Scumpul nostru frate

atingere pe mâna zbârcită a juristului, pe când stă nehotărât în camera întunecată, îl face să tresară şi zice:

— Ce-i asta?

— Sunt eu, răspunde stăpânul casei, suflându-i în ureche. Nu-l poţi deştepta?

— Nu.

— Ce-ai făcut cu lumânarea?

— S-a stins. Iat-o!

Krook o ia, se duce la foc, se-apleacă peste tăciunii încinşi şi încearcă să facă lumină. Cenuşa cărbunilor nu mai are lumină de dat şi truda lui e de prisos. După ce şi-a strigat zadarnic locatarul, şopteşte că se duce jos în prăvălie ca să aducă o lumânare aprinsă, şi pleacă. Domnul Tulkinghorn, pentru nişte noi motive cunoscute numai de el, nu-l aşteaptă în încăpere să se întoarcă, ci afară pe scări.

Lumina binevenită licăreşte curând pe perete, în timp ce Krook urcă încetişor scara, urmat pas cu pas de pisica cu ochii verzi.

— Aşa doarme omul de obicei? Se interesează juristul cu voce scăzută.

— Hi! Nu ştiu, zice Krook, clătinând din cap şi ridicând din sprâncene. Nu ştiu mai nimic despre obiceiurile lui, afară doar că stă foarte retras.

Vorbind aşa în şoaptă, amândoi intră împreună. O dată cu lumina ce pătrunde în cameră cei doi ochi din obloane se întunecă de parcă s-ar închide. Dar nu şi ochii de pe pat.

— Doamne, Dumnezeule! Izbucneşte domnul Tulkinghorn. E mort!

Krook lasă să-i cadă atât de brusc mâna grea a chiriaşului pe care o ridicase în sus, încât braţul se leagănă deasupra marginii patului.

O clipă se uită unul la altul.

— Trimite după un doctor! Cheamă pe domnişoara Flite de sus, domnule. Iată otravă lângă pat! Strig-o pe Flite, te rog! Zice Krook, cu mâinile lui sfrijite întinse deasupra cadavrului, ca nişte aripi de vampir.

Domnul Tulkinghorn se năpusteşte spre rampa scării şi strigă:

— Domnişoară Flite! Flite! Vino repede aici, cine-i fi! Flite!

Krook îl urmăreşte cu privirea şi pe când Tulkinghorn strigă, el găseşte prilejul să se furişeze până la geamantanul cel vechi şi pe urmă să se strecoare îndărăt.

— Dă fuga. Flite, dă fuga! Doctorul cel mai de aproape. Hai, fugi!

Astfel i se adresează Krook unei femei mici şi aiurite, care e chiriaşa lui; ea apare şi dispare cât ai clipi, cu sufletul la gură şi, în cele din urmă, se întoarce însoţită de un medic ţâfnos, ridicat de la cină, cu buza de sus lată şi îngălbenită de tabac şi cu un pronunţat accent scoţian.

— Eh! Doamne! Zice doctorul, ridicând privirile spre ei, după o examinare de-o clipă. E mort, nu glumă!

Domnul Tulkinghorn (stând lângă geamantanul cel vechi), întreabă:

— De când a murit?

— De când, domnule? Răspunde domnul doctor. După cât se pare va fi murit cam de trei ceasuri.

— Cam aşa ceva aş zice şi eu, adaugă un tânăr negricios, de partea cealaltă a patului.

— Faci parte şi dumneata din breasla vracilor, domnule? Se interesează celălalt.

Tânărul negricios răspunde că da.

— Atunci am s-o iau din loc, urmează celălalt, pentru că nu-s de nici un folos aici!

Cu care vorbe îşi încheie scurta prezenţă şi se întoarce să-şi încheie şi cina. Medicul cel tânăr şi negricios mişcă lumânarea dintr-o parte într-alta peste faţa mortului şi cercetează cu de-amănuntul pe copistul care şi-a susţinut pretenţiile la numele pe care-l purta, devenind într-adevăr Nimeni.

— Îl ştiam foarte bine pe bietul om din vedere, spune el. De un an şi jumătate cumpără opium de la mine. E cineva dintre cei de faţă rudă cu el? Întreabă doctorul, aruncând o privire jur-împrejur asupra celor trei prezenţi.

— I-am fost proprietar, răspunde Krook morocănos, luând lumânarea din mâna întinsă a medicului. Mi-a spus el mie o dată că-i sunt cea mai apropiată rubedenie pe care o are.

— A murit, urmă medicul, dintr-o doză prea mare de opium, nu mai rămâne nici-o îndoială. Camera miroase puternic a opium. Cât e aici e destul să omoare o duzină de oameni, făcu el, luând un ceainic vechi de la Krook.

— Crezi că a făcut-o anume? Întreabă Krook.

— Că a luat o doză prea mare?

— Da!

Krook aproape că plescăie din buze de plăcere, cuprins parcă de o poftă dezgustătoare.

— N-aş putea spune. Aş crede mai curând că nu, deoarece era obişnuit să ia doze foarte mari. Dar e greu de spus. Era tare sărac, mi se pare.

— Şi mie mi se pare că aşa era. Camera lui n-arată a fi bogată, zice Krook, de parcă ar fi schimbat ochii cu ai pisicii, atât de ascuţită îi e privirea pe care o aruncă în jur. Dar n-am pus niciodată piciorul aici în cameră, de când a luat-o şi el era prea închis ca să-mi spună ce necazuri are.

— Vă datorează ceva chirie?

— Pe şase săptămâni.

— De plătit n-o mai plăteşte, urmează tânărul începând să reexamineze cadavrul. Nu mai încape nici-o îndoială că-i mort, mort ca o mumie şi, judecând după înfăţişarea şi starea lui, aş zice că-i o eliberare fericită. Totuşi trebuie să fi fost un om bine în tinereţe, ba, chiar frumos, cred.

Spuse acestea cu oarecare emoţie pe când şedea pe marginea patului, cu privirea întoarsă spre faţa cea încremenită şi cu mâna pe locul unde-i bătuse inima celui din pat.

— Mi-aduc aminte că o dată mi-a trecut prin gând că era ceva cam dur în felul lui de a fi, ceva ciudat indicând pe un om care cunoscuse vremuri mai bune. Aşa să fi fost? Urmă el, privind în jur. Krook răspunse:

— Tot atât de bine mi-ai putea cere să-ţi descriu doamnele al căror păr de pe cap l-am strâns în sacii de jos. Decât că era locatarul meu de-un an şi jumătate şi că trăia sau nu trăia… Din copiere de acte, altceva despre el nu ştiu.

În timpul convorbirii de mai sus, domnul Tulkinghorn a stat departe de vechiul geamantan, cu mâinile la spate şi, după toate aparenţele, la fel de departe de toate cele trei atitudini manifestate lângă pat: de atitudinea profesională a medicului, în privinţa morţii, care era, să nu pierdeţi din vedere, cu totul deosebită de observaţiile lui asupra persoanei decedatului, de viclenia insidioasă a bătrânului Krook şi de opinia femeiuştii aceleia trăsnite. Faţa domnului Tulkinghorn încremenită în linişte, era tot atât de inexpresivă ca şi hainele lui învechite. Ai fi putut chiar spune că în tot acel timp nu s-a gândit la nimic. Nu arăta nici răbdare, nici nerăbdare, nu părea nici atent, nici distrat. Nu arăta nimic, decât carapacea sa. După cum n-ai putea să-ţi dai seama de timbrul unui instrument muzical delicat văzându-i doar cutia, tot astfel nu puteai afla timbrul domnului Tulkinghorn văzându-i doar carapacea.

În sfârşit, iată-l că intervine, adresându-se tânărului medic, în felul său indiferent, profesional:

— Am trecut pe aici, începe el, puţin înaintea dumneavoastră, cu gândul de a-i da mortului acestuia, pe care nu l-am văzut niciodată când era viu, ceva de lucru în meseria lui de copist. Am auzit de el de la librarul meu Snagsby din Imobilul Cook. Deoarece nimeni de aici n-are habar de el, n-ar fi rău să trimitem după Snagsby. A! Se adresează el bietei femei trăsnite, care l-a văzut adesea în Curtea de Justiţie şi pe care şi el a văzut-o adeseori şi care, cu o mimică speriată, e gata să plece după librar: ce-ar fi să te duci dumneata?

În timpul cât e ea plecată, medicul renunţă la investigaţiile lui fără sorţi de izbândă şi-şi acoperă obiectul consultaţiei cu pătura peticită. Domnul Krook schimbă cu el un cuvânt, două. Domnul Tulkinghorn nu spune nimic, ci stă mereu neclintit lângă vechiul geamantan.

Domnul Snagsby soseşte în grabă, cu halatu-i cenuşiu şi cu mânecuţele-i negre.

— Vai de mine, vai de mine! Face el. Vasăzică s-a sfârşit cu dânsul! Doamne apără!

— Snagsby, poţi să dai vreo informaţie stăpânului casei despre această nefericită făptură? Întreabă domnul Tulkinghorn. Se pare că era în urmă cu plata chiriei. Şi trebuie îngropat, vezi bine!

— Păi, domnule, face domnul Snagsby, slobozindu-şi tuşea slugarnică în dosul palmei; zău nu ştiu cesfat v-aş putea da, afară doar că să trimitem după funcţionarul de la starea civilă.

— Eu nu-ţi cer sfatul, îi întoarse vorba domnul Tulkinghorn. De-i vorba de sfaturi eu am chemarea să le dau…

— Nimeni mai bine ca dumneavoastră, domnule, face domnul Snagsby cu tusea-i plină de respect.

— Întreb dacă ştii ceva în privinţa rudelor sale, a locului de unde a venit sau orice altceva în legătură cu el.

— Vă încredinţez, domnule, răspunde domnul Snagsby, după ce şi-a anticipat răspunsul cu o tuse de supusă împăcăciune, că nu ştiu deloc de unde a venit, după cum nu ştiu nici…

— Unde s-a dus, poate, sugerează medicul, ca să-l ajute.

Urmează o pauză. Domnul Tulkinghorn se uită la librar.

Domnul Krook, cu gura deschisă, caută pe cineva în apropiere cu care să vorbească.

— Cât despre rubedenii, domnule, urmează domnul Snagsby, dacă cineva mi-ar spune: „Snagsby uite ici douăzeci de mii de lire, îţi stau la dispoziţie la Banca Angliei, dacă-mi spui numele măcar al uneia dintre ele”, n-aş fi în stare să răspund, domnule! Acum vreun an şi jumătate, după modesta mea părere, adică la vremea când a venit să-şi ia locuinţă în prezenta prăvălie de zdrenţe şi sticle vechi…

— Aşa-i, atunci a venit, face Krook, încuviinţând cu capul.

— Acum vreun an şi jumătate, urmează domnul Snagsby, prinzând curaj, a venit în casa noastră, într-o bună dimineaţă, după micul dejun, şi găsindu-mi soţioara (căreia eu îi spun doamna Snagsby, când vorbesc despre ea) găsind-o aşadar în prăvălie, i-a prezentat un specimen de caligrafie şi i-a dat să înţeleagă că era în căutare de lucru de copiat şi că era… ca să nu pun prea mult punctul pe i… (scuza favorită a domnului Snagsby când spunea lucrurilor pe şleau, scuză pe care o prezenta totdeauna cu un soi de sinceritate convingătoare) că era lefter! Nevestica mea îndeobşte nu prea ţine cu străinii mai ales când… ca să nu pun prea mult punctul pe i… vin cu cerutul. Dar în privinţa omului acestuia a avut un soi de slăbiciune; fie că era nebărbierit, sau că părul lui avea nevoie de îngrijire, sau cine ştie pentru care alte temeiuri muiereşti, vă las pe dumneavoastră să judecaţi; şi i-a primit mostra de scriere şi la fel şi adresa. Nevestica mea nu prea ţine minte numele, urmează domnul Snagsby, încercându-şi în palmă tuşea plină de respect, şi socotea că Nemo e unul şi acelaşi cu Nimrod. Drept care îşi luase obiceiul să-mi spună ori de câte ori venea vorba la masă: „Domnule Snagsby, tot nu i-ai găsit de lucru lui Nimrod?” sau „Domnule Snagsby, de ce nu i-ai dat lui Nimrod cele treizeci şi opt de coaie din dosarul Jarndyce?” sau altele asemenea. Şi iată aşa s-a întâmplat că şi-a găsit treptat de lucru la noi. Şi asta-i tot ce ştiu de el, pe lângă că era iute de mână la scris şi că nu-şi economisea noaptea când avea de lucru şi că dacă-i dădeai să copieze, să zicem patruzeci şi cinci de coaie miercuri seara, ţi le aducea gata făcute joi dimineaţa. Toate acestea, încheie domnul Snagsby făcând o plecăciune politicoasă cu pălăria spre pat şi adăugând totodată: n-am nici-o îndoială că prea onoratul meu prieten le-ar adeveri, dacă ar mai fi în stare s-o facă.

— N-ar fi mai bine să vezi, interveni domnul Tulkinghorn către Krook, dacă n-are cumva ceva hârtii care ar putea să te lămurească? Se va face o anchetă şi vei fi chestionat. Ştii să citeşti?

— Nu. Nu ştiu, răspunse bătrânul, rânjind brusc.

— Snagsby, urmă domnul Tulkinghorn, cercetează camera în locul lui. Altfel are să aibă necazuri şi greutăţi. Fiind aici, pot să aştept dacă-i daţi zor, mai apoi am să-i pot fi martor, dacă va fi cumva nevoie, şi să declar că totul e în ordine şi conform legii. Dacă-i ţii lumânarea domnului Snagsby, amice, el are să vadă îndată de este ceva care să-ţi vină în ajutor.

— Mai întâi de toate, iată un geamantan vechi, domnule, făcu domnul Snagsby.

— Ah, aşa e, într-adevăr.

Domnul Tulkinghorn nu pare să-l fi văzut mai înainte, cu toate că stă aşa de aproape de el şi cu toate că alte lucruri mai că nu sunt în cameră, Dumnezeu mi-e martor.

Negustorul de vechituri ţine lumânarea, iar librarul purcede la cercetare. Medicul se sprijină de colţul căminului; domnişoara Flite se uită pe furiş şi tremură în pragul uşii. Vechiul şi priceputul adept al vechii şcoli, cu pantalonii lui bufanţi de culoare neagră spălăcită, legaţi cu panglici la genunchi, cu vesta-i mare, neagră, şi cu haina-i neagră, lungă în mâneci, şi cu smocul de cravată albă pleoştit, împreunat într-un nod, aşa cum numai Aristocraţia se pricepe, stă ţeapăn exact în acelaşi loc şi în aceeaşi atitudine.

În geamantanul cel vechi se găsesc câteva articole de îmbrăcăminte fără nici-o valoare; mai e un teanc de chitanţe pentru lucruri amanetate la Muntele de pietate, acele bilete cu care treci barierele pe drumul Sărăciei; mai este o hârtie mototolită care miroase a opium, şi pe care sunt mâzgălite nişte însemnări sumare ca: în cutare zi, luat atâtea grăunţe; în cutare altă zi, luat cu atât mai multe grăunţe; însemnări începute cu câtva timp înainte, ca şi cum ar fi avut de gând să fie urmate cu regularitate, dar care, curând după aceea, fuseseră abandonate. Mai sunt câteva petice de ziare murdare, rapoartele Parchetului privind anumite cazuri de deces; altceva nu mai e. Caută şi în dulap, şi în sertarul mesei pătate de cerneală. Nu-i nici urmă de scrisoare veche sau de orice alt înscris. Medicul cercetează hainele cu care e îmbrăcat copistul. Un briceag şi câţiva bănuţi e tot ce găseşte. Până la urmă, sfatul domnului Snagsby se dovedeşte a fi cel mai bun şi ofiţerul stării civile trebuie neapărat chemat.

Astfel că locatara cea mică şi sărită din minţi pleacă după ofiţerul stării civile, iar ceilalţi ies afară din cameră.

— Nu lăsa pisica înăuntru! Zice medicul; aşa ceva nu se cuvine!

Domnul Krook o mână afară înaintea lui, iar pisica se furişează jos pe scară, vânturându-şi coada mlădioasă şi lungindu-şi botul.

— Noapte bună! Zice domnul Tulkinghorn şi pleacă acasă, la Alegoriile lui de pe tavan şi la meditaţie.

În timpul ăsta, noutatea a făcut ocolul curţii. Grupuri de locatari se adună ca să dezbată evenimentul şi avangarda armatei de curioşi (în majoritate băieţi) este împinsă înainte înspre fereastra domnului Krook, pe care o cercetează îndeaproape. Un poliţist s-a şi urcat sus în cameră şi a coborât iarăşi la uşă, unde stă ca un turn aplecându-se doar din când în când ca să vadă băieţii strânşi întâmplător la baza lui de operaţie; dar de câte ori dă cu ochii de ei, aceştia se dau îndărăt intimidaţi. Doamna Perkins, care de câteva săptămâni nu mai vorbea cu doamna Piper, ca urmare a unei neplăceri ce se trăgea de la tânărul Perkins care îi arsese una tânărului Piper, îşi reia cu acest prilej prielnic raporturile prieteneşti. Băiatul de la cârciuma din colţ, amator privilegiat, ca unul ce are cunoştinţe temeinice despre viaţă, având de-a face din când în când şi cu beţivi şi care are înfăţişarea unui tânăr dintr-o bucată, ce nu poate fi asaltat cu ciomege şi nici băgat la închisoare, schimbă păreri confidenţiale cu poliţistul. Lumea îşi vorbeşte de la ferestre peste curte şi informatori cu capul gol vin în goană din strada înaltei Curţi ca să afle ce se întâmplă. Sentimentul general pare să fie că-i o cerească binecuvântare faptul că domnul Krook n-a pierit şi el o dată cu celălalt, sentiment amestecat însă cu o mică dezamăgire firească. În toiul zarvei, soseşte ofiţerul stării civile.

Reprezentant al parohiei, cu toate că e socotit în cartier drept un personaj ridicol, ofiţerul stării civile se bucură de oarecare popularitate pentru moment, de n-ar fi doar decât că-i omul ce poate merge să vadă cadavrul. Poliţistul îl socoate drept un dobitoc de civil, o rămăşiţă din vremurile barbare ale vechilor paznici; dar îi îngăduie trecerea, ca ceva ce trebuie tolerat până când Guvernul se va hotărî să-l desfiinţeze. Zarva se înteţeşte pe măsură ce veştile umblă din gură în gură, cum că omul parohiei a sosit la faţa locului şi a intrat înăuntru.

După o vreme, împuternicitul parohiei iese, mărind încă o dată zarva, care în scurtul răstimp aproape se potolise. Se pare că umblă după martori pentru ancheta de mâine, martori care să poată spune anchetatorului şi juraţilor ceva cu privire la decedat.

Numaidecât face apel la o droaie de oameni care nu pot să-i spună nimic, câtuşi de puţin. Pare mai îndobitocit de faptul că i se repetă întruna că feciorul doamnei Green „e şi el copist şi că l-a cunoscut pe mort mai bine decât oricine”… Care fecior al doamnei Green se constată, după cercetările făcute, că e în momentul de faţă îmbarcat pe o navă în drum spre China, de vreo trei luni, dar se vântură părerea că se poate lua legătura cu el prin telegraf, pe baza unei cereri îndreptată Lorzilor Amiralităţii. Împuternicitul parohiei intră în diferite prăvălii şi localuri, întrebând clienţii, totdeauna închizând mai întâi uşa şi apoi scoţând oamenii din sărite prin înlăturarea unora, prin tărăgănări şi tot soiul de idioţii. Poliţistul e văzut că-i zâmbeşte băiatului de la birt. Publicul îşi pierde răbdarea şi urmează reacţia. Zeflemele la adresa ofiţerului stării civile, rostite de voci tinere şi stridente, cum că ar fi fiert un băiat; fragmente dintr-un cântec popular, în legătură cu asemenea faptă, cântate în cor, afirmând că din băiat s-a făcut supă pentru azilul de săraci, în sfârşit, poliţistul găseşte de cuviinţă să recurgă la lege şi pune mâna pe unul dintre cei ce cântau, căruia îi dă drumul după ce ceilalţi au rupt-o la fugă, cu condiţia ca şi el s-o şteargă, hai! Şi să termine cu asta… Condiţie pe care cel eliberat o pune în aplicare. Astfel pentru moment zarva se potoleşte complet şi poliţistul nepăsător (pentru el ceva opium mai mult sau mai puţin nu înseamnă nimic), cu capela-i strălucitoare, cu guleru-i tare, cu haina lui uriaşă ţeapănă, cu curea solidă, cu cătuşe la el şi toate celelalte necesare, îşi urmează mersul alene, în sus şi-n jos, cu pasul greu, bătând din palmele-i înmănuşate în alb şi oprindu-se din când în când la câte un colţ de stradă, ca să descopere, din întâmplare, tot ce se poate, de la copilul părăsit, până la crimă.

Sub vălul protector al nopţii, ofiţerul stării civile, slab de minte, vine, strecurându-se pe strada înaltei Curţi cu citaţiile sale în care numele fiecărui jurat e scris greşit şi nimic nu-i scris corect, decât numele lui pe care nimeni nu-l poate citi sau nu doreşte să-l ştie. Citaţiile o dată notificate şi martorii propuşi fiind preveniţi, ofiţerul Stării Civile se duce la domnul Krook, unde are o scurtă întâlnire cu câţiva anumiţi cerşetori care, sosind puţin după aceea, sunt conduşi sus la etaj, şi aici lăsaţi în grija marilor ochi din obloane să se uite la acea ultimă formă ca la ceva nou pe care lăcaşul pământean o dăruieşte acelui Nimeni şi Tuturor.

Şi, toată noaptea, sicriul stă gata lângă geamantanul cel vechi, iar forma solitară de pe pat, insul a cărui cărare în viaţă l-a mânat patruzeci şi cinci de ani, zace acolo fără să lase-n urma lui nimic mai mult decât ar fi lăsat un copil lepădat.

A doua zi curtea imobilului e toată însufleţită, de parcă ar fi bâlci, cum zice doamna Perkins, mai mult decât împăcată cu doamna Piper, într-o convorbire amicală cu această femeie minunată. Anchetatorul trebuie să ia loc în sala „Flamura Soarelui”, de la primul etaj, unde au loc de două ori pe săptămână reuniunile muzicale la care pupitrul este ocupat de un gentilom cu celebritate profesională, având în faţă pe Micul Swills, cântăreţul comic, care speră (potrivit afişului din fereastră) că prietenii se vor aduna în jurul său şi vor sprijini un talent de mâna întâi. Toată dimineaţa aceea sala „Flamura Soarelui” a zbârnâit de treburi. Înşişi copiii au atâta nevoie de forţă, din pricina puternicei emoţii generale, încât un plăcintar care s-a aşezat cu acest prilej la colţul imobilului, spune că plăcintele se topesc ca fumul. În vremea asta, împuternicitul parohiei, bătând drumul fără rost între uşa stabilimentului lui Krook şi uşa sălii „Flamura Soarelui”, arată câtorva oameni de caracter şi discreţi obiectul ciudat pe care îl are în păstrare şi primeşte ca răsplată un pahar de bere sau altceva.

La ceasul stabilit, soseşte anchetatorul, care e aşteptat de juraţi şi este primit cu o salvă de popice de pe terenul de popice bun şi uscat de lângă sala „Flamura Soarelui”. Anchetatorul umblă prin cârciumi mai mult decât oricare fiinţă omenească; în cariera lui mirosurile de rumeguş, bere, fum de tutun şi alcool fac un tot cu moartea, sub înfăţişările ei cele mai îngrozitoare. Este îndrumat de reprezentantul parohiei şi de hangiu în sala de muzică unde îşi pune pălăria pe pian şi ia un scaun stil Windsor din capul unei mese lungi, formată din mai multe mese scurte puse cap la cap şi încărcate cu oale şi pahare, alcătuind nişte decorative cercuri cleioase cu spirale fără de capăt. O parte dintre juraţi, câţi pot să se înghesuie la masă, stau acolo. Ceilalţi stau printre scuipători şi lulele, sau se sprijină de pian. Deasupra capului anchetatorului se află mânerul de la capătul funiei unui clopot, o cunună mică de fier ce lasă parcă impresia că această Maiestate a Curţii de Justiţie, peste puţină vreme, va fi spânzurat.

Să se citească lista juraţilor şi să se depună jurământul!

În timp ce se desfăşoară ceremonia, intrarea unui omuleţ durduliu, cu un guler mare, răsfrânt, cu ochii înlăcrimaţi şi cu nasul umflat, face senzaţie; el se aşază modest lângă uşă, ca unul din marele public, dar pare în acelaşi timp un obişnuit al locului. Umblă vorba în şoaptă cum că acesta ar fi Micul Swills. Se crede şi n-ar fi imposibil că şi-ar pregăti o parodie a anchetatorului, din care să facă numărul de atracţie, seara, la Reuniunea Muzicală.

— Aşadar, domnilor, reia anchetatorul, sunteţi convocaţi aici în vederea unei anchete asupra morţii unei persoane. În faţa Domniilor Voastre se vor depune mărturii în privinţa împrejurărilor în care s-a petrecut moartea aceea şi Domniile Voastre vă veţi da verdictul potrivit cu… Popicele! Trebuie oprit jocul, hai, opreşte-l, ofiţere!… Potrivit cu mărturiile şi nu cu altele. Primul lucru de făcut, să examinăm decedatul!

— Faceţi loc, ei, voi de colo! Strigă ofiţerul stării civile.

Aşa că toţi părăsesc încăperea într-un convoi, mergând care încotro, cam în felul unui cortegiu funebru răzleţit, şi se duc să facă cercetarea în locuinţa domnului Krook, de la etajul doi, din spate, de unde câţiva dintre juraţi se retrag în grabă, palizi la faţă. Reprezentantul parohiei îşi dă toată osteneala ca doi domni nu tocmai curaţi la manşete şi nu prea în ordine cu butonii (pentru a căror aşezare el făcuse rost de o măsuţă specială lângă anchetator, în sala Reuniunii Muzicale), să poată vedea tot ceea ce este de văzut. Căci ei sunt cronicarii oficiali ai unor asemenea investigaţii, plătiţi cu rândul la ziar, iar el nu-i cu nimic mai presus de slăbiciunile tuturor oamenilor, ci trage nădejde să vadă tipărit ce a zis şi ce a făcut „Mooney” neobositul şi destoinicul ofiţer al stării civile de la faţa locului; ba, chiar aspiră să vadă numele Mooney menţionat cu tot atâta reputaţie şi respect ca şi numele călăului din ultima vreme.

Micul Swills aşteaptă să se întoarcă anchetatorul şi juraţii. La fel şi domnul Tulkinghorn este primit ceremonios şi aşezat lângă anchetator: între acest înalt funcţionar de Justiţie, o masă de biliard şi lada cu cărbuni. Investigaţia purcede. Juriul află cum a murit obiectul cercetării lor şi altceva nu mai află despre el.

— Un prea eminent jurist se află de faţă. Domnilor, zice anchetatorul, care, după câte sunt informat, se găsea din întâmplare la faţa locului când a fost descoperit decesul, dar el n-ar putea decât să repete mărturiile pe care le-aţi auzit până acum de la medic, proprietar, locatară şi librar; de-aceea nu-i nevoie să-i mai necăjim: mai e cineva de faţă care ştie ceva în plus?

Doamna Piper, împinsă de doamna Perkins. Doamna Piper jură.

— Anastasia Piper, domnilor. Căsătorită. Ei, doamnă Piper… Ce ai de spus în privinţa asta?

Oo! Doamna Piper are o grămadă de povestit, mai cu seamă în paranteză şi fără punctuaţie, cu toate că n-are mare lucru de spus. Doamna Piper locuieşte în Imobilul Cook (în care soţul ei este maistru dulgher) şi demult tare aşa cum se ştie prea bine printre vecini (socotind o zi după cea din ajunul creştinării fără preot a lui Alexander James Piper, în vârstă de optsprezece luni şi patru zile împlinite din care cauză că nimeni nu se mai aştepta să trăiască într-atât erau domnilor, durerile de gingii ale acestui copil) că Reclamantul, aşa stăruie doamna Piper să-l numească pe cel mort, se zicea că s-a vândut Satanei. Ce crezi? Din căutătura Reclamantului se trag toate spusele astea! Îl vedea pe Reclamant adesea şi şi-a dat seama cât de feroce e faţa lui şi că nu trebuia lăsat să meargă printre copii care e timid (că dacă nu credeţi poate madam Perkins să fie adusă aici de faţă pentru că tot e aici ca să facă cinste soţul, şi ei, şi familiei). L-a văzut pe Reclamant eritat şi tulburat de copii (căci copiii nu e niciodată, care nu te poţi aştepta la ei special când are chef de joacă să fie cu doxă la cap care nici dumneata singur nu eşti). Din asemenea pricini şi a căutăturii lui întunecate l-a visat adeseori care îl vede cum scoate din buzunar un târnăcop şi-i crapă capul lui Johnny (care copilul nu ştie de frică şi regulat l-a huiduit, ţinându-se scai de el) cu toate acestea nu l-a văzut niciodată pe Reclamant că scoate din buzunar vreun târnăcop sau altă asemenea sculă, departe de ea. L-a văzut, ce-i drept, alergând când era fugărit şi huiduit, care n-are slăbiciune pentru copii, şi niciodată nu l-a văzut vorbind cu copiii sau cu cei mari vreodată (afară de băiatul care mătură trecerea de vale pe uliţă, peste drum, după colţ, care dacă-ar fi aici ar spune c-a fost văzut vorbind cu el adesea).

Zice anchetatorul:

— Băiatul acela e-aici?

Zice ofiţerul:

— Nu, domnule anchetator, nu e aici.

Zice anchetatorul:

— Du-te şi adă-l atunci.

Cât lipseşte sârguitorul şi isteţul funcţionar, anchetatorul stă de vorbă cu domnul Tulkinghorn.

— O! Iată băiatul, domnilor!

Iată-l, plin de noroi, pare răguşit şi tare jerpelit. Aşa, băiete… Dar staţi o clipă. Atenţie! Băiatul trebuie supus la câteva cercetări preliminare.

Numele: Jo. De altul, habar n-are. Nu ştie că fiecare om are două nume. N-a auzit de când e el de-aşa ceva. Nu ştie că Jo e o prescurtare de la un nume mai lung. Socoate că pentru el e destul de lung. Nu vede nimica rău în asta. Să-l scrie?… Nu. Nu ştie să scrie. N-are tată, n-are mamă. N-are prieteni, n-a umblat la şcoală. Unde stă? El ştie de mătură şi ştie că-i rău să spui minciuni. Nu-şi aminteşte cine i-a spus de mătură, sau de minciuni, dar pe amândouă le ştie. N-ar putea spune ce-are să păţească după ce moare, dacă spune vreo minciună domnilor de faţă aici, dar crede că va fi ceva foarte rău, o să-l pună la pedeapsă şi bine i-ar face… Aşa că va spune drept.

— Nu merge, domnilor! Zice anchetatorul clătinând melancolic din cap.

— Credeţi că nu-i puteţi primi mărturia, domnule anchetator? Întrebă cu politeţe un jurat.

— Nici vorbă, face anchetatorul. L-aţi auzit pe băiat zicând: N-aş putea spune!… Asta nu merge, ştiţi doar. Nu ne putem sprijini pe aşa ceva la înalta Curte de Justiţie, domnilor. Asta-i curată corupţie! Aprod, scoate băiatul afară.

Se renunţă la băiat, spre lămurirea deplină a celor de faţă, mai cu seamă a Micului Swills, cântăreţul comic. Aşa. Mai sunt alţi martori? Nici un alt martor.

— Ei, bine, domnilor! Iată un necunoscut despre care s-a dovedit că avea obiceiul să ia de un an şi jumătate opium în cantităţi mari; a fost găsit mort de prea mult opium. Dacă socotiţi că aveţi vreo dovadă din care să trageţi concluzia că s-a sinucis, veţi ajunge la această concluzie. Dacă socotiţi că e cazul unei morţi accidentale, veţi găsi verdict potrivit cu situaţia.

Verdict potrivit cu situaţia. Moarte accidentală. Nici-o îndoială. Domnilor, sunteţi liberi. Bună ziua!

În timp ce anchetatorul îşi încheie nasturii de la haina lui mare, domnul Tulkinghorn şi cu librarul îl ascultă într-un colţ pe martorul înlăturat.

Făptura aceea netrebnică ştie doar că mortul (pe care l-a recunoscut după faţa-i galbenă şi părul negru) era uneori huiduit şi gonit pe străzi. Că într-o noapte geroasă de iarnă, când el, băiatul, tremura de frig pe-un prag de uşă, omul acela s-a întors ca să se uite la el, s-a apropiat şi, după ce l-a întrebat şi a aflat că n-are nici un prieten pe lume, a zis: „Nici eu n-am. Niciunul!” Şi i-a dat bani de cină şi de dormit pe-o noapte. Că de atunci omul a vorbit cu el de multe ori şi îl întreba dacă dormea tun noaptea, şi cum îndură frigul şi foamea, şi dacă a dorit vreodată să moară şi alte ciudate întrebări asemănătoare. Că atunci când omul n-avea bani, îi spunea în treacăt: „azi sunt la fel de sărac ca tine, Jo”, dar când avea, totdeauna (zice băiatul din toată inima) era tare bucuros să-i dea şi lui câţiva gologani.

— A fost tare bun cu mine, aşa a fost, zice băiatul, ştergându-şi ochii cu mâneca lui ferfeniţoasă. Văzându-l chiar acuma, zăcând ţeapăn întins, aş vrea să fi putut să m-audă ce-am spus de el. A fost tare bun cu mine, aşa a fost!

În timp ce coboară scara, târşindu-şi picioarele, domnul Snagsby stă şi-l aşteaptă să-i pună o jumătate de coroană în mână.

— Dacă cumva mă vezi venind cu nevestica mea… Vreau să spun cu o doamnă, şi trec prin faţa ta, zice domnul Snagsby, punându-şi degetul pe nas, să nu cumva să spui că ţi-am dat vreun ban.

O bucată de vreme, juraţii mai zăboviră prin sala „Flamura Soarelui”, stând de vorbă. Ceva mai târziu, vreo şase dintre ei au fost învăluiţi într-un nor de fum de pipă ce pătrundea în vorbitorul sălii „Flamura Soarelui”; doi dintre ei o apucară spre Hampstead, iar patru se vorbesc să meargă seara la o piesă de teatru, cu preţ redus, şi s-o încheie c-un chef cu stridii. Micul Swills e poftit de mai mulţi la un pahar. Fiind întrebat ce crede despre cum s-a procedat, îşi dă cu părerea (tăria lui constând într-un limbaj popular) că a fost „o chestie cam albastră”. Patronul sălii „Flamura Soarelui”, socotindu-l pe Micul Swills atât de popular, îl recomandă în termeni elogioşi juraţilor şi publicului, adăugând că nu ştie pe altul care să-l întreacă în cuplete hazlii, cât despre costumele lui fanteziste, ar putea umple o căruţă întreagă.

Astfel, treptat, sala „Flamura Soarelui” se topeşte în umbra nopţii pentru ca mai apoi să răsară din beznă, strălucind puternic în lumina lămpilor de gaz. Făcându-se şi ceasul Reuniunii Muzicale, gentilomul, acel profesionist celebru, ia loc pe podium; în faţă îi stă (cu obrajii sulemeniţi) Micul Swilles; prietenii se strâng în jurul lor ca să susţină asemenea talente de mâna întâi. Când petrecerea era în toi, Micul Swills zice:

— Domnilor, dacă-mi îngăduiţi, am să încerc o descriere pe scurt a unei scene din viaţa adevărată, care s-a petrecut aici, astăzi.

Efoarte aplaudat şi susţinut; el iese afară în chip de Swills şi vine înăuntru în chip de anchetator (nici pomeneală să semene cu el); descrie ancheta, cu antracte distractive, acompaniate de pian la refrenul: Cu bagheta lui (a anchetatorului) tippy toi li doll, tippy toi lo doll, tippy toi li doll, Dee! (taram tam taram… Tam…)

Zdrăngănitul pianului în sfârşit tace şi prietenii Muzicii se risipesc cu toţii pe la culcuşurile lor. Atunci se lasă liniştea în jurul singuraticei făpturi ce zace acum în cea din urmă locuinţă pământeană şi e vegheat în timpul celor câtorva ceasuri de linişte ale nopţii de ochii căscaţi din obloane. Dacă mama, la sânul căreia omul acesta dat uitării s-a cuibărit pe când era copilaş, cu privirile înălţate spre faţa ei iubitoare şi cu mâna plăpândă abia ştiind cum să se prindă de gâtul către care se strecura bâjbâind, l-ar fi putut profetic vedea cum e acum, vai cum i-ar fi părut de imposibilă atare privelişte! O, dacă în zilele cele bune focul stins de el a ars pentru o femeie care l-a ţinut cu drag în suflet, unde-i oare femeia aceea, acum când cenuşa lui mai stă încă pe pământ!

La casa domnului Snagsby din Curtea lui Cook, e orice, numai noapte de odihnă, nu; aici Guşter îşi ucide somnul, căzând, aşa cum însuşi domnul Snagsby recunoaşte, ca să nu punem prea mult punctul pe „i”, dintr-un leşin în altul, până la douăzeci. Pricina acestei crize e că Guşter are o inimă miloasă şi un ce impresionabil, care trece drept imaginaţie… De n-ar fi fost trecutul ei de la Tooting şi de la azilul parohial. Zică-i cum i-o zice, dar a fost atât de groaznic de impresionant în timpul ceaiului când domnul Snagsby a povestit ancheta la care fusese de faţă, încât la vremea cinei s-a prăbuşit în bucătărie, precedată în zbor de o bucată de brânză de Olanda, şi a căzut într-un leşin de durată neobişnuită, din care abia a ieşit şi a căzut în altul, şi-apoi în altul, şi tot aşa într-un lanţ de leşinuri, cu pauze scurte între ele, pauze de care a profitat adresând implorări patetice către doamna Snagsby ca să nu-i dea preaviz de concediere „când şi-o veni cu totul în fire”; de asemenea în rugăminţi către întreaga casă, ca s-o lase acolo jos pe pietre şi lumea să se ducă la culcare. Aşa că domnul Snagsby, auzind în sfârşit cocoşul de la lăptăria cea mică de pe strada Cursitor că sloboade acel extaz dezinteresat pe subiectul zorilor, zice, trăgând adânc aerul în piept, deşi e unul din cei mai răbdători oameni:

— Credeam c-ai dat ortul popii, zău aşa!

Ce problemă crede pasărea asta entuziastă că rezolvă când se încordează în aşa hal, sau de ce-ar trompeta un asemenea „Cucurigu” pe o chestie ce nu poate avea nici-o importanţă pentru ea (cu toate că şi oamenii cotcodăcesc fraze goale în felurite prilejuri publice), asta o priveşte personal. Destul că ziua vine, că dimineaţa vine, că amiaza vine.

În fine, omul cel vrednic şi isteţ, care a fost pomenit ca atare, chiar în ziarele de dimineaţă, vine cu cârdul lui de calici la domnul Krook acasă, să ridice trupul scumpului nostru frate, decedat aici, ca să-l ducă la un cimitir încercuit, ciumat şi scârnav, din care bolile molipsitoare trec în trupurile scumpilor noştri fraţi şi surori care încă n-au decedat, în timp ce scumpii noştri fraţi şi surori care dau târcoale scărilor dosnice ale instituţiilor, da-le-ar Domnul să decedeze! Sunt tare mulţumiţi de sine şi binevoitori. Pe-un petic groaznic de pământ, de care şi turcul s-ar fi ferit ca de-o oroare blestemată, iar păgânul s-ar fi cutremurat de groază, îl aduc pe scumpul nostru frate, decedat aici, ca să-şi primească creştineasca îngropăciune. Cu toate oasele din jur ce se holbează din toate părţile, în afară de locurile unde câte un mic tunel puturos al vreunei curţi îşi revarsă prin gardul de fier al cimitirului toate netrebniciile vieţii ce dau asalt morţii şi toate otrăvurile morţii ce dau asalt vieţii, aici îl coboară pe scumpul nostru frate, la un sfert sau o jumătate de metru adâncime, aici îl împlântă în putreziciune, ca să se ridice din putreziciune ca o stafie răzbunătoare la căpătâiul celor bolnavi, ca o mărturie ruşinoasă pentru veacurile viitoare despre cum civilizaţia şi sălbăticia au cutreierat mână în mână pe insula asta lăudăroasă.

Hai noapte, vino, şi tu orb întuneric, veniţi, căci prea curând voi n-aţi putea veni şi nici prea mult voi n-aţi putea rămâne lângă-un loc ca ăsta! Veniţi şi voi slabe lumini risipite în ferestrele urâtelor case. Şi voi, care-năuntru comiteţi mârşăvii, faceţi-le măcar înlăturând asemenea privelişte înfiorătoare! Hai, vino văpaie a gazului ce arzi atât de mohorât peste grilajul de fier pe care văzduhul otrăvit îşi lasă scursorile malefice, cleioase la atingere! E bine să puteţi striga fiecărui trecător, spunându-i: „Priveşte aici!”

Odată cu noaptea, prin curtea cu tunel se-apropie o făptură cu umerii plecaţi înainte, oprindu-se în afara grilajului de fier. Se ţine de gard cu mâinile, priveşte printre gratii şi stă aşa, uitându-se înăuntru o bucată de vreme.

Apoi, cu mătura veche cu care a venit, mătură uşurel şi cu sârg treapta; se uită apoi iar înăuntru o vreme şi pe urmă pleacă.

Jo, tu eşti? Bine, bine! Deşi martor înlăturat, care nici aici n-ai putea spune întocmai ce ţi se va întâmpla în nişte mâini mai atotputernice decât cele ale oamenilor, nu eşti robit cu totul de întuneric. Ceva, ca o depărtată rază de lumină, licăreşte în mintea ta care-a şoptit acel: „A fost tare bun cu mine, aşa a fost!”12