Doamna Snagsby vede tot

În Imobilul Cook din strada Cursitor e nelinişte. Bănuieli.

Sumbre se ascund în regiunea asta paşnică. Toţi locatarii imobilului se află în obişnuita lor stare de spirit, Anici mai bună, nici mai rea, dar domnul Snagsby e schimbat şi nevestica lui o ştie.

Pentru că la carul de atac din imaginaţia domnului Snagsby, Tom-all-Alone's şi Lincoln's Inn, perechea de cai de curse nărăvaşi stăruie să se înhame permanent, iar domnul Bucket e cel ce-i mână, şi ca pasageri, iată-l pe Jo şi pe domnul Tulkinghorn; iar echipajul acesta întreg goneşte nebuneşte prin prăvălia librarului, cu o iuţeală halucinantă, cât e ziua de lungă. Chiar şi în bucătărioara din faţă, unde familia mănâncă de obicei, s-aude cum duruie pe masa de mâncare într-o goană, de iese fumul din ei tocmai când domnul Snagsby se opreşte din tăiatul primei felii a butului de berbec fript, cu cartofi, şi rămâne cu ochii ţintă pe peretele bucătăriei.

Domnul Snagsby nu poate înţelege ce legătură are el cu toată afacerea asta. Ceva e în neregulă pe undeva, dar care-i acel ceva, ce se poate întâmpla, cui, când şi din care parte negândită şi neauzită, iată, asta e încurcătura vieţii sale. Impresiile îndepărtate pe care le păstra despre mantii şi diademe, stele şi decoraţii ce străluceau sub pătura de praf din birourile domnului Tulkinghorn, veneraţia pe care o purta tainelor asupra cărora hotărăşte acest client al său, cel mai bun şi cel mai apropiat dintre toţi, şi căruia toate instanţele judecătoreşti şi toţi de la înalta Curte şi toată vecinătatea legală, într-un comun acord, îi ştiu de frică, amintirea-i stăruitoare despre domnul Bucket, inspectorul de poliţie, cu degetul său arătător şi felul confidenţial cu neputinţă de evitat sau refuzat, toate îl fac să creadă neabătut că e complice la o oarecare taină primejdioasă, fără să ştie ce anume. Şi, din cauza ciudăţeniei înspăimântătoare a situaţiei, în fiecare ceas al vieţii sale de fiecare zi, la orice deschidere de uşă a prăvăliei, la orice tras de clopoţel, la orice intrare de curier, la orice înmânare de scrisori, taina poate fi dată în vileag, se poate declanşa, exploda şi arunca în aer… Numai domnul Bucket ştie pe cine.

Din ce pricină, oare, ori de câte ori un necunoscut intră în prăvălie (aşa cum mulţi necunoscuţi obişnuiesc) şi zice: „Domnul Snagsby e acasă? „ sau alte vorbe la fel de nevinovate, inima domnului Snagsby bate tare în pieptul vinovat. Atât de tare pătimeşte de asemenea întrebări, încât, atunci când sunt puse de băieţi, se răzbună trăgându-i de urechi pe deasupra tejghelei, întrebând javrele acelea ce poftesc de la el şi de ce nu spun dintr-odată ce au de spus? Mulţi oameni imposibili, precum şi băieţi, se încăpăţânează să-l viziteze pe domnul Snagsby în somn, şi-l înspăimântă cu nişte întrebări inexplicabile, încât adeseori, când cocoşul de la mica lăp tărie din strada Cursitor izbucneşte pe neaşteptate în felul său obişnuit şi absurd de-a vesti dimineaţa, domnul Snagsby se găseşte în plin coşmar, cu nevestica sa zgâlţâindu-l şi zicându-i: „Ce se-ntâmplă cu omul meu?”

Dar în încurcăturile pe care le are, nevestica lui nu-i un articol de neglijat. Ştiindu-se că totdeauna are secrete faţă de ea, că în orice împrejurare trebuie să ascundă şi să ţină cu dinţii încasările de bani pe care ascuţimea ei e oricând gata să i le stoarcă, toate-i dau domnului Snagsby, atunci când se află în faţa dinţilor ei, mult din aerul unui câine care, având a ascunde ceva de stăpânul său, se uită oriunde, numai să nu-i întâlnească privirile.

Asemenea felurite semne şi mărturii, urmărite de nevestică, nu rămân fără efect asupra ei. O silesc să spună: „Snagsby are ceva pe suflet!”. Şi astfel bănuiala se strecoară în Imobilul Cook din strada Cursitor. De la bănuială la temere, drumul i se pare doamnei la fel de firesc şi scurt ca acela de la Imobilul Cook până la înalta Curte. Şi astfel temerea se strecoară în Imobilul Cook din strada Cursitor. O dată acolo (unde se şi pune pe lucru pândind în juru-i), începe a meşteri cu râvnă şi dibăcie în pieptul doamnei Snagsby… Îndemnând-o să cerceteze noaptea buzunarele domnului Snagsby, să controleze în taină prin condici şi registre, să scotocească până şi în sertare şi în casa de fier, să pândească pe la ferestre, să asculte în dosul uşilor şi să adune la un loc una şi alta, dar toate pe dos.

Doamna Snagsby e necontenit cu ochii în patru, iar casa a ajuns ca bântuită de stafii, cu scânduri care scârţâie şi cu veşminte care foşnesc. Ucenicii gândesc că, poate, cineva trebuie să fi fost omorât acolo, în timpurile de demult. Guşter mai păstrează nişte resturi învălmăşite dintr-o poveste (adunate la Tooting, unde le găsise amestecate cu zvonurile ce umblau printre orfani), cum că acolo ar fi îngropaţi bani sub pivniţă, păziţi de un bătrân cu barbă albă, care nu poate ieşi afară de şapte mii de ani, pentru că a spus Tatăl Nostru de la coadă la cap.

„Cine e Nimrod?”, se întreabă neîncetat doamna Snagsby. Cine e doamna aceea… Creatura aceea? Şi cine-i băiatul acela? Acuma, dat fiind că Nimrod e mort, ca şi vestitul şi puternicul vânător din Biblie, cu al cărui nume doamna Snagsby l-a confundat, şi cum doamna aceea nu e de găsit, soţia librarului îşi îndreaptă ochiul minţii, pentru moment, cu înzecită vigilenţă înspre băiat. Şi cine, se întreabă doamna Snagsby, pentru a mia una oară, e băiatul acela? Cine-i el?… Şi iată că deodată doamnei Snagsby îi vine o inspiraţie.

Băiatul nu are nici un pic de respect faţă de domnul Chadband. Nu (bineînţeles), şi nici n-are să aibă, fără nici-o îndoială. E firesc să n-aibă, ţinând seamă de lumea stricată în care trăieşte. A fost chemat, ba, domnul Chadband i-a dat chiar întâlnire… Ce, doar doamna Snagsby a auzit chiar cu urechile ei!… Să se întoarcă, şi i s-a spus unde trebuie să vină şi să fie îndrumat de domnul Chadband, dar el n-a mai venit! De ce oare n-a mai venit? Pentru că i s-a spus să nu vină. Cine i-a spus să nu vină? Cine? Ha, ha! Doamna Snagsby vede în sfârşit tot.

Dar din fericire (şi doamna Snagsby clătină din cap şi zâmbi înţepată), băiatul a fost întâlnit de domnul Chadband ieri pe stradă. Şi băiatul, fiindcă oferă un subiect pe care domnul Chadband doreşte să-l folosească spre desfătarea spirituală a unei congregaţii selecte, a fost înşfăcat de domnul Chadband şi ameninţat că va fi dat pe mâna poliţiei, dacă nu-i arată domnului pastor unde trăieşte şi dacă nu înţelege să-şi îndeplinească făgăduiala că vine la Imobilul Cook mâine seară… „mâine-seară”, repetă doamna Snagsby, pur şi simplu ca să dea importanţă faptului (şi iarăşi zâmbi înţepată şi iarăşi clătină din cap la fel de înţepată) şi mâine seară doamna Snagsby va fi cu ochii pe el şi cu ochii încă pe cineva şi, vai! Poţi dumneata să cutreieri multă vreme pe cărările-ţi tainice (face doamna Snagsby cu trufie şi dispreţ), dar pe Mine nu mă poţi prosti.

Doamna Snagsby nu bate darabana ca să audă şi urechile altora, ci-şi făureşte planul în linişte şi nu-şi dă taina în vileag. Vine şi ziua de mâine, vin şi pregătirile apetisante pentru Fabrica de untură, vine şi seara. Vine şi domnul Snagsby cu haina-i neagră, vin şi Chadbandii, vin şi ucenicii împreună cu Guşter ca să fie lămuriţi, dar numai când nava ghiftuită e sătulă, vine în sfârşit şi Jo, individul cel foarte, foarte încăpăţânat, pe care domnul Chadband trebuie să-l aducă pe calea cea dreaptă; vine cu capul plecat, cu pasul lui şovăielnic dând când înainte, când înapoi, când la dreapta, când la stânga, ţinând în mâna sa plină de noroi bucăţica de căciulă pe care o smulge de parc-ar fi cine ştie ce pasăre năpârlită pe care-a prins-o şi o curăţă de pene înainte de a o mânca crudă.

Doamna Snagsby îşi înşurubează căutătura vigilentă în Jo, pe când e adus în salonaş de Guşter. Jo se uită la domnul Snagsby în clipa în care pătrunde înăuntru. „Aha! De ce s-o fi uitând la domnul Snagsby?”. Domnul Snagsby se uită şi el la Jo! De ce-or fi făcând el asta, aşa încât doamna Snagsby să nu vadă? De ce-o fi schimbat ei câte-o privire, de ce s-o fi fâstâcit domnul Snagsby şi de ce-o fi tuşit cu semnal în dosul mâinii? E limpede ca lumina zilei că domnul Snagsby e tatăl băietanului ăstuia.

— Pace vouă, prieteni, face Chadband, ridicându-se şi ştergându-şi sudoarea grasă de pe faţa sa venerabilă. Pace nouă! De ce nouă, prieteni? Pentru că, urmează cu zâmbetul lui unsuros, nu poate fi împotriva noastră, pentru că trebuie să fie cu noi, pentru că pacea nu înăspreşte, pentru că ea îndulceşte, pentru că ea nu se ia la luptă ca şoimul, ci vine în casa noastră ca porumbelul. De aceea, prieteni, pace nouă! Hai, băiete, vino aici în faţă!

Întinzându-şi laba fleşcăită, domnul Chadband şi-o lasă să cadă pe braţul lui Jo şi chibzuieşte unde să-l aşeze. Jo, foarte îngrijorat de intenţiile venerabilului său prieten şi nicidecum convins că n-are să i se facă vreun rău sau n-are să i se joace vreun renghi, mormăie:

— Dă-mi pace. Doar nu ţi-am făcut nimic. Lasă-mă-n pace!

— Nu, tinere dragă, răspunde Chadband cu blândeţe. N-am să te las în pace. Şi de ce? Pentru că sunt plugar, pentru că sunt muncitor, sunt salahor, pentru că mi-ai fost predat şi în mâinile mele ai devenit o sculă de preţ. Prieteni, fie-mi îngăduit să folosesc asemenea sculă în aşa fel, încât s-o tocesc în folosul vostru, spre binele vostru, pentru câştigul vostru, pentru bunăstarea voastră, pentru îmbogăţirea voastră! Tinere dragă, aşază-te pe scaunul ăsta!

Jo, stăpânit parcă de gândul că venerabilul gentilom vrea să-l tundă, îşi apără capul cu amândouă mâinile şi este adus cu multă greutate într-o poziţie cuviincioasă, el făcând tot ce-i cu putinţă ca să se opună.

Când în sfârşit este aşezat ca un manechin, domnul Chadband se retrage în dosul mesei, îşi ridică în sus laba de urs şi zice:

— Prieteni!

Acesta-i semnalul pentru ca întreaga asistenţă să se aşeze. Ucenicii chicotesc pe înfundate şi se-nghiontesc. Guşter cade într-o stare de absenţă, cu privirea dusă, un amestec de admiraţie buimacă pentru domnul Chadband şi de milă pentru surghiunitul fără de nici un prieten, al cărui destin o înduioşează puternic. Doamna Snagsby îşi aranjează în tăcere bateriile de atac. Doamna Chadband îşi potriveşte o căutătură severă, lângă foc, şi-şi încălzeşte genunchii, găsind că asemenea senzaţie e potrivită pentru primirea sermonului.

Se întâmplă ca domnul Chadband să aibă un obicei de amvon când predică, anume de a-şi pironi privirea numai asupra unui oarecare membru din congregaţie şi de a-şi argumenta gras punctele de vedere, adresându-se numai persoanei respective care, se înţelege, e de aşteptat să fie atât de emoţionată, încât să lase să-i scape un mormăit ocazional, un geamăt, un suspin sau altă exprimare sonoră a tulburării lăuntrice, care exprimare a tulburării lăuntrice, fiind imitată de câteva doamne vârstnice din strana alăturată, şi astfel transmisă ca-n jocul „de-a gajurile” într-un cerc prezent de păcătoşi mai incendiari, are funcţia aplauzelor din Parlament şi pune vaporii domnului Chadband sub presiune. Pur şi simplu în virtutea obiceiului, domnul Chadband, rostind cuvântul „Prieteni! „ şi-a pironit ochii asupra domnului Snagsby şi porneşte să facă din nefericitul librar, şi-aşa destul de năucit, destinatarul direct al predicii sale.

— Avem aici între noi, prieteni, începe domnul Chadband, un necredincios, un păgân, un locatar din cocioabele de pe strada Tom-all-Alone's, un pribeag de pe faţa pământului. Avem aici între noi (şi domnul Chadband, subliniind ideea cu unghia murdară de la degetul arătător, acordă domnului Snagsby un zâmbet unsuros, vrând să spună că peste puţin îl pune la pământ c-un argument, dacă până atunci încă nu-l va fi făcut praf), avem între noi un frate, un băiat. Lipsit de părinţi, lipsit de rubedenii, lipsit de turme şi cirezi, lipsit de aur şi argint şi de pietre nestemate. Dar, să vedem, prieteni, de ce zic eu că e lipsit de asemenea avuturi? De ce? Oare de ce?

Domnul Chadband formulează întrebarea domnului Snagsby, ca şi cum i-ar fi propus o ghicitoare cu totul nouă, foarte ingenioasă şi valoroasă şi l-ar ruga din răsputeri să nu se dea bătut.

Domnul Snagsby, foarte tulburat de căutătura misterioasă pe care i-o aruncă chiar acum nevestica lui, tocmai în clipa în care domnul Chadband rostea vorbele „lipsit de părinţi”, se lăsă ademenit să răspundă sfios:

— Zău că nu ştiu, domnule.

La care întrerupere, doamna Chadband îl fulgeră cu privirea, iar doamna Snagsby exclamă:

— Nu ţi-e ruşine?!

— Aud un glas, zice Chadband, e oare un glas stins, prieteni? Mă tem că nu, cu toate că bucuros aş fi tras nădejde să fie aşa…

— Ah… H! Face doamna Snagsby.

— Un glas ce zice: „nu ştiu”. Atunci am să vă spun eu de ce. Zic eu, fratele nostru, aci de faţă printre noi, e lipsit de părinţi, lipsit de rubedenii, lipsit de turme şi cirezi, lipsit de aur şi de argint şi de pietre nestemate, fiindcă e lipsit de lumina ce străluce asupra unora dintre noi. Ce-i cu lumina aceea? Ce-i cu ea? Vă întreb eu, ce-i lumina aceea?

Domnul Chadband îşi trage capul îndărăt şi face o pauză, dar domnul Snagsby nu se mai lasă ademenit ca să fie iarăşi făcut praf. Domnul Chadband, aplecându-se înainte, peste masă, pătrunde drept în domnul Snagsby cu cele ce urmează, repezindu-şi spre el unghia degetului mare despre care am pomenit mai sus.

— Este, glăsuieşte domnul Chadband, raza razelor, soarele sorilor, luna lunilor, steaua stelelor. Este lumina Adevărului.

Domnul Chadband se trage iarăşi îndărăt şi priveşte triumfător la domnul Snagsby, ca şi cum tare ar vrea să ştie ce mai are de zis.

— A Adevărului, zice domnul Chadband, repezindu-se iarăşi în domnul Snagsby. Să nu-mi spui mie că nu-i astrul aştrilor. Că eu am să-ţi spun: ba e. Am să-ţi spun de un milion de ori că e. Da, e! Vă zic eu vouă că aşa am hotărât eu, fie că vă place sau nu; ba, chiar cu cât mai puţin vă place, cu atât mai tare am s-o susţin. Am s-o trâmbiţez sus şi tare! Vă zic eu vouă că de vă veţi ridica împotrivă, vă veţi prăbuşi şi veţi fi zdrobiţi, veţi fi fărâmaţi, veţi fi striviţi, făcuţi una cu pământul. Efectul de moment al unui asemenea avânt oratoric, mult admirat de discipolii domnului Chadband pentru puterea-i cuprinzătoare, nu numai că l-a adus pe domnul Chadband într-un neplăcut hal de înfierbântare, dar l-a înfăţişat pe nevinovatul domn Snagsby într-o lumină de duşman îndârjit al virtuţii, cu cap de plumb şi inimă de piatră, încât nenorocitul de negustor se vede mai zăpăcit ca înainte şi se află într-o stare foarte înaintată de deznădejde şi într-o situaţie critică, în momentul când domnul Chadband, întâmplător, îi dă lovitura de graţie.

— Prieteni, reîncepe el, după ce s-a şters o bucată de vreme cu batista pe capul său gras, care fumegă în asemenea hal, încât pare că batista o să-i ia foc, aşa de tare iese aburul din ea după fiecare tamponare, prieteni, ca să urmăm subiectul, pe care ne trudim cu modestele noastre daruri să-l desăvârşim, hai să cercetăm într-un adevărat spirit de dragoste, ce este acel Adevăr la care m-am referit. Pentru că, tinerii mei prieteni (adresându-se pe neaşteptate ucenicilor şi lui Guşter spre nedumerirea lor), dacă doctorul îmi spune mie că untul de ricin şi calomelul îmi fac bine, se cuvine, bineînţeles, să întreb ce e calomelul şi ce e untul de ricin. E firesc să doresc să ştiu ce-i cu ele, mai înainte de a-mi administra o doză dintr-unul sau câte-o doză din ambele. Ei, bine, tinerii mei Prieteni, atunci ce-i acela Adevăr? Mai întâi de toate, într-un spirit de dragoste, care-i soiul cel mai obişnuit de Adevăr? Cel în costum de lucru, în portul de fiecare zi, tinerii mei prieteni? E înşelăciunea? (Un „Ah-h!” din partea doamnei Snagsby).

— E asuprirea?

(O negare înfiorată de la doamna Snagsby).

— E restricţia?

(O clătinare din cap că „nu”, de la doamna Snagsby… Foarte lungă şi foarte energică).

— Nu, prieteni, nu-i niciuna din astea. Niciunul dintre numele acestora nu-i aparţine. Când tânărul nostru păgân, acuma printre noi… Care acum a adormit, prieteni, purtând pecetea nepăsării şi a pierzaniei pe pleoapele sale; dar lăsaţi-l, nu-l deşteptaţi, căci aşa se cuvine ca eu să trebuiască să mă lupt, să combat, să mă războiesc şi să înving pentru binele lui… Când acest înrăit păgân ne-a spus povestea aceea, o născocire trasă de păr, despre o lady şi despre o liră sterlină, ăsta-i Adevărul? Nu. Sau, dacă a fost în parte, asta înseamnă că-i totul de tot? Nu, prieteni, nu!

Dacă domnul Snagsby ar putea înfrunta privirea nevesticii sale, când îi pătrunde prin ochi ferestrele sufletului său, ca să-i cotrobăiască prin întreaga făptură, ar fi alt om decât acela ce-i. Dar el se-nchirceşte de frică şi se pierde cu firea.

— Or, tinerii mei amici, face Chadband, coborând la nivelul înţelegerii lor, printr-o tare plictisitoare demonstraţie de cât de lungă cale face el în jos pentru un asemenea scop, şi însoţindu-şi explicaţia cu râsul lui unsuros şi resemnat, dacă stăpânul casei acesteia ar fi să se ducă în oraş şi acolo să vadă un ţipar, şi apoi de-ar fi să se-ntoarcă acasă şi să cheme la el pe stăpâna casei şi să-i spună: „Sarah, bucură-te cu mine pentru c-am văzut un elefant!”. Asta ar fi Adevărul?

Doamna Snagsby lăcrimează.

— Sau, hai să zicem, tinerii mei prieteni, c-a văzut un elefant, şi, înapoindu-se, ar zice: „Auzi tu, târgul e pustiu, n-am văzut decât un ţipar”, ar fi ăsta Adevărul?

Doamna Snagsby plânge cu sughiţuri.

— Sau, să ne-nchipuim, tinerii mei prieteni, urmează Chadband încurajat de suspine, că părinţii nelegitimi ai acestui păgân ce moţăie, fiindcă nu mai încape îndoială, tinerii mei amici, ce părinţi a avut el, după ce l-au aruncat pe drumuri, pradă lupilor, şi vulturilor, şi câinilor sălbatici, şi puilor de gazele, şi şerpilor, s-ar întoarce la locuinţele lor ca să-şi vadă de lulele şi ulcele, şi de cântări, şi de dănţuiri, şi de licori, şi de cărnuri de vită de la măcelar, şi de orătăniile din curte, ar putea carevasăzică să fie ăsta Adevărul?

Doamna Snagsby răspunde lăsându-se pradă spasmelor, nu o pradă fără să se împotrivească, ci cu ţipete şi sfâşieri, aşa încât Imobilul Cook răsună de strigătele ei. În sfârşit, căzând în catalepsie, trebuie să fie cărată sus pe scara îngustă, ca un pian cu coadă. După o suferinţă de nedescris, ce-a cauzat o consternare de neînchipuit, s-a adus la cunoştinţă prin ştafetele din camera de dormit că a fost eliberată de suferinţă, fiind totuşi tare slăbită; în care stare de lucruri, domnul Snagsby, călcat şi strivit de mutarea pianului şi teribil de sfios şi istovit, se încumetă să iasă de după uşa salonului.

În tot acest timp, Jo a stat în picioare pe locul unde s-a deşteptat, întruna ciupindu-şi căciula şi vârând în gură bucăţile de blană. Apoi le stupeşte afară din gură plin de remuşcare, pentru că simte că-i în firea lui să fie un ticălos incorigibil şi la ce bun să încerce să stea treaz, de vreme ce niciodată el n-are să ştie nimic.

Cu toate acestea, Jo, există o poveste atât de interesantă şi atât de tulburătoare, chiar pentru suflete atât de sălbatice ca al tău, istorisind fapte petrecute pe faţa pământului între oameni de rând, şi dacă toţi Chadbandii, trăgându-se la o parte din lumină, ţi-ar arăta-o cu respectul cuvenit şi-ar lăsa-o necorectată, şi-ar considera-o destul de elocventă, fără nici un ajutor din partea lor… Povestea aceea te-ar putea ţine treaz şi tu ai putea trage învăţăminte din ea!

Dar Jo n-a auzit în viaţa lui de-asemenea carte. Comentatorii ei şi venerabilul Chadband pentru el sunt totuna, atâta doar că pe venerabilul Chadband îl cunoaşte şi mai curând ar fugi de el cale de-un ceas, decât să-l asculte cinci minute. „La ce bun să mai aştept eu aici? Îşi zice Jo. Dom' Snagsby nu-i pe cale să-mi spună ceva în seara asta”.

Şi coboară, ţârâindu-şi picioarele.

Dar jos, la trepte, se află milostiva Guşter, ţinându-se de balustrada scării de la bucătărie şi luptând c-un leşin, până acuma încă problematic, provocat de ţipetele doamnei Snagsby. Are să-şi dăruiască propria cină, pâine şi brânză, lui Jo, cu care îşi ia inima în dinţi să schimbe o vorbă, două.

— Iată ceva de mâncare, sărman băiat, zice Guşter.

— Mulţumim, 'mnă, răspunde Jo.

— Ţi-e foame?

— Şi încă cum! Răspunde Jo.

— Ce s-au făcut taică-tău şi maică-ta, hm?

Jo se opreşte cu îmbucătura în gură şi priveşte împietrit. Pentru că orfana aceea, de sub ocrotirea sfântului creştin al cărui lăcaş veşnic se află la Tooting, l-a bătut uşurel cu mâna pe umăr, şi-i pentru întâia oară în viaţa lui că o mână cumsecade s-a aşezat în felul ăsta asupra lui.

— N-am ştiut niciodată nimic de ei, răspunde Jo.

— Nici eu de-ai mei, plânge Guşter. Încearcă să înăbuşe semnele prielnice unui leşin, când se pare că intră în panică de ceva şi dispare în jos pe scară.

— Jo, şopteşte librarul încetişor, pe când băiatul şovăie pe-o treaptă.

— Aici sunt, domnule Snagsby!

— Nu ştiam c-ai plecat… Uite încă o jumate de coroană, Jo. Foarte bine ai făcut că n-ai spus nimic despre doamna din seara trecută, când am fost împreună. S-ar fi iscat scandal. Ştii, nu poţi să ai niciodată pace destulă, Jo.

— O iau din loc, meştere! Şi aşa, noapte bună.

O umbră fantomatică, înzorzonată şi cu bonetă de noapte pe cap, l-a urmat pe librar până la camera din care ieşise şi s-a strecurat apoi pe scară în sus. Şi de-aci înainte, domnul Snagsby începe să fie însoţit, oriunde s-ar duce, de încă o umbră decât cea a lui, aproape la fel de statornică, aproape la fel de modestă. Şi în orice climat tainic s-ar strecura umbra sa, toţi cei amestecaţi în taina lui să se păzească! Fiindcă vigilenţa doamnei Snagsby e şi ea acolo… Trup din trupul lui, carne din carnea lui, umbră din umbra lui.26