai făcut începutul acela, dar vine vremea pentru orice lucru şi a ta încă n-a trecut, ba, mai curând tocmai acuma a sosit cu adevărat. Fă un început luminos din toate punctele de vedere. Voi doi, aşa de tineri, dragii mei, sunteţi veri. Până acum nu sunteţi nimic decât atât. Ce poate să survină pe deasupra, trebuie să survină din ceea ce s-a câştigat prin trudă, Rick, şi nu mai curând.

— Sunteţi foarte aspru cu mine domnule, zise Richard. Mai aspru decât aş fi crezut că puteţi fi.

— Dragă băiete, îi răspunse domnul Jarndyce, sunt şi mai aspru cu mine când fac ceva care v-aduce suferinţa. Leacul vă stă în propriile mâini. Ada, e mai bine pentru el să fie liber şi să nu existe nici un legământ tineresc între voi. Rick, e mai bine pentru ea, cu mult mai bine; îi datorezi asta. Hai! Fiecare din voi să facă ceea ce e bine pentru celălalt, dacă nu ceea ce e bine pentru amândoi.

— De ce e aşa cel mai bine, domnule? Întrebă Richard în pripă. Nu era aşa când ne-am deschis inimile în faţa dumneavoastră. Atunci nu ne-aţi vorbit aşa.

— De atunci m-a învăţat experienţa; nu-ţi fac mustrări, Rick… Dar de atunci m-a învăţat experienţa.

— Vreţi să spuneţi experienţa cu mine, domnule?

— Hm! Cu voi amândoi, răspunse cu blândeţe domnul Jarndyce. Încă n-a venit timpul să vă legaţi cu jurăminte unul de altul. Nu e sănătos şi eu nu trebuie să încuviinţez aşa ceva. Haideţi, haideţi, tinerii mei verişori, s-o luăm de la început. Să uităm ce-a fost şi să-ntoarcem o pagină nouă pentru voi, ca să vă scrieţi viaţa pe ea. Richard îşi întoarse privirile îngrijorate spre Ada, dar nu spuse nimic.

— M-am ferit să spun vreun cuvânt vreunuia dintre voi, şi nici Estherei, până acuma, pentru ca să putem fi deschişi ca ziua şi cu toţii în condiţii egale. Acum vă sfătuiesc cu toată dragostea, vă implor cu toată sinceritatea pe voi doi să vă despărţiţi aşa cum aţi venit. Să lăsăm totul în sarcina timpului, a cinstei şi a statorniciei. Dacă veţi proceda altfel, veţi greşi şi mă veţi sili să văd c-am greşit şi eu că v-am adus aici împreună.

A urmat o lungă tăcere.

— Vere Richard, a început să vorbească după aceea Ada, ridicându-şi ochii albaştri cu duioşie către faţa lui, după cele ce-a spus vărul John, socot că nu avem altă cale de-apucat. În privinţa mea, sufletul tău poate fi foarte liniştit, fiindcă ai să mă laşi aici, în grija lui, şi fii sigur că nu pot dori ceva mai bun decât asta; chiar foarte sigur dacă mă voi călăuzi după sfatul lui. Eu… Eu nu mă îndoiesc, vere Richard, urmă Ada puţin tulburată, că-ţi sunt foarte dragă şi… Nu cred că ai să te îndrăgosteşti de altcineva. Dar aş dori să chibzuieşti bine şi în privinţa asta, după cum aş dori să fii foarte fericit în toate privinţele. Poţi să ai toată încrederea în mine, vere Richard. Eu nu sunt deloc o fire schimbătoare, dar nu sunt nesocotită şi niciodată, pentru nimic, n-am să te ţin de rău. Chiar şi ca veri putem fi mâhniţi că ne despărţim, şi drept îţi spun, sunt foarte, foarte mâhnită, Richard, cu toate că ştiu că e spre binele tău. Totdeauna am să mă gândesc la tine cu drag şi am să vorbesc deseori cu Esther despre tine şi… Şi poate uneori ai să te gândeşti şi tu la mine, vere Richard. Şi acum, spuse Ada, ducându-se spre el, întinzându-i mâna, tremurând, suntem iarăşi numai veri, Richard… Poate pentru totdeauna… Şi mă voi ruga să se reverse fericirea asupra scumpului meu verişor, oriunde s-ar duce!

Mi-a părut ciudat că Richard n-a fost în stare să-i ierte tutorelui că avea despre el exact aceeaşi părere pe care o avea şi el însuşi şi pe care mi-a mărturisit-o în termeni mult mai severi. Dar, bineînţeles, aşa au stat lucrurile. Am băgat de seamă, cu multă părere de rău, că din clipa aceea el n-a mai fost niciodată aşa de sincer şi deschis cu domnul Jarndyce, cum fusese mai înainte. Cu toate că i s-au dat toate prilejurile să fie la fel, n-a mai fost, şi numai datorită lui Richard a început să se strecoare o înstrăinare între ei.

În toiul pregătirii şi al echipării, Richard a uitat curând de el, ba, chiar şi de mâhnirea de a se despărţi de Ada, care a rămas la Herdfordshire, în timp ce el, domnul Jarndyce şi cu mine am plecat la Londra pe o săptămână. Îşi aducea aminte de ea din când în când, izbucnind chiar în plâns şi în asemenea ocazii mi se destăinuia, făcându-şi cele mai crunte imputări.

Dar în câteva clipe ticluia cu nesăbuinţă nişte mijloace sigure prin care amândoi aveau să fie bogaţi şi fericiţi pe vecie şi se înveselea cât putea. Vremea aceea a fost împovărată de treburi, şi eu alergam cât era ziua de lungă încoace şi încolo cu el, cumpărând tot felul de lucruri de care avea nevoie. Despre cele ce-ar fi cumpărat dacă ar fi fost lăsat de capul lui, nu mai spun nimic. De mine nu se ferea deloc, împărtăşindu-mi toate tainele, şi adeseori vorbea aşa de judicios şi cu atâta simţire despre lipsurile lui şi despre hotărârile lui nestrămutate şi stăruia atât de mult asupra curajului pe care îl dobândea din convorbirile noastre, încât n-aş fi putut nicicând obosi, chiar dacă m-aş fi străduit.

În săptămâna aceea obişnuia să vină din când în când la locuinţa noastră, ca să facă scrimă cu Richard, un bărbat care fusese mai înainte ostaş la cavalerie; era un bărbat plăcut, dintr-o bucată, cu un fel de-a fi sincer şi spontan, cu care Richard se antrena de câteva luni. Am auzit aşa de multe despre el, nu numai de la Richard, dar şi de la tutorele meu, încât într-o dimineaţă mi-am făcut anume de lucru în cameră, după micul dejun, când veni el.

— Bună dimineaţa, domnule George, zise tutorele, care se întâmplase să fie singur cu mine. Domnul Carstone are să vină numaidecât. Până una-alta, domnişoara Summerson e foarte încântată să te cunoască, după câte ştiu. Ia loc.

S-a aşezat jos, puţin cam tulburat de prezenţa mea, cred, şi, fără să se uite la mine, îşi frecă insistent cu mâna-i puternică şi arsă de soare buza de sus.

— Eşti punctual ca soarele, zise domnul Jarndyce.

— De pe vremea milităriei, domnule, răspunse el. Puterea obişnuinţei. Nimic altceva decât obişnuinţa la mine, domnule. Nu semăn deloc a negustor.

— Totuşi, ai şi o întreprindere mare, din câte mi s-a spus? Zise domnul Jarndyce.

— Nu-i una mare, domnule. Ţin un Pavilion de tir, dar nu-i unul mare.

— Şi ce fel de trăgător şi ce fel de spadasin faci din domnul Carstone? Întrebă tutorele.

— Destul de bun, domnule, răspunse el, încrucişându-şi braţele peste pieptul său lat şi arătând a fi foarte puternic. Dacă domnul Carstone şi-ar da toată osteneala, ar ieşi foarte bine.

— Dar nu şi-o dă, presupun, zise tutorele.

— La început, domnule, şi-a dat-o, dar nu şi după aceea. Nu toată atenţia lui. Se vede că-i umblă mintea la alte cele, poate că vreo tânără domniţă.

Ochii lui negri şi luminoşi cătară spre mine pentru prima oară.

— Nu pe mine mă are în minte, domnule George, vă asigur, zisei eu, râzând, cu toate că mă bănuiţi, după cât se pare.

S-a înroşit puţin prin brunul pielii şi-mi făcu un salut soldăţesc.

— Fără supărare, cred, domnişoară. Eu nu-s decât un soldat necioplit.

— Nicidecum, zisei. O iau ca un compliment.

Dacă mai înainte nu se uitase deloc la mine, acuma s-a uitat, trăgând pe furiş cu coada ochiului, de trei, patru ori.

— Vă cer iertare, domnule, se adresă el tutorelui, cu un soi de timiditate bărbătească, dar mi-aţi făcut cinstea să-mi spuneţi numele domniţei…

— Domnişoara Summerson.

— Domnişoara Summerson, repetă el, uitându-se la mine iarăşi.

— Ştiţi cumva numele? Am întrebat eu.

— Nu, domnişoară. Din câte ştiu, nu l-am mai auzit niciodată. Cred că v-am mai văzut undeva.

— Cred că nu, am răspuns eu, ridicându-mi capul de pe lucru ca să mă uit la el; şi era ceva atât de firesc în felul lui de a vorbi şi de a se mişca, încât m-am bucurat c-am avut prilejul să-l cunosc. Eu ţin foarte bine minte figurile oamenilor.

— Şi eu, domnişoară! Îmi răspunse, înfruntându-mi privirea cu fruntea lui lată şi negricioasă. Hm! Ce mă pune pe gânduri oare, acum, totuşi?

Faptul că s-a mai înroşit o dată prin cafeniul pielii şi că era tulburat de strădania de a-şi aminti asemănarea îl făcu pe tutore să-i vină în ajutor.

— Ai mulţi elevi, domnule George?

— Variază la număr, domnule. Mulţi sunt ei, dar grupul e prea mic ca să trăieşti de pe urma lor.

— Şi ce soi de oameni vin să înveţe tirul la Pavilionul dumitale?

— Tot soiul, domnule. Băştinaşi şi străini. De la gentilomi, până la ucenici. Au venit la mine nişte franţuzoaice, nu de multă vreme, care s-au dovedit a fi maestre la trasul cu pistolul. Nebuni, nu-i mai pun la socoteală, bineînţeles… Dar ei intră pretutindeni unde găsesc uşile deschise.

— Oamenii nu vin la dumneata, sper, din răutate sau cu scopul de a-şi desăvârşi iscusinţa de a trage în semenii lor? A întrebat tutorele, zâmbind.

— Nu-s mulţi din ăştia, domnule, cu toate că s-a întâmplat şi aşa. În cea mai mare parte, vin pentru dibăcie, alţii însă doar aşa ca să se afle în treabă. Jumate aşa şi jumate aşa. Vă cer iertare, urmă domnul George, stând ţanţoş pe scaun, cu mâinile pe genunchi şi cu coatele în afară, dar cred că sunteţi reclamant într-un proces la înalta Curte, dacă-i adevărat ce-am auzit.

— Din păcate, sunt.

— Am avut odată la tir pe unul dintre compatrioţii dumneavoastră, domnule.

— Un reclamant la înalta Curte? Întrebă tutorele. Cum de s-a-ntâmplat?

— Hm, omul era atât de cicălit şi de amărât şi de chinuit, fiind întruna mânat de la Ana la Caiafa şi de la Caiafa la Ana, răspunse domnul George, încât şi-a ieşit din minţi. Nu cred că i-a trecut prin cap să ţintească în cineva, dar era în aşa hal de mânie şi furie, încât venea şi plătea cincizeci de focuri şi le trăgea până ce se făcea roşu ca flacăra. Într-o zi i-am spus, când nu era nimeni lângă noi şi el îmi vorbise mânios tare despre nedreptăţile ce i se fac: „Dacă tragi la tir ca să te descarci de năduf, camarade, atunci e bine, dar nu-mi place deloc că eşti atât de pătimaş la tir în starea dumitale sufletească. Te-aş sfătui mai curând să te apuci de altceva. Mă pregăteam să înfrunt o încăierare, dar el mi-a primit sfatul în mare măsură şi a plecat numaidecât. Ne-am strâns mâinile, şi s-a legat între noi un soi de prietenie.

— Ce era omul acela? A întrebat tutorele, cu o nouă nuanţă de interes în voce.

— Hm, a început prin a fi un mic fermier în Shropshire, mai înainte ca ei să-l fi hărţuit ca pe un taur, răspunse domnul George.

— Nu-l chema Gridley?

— Ba da, domnule.

Domnul George îndreptă spre mine un alt şir de priviri repezi şi vii, în timp ce tutorele şi cu mine schimbam câteva cuvinte, uimiţi de asemenea coincidenţă, drept care l-am lămurit cum de-i ştiam numele. El îmi făcu iarăşi un salut ostăşesc de-ale lui, ca recunoştinţă pentru bunăvoinţa mea, după cum o numea el.

— Nu înţeleg, făcu domnul George, uitându-se la mine, ce-o fi de mă pune iarăşi pe gânduri… Ia… Fleacuri, îmi tot umblă prin cap!

Îşi trecu una dintre mâinile puternice prin părul aspru şi negru şi se aşeză ceva mai la o parte, cu o mână în şold şi cu cealaltă sprijinind-o pe picior, privind, dus pe gânduri, înspre pământ.

— Cu părere de rău am aflat că aceeaşi stare sufletească l-a băgat pe Gridley în nişte noi încurcături şi acuma stă ascuns, zise tutorele.

— Aşa am auzit şi eu, domnule, spuse şi domnul George cugetând încă şi uitându-se tot în jos. Aşa am auzit şi eu.

— Ştii unde?

— Nu, domnule, răspunse oşteanul, ridicându-şi ochii în sus şi trezindu-se din visarea lui. Nu vă pot spune nimic despre el. M-aştept în curând să fie la pământ. Dacă loveşti în inima unui om tare ani în şir, nu se observă nimic, dar, într-o bună zi, dintr-o dată tot se prăbuşeşte.

Intrarea lui Richard a pus capăt discuţiei. Domnul George s-a ridicat, mi-a făcut iarăşi un salut ostăşesc, i-a spus tutorelui „Bună ziua” şi a părăsit camera cu pasul lui greu.

Asta era în dimineaţa zilei hotărâtă pentru plecarea lui Richard. Terminasem cu cumpărăturile, îi isprăvisem de făcut bagajele curând după-amiază şi, până seara când Richard avea să plece la Liverpool ca să ajungă la Holyhead, nu mai aveam nici un program. Procesul Jarndyce trebuind să fie iarăşi pe rol în ziua aceea, Richard mi-a propus să mergem la Curte ca să aflăm ce se petrece. Cum era ultima lui zi şi dorea atât de mult să meargă, iar eu nu mai fusesem niciodată acolo, am fost de acord şi ne-am dus la Westminster, unde Curtea ţinea atunci şedinţa. În drum ne-am omorât vremea tocmindu-ne în privinţa scrisorilor pe care Richard trebuia să mi le scrie mie şi a celor pe care eu trebuia să i le scriu lui şi cu alte multe proiecte pline de promisiuni. Tutorele ştia unde ne ducem şi de aceea nu era cu noi.

Când am ajuns la Curte, Lordul Preşedinte, acelaşi pe care l-am văzut şi în Camera de Consiliu la Lincoln's Inn era aşezat în mare ţinută, cu multă importanţă, pe scaunul prezidenţial, cu sceptrul şi sigiliile pe o masă roşie, mai jos de el, şi un enorm buchet plat de flori, drept ca o grădiniţă, care umplea de parfum întreaga incintă. Mai jos de masă, iarăşi, un şir lung de reclamanţi, cu teancuri de hârtii aşezate pe preş, la picioarele lor; apoi veneau domnii de la bară cu peruci şi robe… Unii treji, alţii adormiţi şi unul vorbind, dar nimeni nu da prea multă atenţie la ceea ce spunea. Lordul Preşedinte s-a lăsat pe spate în fotoliul confortabil, cu cotul pe braţul capitonat şi cu fruntea sprijinită în mână; unii din cei de faţă moţăiau, alţii citeau gazetele, alţii umblau încoace şi-ncolo sau vorbeau în şoaptă, în grupuri: toţi păreau că se simt la largul lor, nicidecum grăbiţi, foarte indiferenţi şi grozav de liniştiţi.

Să crezi că totul merge atât de calm şi să te gândeşti la grozăvia vieţilor şi morţilor împricinaţilor; să vezi toată marea ţinută şi ceremonie de-acolo şi să te gândeşti la pagubele şi lipsurile şi mizeriile cerşetorilor pe care-i reprezintă; să cugeţi că, în timp ce febra atâtor speranţe amânate bântuie în aşa multe suflete, spectacolul acesta rafinat se desfăşoară liniştit de pe o zi pe alta, de pe un an pe altul, în asemenea bună orânduire şi cu atâta sânge rece; să priveşti la înaltul Lord Preşedinte şi la întreaga trupă de liber profesionişti de sub el, uitându-se unul la altul, şi la spectatori, ca şi cum nimeni în toată Anglia n-ar fi auzit vreodată că ideea în numele căreia domniile lor se adunau acolo nu este decât o glumă sinistră ce şi-a atras oroarea, dispreţul şi indignarea generală, o idee considerată drept ceva atât de flagrant de rău, încât doar printr-o fărâmă de miracol ar mai putea ieşi din ea ceva bun pentru cineva. Toate acestea erau atât de ciudate şi contradictorii pentru mine, care n-aveam nici un fel de experienţă în asemenea privinţă, încât la început mi-au părut de necrezut şi n-am putut să le înţeleg. Am stat acolo unde m-a pus Richard şi am încercat să ascult şi să privesc în jur, dar în tot ce se petrecea sub ochii mei, pe întreaga scenă, părea că nu există nimic real afară de biata domnişoară Flite, nebuna aceea mică, stând pe o bancă şi dând mereu din cap.

Curând domnişoara Flite ne-a zărit şi a venit unde şedeam noi. Mi-a urat un graţios bun-sosit în domeniul ei şi mi-a arătat cu multă mulţumire şi mândrie principalele lui atracţii. Şi domnul Kenge a venit să vorbească cu noi şi a făcut onorurile casei, cam tot în acelaşi fel, cu modestia binevoitoare a unui proprietar. Nu era o zi prea potrivită, zise el, pentru o vizită, ar fi preferat să fi fost prima zi a sesiunii; dar, oricum, era impozant, era impozant! Să tot fi fost acolo de vreo jumătate de ceas, sau cam aşa ceva, când procesul în curs, dacă mi-e îngăduit să folosesc un termen atât de ridicol în asemenea asociere, păru că piere în propria-i stupizenie fără să ajungă şi fără ca nimeni să fi aşteptat să ajungă la vreun rezultat. Lordul Preşedinte aruncă un teanc de hârtii de pe masa lui către domnul ce şedea mai jos de el şi cineva zise: „Procesul Jarndyce!” La auzul acestei strigări s-au iscat un zumzet şi râsete, apoi a urmat plecarea generală a asistenţei şi aducerea unor grămezi mari şi stive de dosare şi iar dosare pline de hârtii.

Cred că dosarul era pus pe rol pentru „instrucţiuni suplimentare”, în privinţa unor extrase de cheltuieli, atât cât am putut eu înţelege, şi care erau destul de încurcate. Dar am numărat douăzeci şi trei de domni cu peruci, care ziceau că sunt „în proces”, şi niciunul dintre ei nu părea să înţeleagă extrasele mult mai bine decât mine. Au stat la taifas cu Lordul Preşedinte în privinţa lor, s-au contrazis, s-au lămurit între ei, şi unii ziceau că-i aşa, şi alţii ziceau ba nu-i aşa, şi câţiva au propus în glumă să se citească în şedinţă enormele dosare cu declaraţiile martorilor şi atunci zumzetul a crescut şi râsul s-a umflat şi fiecare dintre cei interesaţi era într-o stare de bună dispoziţie neîntemeiată, şi nimeni n-a putut face nimic în privinţa extraselor. După vreo oră şi mai bine de aşa ceva, în care timp foarte multe pledoarii începute au fost curmate brusc, procesul „a fost scos de pe rol pentru moment”, după cum spunea domnul Kenge, şi hârtiile au fost strânse iarăşi laolaltă, mai înainte ca funcţionarii să le fi terminat de adus în şedinţă.

M-am uitat la Richard când s-au terminat asemenea proceduri deznădăjduite şi am rămas izbită, văzând expresia descurajată de pe faţa lui chipeşă şi tânără.

— N-are să ţină cât lumea, Doamnă Minerva. Poate mai mult noroc pe data viitoare! Atât a spus.

L-am văzut pe domnul Guppy aducând acte şi orânduindu-le pentru domnul Kenge, şi el m-a văzut pe mine şi mi-a făcut o plecăciune nenorocită, de n-am ştiut cum să plec mai repede de la Curte. Richard mi-a dat braţul şi m-a luat cu el spre ieşire, când domnul Guppy veni spre noi.

— Vă rog să mă iertaţi, domnule Carstone, a spus el în şoaptă şi domnişoara Summerson să mă ierte de asemenea, dar se află aici o doamnă, o prietenă a mea care o cunoaşte şi ar avea plăcerea să-i strângă mâna.

În timp ce vorbea, am văzut-o apărându-mi în faţă, ca şi cum ar fi pornit să se întrupeze din amintirile mele, pe doamna Rachael din casa naşei.

— Bine te-am găsit, Esther! Exclamă ea. Îţi mai aminteşti de mine?

I-am dat mâna şi i-am spus că da şi că s-a schimbat foarte puţin.

— Mă mir că-ţi mai aduci aminte de vremurile acelea, Esther, urmă ea cu asprimea-i bine cunoscută. Acum s-au schimbat. Ei! Mă bucur să te văd şi mă bucur mai ales că nu eşti prea mândră ca să nu mă mai cunoşti.

Dar de fapt părea dezamăgită că nu sunt.

— Mândră, doamnă Rachael? Am protestat eu.

— Sunt căsătorită, Esther, mi-a răspuns rece, îndreptându-mă; acum mă numesc doamna Chadband. Aşa! Îţi spun la revedere şi-ţi doresc numai bine.

Domnul Guppy, care a fost numai ochi şi urechi la scurtul nostru dialog, a slobozit un suspin în urechea mea şi a croit drum cu coatele doamnei Rachael şi lui, prin grupul mic de oameni zăpăciţi în mijlocul căruia ne aflam, care intrau şi ieşeau şi pe care afacerile negustoreşti îi adunaseră împreună. Richard şi cu mine ne strecuram printre ei şi eu eram încă sub fiorul neaşteptatei întâlniri de mai înainte, când l-am văzut venind spre noi, dar fără să ne zărească, chiar pe domnul George cu încă cineva. Cu mersul lui apăsat, părea să-i pese prea puţin de oamenii din preajmă-i şi se uita pe deasupra capetelor lor la colectivul Curţii.

— George! Strigă Richard, după ce i l-am arătat.

— Să fiţi binevenit, domnule, răspunse el. Şi dumneavoastră domnişoară. N-aţi putea să-mi arătaţi o persoană de care am nevoie? Nu mă pricep la treburile de prin partea locului.

Întorcându-se spre noi pe când vorbea şi deschizându-ne drum prin mulţime, se opri după ce-am ieşit din înghesuială într-un colţ în dosul unei perdele mari, roşii.

— E vorba de-o bătrânică smintită, care…

Am dus degetul la gură, ca să tacă, fiindcă domnişoara Flite era chiar lângă mine, ţinându-se scai de noi tot timpul şi atrăgând atenţia câtorva dintre cunoştinţele ei judiciare asupra mea (după cum am auzit-o, fără să vreau, spre marea mea ruşine), şi şoptindu-le la ureche:

— Pst! Fata din flori a lui Jarndyce, în stânga mea.

— Hm! Făcu domnul George. Vă amintiţi, domnişoară, că am vorbit ceva despre un anume om azi-dimineaţă?… Gridley, îmi şopti încetişor numele, cu mâna la gură.

— Da, am răspuns eu.

— E ascuns în locuinţa mea. N-am putut spune asta. N-aveam învoire de la el. Nu mai are mult de trăit… E pe moarte, şi are o toană, vrea s-o vadă pe ea. Zice că se pot compătimi unul pe altul şi că aici ea s-a purtat aşa de bine cu el, aproape ca un prieten. Am venit s-o caut, fiindcă, stând lângă Gridley azi după-amiază, mi-a părut că aud o bătaie înăbuşită de tobe.

— Să-i spun eu? L-am întrebat.

— Aţi fi atât de bună? Îmi răspunse el cu o privire de parcă i-ar fi fost teamă de domnişoara Flite. E un noroc ceresc că v-am întâlnit, domnişoară, mă îndoiesc că aş fi ştiut cum să mă descurc cu asemenea doamnă.

Şi îşi vârî mâna la piept şi stătu drept, într-o atitudine marţială, cât timp am informat-o pe micuţa domnişoară Flite, la ureche, despre ţelul generoasei misiuni.

— Prietenul meu mânios din Shropshire! Aproape la fel de celebru ca şi mine! Exclamă ea. Dar desigur! Draga mea, îl aştept cu cea mai mare plăcere.

— Locuieşte pe ascuns la domnul George acasă, am lămurit-o eu. St! Iată-l pe domnul George.

— Zău aşa! Făcu domnişoara Flite. Prea mândră că am onoarea! Un militar, draga mea. Ştii, un general în toată legea! Îmi şopti.

Biata domnişoară Flite a socotit că trebuie să fie atât de curtenitoare şi politicoasă, în semn de respect pentru armată şi să facă plecăciuni atât de des, încât n-a fost lucru uşor să ieşim din incinta Curţii. Când, în sfârşit, am izbutit şi, adresându-i-se domnului George cu „Generale”, i-a dat braţul spre hazul grozav al câtorva gură-cască ce şedeau şi se uitau, domnul George păru atât de neliniştit şi mă rugă atât de respectuos să „nu-l părăsesc”, că n-am avut curajul s-o fac; mai cu seamă că domnişoara Flite asculta de mine şi fiindcă şi ea mi-a spus:

— Jarndyce fetiţo, draga mea, vii cu noi, desigur.

Deoarece Richard păru că e de acord, ba, chiar se arătă nerăbdător să-i vedem ajunşi la destinaţie în bună stare, am consimţit. Şi cum domnul George ne-a informat că toată după-amiaza domnul Gridley nu s-a gândit decât la domnul Jarndyce, după ce aflase de discuţia lor de dimineaţă, am scris în grabă tutorelui un bileţel cu creionul, ca să-l informez unde ne-am dus şi de ce. Domnul George l-a pecetluit la o cafenea, ca să nu poată fi citit, şi l-a trimis cu un comisionar.

După aceea am luat o trăsură de piaţă şi am pornit-o înspre vecinătatea Pieţei Leicester. Am străbătut apoi pe jos câteva curţi înguste, pentru care domnul George îşi ceru scuze şi, curând după aceea, ajunserăm la Pavilionul de tir, a cărui uşă era încuiată. Pe când domnul George trăgea de un cordon de sonerie ce era atârnat de un lanţ prins de uşorul uşii, un domn în vârstă, foarte respectabil, cu părul cărunt, purtând ochelari, îmbrăcat cu o jachetă neagră şi ghetre, cu o pălărie cu boruri mari şi purtând un baston cu mâner de aur, i se adresă:

— Să-mi fie cu iertare, dragă prietene, zise el, ăsta este Pavilionul de tir al lui George?

— Asta e, domnule, răspunse domnul George ridicând privirile în sus la literele mari cu care era pictată firma pe peretele văruit cu alb.

— Ah! Bineînţeles! Exclamă bătrânul domn, urmărindu-i privirile. Mulţumesc. Aţi tras clopoţelul?

— Eu sunt George, domnule, şi am tras clopoţelul.

— Ah! Aşa! Urmă bătrânul domn. Dumneata eşti George? Atunci, după cum vezi, am venit tot atât de repede ca şi dumneata. Fără îndoială că dumneata ai trimis după mine!

— Nu, domnule. Eu nu vă cunosc; dumneavoastră pe mine, poate.

— Ah! Aşa? Făcu bătrânul domn. Atunci tânărul dumitale a venit după mine. Eu sunt medic şi am fost chemat… Acum cinci minute… Să vin să văd un bolnav la Pavilionul de tir al lui George.

— Bătaia înăbuşită de tobe, zise domnul George, întorcându-se spre Richard şi spre mine şi clătinând serios din cap. Aşa e, domnule. Vă rog să poftiţi înăuntru.

Uşa fiind chiar atunci deschisă de un omuleţ foarte ciudat, cu o şapcă şi un şorţ din postav verde, a cărui faţă şi mâini şi haine erau înnegrite de tot, am trecut printr-un coridor sumbru şi am intrat într-o încăpere mare, cu pereţii de cărămidă netencuită, pe care erau ţinte şi puşti şi paloşe şi alte obiecte de acelaşi fel. Când am sosit cu toţii acolo, doctorul s-a oprit şi, scoţându-şi pălăria, a dispărut ca prin farmec, lăsând în locul lui alt om cu totul diferit.

— Acum ascultă la mine, George, zise omul acela, întorcându-se repede către el şi lovindu-l în piept cu degetul său arătător:

— Dumneata mă cunoşti şi eu te cunosc. Eşti om cu experienţă. Şi eu sunt om cu experienţă. Mă numesc Bucket, după cum ştii de altfel, şi am un mandat împotriva lui Gridley. L-ai ţinut ascuns multă vreme şi te-ai arătat dibaci în asta, ceea ce îţi face cinste.

Domnul George, uitându-se încruntat la el, şi-a muşcat buza şi a clătinat din cap.

— Ascultă George, urmă celălalt, stând aproape de el, eşti om cu scaun la cap, om cu purtare exemplară, ăsta eşti dumneata, fără nici-o îndoială. Şi ascultă la mine, eu nu-ţi vorbesc ca unui om de rând, pentru că ţi-ai slujit ţara, şi ştii că trebuie să ascultăm când datoria ne cere. Prin urmare nici prin minte să nu-ţi treacă să ne faci greutăţi. Dacă o să-ţi cer ajutor, ai să mi-l dai; aşa ai să faci. Phil Squod, nu mai merge aşa furişându-te pe lângă pereţii Pavilionului! (Omuleţul cel murdar îşi târşea picioarele, frecându-se cu umărul de pereţi şi cu ochii ţintă la nepoftit, într-un fel ce părea ameninţător). Pentru că ştiu eu cine-mi eşti, şi nu vreau să am încurcături şi cu tine.

— Phil! Strigă domnul George.

— Da, şefule!

— Vezi-ţi de treabă.

Omuleţul, c-un mormăit în şoaptă, se linişti.

— Doamnelor şi domnilor, prinse atunci a vorbi domnul Bucket, vă cer iertare pentru tot ce s-ar putea să vi se pară displăcut în cele ce urmează, pentru că eu sunt inspectorul Bucket de la poliţie şi am de îndeplinit o datorie. George, ştiu unde mi-e omul, pentru că astă-noapte am stat pe acoperiş şi l-am văzut prin ferestruică şi pe dumneata, alături de el. E colo, ştii dumneata şi arătă cu degetul, acolo e el… pe o canapea. Iar acum trebuie să-mi văd omul şi trebuie să-i spun să ştie că-i arestat, dar dumneata mă cunoşti şi ştii că nu vreau să recurg la măsuri neplăcute. Să-mi dai cuvântul dumitale, ca de la om la om (şi ca vechi ostaş), aşa-i cinstit între noi doi, şi-ţi voi fi pe plac atât cât îmi stă în putere.

— Ţi-l dau, fu răspunsul. Dar n-a fost frumos din partea dumitale, domnule Bucket.

— Prostii, George! N-a fost frumos! Făcu domnul Bucket, bătându-l iarăşi uşurel cu palma peste pieptu-i lat şi strângându-i mâna, eu nu-ţi spun că n-a fost frumos din partea dumitale să-mi ţii omul ascuns, nu-i aşa? Fii şi dumneata la fel de cumsecade ca mine, bătrâne! Hai, Wilhelm Tell, hai bătrâne, hai, Apărător al Patriei! Priviţi la el, doamnelor şi domnilor, e un model pentru întreaga Armată Britanică. Bucuros aş da o bancnotă de cincizeci de lire să pot fi şi eu un asemenea bărbat!

Treburile ajungând în asemenea stadiu, domnul George, după o scurtă gândire, a propus să meargă mai întâi el singur la camaradul său (cum îl numi), luând cu el pe domnişoara Flite. Domnul Bucket, fiind de acord, cei doi s-au dus spre capătul celălalt al Pavilionului, lăsându-ne pe noi stând sau şezând lângă o masă plină de puşti; domnul Bucket s-a folosit de această împrejurare ca să schimbe câteva vorbe fără însemnătate cu mine, întrebându-mă dacă mă tem de armele de foc, aşa cum se tem fetele în general, întrebându-l pe Richard dacă e bun ochitor, întrebându-l pe Phil Squod pe care dintre carabinele acelea o socoate el cea mai bună şi cât ar putea costa cumpărată direct din fabrică, spunându-i pe deasupra că e păcat că totdeauna îşi dă frâu liber firii, pentru că de la natură e om blând şi de treabă şi ar fi putut fi chiar femeie; şi reuşind astfel să se facă foarte plăcut nouă, tuturor.

După o vreme, ne-a însoţit până la capătul cel mai îndepărtat al Pavilionului, şi Richard şi cu mine ne pregăteam pe tăcute să plecăm, când domnul George veni să ne caute. El ne spuse că dacă nu avem nimic împotrivă ca să-i vedem camaradul, acesta ne-ar primi vizita cu multă plăcere. Abia îi ieşiseră vorbele astea din gură, când clopotul de la intrare sună şi tutorele îşi făcu apariţia „în eventualitatea”, după cum spuse el încetişor, „că ar fi în stare să facă un cât de neînsemnat lucru pentru o biată făptură implicată în aceeaşi nenorocire ca şi el”. Toţi patru ne-am întors împreună şi ne-am dus la locul în care se afla Gridley.

Era o cameră goală, despărţită de pavilion printr-un perete de lemn nevopsit. Cum paravanul acesta n-avea mai mult de opt sau zece picioare înălţime şi nu închidea decât laturile, nu şi plafonul, căpriorii acoperişului înalt al pavilionului se vedeau deasupra, precum şi luminatorul prin care privise în jos domnul Bucket. Soarele coborâse aproape să apună şi lumina lui roşie venea pe deasupra fără să mai ajungă până jos pe podea. Pe o canapea acoperită numai cu o pânză de sac, zăcea omul din Shropshire, îmbrăcat aproape cum l-am văzut ultima oară, dar atât de schimbat, încât la început n-am putut găsi nici-o asemănare între faţa lui, lipsită cu desăvârşire de culoare, şi cea pe care mi-o aminteam.

Încă mai scria în ascunzătoarea lui şi încă mai stăruia asupra nedreptăţilor şi suferinţelor sale, ceas după ceas. O masă şi câteva rafturi erau pline de manuscrise, de peniţe tocite şi de o amestecătură de tot felul de asemenea obiecte. Înduioşător şi foarte aproape unul de altul, el şi femeiuşcă cea nebună şedeau împreună de parcă ar fi fost singuri. Ea era aşezată pe un scaun, ţinându-i mâna într-ale ei, şi niciunul dintre noi nu ne-am apropiat.

Vocea i se stinsese şi, odată cu ea, şi înfăţişarea lui de altădată, şi puterea, şi mânia, şi forţa de a se împotrivi tuturor nedreptăţilor care până la urmă l-au doborât. Ca şi umbra ştearsă a unui obiect plin de formă şi culoare, ce nu-i decât o simplă proiectare a obiectului, aşa era şi el acuma numai umbra omului din Shropshire, cu care vorbisem altădată.

Ne salută, pe Richard şi pe mine, înclinându-şi capul, şi-i spuse tutorelui:

— Domnule Jarndyce, sunteţi foarte bun că aţi venit să mă vedeţi. Cred că nici n-am să mai fiu de văzut multă vreme. Sunt foarte mulţumit să vă pot strânge mâna, domnule. Sunteţi un om generos, mai presus de orice nedreptate, şi Dumnezeu mi-e martor cât de mult vă cinstesc.

Şi-au strâns mâinile cu căldură, iar tutorele i-a spus câteva cuvinte de îmbărbătare.

— S-ar putea să vi se pară ciudat, domnule, îi răspunse Gridley, că nu mi-ar fi fost pe plac să vă văd dacă acum ne-am fi întâlnit pentru întâia oară. Dar dumneavoastră ştiţi c-am dat o luptă, dumneavoastră ştiţi că m-am ridicat împotriva lor, a tuturor, numai cu o singură mână, dumneavoastră ştiţi că le-am turnat adevărul în faţă până la cel din urmă, că le-am spus ceea ce sunt şi ceea ce mi-au făcut, aşa că n-am nimic împotrivă că mă vedeţi acuma când nu mai sunt decât o ruină.

— Ai fost brav cu ei de nenumărate ori, îi răspunse tutorele.

— Am fost, domnule (cu o umbră de zâmbet). V-am spus ce se va întâmpla când voi înceta să mai fiu brav, şi acum priviţi aici! Uitaţi-vă la noi… Uitaţi-vă la noi!

Îşi trase mâna pe care domnişoara Flite i-o ţinea sub braţ, şi-o aduse şi pe ea ceva mai aproape.

— Cu asta se termină. Din toate vechile mele legături, din toate preocupările şi speranţele mele de altădată, din toată lumea vie şi moartă, e singurul suflet sărman ce vine la mine, firesc, iar eu sunt vrednic de el. Între noi doi există o legătură de mulţi ani de suferinţă şi e singura prietenie din toate pe care le-am avut pe faţa pământului, pe care înalta Curte n-a fărâmat-o.

— Primeşte-mi binecuvântarea, Gridley, zise domnişoara Flite, izbucnind în lacrimi. Primeşte-mi binecuvântarea!

— Mă mândream, crezând că ei n-au să poată să-mi zdrobească sufletul, domnule Jarndyce. Eram hotărât să nu-i las. Am crezut c-am să pot să-i învinuiesc că sunt nişte prefăcuţi, aşa cum de fapt sunt, până ce voi muri de cine ştie ce boală trupească. Dar m-au distrus. Nu ştiu cât timp le-a trebuit să mă distrugă. Îmi pare că m-am prăbuşit într-un ceas. Nădăjduiesc ca ei să nu ajungă niciodată să afle cum a fost. Trag speranţa ca toţi care sunteţi aici să-i faceţi să creadă că am murit înfruntându-i din toate puterile şi cu îndârjire, aşa cum am făcut atâţia ani de-a rândul.

Atunci, domnul Bucket, care şedea într-un colţ lângă uşă, încercă să-l consoleze cu bunătatea lui din fire, atâta cât fu în stare.

— Haide! Haide! Făcu el din colţul în care şedea. N-o apuca chiar aşa, pe calea asta, domnule Gridley. Ţi-ai pierdut doar un pic curajul. Uneori, cu toţii ne pierdem un pic curajul. Şi eu sunt la fel. Ţine-ţi firea, ţine-ţi firea! Ai să-ţi mai ieşi dumneata din sărite cu ei încă de multe ori, iar eu am să te mai ridic cu zeci de mandate, de-o fi să am noroc.

El dădu doar din cap că nu.

— Nu da din cap că nu, zise domnul Bucket. Spune că da; aşa mi-ar plăcea să te văd că faci. Vai, Domnul să te ţie în pază, numai de câte ori am avut noi de-a face! Nu te-am văzut eu de-atâtea ori la închisoarea datornicilor pentru că nu te-ai supus hotărârilor Curţii? N-am venit eu de zeci de ori după-amiaza la Curte, nu cu alt scop decât ca să te văd cum te repezeai ca un buldog la Lordul Preşedinte? Nu-ţi mai aduci aminte când ai început întâia oară să ameninţi avocaţii şi erai de două-trei ori pe săptămână în mare primejdie de-a fi închis? Întreab-o pe bătrânica de colo, totdeauna era de faţă. Ţine-ţi firea, domnule Gridley, ţine-ţi firea, domnule!

— Ce aveţi de gând să faceţi cu el? Întrebă George pe şoptite.

— Încă nu ştiu, răspunse Bucket tot încet. Apoi, reluându-şi vorbele de îmbărbătare, continuă cu o voce tare: Dumneata distrus, domnule Gridley? După ce m-ai dus de nas toate săptămânile astea din urmă şi m-ai silit să mă caţăr pe acoperiş aici, ca un motan, şi să vin să te vizitez ca doctor? Astea nu seamănă cu a fi distrus. Eu aş zice că nu! Uite, am să-ţi spun eu ce-ţi lipseşte, îţi lipseşte ceva care să te zguduie, ştii, să te ţină în formă, asta îţi lipseşte. Eşti obişnuit aşa şi nu poţi altfel. Nici eu nu pot. Foarte bine, atunci iată un mandat de aducere din partea domnului Tulkinghorn de la Lincoln's Inn, trimis prin vreo şase provincii după dumneata. Ce-ai zice să mergi cu mine, în baza mandatului, şi să-ţi mai descarci mânia în faţa judecătorilor? Asta ţi-ar face bine, te-ar înviora şi te-ar pregăti pentru o nouă încăierare cu Lordul Preşedinte. Să te dai bătut? Ei bine, mă uimeşte s-aud un om cu atâta energie ca dumneata să spună că se dă bătut. Nu trebuie să faci una ca asta. La înalta Curte, cu dumneata! Jumătate din hazul iarmarocului de-acolo ţi se datoreşte dumitale. George, ia dă-i o mână de ajutor domnului Gridley şi hai să vedem acum dacă nu-i va fi mai bine în picioare decât culcat.

— E tare slăbit, zise oşteanul în şoaptă.

— Da? Întrebă Bucket cu teamă. Nu vreau decât să-l ridicăm. Nu-mi place să văd o veche cunoştinţă că se dă bătut aşa. Are să se învioreze cel mai tare dacă-l pot face să se-nfurie puţin pe mine. Foarte bine de se lasă pe mine, la dreapta ori la stânga, după cum îi place. N-am ce pierde din asta.

Acoperişul răsună de ţipătul domnişoarei Flite care îmi stăruie încă în urechi.

— O! Nu, Gridley! Strigă ea când îl văzu prăbuşindu-se greu şi liniştit pe spate. Nu, fără să te binecuvântez! După atâţia ani!

Soarele apusese, lumina se furişase treptat de pe acoperiş, iar umbra se strecurase în sus. Dar pentru mine, umbra celor două făpturi, una în viaţă, iar cealaltă moartă, căzu mai greu asupra plecării lui Richard, decât întunericul celei mai întunecate nopţi. Şi, printre cuvintele sale de rămas bun, alte cuvinte pe care le auzisem îmi răsunau în urechi ca un ecou: „Din toate vechile mele legături, din toate preocupările şi speranţele mele de altădată, din toată lumea vie şi moartă, e singurul suflet sărman ce vine la mine, firesc, iar eu sunt vrednic de el. Între noi doi există o legătură de mulţi ani de suferinţă şi e singura prietenie din toate pe care le-am avut pe faţa pământului, pe care înalta Curte n-a fărâmat-o!