Povestirea Estherei

ne-adăpostiserăm, dar fără să ne uităm înăuntru, ca să vorbim cu soţia portarului; dar n-am mai văzut nici urmă de lady Dedlock, afară doar de duminica la biserică. La Chesney Wold veniseră musafiri şi cu toate că mai multe chipuri frumoase o înconjurau, chipul ei şi-a păstrat acelaşi farmec asupra mea ca la început. Nu prea ştiu bine nici acum dacă era dureros sau plăcut; dacă mă simţeam atrasă către ea, sau dacă mă făcea să mă feresc de ea. Cred că o admiram cu un soi de frică şi ştiu că în faţa ei gândurile mă purtau totdeauna îndărăt, aşa cum mă purtaseră şi prima oară, către timpul acela îndepărtat al vieţii mele.

E-am întors acasă de la domnul Boythorn, după şase săptămâni încântătoare. Ne plimbam adeseori în parc şi prin crânguri şi uneori treceam prin faţa lojei unde îmi închipuiam de multe ori în duminicile acelea că pe cât de ciudată era doamna asta pentru mine, pe atât eram şi eu pentru ea… Vreau să spun că-i tulburam gândurile, aşa cum şi ea mi le înrâurea pe ale mele, numai că într-alt fel. Dar când pe furiş îi aruncam o privire şi o vedeam atât de calmă, atât de distantă şi de inaccesibilă, îmi dădeam seama că presupunerea mea nu era decât o slăbiciune prostească. Într-adevăr, am simţit că toată starea mea sufletească în legătură cu ea vădea slăbiciune şi nesocotinţă, şi m-am mustrat cât am putut de tare.

Dar o întâmplare ce s-a ivit înainte de a părăsi casa domnului Boythorn socot c-ar fi mai bine s-o povestesc acum.

Mă plimbam prin grădină cu Ada, când mi s-a spus că cineva doreşte să mă vadă. Ducându-mă în camera unde luam micul dejun şi în care eram aşteptată de persoana aceea, am văzut că nu era altcineva decât franţuzoaica aceea care-şi scosese încălţările şi mersese cu picioarele goale prin iarba udă în ziua când tunase şi fulgerase.

— Domnişoară, a început ea, uitându-se la mine ţintă cu privirile-i jucăuşe, dar altfel având o înfăţişare plăcută şi vorbind nici cu îndrăzneală, nici cu slugărnicie; mi-am îngăduit o mare cutezanţă venind aici, dar dumneavoastră ştiţi s-o iertaţi, fiind atât de îngăduitoare, domnişoară.

— Nu-i nevoie de scuze, i-am răspuns eu, dacă doriţi să staţi de vorbă cu mine.

— Asta-i dorinţa mea, domnişoară. Mii de mulţumiri pentru îngăduinţă. Îmi daţi voie să vorbesc, nu-i aşa? A urmat ea repede şi firesc.

— Desigur, am răspuns.

— Domnişoară, sunteţi atât de bună! Ascultaţi atunci, vă rog. Am plecat de la lady Dedlock. Nu ne-am putut înţelege. Domnia Sa e atât de mândră, prea mândră. Iertaţi-mă! Domnişoară, aveţi dreptate! (Agerimea ei a anticipat ceea ce aş fi putut zice, dar ceea ce totuşi am gândit numai). Nu se cuvine să vin aici ca să mă plâng de lady Dedlock. Dar menţin ceea ce am spus că e atât de mândră, prea mândră. N-am să spun nici un cuvânt mai mult. Toată lumea ştie asta.

— Continuaţi, vă rog, am îndemnat-o eu.

— Bineînţeles, domnişoară, vă sunt recunoscătoare pentru politeţea dumneavoastră. Domnişoară, am o dorinţă nemaiînchipuită de a-mi găsi un serviciu la o tânără doamnă bună, desăvârşită şi frumoasă. Dumneavoastră sunteţi bună, desăvârşită şi frumoasă ca un înger. Oh! De-aş putea avea cinstea de a vă sluji!

— Îmi pare rău, am început eu.

— Nu mă îndepărtaţi aşa de repede, domnişoară! Urmă cu o încruntare involuntară a frumoaselor ei sprâncene negre. Lăsaţi-mă să nădăjduiesc o clipă! Domnişoară, eu ştiu că un asemenea serviciu va fi mai modest decât cel pe care l-am părăsit. Fie! Dar doresc asta! Ştiu că asemenea serviciu va fi mai puţin distins decât cel pe care l-am părăsit. Fie! Dar şi pe asta o doresc. Ştiu că voi câştiga mai puţin ca simbrie aici. Bine. Sunt mulţumită aşa.

— Vă încredinţez, i-am răspuns eu, foarte stânjenită la simplul gând de a avea asemenea slujitoare, eu nu ţin slujnică deloc…

— Ah! Domnişoară, dar de ce nu? De ce nu, când puteţi avea una atât de devotată Domniei Voastre? Care ar fi încântată să vă slujească, care v-ar fi atât de sinceră, de zeloasă, de credincioasă de dimineaţă până seara! Domnişoară, doresc din tot sufletul să vă slujesc. Nu vorbiţi de bani acum. Luaţi-mă aşa cum sunt. Pe nimic!

Era atât de ciudat de stăruitoare, încât m-am tras îndărăt aproape înfricoşată de ea. Fără să pară că a băgat de seamă, în zelul ei, a venit încă mai aproape de mine, vorbind repede, cu vocea coborâtă, dar cu toate acestea purtându-se mereu cu o anumită graţie şi bună cuviinţă.

— Domnişoară, eu mă trag din ţinuturile Sudului, unde suntem iuţi şi unde iubim şi urâm din toată puterea. Lady Dedlock era prea mândră pentru mine şi eu eram prea semeaţă pentru ea. E lucru făcut… Trecut… Isprăvit! Primiţi-mă ca slujnică şi am să vă slujesc bine. Am să fac mai mult pentru dumneavoastră decât vă închipuiţi acum. Nu ziceţi nu, domnişoară. Am să fac… N-are importanţă, îmi voi da toată silinţa cu putinţă, în toate cele. Dacă mă primiţi în slujbă, n-are să vă pară rău. Domnişoară, n-are să vă pară rău şi eu am să vă slujesc bine. Nici nu ştiţi cât de bine!

Aşa cum sta şi privea la mine, pe măsură ce eu îi explicam neputinţa de a o angaja (fără să mă gândesc că ar fi nevoie să-i şi spun cât de puţin doream să fac aşa ceva), pe faţa ei s-a ivit ca o forţă sumbră, ce părea că-mi pune sub ochi femeia de pe străzile Parisului, de sub regimul Teroarei. M-a ascultat până am terminat, fără să mă întrerupă, şi atunci cu accentul ei plăcut şi cu cea mai dulce voce îmi spuse:

— Ei, domnişoară, văd că am primit răspuns! Îmi pare rău că-i aşa. Va trebui să merg în altă parte şi să caut ceea ce n-am găsit aici. Veţi avea bunăvoinţa de a-mi îngădui să vă sărut mâna?

Pe când îmi lua mâna, s-a uitat la mine cu mai multă atenţie şi, în scurta ei atingere, păru că îşi înseamnă fiecare vână.

— Mă tem că v-am uimit în ziua aceea cu ploaia torenţială, domnişoară! Zise ea cu un ton curtenitor.

I-am mărturisit că ne uimise pe toţi.

— Am făcut un jurământ, urmă zâmbind, şi am dorit să mi-l imprim în minte, ca să-l pot ţine cu credinţă. Şi-l voi ţine. Adio, domnişoară!

Şi astfel s-a încheiat sfatul nostru, de care am fost tare bucuroasă că a luat sfârşit. Presupun că a părăsit satul, pentru că n-am mai văzut-o şi nimic nu s-a mai ivit ca să ne tulbure plăcerile unei veri liniştite, până ce s-au scurs şase săptămâni, după care ne-am întors acasă, aşa cum tocmai începusem să spun.

Pe atunci, şi încă foarte multe săptămâni după aceea, Richard ne vizita regulat. Pe lângă faptul că venea sâmbătă sau duminică şi rămânea cu noi până luni dimineaţa, uneori venea călare pe neaşteptate şi petrecea seara cu noi şi pleca înapoi a doua zi, tot călare. Era la fel de vioi ca totdeauna şi ne spunea că e foarte muncitor. Dar eu nu eram cu sufletul împăcat în privinţa lui. Îmi părea că truda sa era greşit îndrumată şi nu puteam crede că duce la altceva decât la crearea unor sp eranţe deşarte în legătură cu procesul, cauza blestemată a atâtor necazuri şi pagube. Ne spunea că a pătruns acum în miezul misterului aceluia, în fine, şi nimic nu putea fi mai evident decât că testamentul, potrivit căruia el şi Ada aveau să ia nu ştiu câte mii de lire, trebuia să fie în sfârşit confirmat, dacă a mai rămas vreun simţ al justiţiei la înalta Curte, vai, dar cât de mare îmi suna în urechi acel „dacă”, şi că asemenea fericită concluzie nu mai poate întârzia prea mult. Îşi dovedise lui însuşi cele de mai sus prin toate argumentele obositoare pe care le citise în asemenea materie şi fiecare dintre ele îl cufunda mai tare în pasiunea-i necugetată, începuse chiar să dea târcoale pe la înalta Curte. Ne povestea cum o vedea acolo zilnic pe domnişoara Flite, cum vorbeau împreună şi cum îi făcea mici servicii şi cum, în timp ce râdea de ea, o compătimea din toată inima. Dar niciodată nu s-a gândit… Niciodată, bietul, scumpul şi roşcovanul meu Richard, în stare de atâta fericire atunci şi cu asemenea lucruri bune în faţa lui… Ce înlănţuire fatală se cimenta între tinereţea lui proaspătă şi vârsta ei ofilită, între speranţele lui neîncătuşate şi păsărelele ei din cuşcă, şi mansarda ei înfometată, şi mintea ei rătăcită.

Ada îl iubea prea mult ca să nu se încreadă în tot ce zicea sau făcea el, iar tutorele, cu toate că adeseori se plângea de vântul din răsărit şi citea mai mult decât de obicei în Odaia Cârtitului, păstra o tăcere desăvârşită asupra subiectului. Aşa că m-am gândit ca într-o zi, când m-oi duce la Londra, să mă întâlnesc cu Caddy Jellyby, fiindcă mă poftise, să-l rog pe Richard să mă aştepte la staţia diligenţelor ca să putem sta de vorbă puţin. L-am găsit acolo când am sosit, şi am pornit-o pe jos cu el, braţ la braţ.

— Ei, Richard, am zis eu, de îndată ce am putut fi serioasă cu el, ai început să te simţi mai hotărât acum?

— O, da, draga mea! Răspunse Richard. Îmi merge destul de bine.

— Dar eşti hotărât?

— Ce vrei să spui cu hotărât? M-a întrebat Richard, cu râsul lui luminos.

— Hotărât pentru profesia de jurist, am răspuns eu.

— O, definitiv, răspunse Richard. Îmi merge destul de bine.

— Asta mi-ai mai spus-o şi înainte, dragul meu Richard.

— Şi nu crezi că-i un răspuns, nu? Hm! Poate că nu-s hotărât? Vrei să spui, dacă m-am apucat de lucru serios?

— Da.

— Hm, nu, nu pot spune că m-am apucat de lucru serios, replică Richard, subliniind puternic pe „serios”, ca şi cum în asta consta greutatea, pentru că nu te poţi apuca serios de treabă, atâta vreme cât chestiunea aceea rămâne încă nesoluţionată. Când spun chestiunea aceea, mă gândesc bineînţeles la… Subiectul interzis.

— Şi crezi că va fi vreodată soluţionată? Am întrebat.

— Fără nici cea mai mică îndoială, îmi răspunse Richard.

Am mers o bucată de drum fără să vorbim, apoi, ceva mai târziu, Richard îmi spuse cu cea mai adâncă sinceritate şi căldură:

— Draga mea Esther, te înţeleg şi aş dori din răsputeri să fiu un soi de individ mai statornic. Nu vreau să spun statornic faţă de Ada, pentru că o iubesc din toată inima… Din ce în ce mai mult, pe zi ce trece… Dar statornic faţă de mine. (Cumva, aş vrea să spun ceva ce nu pot exprima prea bine). Dacă aş fi fost un soi de individ mai statornic, aş fi ţinut-o orbeşte înainte, fie la Badger, fie la „Kenge şi Carboy” şi aş fi început să fiu cumpănit şi organizat la vremea asta şi n-aş fi avut datorii şi…

— Ai datorii, Richard?

— Da, răspunse el, am câteva, draga mea. Apoi, am prins cam prea mult gustul de biliard şi alte asemenea lucruri. Acuma am dat cărţile pe faţă; mă dispreţuieşti, Esther, nu-i aşa?

— Doar ştii bine că nu, i-am răspuns.

— Eşti mai bună cu mine decât sunt eu cu mine, îmi răspunse el. Draga mea Esther, sunt un netrebnic, tare nenorocit că nu sunt mai statornic, dar cum aş putea fi mai statornic? Când trăieşti într-o casă neisprăvită, nu te poţi aşeza în ea; dacă ai fi nevoit să laşi neisprăvit tot lucrul de care te-ai apucat, ţi-ar veni greu să te mai dedici altui lucru, şi totuşi ăsta-i nefericitul meu caz. M-am născut în această controversă nelămurită, cu toate şansele şi neşansele ei, şi a început să mă pună în îndoială mai înainte de a fi ştiut bine care-i diferenţa între o robă şi o rochie, şi de-atunci întruna au mers lucrurile tot aşa, lăsându-mă în nehotărâre, şi acum, iată-mă, uneori îmi dau seama că nu-s decât un neisprăvit ce nu merit s-o iubesc pe Ada, încrezătoarea mea verişoară.

Ne aflam într-un loc singuratic şi Richard şi-a dus mâinile la ochi şi-a izbucnit în hohote de plâns, rostind vorbele de mai sus.

— Vai, Richard! Am exclamat eu, nu te lăsa înduioşat aşa! Ai un suflet nobil şi dragostea Adei te poate face din ce în ce mai merituos, pe zi ce trece.

— Ştiu, draga mea, răspunse el, strângându-mi mâna. Ştiu toate astea. Nu trebuie să mi-o iei în nume de rău că am fost puţin cam slab din fire, căci astea toate îmi apasă de mult pe suflet şi de multe ori m-am gândit să vorbesc cu tine, dar uneori mi-a lipsit prilejul, iar alteori curajul. Eu ştiu ce-ar trebui să fac de dragul Adei, dar n-o fac. Chiar şi pentru asta sunt prea nehotărât. O iubesc din adâncul inimii şi totuşi îi fac rău, făcându-mi mie însumi rău cu fiecare clipă ce trece. Dar asta nu poate dura o veşnicie. Vom mai avea o înfăţişare finală şi vom obţine o sentinţă în favoarea noastră şi atunci şi tu şi Ada veţi vedea ceea ce pot într-adevăr să fiu!

M-a tăiat ca un cuţit prin inimă când l-am auzit plângând în hohote şi i-am văzut lacrimile curgându-i printre degete; dar şi hohotele de plâns şi lacrimile m-au impresionat mai puţin decât însufleţirea plină de speranţă cu care a spus cuvintele din urmă.

— M-am uitat bine în hârtiile de la dosar, Esther… Am stat cufundat în ele luni de zile… A urmat el, recăpătându-şi într-o clipă buna dispoziţie, şi poţi să fii încredinţată că vom ieşi din proces triumfători. Cât despre anii de amânări, ştie Cel de Sus că n-a fost nici-o nevoie de ei. Şi asta e o probabilitate în plus că vom duce procesul la o rezolvare rapidă; de fapt acuma e scris negru pe alb. În sfârşit va fi straşnic, şi atunci să vezi!

Amintindu-mi cum tocmai îi pusese pe domnii Kenge şi Carboy în aceeaşi categorie cu domnul Badger, l-am întrebat când are de gând să se angajeze la Lincoln's Inn?

— Iarăşi asta! Cred că niciodată, Esther, a răspuns el cu greutate. Îmi închipui că mi-e destul. Cât timp am muncit la dosarul Jarndyce ca un rob la galere, mi-am potolit setea pentru avocatură şi mi-am dat seama că n-are să-mi placă. Pe lângă asta, văd că sunt din ce în ce mai neliniştit, că trebuie să fiu mereu la locul cu pricina. Aşa că, urmă Richard, din nou plin de încredere, spre ce crezi că mi-am îndreptat gândurile?

— Nu-mi dau seama, am răspuns eu.

— Nu fi atât de gravă, urmă Richard, e cel mai bun lucru pe care-l pot face, draga mea Esther, sunt sigur. Nu e ca şi cum mi-aş face o meserie pe toată viaţa. Procesul are să se termine şi atunci voi avea din ce trăi. Nu. O consider ca pe o ocupaţie care prin natura ei este mai mult sau mai puţin nehotărâtă şi de aceea potrivită cu situaţia mea prezentă… Pot spune chiar că e tocmai ce-mi trebuie. Aşadar la ce-mi îndrept eu în chip firesc gândurile?

M-am uitat la el şi-am dat din cap că nu ştiu.

— La ce? A urmat Richard, cu o desăvârşită convingere în glas; la armată, fireşte!

— La armată?

— La armată, bineînţeles. Dar trebuie să obţin un brevet şi… Iată-mă, ştii! Zise Richard.

Şi pe urmă mi-a arătat, dovedit cu socoteli bine ticluite pe carneţelul lui, că dacă ar face datorii să zicem de două sute de lire în şase luni nefiind în armată, în tot atâta timp n-ar mai face nici-o datorie fiind în armată… De altfel în privinţa asta a luat o hotărâre definitivă. Asemenea pas trebuie să reprezinte o economie de patru sute de lire pe an, adică două mii de lire în cinci ani… Ceea ce înseamnă o sumă considerabilă. Şi după aceea a vorbit atât de ingenios şi sincer despre sacrificiul pe care-l face, depărtându-se pentru o vreme de Ada, şi despre seriozitatea cu care aspiră… Aşa cum totdeauna în gând a făcut-o, o ştiu prea bine… Să-i răsplătească dragostea şi să-i asigure fericirea şi să învingă tot răul din el şi să capete însuşirea de a fi hotărât până în adâncuri, încât m-a făcut să mă doară inima aprig şi profund. Fiindcă mă gândeam cum se va termina toată povestea asta, cum s-ar putea termina, când atât de curând şi atât de precis toate însuşirile sale omeneşti fuseseră afectate de pacostea fatală care distrusese orice venise în contact cu ea!

Am vorbit cu Richard cu toată seriozitatea de care eram în stare şi cu toată speranţa de care nu eram prea sigură, rugându-l pentru fericirea Adei, să nu-şi pună încrederea în sentinţa înaltei Curţi. La tot ceea ce spuneam, Richard încuviinţa bucuros, nemaiţinând seamă de Curte şi de toate celelalte, în felul lui uşuratic, şi zugrăvind cel mai luminos tablou al caracterului pe care avea să şi-l formeze, vai! Când amarnicul acela de proces nu va mai exercita nici-o putere asupra lui. Am stat mult de vorbă împreună, dar, în fond, ne întorceam mereu la aceeaşi concluzie.

În sfârşit, am ajuns în Piaţa Soho, unde Caddy Jellyby hotărâse să mă aştepte, fiind locul cel mai liniştit din vecinătatea străzii Newman. Caddy era într-o grădină, în mijloc, şi a ieşit dând fuga spre mine de cum m-a văzut. După câteva cuvinte amabile, Richard ne-a lăsat împreună.

— Prince are un elev peste drum, Esther, îmi spuse Caddy, şi a căpătat cheia pentru noi. Aşa că dacă vrei să te plimbi cu mine pe-aici prin jur, ne putem încuia în grădină şi pot să-ţi spun în voie din ce pricină anume am dorit să-ţi văd chipul scump şi bun.

— Foarte bine, draga mea, i-am răspuns eu. Nici că se putea mai bine.

Aşa că după ce a sărutat afectuos chipul cel scump şi bun, cum îi spunea ea, Caddy a încuiat poarta, m-a prins de braţ şi am început să ne plimbăm în jurul grădinii în toată voia.

— Ştii, Esther, începu să-mi spună Caddy, care se bucura din răsputeri că are prilej să se destăinuiască puţin, după ce mi-ai spus tu că ar fi rău să mă mărit fără ştirea mamei, ba, chiar s-o las mai departe străină de logodna noastră… Deşi, de ce n-aş spune-o, nu cred că mamei îi pasă cine ştie ce de mine, am socotit că se cuvine să-i comunic lui Prince ce păreri ai. În primul rând, pentru că vreau să-mi fie de folos tot ce-mi spui tu, în al doilea rând, pentru că n-am nici un secret faţă de Prince.

— Nădăjduiesc că a fost de aceeaşi părere cu mine, Caddy?

— Vai, draga mea. Te încredinţez că el este de aceeaşi părere cu orice ai spune tu. Nu-ţi faci idee ce părere are de tine.

— Zău?

— Esther, destul cât să facă geloasă pe oricine, afară de mine, răspunse Caddy râzând şi dând din cap că nu; pe mine mă face doar fericită, pentru că eşti cea dintâi prietenă pe care am avut-o şi cea mai bună prietenă pe care aş putea-o avea şi nimeni n-ar putea să te respecte şi să te iubească atât de mult ca mine.

— Pe cuvântul meu, Caddy, i-am zis, te-ai apucat să conspiri ca să-mi asiguri mie buna dispoziţie. Hai, spune, draga mea!

— Aşa! Iată, îţi spun, răspunse Caddy, apucându-mi braţul cu amândouă mâinile, în chip confidenţial. Aşa că am vorbit o mulţime despre asta şi i-am spus: „Prince, fiindcă domnişoara Summerson…”

— Sper că n-ai spus „domnişoara Summerson”?

— Nu! N-am spus! A exclamat Caddy, grozav de încântată şi cu faţa radiind de plăcere. Am zis: Esther. I-am spus lui Prince: „fiindcă Esther este incontestabil de părerea asta, Prince, şi mi-a împărtăşit-o, şi totdeauna face aluzie când îmi scrie bileţelele acelea frumoase, pe care aşa de mult îţi place să le auzi când ţi le citesc, sunt gata să-i dezvălui mamei adevărul, oricând vei crede tu că e potrivit. Şi cred, Prince, i-am spus eu mai departe, că Esther gândeşte că voi fi într-o situaţie mai bună, mai adevărată şi mai onorabilă, dacă şi tu vei face acelaşi lucru cu tatăl tău”.

— Da, draga mea, am întrerupt-o eu, cu siguranţă că Esther e de părerea asta.

— Aşa că am avut dreptate, vezi! Exclamă Caddy. Ei, dar asta l-a tulburat grozav pe Prince; nu că s-ar îndoi cât de cât că nu-i bine aşa, dar fiindcă are atâta grijă de sentimentele domnului Turveydrop senior şi se cam teme că dacă i-ar aduce aşa ceva la cunoştinţă, s-ar putea să-i zdrobească inima domnului Turveydrop senior, sau să leşine, sau să fie copleşit de durere într-un fel sau altul. Prince se teme că s-ar putea ca domnul Turveydrop senior să-l socotească nesupus şi neascultător şi să primească o lovitură prea grea. Pentru că înalta Ţinută a domnului Turveydrop senior e foarte frumoasă, ştii doar, Esther, urmă Caddy, iar sentimentele lui sunt extrem de delicate.

— Chiar sunt, draga mea?

— Oh! Extrem de delicate. Prince zice că-i aşa. Acum, asta i-a pricinuit dragului copilaş… Vai, n-am vrut să mă slujesc de asemenea cuvinte Esther, s-a scuzat Caddy cu faţa acoperită de-un val de roşeaţă, pe Prince îl strig „dragă copilaşule”.

Am râs şi Caddy a râs şi s-a înroşit şi a continuat:

— Asta i-a pricinuit, Esther…

— Pricinuit cui, draga mea?

— Oh! Fiinţă plicticoasă ce eşti! Făcu Caddy râzând cu faţa ei drăgălaşă, îmbujorată ca de dogoarea focului. Copilaşului drag… Dacă ţii să-i spun aşa!… Asta i-a pricinuit lui Prince săptămâni de nelinişte şi l-a făcut să amâne de pe o zi pe alta, într-un fel foarte îngrijorător. În sfârşit, mi-a spus următoarele: „Caddy, dacă domnişoara Summerson, care se bucură de mare trecere la tata, ar putea fi convinsă să fie de faţă când am să atac subiectul, cred că aş putea-o face!” Aşa că i-am făgăduit că am să te rog. Şi, pe lângă asta, m-am hotărât, urmă Caddy, uitându-se la mine plină de speranţă, dar sfioasă, că dacă el consimte, am să te rog după aceea să vii cu mine şi la mama. La asta m-am gândit când ţi-am spus în bileţelul meu că am să-ţi cer o mare favoare şi am să te rog să-mi dai un mare ajutor. Şi dacă crezi că poţi primi, amândoi îţi vom rămâne foarte recunoscători.

— Stai să văd, Caddy, i-am răspuns eu, făcându-mă că mă gândesc. Într-adevăr, cred că aş putea face şi mai mult decât atât, dacă nevoia ar cere-o. Vă stau la dispoziţie ţie şi „dragului copilaş” al tău, scumpa mea, când doreşti. Caddy era în al nouălea cer de bucurie când a auzit răspunsul meu, fiind, cred, foarte sensibilă la cel mai mic serviciu sau încurajare, ca orice inimă delicată ce bate pe acest pământ. Şi după încă o raită, două, în jurul grădinii, în timpul cărora îşi trase pe mâini o pereche de mănuşi cu totul noi şi se făcu atât cât a putut de atrăgătoare, ca să poată evita orice discreditare în faţa Maestrului de înaltă Ţinută, am plecat de-a dreptul în strada Newman. Prince bineînţeles dădea lecţii. L-am găsit ocupat cu o elevă nu prea promiţătoare, o fetiţă încăpăţânată, cu fruntea încruntată, cu vocea groasă şi cu o mamă împietrită şi nemulţumită, ale cărei înclinaţii sigur că nu s-au perfecţionat din pricina zăpăcelii pe care i-am pricinuit-o profesorului ei de dans. În sfârşit, lecţia s-a terminat, după o desfăşurare cât se poate de nereuşită. Şi de îndată ce fetiţa şi-a schimbat încălţările, iar muselinul alb al rochiţei i-a dispărut sub şaluri, a plecat cu maică-sa. După câteva cuvinte de pregătire, ne-am dus să-l căutăm pe domnul Turveydrop, pe care l-am găsit grupat cu pălăria şi mănuşile, ca un Model de înaltă Ţinută, stând pe sofa în camera sa particulară… Singura cameră confortabilă din toată casa. Părea să se fi îmbrăcat pe îndelete, în pauzele unei uşoare colaţiuni, iar trusa de toaletă, periile şi alte asemenea obiecte, toate de soi, zăceau în jurul său.

— Tată, domnişoara Summerson, domnişoara Jellyby.

— Mişcat! Încântat! Făcu domnul Turveydrop, sculându-se şi făcându-şi plecăciunea sa cu umerii ridicaţi. Permiteţi? Şi ne oferi scaune. Luaţi loc, şi-i sărută vârfurile degetelor mâinii stângi. Bucuros peste poate!

Apoi şi-a închis ochii, rotindu-i.

— Modestul meu adăpost devine Paradis. (îşi reluă în fine postura pe sofa, ca al doilea gentilom din Europa.) Ne găseşti iarăşi, domnişoară Summerson, urmă el, folosind puţinele noastre mijloace ca să şlefuim. Să şlefuim! Din nou sexul frumos ne stimulează şi ne răsplăteşte, patronându-ne cu prezenţa sa încântătoare. E mult ca în vremurile acestea (pe care le-am adus într-un hal groaznic de degenerare faţă de cum erau pe vremea Alteţei Sale Regale, Principele Regent… Protectorul meu, dacă-mi pot îngădui să zic aşa), să aflăm că înalta Ţinută nu este cu totul strivită de picioarele muncitorimii. Că încă poate să se încălzească de la zâmbetul Frumuseţii, scumpă doamnă.

N-am spus nimic, găsind că-i cel mai potrivit răspuns, iar el a luat o priză de tabac.

— Dragă fiule, urmă domnul Turveydrop, ai patru lecţii azi după-amiază. Ţi-aş propune o gustare în grabă.

— Mulţumesc, tată, răspunse Prince, sunt sigur că voi fi la vreme. Dragă tată, pot oare să te rog să te pregăteşti sufleteşte pentru cele ce am de gând să-ţi spun?

— O, cerule! Exclamă modelul, pierit la faţă şi înspăimântat, pe când Prince şi Caddy, mână în mână, au îngenuncheat în faţa lui. Ce-i asta? E nebunie? Sau ce e?

— Tată, răspunse Prince, cu un aer cu desăvârşire supus, o iubesc pe domnişoara Jellyby şi suntem logodiţi.

— Logodiţi! Strigă domnul Turveydrop, lăsându-se pe canapea şi acoperindu-şi ochii cu mâna. O săgeată slobozită drept în creier, de propriul meu copil!

— Suntem logodiţi de mai multă vreme, tată, a îngăimat Prince, şi domnişoara Summerson, aflând, ne-a sfătuit să-ţi mărturisim fapta şi a fost atât de bună să ne însoţească în împrejurarea de faţă. Domnişoara Jellyby e o tânără care te respectă profund, tată.

Domnul Turveydrop a scos un geamăt.

— Nu, te rog! Te rog nu, tată! A stăruit fiul său. Domnişoara Jellyby este o tânără care te respectă profund, şi dorinţa noastră cea mai vie e să avem de grijă să nu-ţi lipsească nimic.

Domnul Turveydrop a izbucnit în hohote de plâns.

— Nu, te rog, nu plânge, tată! Exclamă fiul său.

— Băiete, zise domnul Turveydrop, ce bine că maică-ta, sfânta ta mamă, e scutită de această lovitură. Loveşte adânc şi fii fără milă. Loveşte în inimă, hai, loveşte în inimă!

— Te rog nu vorbi aşa, tată, îl implora Prince, plângând. Mă doare inima. Te încredinţez, tată, că cea mai vie dorinţă şi intenţia noastră este să avem grijă să nu-ţi lipsească nimic. Carolina şi cu mine nu vom uita ce datorie avem… Şi datoria mea e şi a Carolinei, aşa cum de multe ori ne-am spus-o amândoi… Şi cu încuviinţarea şi consimţământul dumitale, tată, ne vom dedica să-ţi facem viaţa plăcută.

— Loveşte în inimă! Şoptea domnul Turveydrop, loveşte în inimă!

Dar părea că şi asculta, după câte-mi puteam da seama.

— Tată dragă, urmă Prince, noi ştim prea bine cu ce puţin eşti obişnuit să te mulţumeşti şi la ce ai dreptul; şi va fi grija şi mândria noastră, totdeauna, să-ţi asigurăm totul mai presus de orice. Dacă ne vei binecuvânta cu încuviinţarea şi consimţământul dumitale, tată, nu ne vom gândi să ne căsătorim până când nu-ţi va fi dumitale întocmai pe plac. Şi când vom fi căsătoriţi, pentru noi dumneata vei fi… Fără îndoială… Primul de care vom ţine seamă. Dumneata trebuie să fii de-a pururi Capul şi Maestrul aici, tată, şi noi simţim cât de într-adevăr nefiresc ar fi dacă nu ne-am da seama de asta, sau dacă nu ne-am da toată osteneala cu putinţă ca să te mulţumim.

Domnul Turveydrop a îndurat o grea luptă lăuntrică, după care s-a ridicat iarăşi în capul oaselor pe sofa, cu obrajii buhăiţi peste cravata ţeapănă; un model perfect de înaltă Ţinută părintească.

— Fiule! Exclamă el. Copiii mei! Nu mă pot împotrivi rugăminţii voastre. Fiţi fericiţi!

Bunătatea cu care şi-a ridicat pe viitoarea lui noră şi cu care a întins mâna fiului său (care i-a sărutat-o cu respect şi recunoştinţă afectuoasă) a fost un lucru mai tulburător decât care n-am mai văzut niciodată altul.

— Copiii mei, continuă domnul Turveydrop, cuprinzând părinteşte pe Caddy cu mâna stângă, după ce s-a aşezat lângă el, şi punându-şi mâna dreaptă cu graţie în şold, fiul meu şi fiica mea, fericirea voastră va fi grija mea cea dintâi. Eu am să veghez asupra voastră. Totdeauna aveţi să trăiţi cu mine (vrând să spună, fără îndoială, totdeauna am să trăiesc cu voi), casa asta de-aici înainte e tot atât a voastră, cât şi a mea; socotiţi-o ca pe casa voastră. Să vă dea Domnul viaţă lungă ca s-o puteţi împărţi cu mine!

Puterea înaltei sale Ţinute era atât de mare, încât tinerii într-adevăr erau grozav de copleşiţi de recunoştinţă, ca şi cum el ar fi făcut cine ştie ce sacrificiu generos în favoarea lor, când, de fapt, se cuibărea lângă ei pe tot restul vieţii.

— În ceea ce mă priveşte, copiii mei, urmă domnul Turveydrop, sunt acuma cum e codrul ce-ncepe a se veşteji şi a îngălbeni şi e cu neputinţă de spus cât timp o să mai poată zăbovi în evul acesta al ţesătoriilor şi al torcătoriilor, ultimele şi slabele rămăşiţe ale înaltei Ţinute aristocratice. Dar atât cât va fi, îmi voi face datoria faţă de societate şi mă voi arăta prin oraş ca şi până acum. Nevoile mele sunt puţine şi simple. Micuţa mea încăpere de aici, puţinele lucruri absolut necesare pentru toaletă, prânzul frugal de dimineaţă şi puţina mea cină îmi sunt de-ajuns. Solicit de la preasupusa voastră afecţiune să-mi asigure satisfacerea acestor cerinţe, iar eu mă oblig pentru rest.

Tinerii au fost din nou copleşiţi de atâta neobişnuită generozitate.

— Fiule, continuă domnul Turveydrop, pentru cele câteva lipsuri pe care le ai… Lipsuri de înaltă Ţinută cu care omul se naşte… Care pot fi acoperite prin educaţie, dar nu pot niciodată să dispară, poţi încă să te sprijini pe mine. Sunt fidel la postul meu încă de pe vremea Alteţei sale Regale Principele Regent şi n-am să dezertez acum. Nu, fiule. Dacă vreodată te-ai gândit la biata poziţie a tatălui tău cu un sentiment de mândrie, poţi să rămâi încredinţat că niciodată nu-şi va întina renumele. În ceea ce te priveşte, Prince, cu caracterul tău diferit (nu putem fi toţi la fel, nici n-ar fi de dorit să fim), tu munceşte, fii harnic, câştigă bani şi extinde-ţi relaţiile cât mai mult cu putinţă.

— De asta poţi să fii sigur c-am s-o fac, tată dragă, din toată inima mea, răspunse Prince.

— N-am nici-o îndoială, urmă domnul Turveydrop. Calităţile tale nu-s grozave, dragul meu copil, dar sunt trainice şi folositoare. Şi vouă amândurora, scumpii mei copii, aş vrea să vă spun, pur şi simplu, în spiritul Femeii Sfinte pe cărarea căreia am avut, cred, fericirea de a proiecta câteva raze de lumină… Să vă spun s-aveţi grijă de Institutul de dans, s-aveţi grijă de nevoile mele simple, şi eu vă binecuvântez pe amândoi!

După aceea, domnul Turveydrop senior deveni atât de galant în cinstea prilejului, încât i-am spus lui Caddy că trebuie să plecăm numaidecât la Thavies Inn, dacă e să mai ajungem acolo tot în aceeaşi zi. Aşa că am plecat după o despărţire foarte tandră dintre Caddy şi logodnicul ei şi, pe drum, Caddy era atât de fericită şi atâta l-a lăudat pe domnul Turveydrop senior, încât n-am vrut să rostesc nici un cuvânt de ocară la adresa lui, pentru nimic în lume.

Casa de la Thavies Inn avea afişe în ferestre, anunţând că e de închiriat şi arăta mai murdară, mai mohorâtă şi mai îngrozitoare ca oricând. Numele bietului domn Jellyby nu apăruse pe lista insolvabililor decât de o zi-două, şi se închisese în sufragerie cu doi domni şi cu o grămadă de dosare, registre şi hârtii, făcând cele mai disperate eforturi ca să priceapă situaţia afacerilor lui, care păreau să fie cu totul în afara înţelegerii sale, fiindcă atunci când, din greşeală, Caddy m-a dus în sufragerie şi-am dat peste domnul Jellyby cu ochelarii pe nas, şezând deznădăjduit într-un colţ în care era îngrădit, ca de un gard, de masa mare de sufragerie şi de cei doi domni, Domnia Sa părea că renunţase la tot, că amuţise şi că nu mai simţea nimic.

Urcând scările sus în camera doamnei Jellyby (copiii urlau cu toţii în bucătărie şi nici urmă de slujnică), am găsit-o pe această doamnă în mijlocul unei corespondenţe voluminoase, deschizând, citind şi sortând scrisori, cu o grămadă imensă de plicuri rupte, aruncate pe jos; era atât de adâncită în treabă, încât la început nu m-a cunoscut, cu toate că şedea uitându-se la mine cu privirea aceea a ei dusă aiurea şi cu ochii mari căscaţi.

— Ah! Domnişoara Summerson! Exclamă ea în sfârşit. Mă gândeam la cu totul altceva! Sper că sunteţi bine. Mă bucur că vă văd. Domnul Jarndyce şi domnişoara Clare sunt bine?

Drept răspuns, mi-am exprimat speranţa că domnul Jellyby e bine şi el.

— Hm! Nu tocmai, draga mea, replică doamna Jellyby cu cel mai mare calm. I-au mers afacerile rău de tot şi e cam demoralizat. Din fericire pentru mine, sunt atât de ocupată încât nu mai am timp să mă gândesc la asta. Avem, în momentul de faţă, o sută şaptezeci de familii, domnişoară Summerson, în medie de câte cinci persoane fiecare, plecate sau pe punctul de a pleca pe malul stâng al Nigerului.

Mă gândeam la familia ei, atât de aproape de noi, care nici nu plecase şi nici nu era pe punctul de a pleca pe malul stâng al fluviului, şi mă minunam cum de putea doamna Jellyby să fie atât de liniştită în privinţa ei.

— Ai adus-o pe Caddy înapoi, văd, zise doamna Jellyby, aruncând o privire către fiica ei. A ajuns să fie mare noutate când se mai arată pe aici. Aproape că a părăsit vechea ei ocupaţie şi de fapt mă sileşte să mă slujesc de un băiat.

— Sunt sigură, mamă, începu Caddy.

— Doar ştii, Caddy, interveni maică-sa cu blândeţe, că trebuie să mă slujesc de un băiat, care acuma îşi ia cina. La ce foloseşte să mă contrazici?

— N-am avut de gând să te contrazic, mamă, răspunse Caddy. Voiam numai să spun că desigur nu m-ai fi avut toată viaţa ca simplu robot.

— Cred, draga mea, îi răspunse doamna Jellyby, continuând să deschidă scrisori, aruncându-şi ochii strălucitori asupra lor şi sortându-le în timp ce vorbea, cred că ai un exemplu de muncă în faţa ochilor tăi, în maică-ta. În afară de asta, ce-i aia un simplu robot? Dacă ai fi avut, cât de cât, o urmă de compătimire pentru destinele speciei umane, asemenea sentiment te-ar fi înălţat mult deasupra părerilor pe care le ai. Dar n-ai nici urmă în tine. Adeseori ţi-am spus, Caddy, că nu există în tine asemenea compătimire.

— Nu, dacă-i vorba de Africa, mamă, n-am deloc.

— Sigur că n-ai. Ei bine, dacă din fericire pentru mine n-aş fi atât de teribil de ocupată, domnişoară Summerson, urmă doamna Jellyby, aruncându-şi o clipă privirile cu duioşie asupra mea şi chibzuind unde să pună scrisoarea deosebită pe care tocmai o deschisese, asta m-ar întrista şi m-ar dezamăgi. Dar am atâtea la care să mă gândese în legătură cu Borrioboola-Gha, şi e atât de necesar să mă concentrez, încât ăsta-i leacul meu, vezi dumneata?

Întrucât Caddy mi-a aruncat o căutătură rugătoare şi cum doamna Jellyby privea departe tare, în Africa, drept prin boneta mea şi prin capul meu, am socotit că-i tocmai momentul potrivit să vin la subiectul vizitei mele şi să atrag atenţia doamnei Jellyby.

— Poate, am început eu, o să vă mire ceea ce m-a adus aici, la dumneavoastră, ca să vă întrerup din lucru.

— Sunt totdeauna încântată să vă văd, domnişoară Summerson, îmi răspunse doamna Jellyby urmându-şi activitatea, cu un zâmbet apatic. Cu toate că aş dori, şi clătină din cap, să arătaţi un interes mai viu pentru proiectul Borrioboola.

— Am venit cu Caddy, am spus eu, deoarece ea crede, pe bună dreptate, că nu trebuie să aibă taine faţă de măicuţa ei şi îşi închipuie că eu am să-i dau curaj şi am s-o ajut (cu toate că, zău, nu prea ştiu cum), ca să vă împărtăşească un secret.

— Caddy, exclamă doamna Jellyby, oprindu-se pentru o clipă din lucru şi apoi continuându-l cu seninătate după ce a clătinat din cap, eşti gata să-mi spui o gogomănie?

Caddy îşi dezlegă fundele de la bonetă, şi-o scoase de pe cap, apoi ţinând-o de panglici, o lăsă să se bălăngănească pe duşumea şi, plângând din adâncul sufletului, zise:

— Mamă, m-am logodit!

— O, copil caraghios ce eşti! Făcu doamna Jellyby cu o expresie îngândurată, în timp ce privea la depeşa de-abia deschisă, ce gâscă mai eşti!

— M-am logodit, mamă, suspină Caddy, cu tânărul domn Turveydrop, de la Academie, iar domnul Turveydrop senior (care este cu adevărat un domn foarte aristocratic) şi-a dat consimţământul şi te rog, te implor, mamă, să mi-l dai şi dumneata, pentru că niciodată n-am să pot fi fericită fără el. Niciodată, niciodată n-am să pot! Spuse Caddy plângând în hohote, uitând cu totul de imputările ei generale şi de toate celelalte, afară de dragostea-i firească.

— Vedeţi iarăşi, domnişoară Summerson, accentuă doamna Jellyby cu candoare, ce fericire e să fii atât de ocupată cum sunt eu şi să ai nevoia asta de autoconcentrare pe care o am eu. Ia t-o pe Caddy logodită cu fiul unui maestru de dans… Care se ia de mână cu oameni ce au tot atâta simpatie pentru soarta speciei umane cât şi ea! Şi asta tocmai atunci când domnul Quale, unul dintre cei mai de seamă filantropi ai epocii noastre, mi-a mărturisit că ar fi cu adevărat dispus să se gândească la ea!

— Mamă, dar eu îl urăsc şi-l detest pe domnul Quale de când îl ştiu! Suspină Caddy.

— Caddy, Caddy, răspunse doamna Jellyby, cât se poate de încântată de sine, deschizând altă scrisoare. Nici nu mă îndoiesc că e aşa. Cum ar putea fi altfel, când tu eşti cu desăvârşire lipsită de sentimentele de compătimire de care el este din abundenţă năpădit! Acum, dacă datoriile mele obşteşti nu mi-ar fi, ca să zic aşa, copilul meu favorit, dacă n-aş fi ocupată pe scară întinsă cu proiecte importante, aceste mărunţişuri m-ar putea afecta foarte mult, domnişoară Summerson. Dar pot eu îngădui ca demersul prostesc al lui Caddy (de la care nici n-am aşteptat altceva) să se interpună ca o perdea între mine şi marele continent al Africii? Nu. Nu, repetă doamna Jellyby, cu vocea limpede şi liniştită şi cu un zâmbet plăcut, în timp ce deschidea tot mai multe scrisori şi le sorta. Nu, sigur că nu!

Eram atât de nepregătită pentru desăvârşita răceală a primirii sale, cu toate că ar fi trebuit să mă aştept la ea, încât nu ştiam ce să sp un. Şi Caddy părea în încurcătură. Doamna Jellyby continua să deschidă scrisori şi să le sorteze, să repete, din când în când, cu o voce destul de plăcută, şi cu un zâmbet ce vădea un sânge rece desăvârşit:

— Nu. Într-adevăr nu!

— Nădăjduiesc, mamă, suspină în sfârşit biata Caddy, că nu eşti supărată.

— O, Caddy, eşti într-adevăr absurdă ca să pui asemenea întrebări, după toate câte le-am arătat în legătură cu preocupările spiritului meu!

— Şi sper, mamă, că ai să ne dai consimţământul şi-ai să ne urezi fericire? Urmă Caddy.

— Eşti un copil lipsit de minte să faci asemenea lucru, răspunse doamna Jellyby, şi un copil degenerat, care ai fi putut să te dedici marilor acţiuni obşteşti. Dar pasul e făcut, iar eu am angajat un băiat în locul tău, şi cu asta basta! Şi-acum, te rog, Caddy, exclamă doamna Jellyby, deoarece Caddy se apucase s-o sărute, nu mă întârzia de la lucru: lasă-mă să termin de aşezat grămada asta mare de hârtii, înainte de-a veni poşta de după-amiază!

M-am gândit că lucrul cel mai bun ar fi să-mi iau rămas-bun: am fost însă reţinută încă o clipă de spusele lui Caddy:

— N-ai să ai nimic împotrivă dacă am să-l aduc să te vadă, mamă?

— Vai de mine şi de mine, Caddy, exclamă doamna Jellyby, care recăzuse în visarea ei vagă, de pe alte meleaguri, iarăşi începi? Să-l aduci pe cine?

— Pe el, mamă.

— Caddy, Caddy! Zise doamna Jellyby, peste măsură de agasată de asemenea nimicuri. Atunci vezi să-l aduci într-o seară în care să nu fie adunarea Societăţii înrudirea sau a unei sucursale sau a unei ramificaţii. Trebuie să-ţi potriveşti vizita după programul timpului meu. Domnişoară Summerson, a fost foarte drăguţ din partea dumneatale că ai venit până aici ca să dai o mână de ajutor puştoaicei ăsteia caraghioase. La revedere! Dacă am să-ţi spun că am primit astăzi dimineaţă cincizeci şi opt de scrisori de la familii de muncitori nerăbdători să afle amănunte asupra problemei băştinaşilor şi a culturii de cafea, nu mai am nevoie de scuze că am aşa de puţin răgaz.

Nu m-am mirat de amărăciunea lui Caddy, când am coborât, şi nici de hohotele ei de plâns, agăţată de gâtul meu, şi nici de spusele ei că ar fi preferat cu mult mai mult să fi fost certată, decât tratată cu asemenea nepăsare, sau de destăinuirea ei că are aşa de puţine rochii, încât nu ştia cum ar putea să se căsătorească în mod onorabil. Dar, treptat, am liniştit-o, stăruind asupra acelor multe lucruri pe care le va face pentru nefericitul ei tată şi pentru Peepy, când va avea casa ei şi, până la urmă, am coborât în bucătăria umedă şi întunecoasă, unde Peepy cu frăţiorii şi surioarele lui se urcau pe piatra cu care era podită încăperea şi unde am tras o joacă cu ei, încât, ca să evit să nu mi se sfâşie rochia de-a binelea, m-am văzut silită să mă întorc iarăşi la poveşti. Din timp în timp, auzeam voci puternice în salonul de deasupra şi câte o puternică răsturnare de mobile. Impresia asta din urmă mă tem că era pricinuită de ieşirea bietului domn Jellyby dindărătul mesei din sufragerie, dând buzna la fereastră, cu gândul de a se arunca în curtea interioară de jos, ori de câte ori făcea câte o nouă încercare de a-şi înţelege afacerile.

În vreme ce mă întorceam liniştită cu trăsura acasă, seara, după fortofa zilei, m-am gândit o mulţime la logodna lui Caddy şi mi-am întărit convingerea că (neţinând seamă de domnul Turveydrop, tatăl) pentru ea era cea mai bună şi mai fericită soluţie. Şi dacă nu părea să fie decât o slabă şansă ca ea şi soţul ei să descopere vreodată ce era în realitate acel „model de înaltă Ţinută”, păi atunci cu atât mai bine, căci în fond cine ar fi dorit să le deschidă ochii? Eu nu ţineam deloc ca ei să ştie mai mult şi chiar mă deranja faptul că nu puteam crede în valoarea bătrânului Turveydrop. Mă uitam în sus pe cer, la stele, şi mă gândeam la călătorii din ţările îndepărtate şi la stelele pe care şi ei le vedeau şi nădăjduiam să pot fi totdeauna binecuvântată şi fericită, fiind de folos cuiva, în felul meu modest.

Când am ajuns acasă, cu toţii s-au bucurat atât de tare să mă vadă, ca totdeauna de altfel, încât m-aş fi trântit la pământ şi aş fi ţipat de bucurie, de nu m-aş fi temut că mă fac ridicolă. Toţi de-acasă, de la cel mai mic până la cel mai mare, mi-au urat bun-sosit, cu bucurie pe chipurile lor şi mi-au vorbit cu atâta veselie, şi s-au arătat bucuroşi să-mi intre în voie, încât mi-am închipuit că n-a fost nicicând pe lume o fiinţă atât de fericită ca mine.

Ne-a cuprins în seara aceea asemenea vorbărie, când cu Ada, când cu tutorele, apucându-mă să le povestesc toate despre Caddy, încât mi-am dat drumul la gură şi-am vorbit, şi-am vorbit până n-am mai putut. În sfârşit, m-am urcat în camera mea, roşind de ruşine când mă gândeam ce mai discursuri ţinusem, şi-atunci iată că am auzit o uşoară bătaie în uşa mea, aşa că am zis: „Intră!”, şi a intrat o fetiţă drăguţă, curat îmbrăcată în negru, care mi-a făcut o plecăciune.

— Domnişoară, vă rog, începu fetiţa cu o voce dulce, eu sunt Charley.

— Da, tu eşti, am zis eu, aplecându-mă uimită spre ea şi sărutând-o. Ce tare mă bucur că te văd, Charley!

— Domnişoară, vă rog, urmă Charley, cu aceeaşi voce dulce. Sunt slujnica dumneavoastră.

— Charley?

— Domnişoară, vă rog, sunt dăruită dumneavoastră cu drag din partea domnului Jarndyce.

M-am aşezat jos, cu mâna pe după gâtul lui Charley şi m-am uitat la ea.

— Şi, vai, domnişoară, continuă Charley, bătând din palme, cu lacrimile ce-au pornit să-i curgă pe obrajii cu gropiţe, Tom e la şcoală, vă rog, şi învaţă aşa de bine! Şi micuţa Emma e la doamna Blinder, domnişoară, o fiinţă care-i poartă aşa bine de grijă! Şi Tom ar fi fost dat la şcoală… Şi Emma ar fi fost lăsată în grija doamnei Blinder… Şi eu aş fi fost aici… Cu mult mai curând cu toţii, numai că domnul Jarndyce s-a gândit că Tom şi Emma şi eu ar fi mai bine să ne deprindem puţin cu despărţirea mai întâi; eram atât de mici! Nu plângeţi, domnişoară, vă rog!

— Nu mă pot opri să nu plâng, Charley.

— Nu, domnişoară, nici eu nu pot, zise Charley. Şi, domnişoară, vă rog, cu drag din partea domnului Jarndyce, şi el gândeşte că veţi binevoi cu plăcere să mă învăţaţi câte unele. Şi, vă rog, Tom şi Emma şi eu avem să ne vedem cu toţii o dată pe lună. Şi sunt atât de fericită şi de recunoscătoare, domnişoară, exclamă Charley, cu pieptul zvâcnind, şi-am să încerc să fiu slujnică atât de bună!

— O, Charley, să nu uiţi niciodată cine a făcut toate astea.

— Nu, domnişoară, niciodată n-am să uit. Nici Tom n-are să uite. Şi nici Emma. Toate-s de la dumneavoastră, domnişoară.

— Eu n-am ştiut nimic. De la domnul Jarndyce sunt toate, Charley.

— Da, domnişoară, dar toate au fost făcute de dragul dumneavoastră şi ca să puteţi fi stăpâna mea. Domnişoară, vă rog, sunt un mic dar cu tot dragul din partea dumnealui şi toate au fost făcute de dragul dumneavoastră. Eu şi cu Tom cu siguranţă că vom ţine minte asta.

Charley îşi şterse ochii şi intră în slujbă, umblând prin cameră încoace şi încolo, cu felul ei de femeie matură şi împăturind tot pe ceea ce punea mâna. Ceva mai târziu veni, furişându-se încetişor lângă mine, şi-mi şopti: „O, nu plângeţi, domnişoară, vă rog”. Iar eu i-am spus iarăşi: „Nu pot să nu plâng, Charley.” Şi Charley a spus şi ea iarăşi:

— Nu, domnişoară, nici eu nu pot.

Şi, până la urmă, de fapt eu am plâns de bucurie şi tot de asta şi ea.