Charles Dickens — Casa umbrelor — Trăgător de elită

Trăgător de elită

Dimineaţa geroasă de iarnă, uitându-se cu ochi posomorâţi şi faţă întunecată asupra vecinătăţilor pieţei Leicester, îi găseşte pe localnicii cartierului refractari sculării din pat. Multora dintre ei nu le place de felul lor să se scoale devreme nici chiar pe vremea cea mai strălucitoare, fiind tot de felul lor păsări de noapte care dorm adânc când soarele e sus, şi nu-s cu adevărat treji şi gata de pradă decât când stelele strălucesc pe firmament. În dosul obloanelor întunecoase şi al perdelelor, la caturile cele mai de sus şi în poduri, pitindu-se mai mult sau mai puţin sub nume false, păr fals, titluri false, giuvaieruri false şi sub trecuturi false, o colonie de tâlhari îşi dorm primul lor somn. Gentilomi ce şi-au câştigat nobleţea pe postavul verde, care pot discuta din proprie experienţă despre galerele din străinătate şi despre munca silnică din patrie, spioni ai unor guverne puternice ce tremură întruna de slăbiciune şi de-o frică abjectă, trădători ruinaţi, mişei, huligani, jucători, trişori, escroci, martori mincinoşi, unii dintre ei stigmatizaţi cu fierul roşu sub coama lor de păr murdară; toţi având în ei mai multă cruzime decât era în Nero şi la activul lor mai multă crimă decât e în Newgate. Căci oricât de rău ar putea fi dracu' atunci când e în haină de sac sau bluză de cârpă (şi poate fi foarte rău şi cu una şi cu alta), e cu mult mai intrigant, mai neînduplecat şi mai nesuferit când îşi înfige un ac de cravată în plastronul cămăşii, când îşi dă titlul de gentilom, când îşi retrage cartea, când joacă o partidă de biliard, când ştie câte puţin despre chitanţe şi poliţe, decât în orice altă formă în care se întrupează. Şi în asemenea formă are să-l găsească domnul Bucket când socoate să pătrundă pe făgaşurile ce mână în piaţa Leicester.

Dar dimineaţa geroasă de iarnă nu-l doreşte pe el şi nu-l deşteaptă. Ea-l deşteaptă pe domnul George de la Pavilionul de tir şi pe ajutorul său. Amândoi se scoală, îşi fac sul saltelele şi le dosesc. Domnul George, după ce s-a bărbierit în faţa unei oglinzi de proporţie redusă, iese afară, cu picioarele goale şi cu trupul gol până la jumătate şi se duce la pompa de apă, în curticică, şi îndată se întoarce, strălucitor de săpuneală şi fricţiune, de şuvoiul cu care s-a împroşcat şi de apa nespus de rece. În vreme ce se freacă iute cu un ştergar aspru, suflând ca un soi de scafandru din marină, abia ieşit din apă cu părul său creţ, încârlionţându-se din ce în ce mai tare pe tâmplele arse de soare, cu cât îl freacă mai tare, de pare că nu s-ar putea descreţi cu nici un alt instrument mai blajin decât doar cu o greblă de fier sau o ţesală, în vreme ce se freacă, pufăie şi se lustruieşte şi suflă, întorcându-şi capul într-o parte şi-n cealaltă, ca să-şi poată jupui gâtul cât mai în voie cu putinţă şi stă cu trupul bine plecat înainte ca să nu-i curgă apa pe picioarele sale ostăşeşti, Phil, îngenuncheat ca să aprindă focul, stă şi chibzuieşte, ca şi cum, văzând ceea ce se petrece cu stăpânul, e gata spălat şi el şi destul de reîmprospătat pentru o zi, însuşindu-şi plusul de sănătate de care stăpânul se leapădă.

După ce domnul George s-a uscat, se pune pe treabă ca să se perie pe cap cu două perii aspre deodată, cu atâta sălbăticie, încât Phil, frecându-se cu umărul de peretele pavilionului jur-împrejur pe când se-ndeletniceşte cu măturatul, îi face cu ochiul din simpatie. Amănuntul periatului o dată săvârşit, partea ornamentală a toaletei domnului George e curând încheiată. Atunci îşi umple pipa, o aprinde şi începe a se plimba încoace şi încolo, după cum i-i obiceiul, în timp ce Phil pregăteşte micul dejun, răspândind o mireasmă puternică de cafea şi de chifle prăjite. Domnul George fumează grav şi se plimbă cu paşi rari. Poate că pipa asta de dimineaţă e închinată memoriei lui Gridley, acum în mormânt.

— Şi aşa, Phil, zice George de la Pavilionul de tir, după ce-a dat câteva raite în tăcere prin odaie; te visai la ţară astă noapte?

Întâmplător, Phil spusese multe şi de toate şi cu uimire, pe când se târâia în patru labe, după ce sărise din pat.

— Da, stăpâne.

— Cum arăta?

— Mai că nu ştiu cum arăta, şefule, răspunde Phil, gândindu-se.

— Atunci cum de ştii că erai la ţară?

— Din pricina ierbii, îmi închipui. Şi a lebedelor de pe ea, răspunde Phil după o gândire mai adâncă.

— Ce făceau lebedele pe iarbă?

— Mâncau din ea, socotesc, răspunde iarăşi Phil. Stăpânul s-apucă iarăşi de plimbat şi omul s-apucă iarăşi de pregătit micul dejun. Nu-i nevoie de o pregătire prelungită, ea mărginindu-se la aşezarea unor tacâmuri foarte simple pentru două persoane şi la friptul unei hălci de slănină pe jăratic, pusă pe grătarul ruginit; dar cum Phil trebuie să ocolească jur-împrejur o parte considerabilă din pavilion pentru fiecare lucru de care are nevoie, şi cum niciodată n-aduce două lucruri deodată, ţinând seamă de împrejurări, pregătirea ia timp. În cele din urmă, micul dejun e gata. După ce Phil vesteşte evenimentul, domnul George îşi curăţă pipa de cenuşă, lovind-o de marginea vetrei, o sprijină pe colţul căminului şi se aşază la masă. După ce s-a servit, urmează la rând Phil, care se aşază la capătul cel mai depărtat al măsuţei lunguieţe şi-şi ia farfuria pe genunchi. Fie din slugărnicie, fie ca să-şi ascundă mâinile înnegrite, fie că aşa e obiceiul lui de-a mânca.

— La ţară, zice domnul George, mânuindu-şi cuţitul şi furculiţa, hm, îmi închipui că dimineaţa n-ai dat niciodată cu ochii de câmpie, Phil?

— Am văzut o dată mlaştinile, răspunde Phil, mâncându-şi mulţumit micul dejun.

— Care mlaştini?

— Mlaştinile, şefule, răspunde Phil.

— Dar pe unde sunt?

— Nu ştiu locul unde-s, dar le-am văzut, şefule. Erau întinse. Şi cu ceaţă.

„Stăpâne” şi „şefule” sunt titluri alternative pentru Phil, exprimând acelaşi respect şi aceeaşi stimă pe care nu le adresează nimănui decât domnului George.

— Eu m-am născut la ţară, Phil.

— Chiar cu adevărat, şefule?

— Da. Şi-am crescut acolo.

Phil ridică o sprânceană şi, după ce şi-a aţintit ochii asupra stăpânului său, ca să-şi exprime interesul, dă de duşcă o înghiţitură mare de cafea, tot uitându-se la el.

— Nu există ciripit de pasăre pe care să nu-l ştiu, urmează domnul George. Nu-s multe frunze sau fructe în Anglia cărora să nu le ştiu numele. Nu-s mulţi copaci în care să nu mă pot căţăra încă, dacă aş fi pus pe asta. Odinioară am fost cu adevărat un băiat de la ţară. Măicuţa mea bună a trăit la ţară.

— Trebuie să fi fost o doamnă bătrână, frumoasă tare, şefule, intervine Phil.

— Ai, ai! Şi nici măcar aşa de bătrână acum treizeci şi cinci de ani, zice domnul George. Dar mă prind pe orice că la nouăzeci de ani ar fi aproape tot atât de dreaptă ca mine şi aproape la fel de lată în umeri.

— A murit la nouăzeci, şefule? Întreabă Phil.

— Nu! Ce fleacuri spui! Las-o în pace, Dumnezeu să-i dea sănătate! Răspunde oşteanul. Ce m-o fi făcut să mă gândesc la băieţii de la ţară, la fugari, la cei buni de nimic? Tu, cu siguranţă! Aşa-i că n-ai fost niciodată la ţară ca să vezi cum e… afară doar de mlaştini şi visuri. Aşa-i?

Phil încuviinţează din cap.

— Vrei să vezi cum e?

— Nu… Nu, nu ştiu dacă vreau numaidecât, răspunde Phil.

— Oraşul ţi-e destul, da?

— Hm, ştii dumneata, şefule, urmează Phil, eu nu ştiu nimic altceva şi mă întreb dacă nu-s prea bătrân ca să mă mai deprind cu noutăţile.

— Câţi ani ai, Phil? Întreabă oşteanul, oprindu-se să ducă la buze farfurioara-i aburind de cafea.

— Ceva cu opt, răspunde Phil. Nu poate să fie optzeci. Şi nici optsprezece. E pe undeva între una şi alta.

Domnul George, punând jos încetişor farfurioara, fără să fi gustat din ea, începe a spune, pornindu-se pe râs:

— Dar bine, ce naiba, Phil… Văzând, când se opreşte, că Phil numără pe degetele-i murdare.

— Eram tocmai de opt ani, urmează Phil, potrivit cu socotelile parohiei, când am plecat cu căldărarul. Am fost trimis cu o treabă şi numai ce-i văd şezând în coasta unei clădiri vechi la un foc numa' al lui, aşezat cum nu se mai poate de bine şi numai ce-mi zice: „Vrei să vii cu mine, omule?” Eu zic „Da” şi el şi eu şi focul ne ducem cu toţii acasă, la Clerkenvell. Era în april, zi întâi, ziua păcălelilor. Puteam număra până la zece şi când s-a făcut iar de-ntâi april mi-am zis: „Acu, băiete eşti cu încă unu şi opt”. Şi când a mai venit, au fost doi şi un opt. Cu timpul am ajuns la zece şi opt, apoi la doi de zece şi opt în ei. Când am ajuns aşa de sus, numărul m-a dat gata şi n-am mai putut ţine socoteală; dar aşa se face că ştiu dintotdeauna că se află şi-un opt în anii mei.

— Vai! Face domnul George şi-şi reia cafeaua. Şi unde-i căldărarul?

— Băutura l-a vârât în spital, şefule, şi spitalul l-a băgat… Într-o cutie de sticlă, am auzit, răspunde Phil misterios.

— În felul ăsta tu te-ai înălţat în grad? I-ai luat afacerile, Phil?

— Da, şefule, i-am luat afacerile. Aşa a fost. Dar n-am dat lovitura… Prin jur de Saffron Hill, Hatton Garden, Clerkenwell, Smiffield, şi acolo… Vecinătăţi sărace unde oamenii se folosesc de ceaunurile lor până nu se mai pot drege. Cei mai mulţi căldărari ambulanţi aveau obiceiul să vină şi să locuiască la noi la tinichigerie; din asta se trăgea venitul cel mai mare al meşterului. Dar la mine n-au mai venit. Eu nu eram ca el. El putea să le facă o cântare frumoasă! Eu n-am putut! El le putea scoate câte un cântec pe orice soi de oală voiai, fie că era de fier, fie că era de tinichea curată. Niciodată n-am putut face cu-o oală altceva decât s-o dreg sau s-o pun la fiert… Nici un sunet de cântare la mine. Afară de asta, arătam prea urât şi femeile oamenilor se plângeau de mine.

— Erau, se vede, grozav de pretenţioase. Într-o adunare ai fi la fel cu ceilalţi, Phil! Zise oşteanul cu un zâmbet amuzat.

— Nu, şefule! Răspunde Phil, dând din cap. Nu, n-aş fi la fel. Eram destul de acătării când umblam cu căldărarul, însă nu prea aveam cu ce să mă laud nici pe vremea aceea; dar să sufli în foc cu gura de când eşti tânăr şi să-ţi strici pielea feţei şi să-ţi pârleşti părul şi să-nghiţi fumul şi pe deasupra, din fire, să n-ai nici noroc în felul cum umbli cu fierul înroşit, şi să rămâi cu semne de arsuri din treaba asta şi unde mai pui toate buşaiurile cu căldărarul când am mai crescut, mai de fiecare dată când se-ntrecea cu băutura… Ceea ce se-ntâmpla aproape totdeauna… Drept să spun frumuseţea mea era cam ciudată, tare ciudată, chiar pe vremea aceea. Cât priveşte de-atunci încoace, să stai vreo doisprezece ani într-o forjă întunecată, unde oamenii parcă-s puşi să te ia în râs, şi să fii pârlit într-un accident la nişte lucrări cu gaze, şi să fii zvârlit pe fereastră afară într-o explozie, umplând nişte cartuşe cu praf de puşcă pentru focuri de artificii; ei, şefule, sunt urât tocmai cât trebuie ca să m-arate lumea cu degetul!

Resemnându-se cu o asemenea situaţie, într-un fel părea pe deplin mulţumit. Phil cere hatârul de a mai bea încă o ceaşcă de cafea şi, în timp ce-o dă pe gât, zice:

— După explozia de la umplutul cartuşelor te-am văzut întâia oară, şefule. Ţi-aduci aminte?

— Mi-aduc, Phil. Te plimbai în bătaia soarelui.

— Mă târâm, stăpâne, sprijinindu-mă de-un perete…

— Drept e, Phil, mergeai proptindu-te în umăr…

— C-o scufie de noapte pe cap! Exclamă Phil, însufleţit.

— C-o scufie de noapte pe cap…

— Şi poticnindu-mă în două cârje, strigă Phil încă mai emoţionat.

— În două cârje, când…

— Când te-ai oprit, ştii, strigă iarăşi Phil, punând jos ceaşca şi farfurioara şi dând repede la o parte farfuria sa de pe genunchi, şi mi-ai spus: „Ce-i camarade! Ai fost în războaie?”. Nu ţi-am răspuns mare lucru, şefule, atunci, fiindcă fusesem luat pe neaşteptate, că un om aşa de voinic şi sănătos şi aşa de curajos cum eşti dumneata să se oprească şi să stea de vorbă cu unul ca mine, numai piele şi os, şi care şi şchioapătă pe deasupra. Dar dumneata iată că-mi spui, nu-i aşa că mi-ai spus, dând drumul la vorbe din pieptul dumitale cu atâta inimă bună, care nu se mai poate, de erau parcă un pahar cu ceva cald pe care-l înghiţi pe stomacu' gol: „Ce pacoste a dat peste dumneata? Ai fost rănit grav? Ce s-a-ntâmplat, băiete? Hai, ia-ţi inima-n dinţi şi spune cum a fost!”. Să-mi iau inima-n dinţi? Eram gata cu ea în dinţi! Ţi-am spus multe atunci. Dumneata mi-ai spus mai multe şi eu ţi-am spus şi mai multe, dumneata mi-ai spus încă mai multe şi iată-mă, şefule! Aici sunt, şefule, strigă Phil, care s-a ridicat de pe scaun şi a pornit-o strecurându-se de-a lungul peretelui. Dacă-i nevoie de-o ţintă şi dacă cu asta cresc câştigurile, lasă clienţii să ochească în mine. Nu pot să-mi strice frumuseţea. Sunt perfect. Hai, şefule! Dacă le trebuie unul ca să boxeze cu el, lasă-i să boxeze cu mine. Lasă-i să mă lovească bine în cap. Puţin îmi pasă! Dacă le trebuie o greutate uşoară, ca s-o arunce pentru exerciţiu la Cornwall, Devonshire, ori Lancashire, lasă-isă mă arunce pe mine. N-au să-mifacă nici un rău. Am fost zvârlit în tot soiul de feluri, toată viaţa mea!

Cu acest discurs neaşteptat, emis cu toată energia şi însoţit de acţiuni menite să ilustreze feluritele exerciţii la care se referea, Phil Squod o porneşte pe cele trei laturi ale pavilionului, proptindu-se cu umărul de pereţi şi, pe neaşteptate, schimbând direcţia, se îndreaptă către şeful său şi dă cu capul în el ca şi cum l-ar împunge, în scopul de a-şi exprima devotamentul. După care începe să strângă masa de după micul dejun.

Domnul George, după ce a râs din toată inima şi l-a bătut cu palma peste umăr, ia parte la rânduirea lucrurilor de pe masă şi dă o mână de ajutor ca să pună pavilionul în ordine pentru tir. După ce-a terminat, îşi face exerciţiile cu haltere şi, după aceea, cântărindu-se şi afirmând că e „prea durduliu”, cu multă gravitate se apucă să facă singur nişte exerciţii cu sabia. Între timp, Phil s-a apucat de treabă la masa lui de lucru, unde înşurubează şi deşurubează, şi curăţă, şi pileşte, şi suflă într-o gaură mică, şi se înnegreşte din ce în ce mai tare, şi face şi desface toate câte se pot face şi desface la o puşcă.

Într-o vreme, stăpânul şi slujitorul sunt tulburaţi de nişte paşi pe coridor, paşi ce fac un zgomot neobişnuit, vestind sosirea unor oaspeţi neobişnuiţi. Paşii, pe măsură ce se apropie din ce în ce mai mult de pavilion, aduc înăuntru un grup, care la prima vedere ai zice că nu se potriveşte cu nici-o zi din an decât doar cu 5 noiembrie.

Grupul constă dintr-o făptură urâtă, purtată pe-un scaun de doi cărăuşi şi însoţită de o muieruşcă uscată, cu faţa boţită ca o mască, de la care te-ai fi aşteptat să înceapă numaidecât să recite versurile amintind complotul ce punea la cale distrugerea Bătrânei Anglii, dacă nu şi-ar fi ţinut buzele bine strânse, cu o expresie dispreţuitoare, în vreme ce scaunul e aşezat jos. În clipa aceea, făptura de pe scaun exclamă cu un suspin adânc:

— O, Doamne! O, bietul de mine! Ce mă mai zgâlţâie! Şi adaugă: Bine te-am găsit, scumpe prietene, ce mai faci?

Abia atunci domnul George îl descoperă în cortegiu pe respectabilul domn Smallweed, ieşit să se aerisească, însoţit de nepoată-sa Judy, ca să-l păzească.

— Domnule George, dragul meu prieten, începe a vorbi iarăşi bunicul Smallweed, descleştându-şi mâna dreaptă de pe gâtul unuia dintre cărăuşii pe care aproape că l-a sufocat în timpul mersului; ce mai faci? Trebuie să fii mirat că mă vezi, scumpe prietene!

— Aproape c-aş fi fost la fel de uimit dacă l-aş fi văzut pe prietenul dumitale din centru, răspunde domnul George.

— Foarte arareori ies afară din casă, gâfâie domnul Smallweed. N-am mai ieşit de multe luni de zile. Îmi vine greu… Şi-apoi e şi costisitor. Dar mi-era atât de dor să te văd, dragă domnule George. Cum îţi merge?

— Destul de bine, răspunde domnul George. Nădăjduiesc că şi dumitale la fel.

— Ei! Nu te poţi simţi prea bine, scumpe prieten, când eşti ca mine. Domnul Smallweed îl cuprinde cu amândouă mâinile. Am adus-o şi pe Judy, pe nepoată-mea. N-am putut-o împiedica. Dorea aşa mult să te vadă!

1 La 5 noiembrie 1509 a avut loc o conspiraţie pentru aruncarea în aer a Parlamentului, comemorată anual prin procesiuni şi cântece, încheiate cu arderea în efigie a conspiratorului Guy Fawkes (n.t.).

— Hm! Pare destul de liniştită, mormăie domnul George.

— Aşa că am luat o trăsură de piaţă şi-am aşezat un scaun în ea şi drept după colţ m-au scos din trăsură şi m-au pus pe scaun şi m-au cărat până aici ca să-mi pot vedea pe dragul meu prieten chiar în stabilimentul lui! Asta, urmează bunicul Smallweed, referindu-se la cărăuşul care a fost în primejdie de a fi gâtuit şi care se trage la o parte, ajustându-şi gâtlejul, e birjarul de la trăsură. Nu primeşte nimic în plus. Ne-am învoit să fie cuprins în plata cursei şi căratul pân-aici. Pe cestălalt l-am tocmit de pe stradă, pentru o halbă de bere. Ceea ce face doi peni, Judy, dă omului doi peni. Nu eram sigur că ai un lucrător al dumneatale aici, scumpe prietene, căci n-am mai fi avut nevoie de omul ăsta.

Bunicul Smallweed se adresează lui Phil, dar, cu o căutătură de nemaipomenită teroare şi pe jumătate copleşit, exclamă:

— O! Doamne! Vai! Bietul de mine!

De altfel, temerea lui, în aparenţă, nu e fără de temei, pentru că Phil, care nu mai văzuse până atunci fantoma asta cu tichie de catifea neagră pe cap, s-a oprit brusc cu puşca în mână, de parc-ar avea de gând să sloboade o împuşcătură mortală, destinată domnului Smallweed, ca şi cum acesta ar fi o pasăre urâtă şi bătrână din neamul corbilor.

— Judy, copila mea, zice bunicul Smallweed, dă omului cei doi peni ce i se cuvin. Pentru cât a făcut e tare mult.

Omul, care e unul dintre acele specimene extraordinare de ciuperci umane ce răsar pe străzile din vestul Londrei, gata îmbrăcat cu o livrea veche roşie, cu „menirea” să ţină caii şi să aducă birje de stradă, îşi primeşte cei doi peni fără nici un pic de încântare, aruncă banul în aer, îl prinde pe dosul palmei şi pleacă.

— Dragă domnule George, zice bunicul Smallweed, eşti aşa de bun să ajuţi ca să fiu dus lângă foc? Sunt deprins să stau la foc, căci sunt om bătrân şi văd că-s gata să îngheţ. Vai, sărmanul de mine!

Exclamaţia finală a respectabilului gentilom îi e smulsă de bruscheţea cu care domnul Squod, drept ca un spiriduş, îl apucă cu scaun cu tot şi-l depune pe vatra căminului.

— O, Doamne! Exclamă demnul Smallweed, gâfâind. O, bietul de mine! O, cerule! Scumpul meu prieten, muncitorul dumitale e tare puternic… Şi foarte iute. O, Dumnezeule! E foarte iute. Judy, trage-mă puţin îndărăt. Mi se pârlesc picioarele – ceea ce de fapt se adevereşte nasurilor celor de faţă după mirosul ciorapilor lui de lână.

După ce drăguţa de Judy şi-a tras bunicul puţin îndărăt de la foc şi l-a ridicat în scaun ca de obicei, zgâlţâindu-l, şi i-a eliberat vederea întunecată de tichia-i de catifea neagră ca un stingător, domnul Smallweed a pornit iarăşi a zice:

— O, bietul de mine! O, Doamne, Dumnezeule! Rotindu-şi ochii şi întâlnind privirea domnului George, întinde iarăşi amândouă mâinile. Dragă prietene! Atât de fericit că ne-am întâlnit! Şi zi, ăsta-i pavilionul dumitale? Ce loc încântător! Drept ca un tablou! Nu se-ntâmplă niciodată ca vreuna dintre puşti să se sloboadă singură, ca din întâmplare? Sau da, dragă prietene? Adaugă bunicul Smallweed, foarte îngrijorat.

— Nu, nu. Despre asta nici-o teamă.

— Şi muncitorul dumitale. El… O, bietul de mine!… Nici el nu trage vreodată fără să vrea? Ori da, scumpe prietene?

— N-a rănit niciodată pe nimeni, decât pe el, răspunse domnul George, zâmbind.

— Dar, ştii, ar putea s-o facă. Se pare că s-a rănit singur o grămadă şi ar putea să rănească şi pe altcineva, adaugă bătrânul gentilom. Poate că fără să vrea… Sau poate c-ar vrea. Domnule George, n-ai vrea să-i spui să lepede arma din mână şi să plece?

Ascultând de un semn al oşteanului, Phil se retrage cu mâinile goale către celălalt capăt al pavilionului. Domnul Smallweed, liniştit, se apleacă să-şi frece picioarele.

— Şi-ţi merge bine, domnule George? Îl întreabă domnul Smallweed pe oştean, care stă masiv cu faţa către dânsul şi cu paloşul în mână. Te înstăreşti, slavă Celui de Sus!

Domnul George răspunde că da, dând rece din cap şi adaugă:

— Zi-i înainte, ştiu eu că n-ai venit ca să-mi spui asta.

— Ai atâta haz, domnule George, urmează respectabilul bunic. Tovărăşia dumitale e o binefacere.

— Ha! Ha! Dă-i înainte! Zice iarăşi domnul George.

— Dragul meu prieten!… Sabia aceea arată teribil de lucioasă şi ascuţită. Ar putea sfârteca pe cineva din întâmplare. Mă face să mă cutremur, domnule George… Dar-ar dracu'-n el! Zice-ncet minunatul şi bătrânul gentilom către Judy, în timp ce oşteanul se depărtează un pas, doi, ca să pună sabia deoparte. Îmi datorează bani şi s-ar putea gândi să se-achite în locul ăsta asasin de toată ura veche ce mi-o poartă. Ce n-aş da ca gureşa ceea de bunică-ta să fie aici şi el să-i reteze capul!

Domnul George, întorcându-se, îşi încrucişează braţele şi, privind la bătrân, care lunecă de pe scaun tot mai jos cu fiecare clipă, zice:

— Şi-acum să trecem la subiect!

— Ha! Strigă domnul Smallweed, frecându-şi mâinile şi chicotind de râs cu şiretenie. Da, acum să trecem la subiect. Să trecem la ce, dragă prietene?

— La pipă, face domnul George, care cu mult sânge rece îşi aşază scaunul în colţul căminului, îşi ia pipa de pe grătarul sobei, o umple, o aprinde şi se apucă să fumeze liniştit.

Asta îl aduce pe domnul Smallweed în asemenea hal de zăpăceală, părându-i-se atât de greu să-şi reia subiectul, oricare ar fi el, încât, exasperat, pe furiş, spintecă cu ghearele aerul, cuprins de o furie neputincioasă de a se răzbuna, ce mărturiseşte dorinţa lui de a-l zgâria şi de a-i sfâşia faţa domnului George. Unghiile minunatului bătrân gentilom sunt lungi şi plumburii şi mâinile sale sunt descărnate şi cu vinele umflate, iar ochii verzi şi apoşi. Pe deasupra, tot sfâşiind aerul cu ghearele, alunecă din ce în ce mai tare pe scaun şi se prăbuşeşte până ce ajunge un soi de grămadă informă. Domnul Smallweed prezintă chiar pentru ochii deprinşi ai lui Judy un asemenea spectacol înfiorător, încât tânăra fecioară se năpusteşte asupra lui cu ceva mai mult decât ardoarea afecţiunii, şi-l ridică zgâlţâindu-l atât de tare, şi-l bate uşurel cu palmele, şi-l îmboldeşte în diferite părţi ale trupului, dar mai ales în partea aceea pe care ştiinţa legitimă a apărării o numeşte plex, încât, în cumplita-i mizerie, nenorocitul scoate nişte sunete silnice ca şi cele ale maiului de bătut granitul când se pavează strada.

După ce, folosind asemenea mijloace, l-a înălţat pe bătrân iarăşi pe scaun, palid şi cu nasul rece ca gheaţa (dar sfâşiind încă aerul cu ghearele), Judy îşi întinde degetul arătător, ca un ciot, şi-i trage o împunsătură domnului George în spate. Oşteanul ridicându-şi capul, fata îl îmboldeşte la fel şi pe stimabilul ei bunic, aducându-i astfel pe amândoi iarăşi faţă în faţă, apoi îşi aţinteşte privirea-i aspră asupra focului.

— Ai! Ai! U-u-u-uf! Vai! Vai! Se vaită, clănţănind din dinţi, bunicul Smallweed, înăbuşindu-şi furia. Scumpul meu prieten! Dar tot mai sfâşie aerul cu ghearele.

— Uite ce-i! Zice domnul George. Dacă vrei să stai de vorbă cu mine, vorbeşte limpede. Eu sunt om dintr-o bucată şi nu ştiu să umblu cu fofârlica. N-am meşteşuguri pentru aşa ceva. Nu-s destul de dibaci. Nu mi se potriveşte. Când te văd că-mi tot dai târcoale, urmează oşteanul punându-şi iarăşi pipa în gură, să mă ia dracu' de nu-mi pare că mă înăbuş!

Şi-şi umflă până la maximum pieptul lat, de parc-ar vrea să se încredinţeze că încă nu s-a înăbuşit.

— Dac-ai venit să-mi faci o vizită prietenească, urmează domnul George, îţi rămân îndatorat şi salutare! Dac-ai venit să te uiţi de nu sunt ceva lucruri prin casă, atunci priveşte în jur; eşti binevenit. Dacă doreşti să pleci cu ceva, atunci ia şi pleacă.

Afurisita de Judy, fără să-şi desprindă privirea de la foc, îi trage lui bunică-său, de formă, cu cotul.

— Vezi! Şi ea e de aceeaşi părere. Dar de ce dracu' nu vrea muieruşca asta să stea jos, ca un creştin, zice domnul George, cu ochii gânditori pironiţi asupra fetei; asta n-o pot pricepe.

— Stă lângă mine ca să mă ajute, domnule, zice bunicul Smallweed. Sunt om bătrân, dragă domnule George, şi am nevoie să mi se poarte oarecum de grijă. Îmi pot duce anii şi n-am cap de papagal flecar (mârâie, arătându-şi colţii şi, fără să-şi dea seama, se uită cu ochii după o pernă), dar am nevoie de îngrijire, scumpul meu prieten.

— Bine, fie! Răspunde oşteanul, întorcându-şi scaunul cu faţa spre bătrân. Şi-acum?

— Prietenul meu din oraş, domnule George, a încheiat un fleac de afacere cu un elev de-al dumitale.

— Da? Zice domnul George. Îmi pare rău că aflu aşa ceva.

— Da, domnule. Bunicul Smallweed îşi freacă picioarele. E vorba de un soldat tânăr şi fercheş, domnule George, pe nume Carstone. Prietenii i-au sărit în ajutor şi-au plătit tot pentru el, cinstit.

— Da? Urmează domnul George. Nu crezi că prietenul dumitale din oraş ar avea plăcere să primească un sfat?

— Ba cred că da, dragă prietene. De la dumneata.

— Atunci, îl sfătuiesc să nu mai facă afaceri în direcţia aceea. Nu mai poate scoate nimic de-acolo. Tânărul, după câte ştiu, e adus la sapă de lemn.

— Nu, nu, dragă prietene. Nu, nu, domnule George. Nu, nu domnule, protestează bunicul Smallweed, frecându-şi şiret picioarele descărnate. Nu chiar la sapă de lemn, cred. Are prieteni buni şi pe urmă chiar el e bun de plată, e bun pentru cât face preţul de vânzare al brevetului său, apoi e bun că are şanse de câştig într-un proces, şi-i bun şi prin perspectivele de-a lua o soţie şi… Vai! Ştii dumneata, domnule George, cred că prietenul meu îl socoteşte pe tânărul nostru bun încă pentru ceva! Adaugă bunicul Smallweed, dându-şi tichia de catifea pe ceafă şi scărpinându-se după ureche, ca o maimuţă.

Domnul George, care şi-a pus deoparte pipa şi stă cu un braţ pe spătarul scaunului, bate cu piciorul drept în podea un ritm de tobă, ca şi cum n-ar prea fi mulţumit de întorsătura pe care a luat-o convorbirea.

— Dar să trecem de la un subiect la altul, reîncepe domnul Smallweed. Ca să însufleţim discuţia, cum ar putea spune un om glumeţ. Să trecem, domnule George, de la fruntaş la căpitan.

— Ce mai scorneşti, acuma? Întreabă domnul George, întrerupându-se o clipă, încântat, din dezmierdatul unei reminiscenţe de mustaţă. Ce căpitan?

— Căpitanul nostru. Căpitanul despre care ştim noi. Căpitanul Hawdon!

— O! Asta-i vasăzică! Zice domnul George, cu un fluierat slab văzând că şi bunicul, şi nepoata, amândoi se uită la el din scurt. Aici aţi ajuns? Bine, despre ce-i vorba? Hai că mă înăbuş! Vorbeşte!

— Scumpe prietene, răspunde bătrânul. Am fost întrebat… Judy ridică-mă puţin!… Am fost cercetat ieri în privinţa căpitanului, şi eu încă mai stărui în părerea mea că nu-i mort.

— Gogoşi! Face domnul George.

— Ce-ai zis, dragă prietene? Întreabă bătrânul cu mâna la ureche.

— Gogoşi!

— Aş! Exclamă bunicul Smallweed. Domnule George, că am părerea asta judecă şi dumneata, potrivit cu întrebările care mi s-au pus şi potrivit cu motivele arătate, pentru care mi s-au pus întrebările. Acum, ce crezi dumneata că vrea juristul care face cercetările?

— Să se afle în treabă, răspunde domnul George.

— Nici gând de-aşa ceva!

— Atunci nu-i jurist, zice domnul George, încrucişându-şi braţele cu un aer ce arată o hotărâre de nezdruncinat.

— Dragă prietene, e jurist şi încă unul cu faimă. Vrea să vadă o bucată de hârtie scrisă de căpitanul Hawdon. N-are nevoie s-o ţină. Numai s-o vadă şi s-o confrunte c-un scris ce se află la el.

— Ei şi?

— Şi, domnule George, întâmplându-se să-şi amintească de anunţul apărut cu privire la căpitanul Hawdon, la orice informaţie ce poate fi luată în privinţa lui, a făcut investigaţii şi a venit la mine… Aşa cum ai făcut şi dumneata, dragă prietene. Nu vrei să dai mâna încoace? Aşa de bucuros sunt c-ai venit în ziua aceea! Aş fi pierdut prilejul să-mi fac un asemenea prieten, de nu veneai!

— Ei şi, domnule Smallweed? Întreabă iarăşi domnul George, după ce a îndeplinit ceremonia strângerii mâinii cu oarecare silă.

— Eu n-am aşa ceva. N-am decât iscălitura lui. Dar-ar ciuma şi foametea în gâtul lui, frânge-şi-ar oasele şi găsi-l-ar moartea, exclamă bătrânul, dând drumul la un blestem alcătuit din ceea ce-şi mai aminteşte el dintr-o rugăciune şi răsucindu-şi mânios tichia de catifea în mâini. Am vreo jumătate de milion de semnături de la el, cred! Dar dumneata (mort de oboseală, dar recăpătându-şi vorba mieroasă, în timp ce Judy îi potriveşte scufia pe capul ca o bilă de popice), dumneata, dragă domnule George, s-ar părea că ai scrisori sau hârtii care să răspundă nevoii. Orişice scris de mâna lui s-ar potrivi cu scopul urmărit.

— Ceva scris de mâna lui, zice oşteanul, cântărind, poate că am.

— Scumpul şi dragul meu prieten!

— Sau poate că n-am!

— Vai! Exclamă bunicul Smallweed, abătut, amărât.

— Dar de-aş avea cu grămada, n-am s-arăt nici cât ai pune pe-un cartuş, până ce nu ştiu de ce.

— Domnule, ţi-am spus de ce. Dragă domnule George, doar ţi-am spus de ce.

— Nu-i destul, răspunde oşteanul, dând din cap că nu. Trebuie să ştiu mai mult şi-apoi să-ncuviinţez.

— Atunci nu vrei să vii la jurist? Scumpe prietene, nu vrei să vii cu mine să-l vezi pe gentilomul acela? Stăruie bunicul Smallweed, scoţând un ceas de argint vechi şi subţire, cu minutarele ca nişte picioare de schelet. I-am spus c-ar fi cu putinţă să-l vizitez între zece şi unsprezece, în astă dimineaţă, şi acuma-i zece şi jumătate. Vrei să vii să te-ntâlneşti cu gentilomul acela, domnule George?

— Hm! Exclamă domnul George cu gravitate. N-am nimic împotrivă. Cu toate că nu ştiu ce te priveşte pe dumneata atât de tare treaba asta.

— Orişice ar putea aduce ceva lumină în privinţa lui mă priveşte. Nu ne-a tras el pe toţi pe sfoară? Nu ne datorează nouă sume imense în total? Dacă mă priveşte? Pe cine l-ar putea privi mai mult ca pe mine? Nu, dragul meu prieten, urmează bunicul Smallweed, coborând vocea, nu că aş dori ca dumneata să trădezi ceva. Departe de mine asta! Eşti gata să mergi, scumpe prietene?

— Fie! Vin într-o clipă. Nu făgăduiesc nimic, să ştii!

— Nu, dragă domnule George, nu.

— Şi zici că mă duci cu dumneata cu trăsura în locul acela, oriunde s-ar afla, fără să-mi pui la socoteală transportul? Se interesează domnul George, luându-şi pălăria şi mănuşile de piele lavabilă.

Gluma asta îi place domnului Smallweed atât de tare, încât râde mult şi încet, în faţa focului. Dar, în vreme ce râde, îl urmăreşte cu privirea peste umărul său paralitic pe domnul George şi îl pândeşte din scurt cum descuie lacătul unui dulap modest din capătul cel mai depărtat al pavilionului, cum se uită încoace şi încolo pe rafturile cele mai de sus şi cum în cele din urmă scoate ceva ce foşneşte ca o hârtie, o împătureşte şi-o pune în sân. Atunci Judy îl îmboldeşte o dată pe domnul Smallweed şi domnul Smallweed o îmboldeşte şi el o dată pe Judy.

— Sunt gata, zice oşteanul, întorcându-se. Phil, poţi să-l duci pe domnul de faţă la trăsură, fără să-i iei nimic.

— O, bietul de mine! O, Dumnezeule! Stai o clipă, se apără domnul Smallweed. E atât de iute! Eşti sigur că poţi să mă duci cu binişorul, om bun?

Phil nu răspunde, ci, cuprinzând scaunul cu sarcina de pe el, îl cară, gârbovit sub povară, strâns îmbrăţişat de domnul Smallweed, care a amuţit acum, şi se repede pe coridor, ca şi cum ar avea împuternicirea plăcută de a-l duce pe bătrân ca să-l arunce în cel mai apropiat vulcan. Totuşi, scurta lui misiune luând sfârşit la birjă îl depune acolo înăuntru şi frumoasa Judy ia loc alături de bătrân, iar scaunul gol împodobeşte acoperământul cupeului. Domnul George se aşază alături de vizitiu, pe locul liber de pe capră.

Domnul George este uluit de-a binelea de spectacolul ce i se înfăţişează din timp în timp, când trage cu ochiul înăuntrul cupeului prin fereastra din spatele său, unde îngrozitoarea Judy stă ca o stană, iar bătrânul cu tichia căzută pe-un ochi alunecă necontenit de pe banchetă jos în paie şi se uită în sus la el cu celălalt ochi, plin de o expresie deznădăjduită pentru că-l doare spatele de la hurducătură.

Inc-un oştean bătrân omnul George n-a avut de mers prea departe, cu brajIU îmPreuna^e' sus Pe capra trăsurii, pentru că destinaţia lor e Lincoln's Inn Fields. Când vizitiul opreşte caii, domnul George sare de pe capră şi, privind înăuntru prin ferestruica trăsurii, zice:

— Ce? Domnul Tulkinghorn e omul de care spuneai?

— Da, dragă prietene. Îl cunoşti, domnule George?

— Ei! Am auzit de el… L-am şi văzut, cred. Dar nu-l cunosc şi nici el nu mă cunoaşte.

Urmează apoi transportul domnului Smallweed sus la etaj, operaţiune care se desfăşoară la perfecţie cu ajutorul oşteanului. E cărat în camera mare a domnului Tulkinghorn şi depus pe covorul turcesc, în faţa focului. În clipa de faţă domnul Tulkinghorn nu e în cameră, dar are să se întoarcă numaidecât. Omul care stă în vestibul, la intrare, după ce-a rostit şi-aşa o mulţime de vorbe, aţâţă focul şi-i lasă pe cei trei singuri, să se încălzească.

Domnul George vădeşte o curiozitate peste măsură de mare în privinţa încăperii. Se uită în sus la plafonul pictat, priveşte jur-împrejur la cărţile de Drept, atât de vechi, contemplă portretele clienţilor de seamă, citeşte tare numele de pe casete.

— Sir Leicester Dedlock, baronet, citeşte domnul George, dus pe gânduri. Hm! Domeniile de la Chesney Wold. Ei! Domnul George stă-n picioare privind la casetele acelea o bună bucată de vreme, ca şi cum ar fi fost nişte picturi, apoi se întoarce spre foc, repetând „Sir Leicester Dedlock, baronet, Domeniile de la Chesney Wold, ei?”

— Face cât o mină de aur, domnule George! Şopteşte bunicul Smallweed, frecându-şi picioarele. Straşnic de bogat!

— De cine vorbeşti? De bătrânul gentilom de-aici, sau de baronet?

— De gentilom, de gentilom.

— Aşa am auzit şi eu şi mai ştiu câteva lucruri, încât aş pune rămăşag că-i aşa. Nici apartamentul nu-i rău deloc, zice domnul George, privind în juru-i. Ia uite colo, la casa aceea de fier!

Dar vorbele i-au fost scurt tăiate de sosirea domnului Tulkinghorn. Bineînţeles, nici-o schimbare nu s-a petrecut în înfăţişarea lui. Poartă haine demodate, ţine în mână ochelarii şi tocul lor jerpelit de atâta purtat. Acelaşi fel de-a fi, încuiat şi rece. Vocea îi este răguşită şi înceată. Căutătura sa parcă te pândeşte de după o mască; din fire cusurgiu şi foarte dispreţuitor. Aristocraţia se poate să aibă adoratori mai înflăcăraţi şi adepţi mai devotaţi decât domnul Tulkinghorn, mai la urma urmei, dacă s-ar cunoaşte toate dedesubturile.

— Bună dimineaţa, domnule Smallweed, bună dimineaţa! Zice el, după ce-a intrat. Ai adus sergentul, văd. Ia loc, sergent.

În timp ce-şi scoate mănuşile şi le pune în pălărie, domnul Tulkinghorn priveşte prin cameră cu ochii pe jumătate închişi înspre partea unde stă oşteanul, şi-şi zice poate numai pentru sine: „Ai s-o faci, amice!”

— Ia loc, sergent, repetă el venind la masa lui de lucru, care-i aşezată cu o latură spre foc, şi se lasă în fotoliu. Rece şi umed în astă dimineaţă, rece şi umed!

Domnul Tulkinghorn îşi încălzeşte pe rând, în faţa grătarului căminului, palmele şi încheieturile mâinilor şi priveşte (de din dosul măştii sale de prefăcătorie, care-i acoperă totdeauna faţa) la cei trei ce şed dinaintea lui, într-un mic semicerc.

— Acum, cam văd eu ce am de făcut! Bătrânul e iarăşi înălţat pe scaun şi zgâlţâit de Judy, ca să ia parte la discuţie. Văd că ne-ai adus prietenul, l-ai adus pe sergent.

— Da, domnule, răspunde domnul Smallweed, foarte servil faţă de bogăţia şi puterea jurisconsultului.

— Şi ce are sergentul de spus în afacerea asta?

— Domnule George, zice bunicul Smallweed, cu gest tremurat al mâinii sale zbârcite, Domnia Sa e gentilomul de care ţi-am vorbit.

Domnul George îl salută pe domnul Tulkinghorn, dar, altfel, stă ţeapăn ca un băţ şi tace mâlc, drept pe marginea scaunului, ca şi cum i-ar atârna în spate efectele complete ale echipamentului reglementar pentru o zi de instrucţie.

Domnul Tulkinghorn urmează:

— Ei bine, George? Cred că aşa te cheamă?

— Aşa, domnule.

— Ce-ai de spus, George?

— Vă cer iertare, domnule, răspunde oşteanul, dar aş dori să ştiu ce aveţi dumneavoastră de spus?

— În privinţa recompensei, vrei să spui?

— În toate privinţele, vreau să spun, domnule.

Replica asta e atât de agasantă pentru firea domnului Smallweed, încât brusc izbucneşte exclamând:

— Bestie guralivă! Dar tot brusc îşi cere iertare de la domnul Tulkinghorn, scuzându-se pentru această scăpare de limbă şi adresându-se lui Judy: Mă gândeam la bunică-ta, dragă.

— Presupuneam, sergent, reîncepe domnul Tulkinghorn, aplecându-se pe o latură a fotoliului şi încrucişându-şi picioarele, că domnul Smallweed trebuie să-ţi fi explicat îndeajuns problema, de altfel e extrem de simplă. Cândva ai fost în subordinele căpitanului Hawdon şi la boală ai stat tot timpul lângă el şi i-ai făcut multe servicii mici şi, după câte mi s-a spus, îi ştiai cumva tainele. E aşa, sau nu?

— Da, domnule, aşa e, zice domnul George scurt ca la armată.

— De aceea s-ar putea întâmpla să ai asupra dumitale ceva… Orice, n-are importanţă ce… Socoteli, instrucţiuni, ordine, vreo scrisoare, orice… Scris de mâna căpitanului Hawdon. Aş dori să confrunt scrisul lui cu unul pe care-l am eu. Dacă poţi să-mi dai prilejulacesta, veifi recompensat pentru deranj. Trei, patru, cinci guinee, aş zice că le-ai putea socoti ca o răsplată generoasă.

— Răsplată nobilă, scumpe prietene, strigă bunicul Smallweed, rotindu-şi ochii în cap.

— Dacă nu, atunci spune drept ca un soldat, cât doreşti să ceri. Nu-i nevoie să te desparţi de scrisoare, dacă nu vrei… Cu toate că aş prefera s-o am.

Domnul George stă jos, împietrit în exact aceeaşi atitudine, se uită la plafonul pictat şi nu scoate nici un cuvânt. Mâniosul domn Smallweed zgârie aerul.

— Întrebarea e, zice domnul Tulkinghorn cu felul lui metodic, stăpânit şi dezinteresat, mai întâi dacă ai ceva scris de mâna căpitanului Hawdon.

— Mai întâi dacă am ceva scris de mâna căpitanului Hawdon, repetă domnul George.

— Al doilea, ce te-ar mulţumi pentru necazul de a-i arăta scrisul?

— Al doilea, ce m-ar mulţumi pentru necazul de a-i arăta scrisul, domnule, repetă domnul George.

— Al treilea, poţi singur să-ţi dai seama dacă sunt exact ca acestea, zice domnul Tulkinghorn, înmânându-i pe neaşteptate câteva foi de hârtie scrise de mână, legate la un loc.

— Dacă sunt exact ca acestea, domnule. Chiar aşa, repetă domnul George.

Toate cele trei repetări, domnul George le rosteşte mecanic, privind drept în ochii domnului Tulkinghorn; nici măcar nu-şi aruncă ochii pe declaraţia sub luare de jurământ din procesul Jarndyce, care i-a fost înmânată ca s-o cerceteze (cu toate că încă o mai ţine în mână), ci continuă să se uite la jurisconsult cu o expresie îngândurată şi tulburată.

— Ei? Întreabă domnul Tulkinghorn. Ce-ai de spus?

— Ei bine, domnule, răspunde domnul George, sculându-se şi stând drept şi privind cu adâncă bunătate, să mă iertaţi, dar aş prefera să n-am nimic de-a face cu treaba asta.

Domnul Tulkinghorn, ţinându-şi firea în aparenţă, întreabă:

— Şi de ce nu?

— Vai, domnule, răspunde oşteanul. În afară de disciplina militară, nu sunt un om priceput în afaceri. Printre civili sunt un „bun de nimic”, cum zic scoţienii. N-am cap priceput la hârţoage, domnule. Pot să înfrunt orice focuri de armă, dar nu focul interogatoriilor. I-am spus domnului Smallweed, nu-i nici un ceas de-atunci, că dacă sunt băgat în treburi de astea, simt că mă înăbuş. Şi am asemenea senzaţie în clipa de faţă, urmează domnul George, uitându-se jur-împrejur la toţi cei prezenţi.

Zicând cele de mai sus, face trei paşi mari înainte, ca să pună hârtiile pe masa jurisconsultului, şi trei paşi mari înapoi ca să-şi reia locul dinainte, unde stă în perfectă poziţie de „drepţi”, aci privind la podea, aci la plafonul pictat, cu mâinile la spate ca pentru a se feri să mai primească vreun document oarecare.

În prada unei asemenea provocări, vorba favorită de injurie a domnului Smallweed îi e atât de pe vârful limbii, încât îşi începe vorbele „Scumpul meu prieten” cu prima silabă de la cuvântul „scârbos”, împreunând astfel două începuturi de vorbe într-un cuvânt.

— Scârscum”, şi lasă impresia că i s-a împleticit limba în gură.

Totuşi, după ce a scăpat de greutatea asta, bătrânul îşi îndeamnă prietenul scump în chipul cel mai afectuos să nu fie nesăbuit, ci să facă ceea ce-i cere un asemenea eminent gentilom şi încă s-o facă bucuros, încredinţat că trebuie să fie pe cât de inofensiv, pe atât de rentabil. Domnul Tulkinghorn rosteşte doar numai câte-o propoziţiune întâmplătoare ca: „Eşti cel mai bun judecător al intereselor dumitale, sergent”; „Ia aminte că prin asta nu faci nici un rău”; „Fă cum îţi place, fă cum îţi place”; sau: „Dacă ştii ceea ce vrei, asta-i destul”. Toate le rosteşte părând grozav de indiferent şi, privind pe deasupra hârtiilor, pe masă, se pregăteşte să scrie o scrisoare.

Domnul George priveşte bănuitor de la plafonul pictat la duşumea, de la duşumea la domnul Smallweed, de la domnul Smallweed la domnul Tulkinghorn şi de la domnul Tulkinghorn iarăşi la plafonul pictat; adeseori, în nedumerirea lui, schimbându-se de pe-un picior pe altul.

— Vă încredinţez, domnule, zice domnul George, şi nu spun asta cu intenţia de a jigni, că aici, aflându-mă între dumneavoastră şi domnul Smallweed, într-adevăr simt că mă înăbuş; m-am simţit strangulat de mai bine de cincizeci de ori. Aşa e, domnule, vă spun drept. Nu mă potrivesc deloc cu dumneavoastră, domnilor. Îmi veţi îngădui să întreb de ce doriţi să vedeţi scrisul de mână al căpitanului, în cazul că aş putea găsi vreun specimen?

Domnul Tulkinghorn, liniştit, dă din cap că nu.

— Nu. Dacă ai fi fost om de afaceri, sergent, nu ai fi avut nevoie să ştii că în profesia pe care o exercit sunt raţiuni confidenţiale, cu totul inofensive în sine, pentru multe nevoi asemenea aceleia care te-a adus aici. Dar dacă te temi să nu-i aduci vreun prejudiciu căpitanului Hawdon, atunci fii pe pace, poţi să fii cu sufletul împăcat.

— Sunt, domnule. Căpitanul e mort.

— Chiar este?

Domnul Tulkinghorn se-aşază liniştit să scrie.

— Aşa e, domnule, zice oşteanul, privind în fundul pălăriei, după altă pauză plină de nelinişte. Îmi pare rău că nu v-am putut fi pe plac. Dacă ar putea ajuta cuiva să-mi întăresc convingerea cu ajutorul unui prieten al meu, care are un cap mai priceput la afaceri decât îl am eu şi care-i şi el un vechi soldat, cum că prin asta n-aş prea avea de-a face deloc cu treburile astea ale dumneavoastră, sunt gata să mă sfătuiesc cu el. Eu… Eu sunt acuma într-adevăr cu desăvârşire încurcat, continuă domnul George, trecându-şi mâna deznădăjduit peste frunte, încât nu mai ştiu ce-ar putea să mă mulţumească.

Domnul Smallweed, auzind că expertul acela e tot un vechi soldat, atât de stăruitor îi bate capul oşteanului ce folositor ar fi să se sfătuiască cu celălalt, încât domnul George făgăduieşte că se duce să-l întâlnească. Domnul Tulkinghorn nu spune nimic, în nici un fel.

— Atunci, cu îngăduinţa dumneavoastră, am să mă sfătuiesc cu prietenul meu, domnule, zice oşteanul şi voi cuteza să trec iarăşi pe aici, cu răspunsul definitiv, chiar în cursul zilei. Domnule Smallweed, dacă doreşti să te duc până jos…

— Într-o clipă, scumpe prietene, într-o clipă. Vrei mai întâi să mă laşi să schimb două vorbe cu domnul Tulkinghorn în taină?

— Bineînţeles, domnule. Nu te grăbi din pricina mea.

Oşteanul se trage într-o parte mai depărtată a camerei şi-şi reia cercetarea-i plină de curiozitate asupra casetelor; cea de fier şi celelalte.

— Dacă n-aş fi atât de slab ca un copil guraliv, domnule, şopteşte bătrânul Smallweed, trăgându-l pe jurist de pulpana hainei în jos, la nivelul lui, şi scăpărând câteva fulgerări verzi, pe jumătate stinse, din ochii mânioşi, i-aş smulge înscrisul. Judy l-a văzut când şi l-a pus la piept. Hai, vorbeşte, fiinţă cu chip ursuz, bun pentru firma unei prăvălii de bastoane, spune că l-ai văzut când şi l-a pus în sân!

Bătrânul gentilom îşi însoţeşte solicitarea-i solemnă cu un brânci înspre nepoată, ceea ce pentru puterea lui e prea mult şi alunecă jos de pe scaun, şi-l trage după el şi pe domnul Tulkinghorn, dar în cădere este oprit de Judy, şi zgâlţâit bine ca să-l aşeze din nou pe scaun.

— Să iau un lucru cu forţa, nu mi se potriveşte mie, amice, zice domnul Tulkinghorn cu răceală.

— Nu, nu, ştiu domnule, ştiu. Dar te irită, te umileşte… E din cale-afară… E mai rău decât ţarca aia de bunică-ta, uşuratică şi flecară ca o moară hodorogită, zice către imperturbabila Judy, care se uită ţintă la foc. Să ştii că are ceea ce-ţi trebuie şi că nu vrea să dea! El, auzi colo, să nu dea! El! Un vagabond! Dar nu face nimic, domnule, nu face nimic. În cel mai bun caz îşi face el mendrele, dar pentru puţin timp. La date fixe îmi cade el mie în strânsoare. Şi-am să-l storc, domnule, am să-l răsucesc, domnule. De nu vrea s-o facă de bună voie, îl fac eu s-o facă de nevoie, domnule!… Şi acum, dragă domnule George, zice mai departe bunicul Smallweed, făcând din ochi o strâmbătură hidoasă către jurisconsult, în timp ce se desprinde de el, sunt gata să primesc ajutorul dumitale binevoitor, minunatul meu prieten!

Domnul Tulkinghorn, cu o oarecare expresie nelămurită de delectare, ce se arată cu toată stăpânirea sa de sine, stă în picioare pe covoraşul din faţa căminului, cu spatele la foc, şi urmăreşte dispariţia domnului Smallweed, răspunzând cu o uşoară înclinare a capului la salutul de bun rămas al ostaşului.

Domnul George găseşte că e mai greu să scape de bătrân decât să-l ducă în braţe, ca pe-o povară, în jos pe scări, fiindcă, după ce l-a aşezat în vehicul, domnul Smallweed pălăvrăgeşte aşa de mult pe subiectul guineelor şi-l ţine cu atâta dragoste de nasture având, de fapt, o tainică dorinţă să-i sfâşie haina şi să-l prade, încât oşteanul simte că-i trebuie un anume grad de putere ca să reuşească să se desprindă de el. În sfârşit, lucrul se săvârşeşte şi el porneşte singur în căutarea sfătuitorului său.

Trecând prin gangul boltit de la Temple şi prin Whitefriars (nu fără să-şi arunce ochii la fundătura Hangingsword, care s-ar părea că-i e oarecum în cale), şi-apoi peste Podul Blackfriars şi apucând-o pe calea Blackfriars, domnul George se îndreaptă cu linişte către o stradă cu prăvălioare, ce se află pe undeva prin acel nod de drumuri din Kent spre Surrey şi de străzi dinspre podurile Londrei, ţintind către faimosul „Elefant” de pe vremuri, care-şi pierduse „Castelul”, sălaş al celor vreo mie de trăsuri cu patru cai înaintaşi, şi înlocuite acum de-un monstru de fier mai puternic decât elefantul, gata să-l facă praf şi pulbere, în ziua când ar îndrăzni să-l înfrunte. Către una dintre prăvălioarele de pe strada aceea, prăvălioara unui muzicant, cu câteva viori în vitrină şi câteva naiuri, şi o tamburină, şi-un triunghi şi câteva foi de partituri răvăşite, către acea prăvălioară îşi îndreaptă pasul masiv. Şi, oprindu-se la câţiva paşi de intrare, fiindcă vede o femeie la înfăţişare ca un soldat, cu fusta de pe deasupra suflecată, care iese şi se apropie cu un ciubăraş de lemn şi se-apucă să amestece cu mâinile şi să împroaşte din ciubăraşul acela pe marginea trotuarului, domnul George îşi zice: „Ca de obicei spală zarzavaturi. Niciodată n-am văzut-o să nu spele zarzavaturi decât doar dacă-i cocoţată pe furgonul cu bagaje”.

Persoana pe seama căreia se emit asemenea păreri este în orice caz atât de absorbită de spălatul zarzavaturilor, încât nu bănuieşte apropierea domnului George, până ce, ridicându-se împreună cu ciubăraşul, după ce a vărsat apa în canal, îl vede stând în picioare la doi paşi de ea. Primirea pe care i-o face nu-i deloc măgulitoare.

— George, niciodată nu te văd fără să nu doresc să fii la o sută de mile depărtare!

Oşteanul, fără să ia în seamă salutul ei de bun-venit, o urmează în prăvălia de instrumente muzicale, unde femeia aşază ciubăraşul cu verdeţuri pe tejghea şi, după ce-a dat mâna cu el, rămâne sprijinită cu braţele pe raft.

— George, zice ea, niciodată nu socot că Matthew Bagnet e în siguranţă, nici măcar o clipă, când se află în preajma dumitale. Dumneata eşti un soi de vagabond fără de astâmpăr!

— Da! Ştiu că sunt, doamnă Bagnet, ştiu că sunt.

— Ştii că eşti! Urmează doamna Bagnet. Şi ce-i dacă ştii? Dar de ce eşti?

— Firea animalului, presupun, răspunde oşteanul cu multă voioşie.

— Ah! Strigă doamna Bagnet, puţin cam strident, dar ce mulţumire-mi poate aduce mie firea animalului, când animalul îmi va fi ademenit pe Mat al meu să lase baltă negoţul lui cu muzica şi să plece în Noua Zeelandă sau în Australia?

Doamna Bagnet nu-i nicidecum femeie urâtă. Cam ciolănoasă, poate, cu pielea puţin cam grosolană, plină de pistrui din pricina soarelui şi a vântului care i-au aurit părul pe frunte, dar sănătoasă, robustă şi cu ochii luminoşi. O femeie între patruzeci şi cinci şi cincizeci de ani, voinică, harnică, activă şi cinstită. Curată, îndrăzneaţă şi îmbrăcată atât de simplu (dar cu lucruri bune), că singurul obiect de podoabă ce-i stă în posesie se pare că-i verigheta de căsătorie, în jurul căreia degetul i s-a făcut atât de mare de când i-a fost pusă, încât n-are să-i mai iasă de pe deget decât când se va fi amestecat cu ţărâna în care se va fi prefăcut doamna Bagnet după moarte.

— Doamnă Bagnet, zice oşteanul, îmi dau cuvântul de cinste faţă de dumneata. Mat n-are să aibă nici un necaz din partea mea. Atâta încredere poţi să ai în mine.

— Hm, cred că pot. Dar chipul dumitale adevărat e de om ce nu-şi găseşte locul. Doamna Bagnet continuă: Ah! George, George! Dacă te-ai fi statornicit şi dumneata, dacă te-ai fi însurat cu văduva lui Joe Ponch, după ce-a murit el în America de Nord, ce perdafuri ţi-ar mai fi tras!

— Aş fi avut noroc, desigur, răspunde ostaşul, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios; de-aci înainte nu mai ajung să mă statornicesc, să fiu şi eu om respectabil. Văduva lui Joe Ponch ar fi putut să-mi facă bine… Era ceva în ea… Ceva al ei… Dar nu m-am putut hotărî. Ah! De-aş fi avut norocul să întâlnesc o femeie aşa ca nevasta lui Mat!

Doamna Bagnet, care ştie, în limitele virtuţii, să nu prea aibă rezerve faţă de un bun camarad, dar ştie să fie şi ea un bun camarad, îi primeşte complimentul plesnindu-l pe domnul George peste faţă c-un smoc de verdeţuri şi ducându-şi ciubăraşul în odăiţa din dosul prăvăliei.

— Ei, Quebec, păpuşică mea, zice George, urmând-o, la invitaţie, în încăperea aceea, şi uite-o şi pe micuţa Malta! Hai, veniţi să sărutaţi pe Şmecherul vostru!

Fetiţele astfel strigate, care bineînţeles n-au fost creştinate de fapt cu asemenea nume, deşi totdeauna sunt chemate în familie aşa, după localităţile în cazărmile cărora fuseseră născute, au fiecare dintre ele de lucru pe scăunaşele cu trei picioare: cea mai mică (cam de cinci sau şase ani) învaţă literele de pe un abecedar de-un ban; cea mai mare (de opt sau nouă ani, poate) o învaţă pe cea mică şi coase cu multă râvnă. Amândouă îl întâmpină pe domnul George cu strigăte ca pe un vechi prieten şi, după ce-l sărută şi fac mare tămbălău, îşi aşază scăunaşele lângă el.

— Şi ce face tânărul Woolwich? Întreabă domnul George.

— Ah! Ştii ce? Exclamă doamna Bagnet, întorcându-se de la cratiţele ei (pentru că pregăteşte masa), îmbujorată tare la faţă: n-are să-ţi vină a crede! A căpătat un angajament la „tieatru”, împreună cu taică-său, ca să cânte din fluier într-o bucată soldăţească.

— Bravo lui, finul meu! Strigă domnul George, plesnindu-se cu palma peste coapsă.

— Te cred! Face doamna Bagnet. El e englez. Asta-i Woolwich. Englez curat!

— Şi iată, Mat suflă în fagot, iar voi cu toţii sunteţi cetăţeni respectabili, zice domnul George. Oameni familişti. Copiii cresc. Măicuţa bătrână a lui Mat e în Scoţia şi tatăl dumitale, bătrân şi el, pe altundeva; vă scrieţi şi-i ajutaţi câte puţin; şi… Aşa, aşa! Bineînţeles, nu văd de ce nu m-aţi dori la o sută de mile depărtare de-aici, fiindcă eu nu mă prea potrivesc cu aşa ceva!

Domnul George a căzut pe gânduri, şezând jos în faţa focului, în camera văruită în alb, care-i aşternută cu nisip pe jos, şi-n care miroase a cazarmă şi nu are nimic de prisos în ea, şi unde nu se vede nici-o pată şi nici un fir de praf, de la feţele celor două fetiţe, Quebec şi Malta, şi până la strălucitoarele tigăi şi căni de tinichea de pe rafturile dulapului din bucătărie. Domnul George a căzut pe gânduri, şezând aici, în timp ce doamna Bagnet nu-şi vede capul de treburi, tocmai când domnul Bagnet şi tânărul Woolwich s-au nimerit să vină acasă. Domnul Bagnet e un fost artilerist, înalt şi drept, cu sprâncene stufoase şi cu favoriţi făcuţi parcă din fibra nucii de cocos, fără un fir de păr pe cap şi cu faţa roşie ca focul. Vocea-i scurtă, adâncă şi sonoră, nu-i deloc altfel decât tonul instrumentului căruia îi este sortit, într-adevăr, se poate în general băga de seamă la el o atitudine dârză, neînduplecată, dură ca alama, de parcă el însuşi ar fi fagotul orchestrei umane. Tânărul Woolwich este tipul şi modelul tânărului toboşar.

Amândoi, tatăl şi feciorul, îl salută pe oştean din toată inima. Acesta zicând, la timpul potrivit, că a venit ca să se sfătuiască cu domnul Bagnet, stăpânul casei declară, ca o gazdă primitoare ce este, că nu vrea s-audă nici un cuvânt de afaceri până după masă şi că prietenul său n-are să se înfrupte din sfaturile sale fără ca mai întâi să se înfrupte din porcul fiert cu verdeţuri. Oşteanul nostru încuviinţând poftirea, iese împreună cu domnul Bagnet, ca să nu încurce treburile gospodăreşti, să facă o plimbare în sus şi-n jos pe străduţa din faţa casei, pe care o parcurg cu pas măsurat şi cu braţele împreunate, ca şi cum s-ar afla pe meterez.

— George, începe domnul Bagnet. Tu mă cunoşti, doar. Bătrânica mea dă sfaturile. Ea are cap pentru aşa ceva. Dar niciodată n-am să recunosc una ca asta faţă de dânsa. Disciplina trebuie păstrată! Aşteaptă până când îi ies verdeţurile din minte. După aceea ne sfătuim. Ce zice bătrânica, aceea să faci… Aşa să faci!

— Aşa am de gând, Mat, răspunde celălalt. Mai curând mă iau după sfatul ei, decât după cel al unui colegiu de înţelepţi.

— Colegiu de înţelepţi, răspunde domnul Bagnet, în fraze scurte, ca de fagot parcă, din care colegiu poţi să ieşi… În altă parte a lumii… Cu nimic alta decât cu o manta cenuşie şi o umbrelă… Şi să vii să-ţi faci un rost acasă, în Europa? Bătrânica ar face-o şi mâine. A mai făcut-o o dată.

— Ai dreptate, zice domnul George.

— Cu care colegiu, urmează Bagnet, poţi să-ţi faci rostul în viaţă… Fără nimic altceva decât nişte var de două pence şi-o lopată de pământ de un peni, nişte nisip de jumătate de peni şi, ca bani gheaţă, restul de la o monedă de şase pence. Din asta am ajuns la ce vezi acum.

— Îmi pare bine să aud că vă merge în plin, Mat.

— Ei, bătrânica, urmează domnul Bagnet, încuviinţând, pune şi bani deoparte. Are un ciorap pe undeva. Plin cu bani. Nu l-am văzut niciodată. Dar ştiu că-i are. Aşteaptă până îi ies din minte verdeţurile. Atunci te pune ea pe calea cea bună.

— E-o comoară! Exclamă domnul George.

— E mai mult. Dar niciodată n-o recunosc în faţa ei. Disciplina e disciplină. Bătrânica mi-a descoperit talentul muzical. Şi-acum aş fi fost în artilerie dacă nu era bătrânica. Şase ani am trudit cu vioara. Zece cu flautul. Bătrânica a zis că nu merge; intenţii bune, dar lipsă de mlădiere; „încearcă fagotul!”. Bătrânica a luat cu împrumut unul de la şeful muzicii militare a Regimentului Carabinierilor. Am studiat în tranşee. A mers, am căpătat alt instrument şi-mi câştig existenţa cu el!

George spune că doamna Bagnet arată înviorată ca un trandafir şi sănătoasă ca un măr.

— Bătrânica, răspunde domnul Bagnet, e o femeie frumoasă de tot. Ca atare, e ca şi ziua cea frumoasă. Cu cât trece vremea, se face şi mai frumoasă. Niciodată n-am mai văzut una la fel cu bătrânica mea. Dar niciodată nu recunosc asemenea lucru în faţa ei. Disciplina trebuie păstrată!

Continuând să vorbească despre felurite lucruri, ei se plimbă în sus şi-n jos pe străduţă, păstrând pasul şi cadenţa, până sunt chemaţi de Quebec şi Malta, să cinstească porcul cu verdeţuri asupra căruia doamna Bagnet, ca un preot militar, rosteşte o rugăciune scurtă. La împărţirea mâncării, ca în oricare altă treabă a gospodăriei, doamna Bagnet vădeşte o metodă nepărtinitoare: pune fiecare farfurie în faţa ei, repartizează la fiecare porţie de porc porţia cuvenită de zeamă, legume, cartofi şi chiar şi muştar! Şi astfel serveşte complet pe fiecare. După ce a turnat la fel şi bere tuturor dintr-o cană, aprovizionând masa cu toate cele necesare, ca la popotă, doamna Bagnet procedează la potolirea foamei proprii, care e ca de om sănătos. Echipamentul popotei, dacă ne e îngăduit să dăm asemenea denumire tacâmurilor mesei, e în principal alcătuit din scule de os şi cositor, care şi-au făcut stagiul în mai multe părţi ale lumii. Cuţitul tânărului Woolwich, mai ales, care-i de felul scoicilor, având caracteristica adiţională că nu se închide fără o mişcare puternică ce adeseori potoleşte apetitul tânărului muzicant, cuţitul acela se spune că a trecut prin felurite mâini, făcând ocolul complet al serviciului militar în străinătate.

Masa o dată isprăvită, doamna Bagnet, ajutată de tinerele vlăstare (care-şi lustruiesc cănile şi farfuriile, cuţitele şi furculiţele), face ca toată garnitura mesei să strălucească la fel de tare ca mai înainte şi le pune pe toate la locurile lor, dar după ce mai întâi a măturat vatra, ca nu cumva domnul Bagnet şi musafirul să fie întârziaţi de la fumatul pipelor. Asemenea treburi gospodăreşti cer multă tropăială şi contratropăială în fundul curţii, şi considerabila folosire a unei găleţi ce pare tare fericită că până la urmă a ajutat şi la spălarea doamnei Bagnet. În sfârşit, bătrânica noastră, făcându-şi apariţia cât se poate de înviorată şi aşezându-se pe-un scaun, cu lucrul de mână, atunci şi numai atunci verdeţurile putând fi considerate că i-au ieşit din minte, domnul Bagnet îi cere oşteanului să-şi expună cazul.

Asemenea lucru domnul George îl face cu mult discernământ, părând că se adresează domnului Bagnet, dar aţintind ochii tot timpul numai asupra bătrânicii, la fel ca şi Bagnet. Ea, la rândul său, circumspectă, se îndeletniceşte cu cusutul la un lucru de mână. Cazul fiind pe deplin expus, domnul Bagnet recurge la şiretenia lui obişnuită pentru menţinerea disciplinei.

— Asta-i tot, nu-i aşa, George? Zice el.

— Asta-i tot.

— Şi-ai să faci ce-ţi spun eu?

— N-am să mă iau, răspunde George, decât numai după ce spui tu.

— Bătrânico, urmează domnul Bagnet, comunică-i părerea mea. Tu o ştii. Spune-i aşa cum e.

Părerea aceea e ca să nu aibă de-a face câtuşi de puţin cu oameni prea şireţi pentru el, că oricât de prevăzător ar fi, până la urmă tot va fi amestecat în treburi pe care nu le înţelege; că regula simplă şi cinstită e să nu facă nimic în întuneric, să nu fie părtaş la nimic pe sub mână şi misterios şi niciodată să nu pună piciorul acolo unde nu poate vedea terenul. Iată, de fapt, care e părerea domnului Bagnet, rostită de bătrânică, şi atât de tare-i uşurează sufletul domnului George, pentru că se potriveşte întocmai cu părerile lui şi-i spulberă îndoielile, încât se pregăteşte să mai fumeze o pipă pentru asemenea împrejurare neobişnuită şi să mai stea de vorbă despre vremurile de demult, cu toată familia Bagnet, potrivit cu gradul de experienţă al fiecăruia.

Cu una, cu alta, domnul George se simte atât de bine, încât nu se va mai ridica pe lungile lui picioare decât tocmai când va veni timpul ca fagotul şi fluierul să fie aşteptate la teatru de publicul britanic; dar, chiar şi atunci, domnul George, în rolul său domestic de „Şmecherul”, mai pierde un timp ca să-şi ia rămas bun de la Quebec şi de la Malta şi ca să strecoare în buzunarul finului un şiling de la naş, însoţit de felicitări pentru succesul său în viaţă, încât se întunecase de tot când domnul George s-a întors iarăşi cu faţa către Lincoln's Inn Fields.

„Un cămin familiar, cugetă el în timp ce merge, oricât de mic ar fi, face pe-un om ca mine să se simtă singur. Dar e bine că niciodată n-am năzuit să mă căsătoresc. N-aş fi fost potrivit pentru aşa ceva. Sunt încă prea vagabond, chiar la vremea asta a vieţii mele, şi n-aş fi putut ţine pavilionul nici măcar o lună întreagă, dacă ar fi fost o ocupaţie regulată şi dacă n-aş fi cantonat acolo ca un ţigan. Hai! Nu necinstesc pe nimeni şi nu stau în cârca nimănui, asta e ceva! Şi n-am mai făcut-o de ani de zile!”

Aşa că începe a fluiera ca să-şi alunge gândurile şi merge înainte.

Ajunge la Lincoln's Inn Fields şi, urcând scara domnului Tulkinghorn, găseşte uşa din afară încuiată şi birourile închise, dar oşteanul, neştiind prea multe despre uşile de-afară şi, pe deasupra, scara fiind întunecată, orbecăie şi dibuie prin jur, nădăjduind să descopere cordonul soneriei sau să deschidă uşa el singur, când iată că domnul Tulkinghorn iese în capul scării (liniştit, bineînţeles) şi întreabă mânios:

— Cine-i? Ce faci acolo?

— Vă cer iertare, domnule. E George. Sergentul.

Regula simplă şi cinstită e să nu facă nimic în întuneric, să nu fie părtaş la nimic pe sub mână şi misterios şi niciodată să nu pună piciorul acolo unde nu poate vedea terenul. Iată, de fapt, care e părerea domnului Bagnet, rostită de bătrânică, şi atât de tare-i uşurează sufletul domnului George, pentru că se potriveşte întocmai cu părerile lui şi-i spulberă îndoielile, încât se pregăteşte să mai fumeze o pipă pentru asemenea împrejurare neobişnuită şi să mai stea de vorbă despre vremurile de demult, cu toată familia Bagnet, potrivit cu gradul de experienţă al fiecăruia.

Aşa că începe a fluiera ca să-şi alunge gândurile şi merge înainte.

— Cine-i? Ce faci acolo?

— Vă cer iertare, domnule. E George. Sergentul.

— Şi n-a putut George, sergentul, să vadă că uşa mi-e încuiată?

— Ei, domnule, nu, n-am putut. În orice caz, n-am văzut-o, răspunde oşteanul cam înţepat.

— Ţi-ai schimbat părerile? Sau ai rămas cu aceleaşi? Întreabă domnul Tulkinghorn. Dar, după o privire, ştie el prea bine.

— Cu aceleaşi păreri, domnule.

— Mi-am închipuit că-i aşa. E destul. Poţi să pleci. Şi zi, dumneata eşti omul, zice domnul Tulkinghorn, deschizându-şi uşa cu cheia, într-a cărui ascunzătoare a fost găsit domnul Gridley?

— Da, eu sunt omul, răspunde ostaşul, oprindu-se două sau trei trepte mai jos. Şi ce-i cu asta, domnule?

— Ce-i cu asta? Nu-mi plac oamenii cu care te întovărăşeşti. N-ai fi văzut cum arată uşa mea pe dinăuntru, azi-dimineaţă, dacă aş fi ştiut că dumneata eşti omul cu pricina. Gridley? Un tip de temut, un ucigaş, un individ primejdios.

Cu asemenea cuvinte, rostite cu voce neobişnuit de tare pentru el, jurisconsultul se retrage în birouri şi închide uşa trântind* o cu un zgomot asurzitor.

Domnul George primeşte asemenea concediere, plin de-o mânie excesivă, cu atât mai puternică cu cât un funcţionar ce urca scările a auzit numai ultimele cuvinte şi, bineînţeles, i le-a atribuit lui. „Frumoasă reputaţie îmi pune în sarcină”, mormăie oşteanul, trăgând în pripă o înjurătură, pe când coboară scara cu paşi mari. „Un tip de temut, un ucigaş, un individ primejdios!” şi, ridicând privirea, îl vede pe funcţionar ce se uită la el de sus în jos şi-l observă cu atenţie pe când trece prin faţa lămpii. Asta îl înfurie în aşa hal, încât preţ de cinci minute e negru de mânie. Dar după aceea se apucă să fluiere, alungând supărarea şi toate celelalte şi se duce acasă la Pavilionul de tir.