Domnul Bucket.

Încăperea cu Alegoria din Lincoln's Inn Fields pare destul de răcoroasă, cu toate că seara e fierbinte, căci amândouă ferestrele domnului Tulkinghorn sunt larg deschise, iar camera e înaltă, bătută de adieri de vânt şi întunecată. Asemenea însuşiri nu sunt de dorit când vine noiembrie cu negură şi zloată, sau ianuarie cu îngheţ şi zăpadă, dar ele îşi au meritul lor pe vremea înăbuşitoare a vacanţei de vară. Ele îi îngăduie încăperii să pară acceptabil de răcoroasă noaptea, cu toate că Alegoria are obrajii rumeni ca piersicile, iar genunchii ca buchetele de flori, şi-n loc de pulpe la picioare şi muşchi la braţe, nişte umflături purpurii.

O grămadă de praf intră la domnul Tulkinghorn prin ferestre şi o grămadă mai mare încă s-a adunat printre mobile şi hârtii. Stă gros peste tot. Când o pală de vânt de la ţară, care s-a rătăcit, se înspăimântă şi se năpusteşte orbeşte să iasă iarăşi afară, azvârle atâta praf în ochii Alegoriei, încât şi justiţia… Sau domnul Tulkinghorn, unul dintre cei mai credincioşi reprezentanţi ai ei, aruncă în ochii profanilor când e nevoie.

În întunecata-i magazie plină de praf, articol universal în care până la urmă hârtiile lui şi el însuşi, clienţii şi toate lucrurile de pe faţa pământului, însufleţiteşi neînsufleţite, se prefac, domnul Tulkinghorn stă la una dintre ferestrele deschise, gustând cu plăcere dintr-o sticlă de Porto vechi. Deşi bărbat încuiat din fire, uscat şi tăcut, el ştie să guste vinul vechi cel mai bun. Are un butoi nepreţuit de Porto într-o pivniţă ochită cu dibăcie sub imobilul Fields, fiind asta una dintre multele lui taine. Când prânzeşte singur, în locuinţa lui, aşa cum a prânzit astăzi, şi-şi are bucata de peşte şi friptura de pui adusă acasă de la local, coboară cu o lumânare în nişte locuri pline de ecouri, în dedesubtul uriaşei case pustii şi, vestit de reverberarea vagă a zgomotului de uşi trântite, se-ntoarce grav înapoi, împresurat de-o atmosferă terestră, purtând o sticlă din care toarnă un nectar sclipitor de cincizeci de ani vechime, care roşeşte în pahar văzându-se atât de faimos şi umple întreaga cameră de aroma strugurilor din sud.

Domnul Tulkinghorn, şezând lângă fereastra deschisă, în lumina apusului, îşi gustă vinul cu plăcere; vinul îl încercuieşte din ce în ce mai strâns, în timp ce-i povesteşte în şoaptă despre cei cincizeci de ani ai lui de singurătate şi tăcere. Mai de nepătruns ca niciodată, domnul Tulkinghorn şade şi bea şi, ameţindu-se, se îndulceşte în tainele sale, meditând într-acel ceas al apusului la toate misterele pe care le cunoaşte, împletite cu pădurile umbroase din provincie şi cu clădirile vaste, goale şi închise, şi poate rezervându-şi un gând sau două şi lui, precum şi trecutului familiei sale, banilor şi testamentului, toate fiind taină pentru toată lumea… Şi pentru acel prieten burlac al său, care-a trăit acelaşi fel de viaţă până la vârsta de şaptezeci şi cinci de ani, şi atunci, aşa deodată, bătut după cât se pare de gândul că totu-i prea monoton, şi-a dat ceasul de aur frizerului, într-o seară de vară, s-a dus pe-ndelete acasă şi s-a spânzurat.

Dar domnul Tulkinghorn nu-i singur ca să se lase-n voia gândurilor ca de obicei. Aşezat la aceeaşi masă, dar cu scaunul mai modest şi mai incomod, tras puţin mai departe, stă un bărbat chel, blajin şi lucios, care tuşeşte respectuos în dosul mâinii, ori de câte ori juristul îl pofteşte să-şi umple paharul.

— Hai, Snagsby, propune domnul Tulkinghorn, să trecem iarăşi în revistă povestea aceea ciudată.

— Cum doriţi dumneavoastră, domnule.

— Mi-ai spus aseară, când ai avut bunătatea să treci pe-aici…

— Drept care trebuie să vă rog să mă iertaţi că mi-am luat îngăduinţa, dar mi-am amintit că aţi arătat un soi de interes pentru persoana aceea şi am crezut c-ar fi cu putinţă ca să doriţi… Tocmai… Să voiţi… Să-Domnul Tulkinghorn nu-i omul să-l ajute pe domnul Snagsby să ajungă la vreo concluzie sau să recunoască ceva ce ar putea să-l privească pe el. Aşa că domnul Snagsby încearcă să se descurce singur, zicând cu o tuse stângace:

— Trebuie să vă rog să-mi iertaţi îngăduinţa, domnule, cu siguranţă…

— Nu face nimic, răspunde domnul Tulkinghorn. Mi-ai spus, Snagsby, că ţi-ai pus pălăria pe cap şi-ai venit aici fără să-i comunici soţiei dumitale ce intenţii ai. Asta e bine fiindcă nu-i un lucru de atâta importanţă, încât să merite să fie menţionat.

— Da, domnule, zice domnul Snagsby, să vedeţi, nevestica mea e… ca să nu punem prea mult punctul pe i… e curioasă. Biata fiinţă, o apucă spasme şi-i bine pentru ea să aibă la ce se gândi. Ca atare, ea se preocupă… ca să zic aşa, de orice lucru special pe care poate să-l apuce, fie că o priveşte sau nu… Şi mai ales dacă nu o priveşte. Nevesticii mele nu-i stă mintea în loc, domnule.

Domnul Snagsby bea şi murmură cu o tuse de admiraţie în dosul mâinii:

— Doamne, Doamne, ce mai vin, grozav de bun, zău!

— De aceea nu i-ai spus unde ai fost aseară? Întreabă domnul Tulkinghorn. Şi nici în astă seară?

— Da, domnule, nici în astă seară. Nevestica mea este acum… ca să nu punem prea mult punctul pe i… Într-o stare de cucernicie, sau în ceea ce crede ea ca atare, şi asistă la Străduinţa de Seară (ăsta-i numele pe care i-l dau) a grupului unui venerabil cu numele de Chadband. Îi umblă ăstuia gura grozav şi la comandă bineînţeles, dar eu nu mă prea împac cu stilul său. Nu-i nici laie, nici bălaie. Nevestica mea apucând-o pe calea asta, îmi vine mai uşor s-o şterg binişor şi să vin liniştit aici.

Domnul Tulkinghorn încuviinţează.

— Umple-ţi paharul, Snagsby.

— Mulţumesc, domnule, bineînţeles, răspunde librarul cu tuşea lui respectuoasă. E un vin minunat de bun, domnule!

— E rar acuma un vin ca ăsta, face domnul Tulkinghorn. Are cincizeci de ani vechime.

— Chiar aşa, domnule? La drept vorbind, nu mă miră să aud aşa ceva, bineînţeles. Poate avea orice vechime.

După ce a adus acest omagiu general vinului, domnul Snagsby, în modestia lui, dă drumul la o tuse de scuză, în dosul mâinii, pentru că bea ceva atât de preţios.

— Vrei să mai repeţi încă o dată ce-a zis băiatul? Întreabă domnul Tulkinghorn, punându-şi mâinile în buzunarele hainelor lui mici şi demodate şi aplecându-se încet pe spate în scaunul său.

— Cu plăcere, domnule.

Atunci, cu fidelitate, deşi oarecum confuz, librarul repetă mărturia lui Jo făcută în faţa musafirilor întruniţi în casa lui. Ajungând la sfârşitul povestirii sale, face o mişcare bruscă şi exclamă alarmat:

— Doamne, Dumnezeule, n-am băgat de seamă, domnule, că mai era de faţă un domn!

Domnul Snagsby e consternat la vederea unei persoane cu pălăria şi bastonul în mână, stând în picioare cu faţa atentă, între el şi jurist, la mică depărtare de masă şi care nu era acolo când a intrat el înăuntru, şi nici nu intrase după aceea pe uşă sau pe vreuna din ferestre. În cameră se află ce-i drept un dulap, dar nu i-au scârţâit balamalele şi nici nu a auzit vreun pas pe podea. Totuşi a treia persoană stă în picioare acolo, cu faţa încordată, cu pălăria şi bastonul în mâini şi cu mâinile la spate, ca unul ce ascultă liniştit şi tăcut. E un bărbat în negru, de vârstă mijlocie, bine clădit, cu o înfăţişare de om hotărât şt cu privirea ageră. În afară de faptul că se uită la domnul Snagsby de parcă ar vrea să-i facă portretul la prima vedere, nu prezintă nimic deosebit ca aspect, decât doar felul în care a apărut ca o stafie.

— Nu te sfii de domnul acesta, îi spune domnul Tulkinghorn. E doar domnul Bucket.

— Chiar Domnia Sa, domnule? Zice librarul, exprimând printr-o tuse că habar n-are cine ar putea fi domnul Bucket.

— Am vrut s-audă şi el povestea cu pricina, urmează juristul, pentru că mă bate gândul (dintr-o anume cauză) să ştiu mai mult despre ea, iar dumnealui e foarte isteţ în asemenea treburi. Ce zici de asta, Bucket?

— E foarte simplu, domnule. De vreme ce oamenii noştri l-au alungat şi nu mai este de găsit la vechea lui ocupaţie, dacă domnul Snagsby n-are nimic împotrivă să meargă devale cu mine la Tom-all-Alone's şi să mi-l arate, îl putem aduce aici în mai puţin de două, trei ceasuri. Pot să fac asemenea lucru şi fără domnul Snagsby, fără îndoială, dar împreună cu el ar fi drumul cel mai scurt.

— Domnul Bucket e ofiţer de poliţie, Snagsby, spune juristul ca explicaţie.

— Da? Chiar este, domnule? Face domnul Snagsby, gata să i se facă smocul de păr de pe cap măciucă.

— Şi dacă nu ai vreun motiv serios care să te împiedice să-l însoţeşti pe domnul Bucket la locul în chestie, urmează juristul, îţi voi rămâne obligat, dacă faci aşa ceva pentru mine.

O clipă de şovăire din partea domnului Snagsby, şi Bucket pătrunde în fundul sufletului său.

— Nu vă temeţi că-i faceţi băiatului vreun rău, zice el. Nu păţeşte nimic. În privinţa băiatului totul e în regulă. O să-l aducem doar aici ca să-l întrebăm o chestiune, două, pe care vreau să le lămuresc şi pentru truda lui va fi plătit şi i se va da drumul să plece. Pentru el e o treabă bună. Vă făgăduiesc, pe cuvântul meu de om, că veţi vedea băiatul cum pleacă de unde a venit, fără să păţească nimic. Să nu vă temeţi că-i faceţi vreun rău; nu-i faceţi nici un rău.

— Foarte bine, domnule Tulkinghorn! Strigă domnul Snagsby bucuros şi liniştit, dacă aşa stă cazul…

— Da! Şi priviţi aici, domnule Snagsby, urmează Bucket, trăgându-l de braţ şi bătându-l încetişor şi familiar pe piept şi vorbindu-i pe un ton confidenţial. Dumneata eşti om de lume, ştii, şi negustor şi om cu bun-simţ. Iată ce eşti dumneata!

— Bineînţeles, vă sunt foarte recunoscător pentru părerea bună pe care-o aveţi, răspunde librarul, cu tuşea lui de modestie, dar…

— Da, asta eşti dumneata, urmează Bucket. Acuma, nu-i nevoie să-i mai spun unui om ca dumneata, prins într-un comerţ care se sprijină pe încredere şi cere o persoană pe deplin conştientă şi stăpână pe toate simţurile şi cu capul bine înfipt pe umeri (cândva am avut un unchi de meseria dumitale)… Aşa că nu-i nevoie să-i mai spun unui om ca dumneata că lucrul cel mai bun şi înţelept e să ţină asemenea fleacuri tăinuite ca în mormânt. Ştii? Mormânt.

— Sigur, sigur, face celălalt.

— Nu mă feresc să-ţi spun, urmează Bucket, părând de o sinceritate cuceritoare că, după câte pot înţelege, pare să fie îndoieli dacă mortul nu cumva avea drept la o mică proprietate şi dacă femeia aceea nu cumva era la curent cu nişte nereguli în privinţa acelei proprietăţi, ştii?

— Vai! Exclamă domnul Snagsby, fără să pară că ar şti prea bine.

— Acum, ceea ce vrei dumneata, continuă domnul Bucket, bătându-l iarăşi încetişor pe domnul Snagsby peste piept, într-un fel plăcut şi măgulitor, e ca fiecare persoană să-şi aibă drepturile potrivit justiţiei. Asta doreşti dumneata.

— Bineînţeles, răspunde domnul Snagsby, dând din cap că da.

— Din această cauză şi, totodată, ca să serveşti, cum îi zici în negoţul dumitale, clientelă sau muşterii? Am uitat cum avea obicei să le spună unchiul meu.

— Ei, eu le spun în general clienţi, răspunde domnul Snagsby.

— Ai dreptate! Exclamă domnul Bucket, dând mâna cu el cu tot dragul… Din această cauză, după cum spuneam şi, totodată, ca să serveşti un client cu adevărat bun, dumneata vrei să mergi cu mine, în secret, la Tom-all-Alone's şi să păstrezi toată treaba asta, totdeauna, numai pentru dumneata şi niciodată să n-o spui nimănui. Cam astea sunt intenţiile dumitale, dacă te înţeleg bine?

— Aşa-i domnule. Ai dreptate, face domnul Snagsby.

— Atunci, poftim pălăria urmează noul prieten, atât de familiar cu pălăria de parcă ar fi făcut-o el – şi dacă eşti gata, şi eu sunt.

Îl părăsesc pe domnul Tulkinghorn, fără nici-o încreţitură pe suprafaţa adâncurilor sale de nepătruns, lăsându-l să-şi bea vinul vechi, şi coboară în stradă.

— Nu cumva se-ntâmplă să cunoşti pe-un om de soi pe nume Gridley? Întreabă Bucket pe un ton prietenesc pe când coboară scările.

— Nu, răspunde domnul Snagsby, adăugând: nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta. De ce?

— Nimic deosebit, zice Bucket, numai că, îngăduindu-şi să-şi iasă cam tare din fire şi să ameninţe o persoană respectabilă, se piteşte de mine, care am un mandat împotriva lui… Şi-i păcat că un om cu bun-simţ ca el poate să facă aşa ceva.

În timp ce merg în drumul lor, domnul Snagsby băgă de seamă, ca fiind ceva cu totul neobişnuit, că oricât de repede ar umbla tovarăşul său, pare, într-un fel greu de definit, că totuşi se cam fereşte şi că uneori încetineşte de asemenea pasul, întârzie ori de câte ori are de gând s-o ia la dreapta sau la stânga; se preface că şi-a fixat dinainte în minte să meargă drept în faţa lui şi chiar în ultima clipă, brusc, o cârmeşte într-o parte sau alta. Din când în când, dacă se-ntâmplă să treacă pe lângă un poliţist ce se află în patrulare, domnul Snagsby observă că şi poliţistul şi călăuza sa, când trec unul în dreptul celuilalt, devin brusc foarte distraţi şi par că nu se iau deloc în seamă şi că se uită aiurea. În câteva ocazii, domnul Bucket, ajungând în spatele vreunui tânăr potrivit de statură, purtând pe cap o pălărie strălucitoare şi cu părul unsuros, ondulat în câte o buclă turtită de amândouă părţile capului, aproape fără să se uite la el îl atinge cu bastonul, după care tânărul, uitându-se împrejur, dispare într-o clipă. De cele mai multe ori, domnul Bucket vorbeşte, în general, cu un chip la fel de încremenit ca şi inelul său mare de pe degetul cel mic sau broşa făcută nu din multe diamante, dar cu multă garnitură, pe care o poartă la cămaşă.

Când în sfârşit ajung la Tom-all-Alone's, domnul Bucket se opreşte o clipă la colţ şi ia o lanternă aprinsă de la poliţistul din post de-acolo, care apoi îl însoţeşte cu lanterna lui proprie prinsă la piept. Între cei doi îndrumători ai săi, domnul Snagsby înaintează prin mijlocul unei străzi infecte, necanalizată, neaerisită, plină de noroaie negre şi de apă stătută, cu toate că aiurea drumurile sunt uscate, emanând asemenea putori şi înfăţişând asemenea aspecte, încât el, care trăise în Londra toată viaţa lui, abia de-şi poate crede simţurilor. Ramificându-se din strada asta şi din mormanul ei de ruine, pornesc alte străzi cu alte clădiri la fel de infame, încât domnului Snagsby îi vine greaţă şi ameţeşte şi are impresia că parcă ar coborî în fiecare clipă mai adânc într-o prăpastie infernală.

— Trage-te puţin într-o parte, domnule Snagsby, zice Bucket, în timp ce un soi de targă sărăcăcioasă e purtată spre ei, înconjurată de o mulţime gălăgioasă. Iată tifosul că urcă strada.

Pe când nenorocitul nevăzut trece prin faţa lor, mulţimea, părăsind acel obiectiv de atracţie, s-adună stol în jurul celor trei oaspeţi, cu nişte feţe oribile ca-ntr-un vis rău şi apoi se mistuie, dispărând pe uliţe, prin ruine şi-n dosul zidurilor: şi cu începere de-atunci şi până ce vizitatorii noştri părăsesc locul, mulţimea aceea se agită, trecând repede şi fără zgomot încolo şi încoace pe lângă ei, scoţând din când în când strigăte şi fluierături stridente, de prevestire.

— Astea-s casele cu tifos, Darby? Întreabă domnul Bucket cu sânge rece, întorcând lumina lanternei sale asupra unui şir de ruine puturoase.

Darby răspunde că „toate acelea sunt” şi spune mai departe că în toate, de luni şi luni de zile, oamenii cad cu zecile şi că sunt scoşi morţi sau pe moarte ca oile pline de gălbează. Pierind mai departe, Bucket îi spune domnului Snagsby că arată cam rău la faţă, la care domnul Snagsby răspunde că simte că nu-şi mai poate trage sufletul în aerul acela îngrozitor. Se fac investigaţii în felurite case despre un băiat cu numele de Jo. Cum puţină lume în Tom-all-Alone's e cunoscută cu nume creştineşti, i se pun multe întrebări domnului Snagsby, dacă nu cumva e vorba de Morcov sau de Colonel, sau de Călău, sau de tânărul Daltă, sau de Cap de Câine, sau de Lungan, sau de Cărămidă. Domnul Snagsby porneşte a descrie iarăşi şi iarăşi. Sunt păreri contradictorii în privinţa originalului descris de dânsul. Unii cred că trebuie să fie Morcov, alţii că-i Cărămidă. Colonelul este adus de faţă, dar nici pe departe nu seamănă. Ori de câte ori domnul Snagsby şi însoţitorii săi se opresc, mulţimea se adună în jur şi din adâncul ei murdar se ridică spre domnul Bucket câte un sfat linguşitor. Ori de câte ori cei trei musafiri pleacă şi mânioasa lanternă străluceşte iarăşi, mulţimea se agită, dispărând şi trecând repede şi fără zgomot pe lângă ei, pe uliţe şi prin ruine şi-n dosul zidurilor, ca mai înainte. Până la urmă se descoperă o vizuină unde Huliganul sau Vlăjganul se cuibăreşte noaptea şi se crede că Vlăjganul ar putea fi Jo. Comparaţia semnalmentelor între cele date de domnul Snagsby şi de proprietăreasa casei – o figură de beţivă cu o broboadă neagră legată strâns, care se ridică dintr-o movilă de zdrenţe de pe podeaua unei cuşti de câine ce-i slujeşte de apartament particular – duce la stabilirea acestei concluzii. Vlăjganul s-a dus la doctor ca să ia o sticlă cu un leac pentru o femeie bolnavă, dar vine îndărăt numaidecât.

— Şi pe cine avem noi aici în noaptea asta? Întreabă domnul Bucket, deschizând altă uşă şi luminând înăuntru cu lanterna. Doi beţivi, da? Şi două femei? Oamenii văd că sunt destul de teferi. Le dă într-o parte braţele fiecărui adormit ca să se uite la ei. Ăştia sunt bărbaţii voştri, dragele mele?

— Da, domnule, răspunde una dintre femei. Sunt soţii noştri.

— Cărămidari, da?

— Da, domnule.

— Ce faceţi aici? Că nu sunteţi din Londra.

— Nu, domnule. Suntem din Herdfordshire.

— De unde din Herdfordshire?

— Din Saint-Albans.

— Aţi venit să căutaţi de lucru?

— Ieri am venit. Pe la noi nu e de lucru acuma, dar n-am făcut deloc bine c-am venit aici şi m-aştept să nu câştigăm nimic.

— Nu în felul ăsta se câştigă banii, zice domnul Bucket întorcându-şi capul către făpturile ce zac în nesimţire.

— Adevărat că nu, răspunde femeia cu un suspin. Jenny şi cu mine o ştim prea bine.

Camera, cu toate că e mai înaltă cu două, trei picioare, decât uşa, e atât de joasă, încât capul celui mai înalt dintre oaspeţi ar atinge tavanul înnegrit, dacă nu s-ar apleca puţin, îţi revoltă toate simţurile: până şi lumânarea mare arde cu o flacără spălăcită şi bolnăvicioasă în aerul viciat. Nu sunt decât două bănci şi una mai înaltă care slujeşte de masă. Bărbaţii dorm lungiţi acolo unde s-au prăbuşit, dar femeile şed lângă lumânare. Culcat în braţele femeii ce-a vorbit se află un copil foarte mic.

— Ei, ce vârstă zici că are gângania asta mică? Întreabă Bucket. Ai zice că s-a născut ieri.

Nu mai e deloc aspru acum, iar când întoarce lanterna cu blândeţe asupra micuţului, domnului Snagsby îi vine în minte, în chip foarte ciudat, un alt prunc încercuit de lumină, pe care l-a văzut în tablouri.

— Încă n-are trei săptămâni, domnule, răspunde femeia.

— E copilul dumitale?

— Al meu.

Cealaltă femeie, care se aplecase asupra micuţului când au intrat musafirii, se lasă iarăşi peste el şi-l sărută aşa cum doarme.

— Ţi-i drag de parcă i-ai fi mamă, după cât se vede, zice domnul Bucket.

— Am fost mama unuia ca el, domnule, dar a murit.

— Ah, Jenny, Jenny! Exclamă cealaltă femeie; mai bine aşa! Cu mult mai bine să ai grijă de morţi decât de cei vii. Cu mult mai bine!

— Ei, eu cred că nu eşti o mamă chiar atât de denaturată, îi spune Bucket cu asprime, încât să doreşti să-ţi moară propriul copil.

— Ştie numai Cel de Sus, domnule, câtă dreptate ai, răspunde femeia. Nu sunt. M-aş pune între el şi moarte şi cu propria-mi viaţă aş înfrunta-o, dacă aş putea, la fel ca orice doamnă.

— Atunci nu spune lucruri nesăbuite, urmează domnul Bucket, care s-a muiat iarăşi.

— Mi-a venit aşa în cap, domnule, răspunde femeia cu ochii plini de lacrimi, când m-am uitat la copil cum zace. Dacă ar fi să nu se mai trezească, credeţi-mă c-aş înnebuni, la balamuc aş ajunge. O ştiu eu prea bine. Eram cu Jenny când şi l-a pierdut pe-al ei… Nu-i aşa Jenny… Şi ştiu cum a pătimit. Dar uitaţi-vă înjur, la încăperea asta. Uitaţi-vă la ei (aruncându-şi privirile la adormiţii de pe jos). Uitaţi-vă la băiatul pe care-l aşteptaţi, care a plecat să-mi facă mie un bine. Gândiţi-vă la copiii peste care dau cei de-o meserie cu a dumneavoastră din ce în ce mai des, şi pe care-i vedeţi crescând sub ochii dumneavoastră.

— Bine, bine, zice domnul Bucket, creşte-l cum se cade şi-ţi va fi mângâierea dumitale şi te va îngriji la bătrâneţe, nu-i aşa?

— Am de gând să-mi dau toată osteneala, răspunde femeia ştergându-şi ochii. Dar, fiind peste măsură de ostenită în seara asta şi bolnavă de friguri, m-a dus gândul la toate cele multe care au să-i stea în drum. Bărbatul meu are să se împotrivească şi are să-l bată şi băiatul are să vadă cum mă bate şi pe mine şi are să-l facă să-i fie greaţă de casa lui şi să-şi ia lumea în cap poate. Dacă muncesc pentru el din ce în ce mai mult şi mai greu, nu-i nimeni care să m-ajute; iar dacă iese din el un rău, cu toate cele ce-am făcut, şi vine vremea să stau lângă dânsul să-l veghez când doarme, îndârjit şi schimbat, mai că m-aş gândi cum l-am purtat în braţele mele şi mai c-aş dori să fi murit aşa cum a murit copilul lui Jenny.

— Hai, hai! Zice Jenny, Liz eşti ostenită şi bolnavă. Las' să-l iau eu.

Luându-l, a desfăcut fără de voie rochia mamei, dar a îndreptat-o repede, acoperindu-i sânul zdrobit şi învineţit la care stătuse pruncul.

— Din pricina copilului care mi-a murit, urmează Jenny, umblând încoace şi încolo cu cel mic în braţe şi legănându-l, mi-i aşa de drag odorul ăsta scump şi tot de asta îl iubeşte şi ea aşa de tare, ca şi cum s-ar gândi că i l-ar lua cineva. Şi când ea gândeşte aşa, eu mă gândesc ce n-aş da să-l am iarăşi pe-al meu cel scump. Ne gândim la acelaşi lucru, doar dacă am şti cum să rostim noi, două mame, ce-i în bietele noastre suflete!

Pe când domnul Snagsby îşi suflă nasul şi-şi sloboade tuşea lui de milă, afară se aude un pas. Domnul Bucket îndreaptă repede lumina spre intrare şi-i zice domnului Snagsby:

— Acuma ce zici de Vlăjgan? El e?

— E Jo, zice domnul Snagsby.

Jo stă împietrit în discul luminii, ca o făptură jerpelită dintr-o lanternă magică, tremurând de teamă că a greşit iarăşi încălcând legea, că n-a luat-o din loc şi nu s-a cărat destul de departe. Dar domnul Snagsby, dându-i asigurarea mângâietoare că „nu-i decât o treabă pentru care ai să fii plătit”, băiatul îşi vine în fire şi, fiind scos afară de domnul Bucket ca să stea puţin de vorbă cu el între patru ochi, Jo îşi spune povestea în chip mulţumitor, dar cu sufletul la gură, totuşi.

— Am încheiat treburile cu flăcăul, zice domnul Bucket, întorcându-se, şi totul e în ordine. Acum, domnule Snagsby, suntem gata pentru dumneata.

Mai întâi Jo trebuie să-şi ducă la bun sfârşit comisionul de bunăvoie, înmânând medicamentul pe care s-a dus să-l caute şi pe care îl dă cu următoarea indicaţie verbală şi laconică: „trebuie de luat toată dintr-odată”. Al doilea, domnul Snagsby are de lăsat pe masă jumătate de coroană, universalul său leac pe care îl dă de obicei pentru o nesfârşită serie de necazuri. Al treilea, domnul Bucket trebuie să-l ia pe Jo de braţ, ceva mai sus de cot, şi să-l pună să meargă înaintea lui, regulă fără de respectarea căreia nici Vlăjganul şi nici oricare alt subiect nu poate fi adus, cu îndeplinirea formelor legale, în faţa instanţei de la Lincoln's Inn Fields. Toate formalităţile de mai sus fiind îndeplinite, ei spun noapte bună femeilor şi ies iarăşi în întunecatul şi infectul Tom-all-Alone's.

Pe căile dezgustătoare pe care au coborât în această gaură, pe aceleaşi au ieşit treptat din ea, mulţimea trecând repede şi fără zgomot pe lângă dânşii, fluierând sau pitindu-se în jurul lor, până când au ajuns la margine, unde lanterna a fost restituită lui Darby. Aici, mulţimea, ca un puhoi de demoni încarceraţi, se întoarce răcnind şi hohotind şi se face nevăzută. Pe străzile mai curate şi mai noi, parcă niciodată atât de curate şi de noi ca acuma, după părerea domnului Snagsby, ei umblă pe jos şi merg cu trăsura până ce ajung la poarta domnului Tulkinghorn. În ti mp ce urcă scările întunecoase (birourile dom nului Tulkinghorn fiind la primul etaj), domnul Bucket le spune că are cheia de la uşa de intrare în buzunar şi că nu-i nevoie să sune. Pentru un om atât de priceput în majoritatea lucrurilor de-un asemenea fel, Bucket pierde multă vreme ca să deschidă uşa şi face şi oarecare zgomot. S-ar putea să fie un semnal de pregătire.

Până la urmă, iată-i că intră în sfârşit în vestibul, unde e aprinsă o lampă, şi apoi în camera obişnuită a domnului Tulkinghorn, camera unde şi-a băut de cu seară vinul său vechi. El nu-i acolo, dar cele două sfeşnice demodate sunt; şi camera e luminată satisfăcător.

Domnul Bucket, ţinându-l încă de mână pe Jo, după cum scrie la carte, şi părându-i domnului Snagsby că are un număr nelimitat de ochi, aşa de tare îi joacă în cap, face câţiva paşi înăuntrul camerei, când Jo tresare şi se opreşte.

— Ce-i cu tine? Întreabă Bucket în şoaptă.

— Iat-o, strigă Jo.

— Cine?

— Doamna.

O făptură, după înfăţişare femeie, acoperită foarte tare cu un văl, stă în mijlocul încăperii şi lumina cade asupra ei. Nu face nici-o mişcare şi nu scoate o vorbă. Făptura stă cu faţa la ei, dar nu ia deloc aminte că ei au intrat şi rămâne ca o statuie.

— Acuma ia spune-mi, zice Bucket cu voce tare, cum de ştii că-i doamna?

— Îi cunosc vălul, răspunde Jo tresărind, şi boneta şi rochia îi cunosc.

— Ia seama la ceea ce spui, Vlăjgane, urmează domnul Bucket, uitându-se la el de-aproape. Mai uită-te o dată.

— Mă uit tare cât ce pot, zice Jo, cu o tresărire în ochi, şi iaca, acela-i vălul şi boneta şi rochia, aşa e!

— Şi ce-i cu inelele acelea despre care mi-ai vorbit? Îl întreabă Bucket.

— Unul strălucitor, deasupra colea, răspunde Jo, frecând cu degetele mâinii stângi încheieturile degetelor mâinii drepte, fără să-şi desprindă privirile de pe fiinţa aceea.

Scoţându-şi mănuşa de pe mâna dreaptă, făptura cu pricina îi arată mâna.

— Acum ce-ai de spus de asta? Îi întreabă Bucket. Jo dă din cap că nu. Nu-s inele defel ca acelea. Nu-i mână ca aceea.

— Ce spui? Exclamă Bucket, totuşi făţiş mulţumit, ba, chiar foarte mulţumit.

— Mâna era mult mai albă, mult mai delicată şi mult mai mică, răspunde Jo.

— Ehei! Peste puţin ai să mă faci să cred că eu mi-s mamă, zice domnul Bucket. Îţi aduci aminte de vocea doamnei?

— Cred că mi-o aduc, răspunde Jo.

Fiinţa cu văl vorbeşte.

— Nu era o voce ca asta? Am să vorbesc cât de mult vrei, dacă nu eşti sigur. Era vocea asta sau nu seamănă deloc?

Jo se uită înspăimântat la domnul Bucket.

— Nici un fir!

— Atunci, ripostează Domnia Sa respectabilul, arătând cu degetul persoana voalată, de ce-ai spus că-i doamna?

— Findcă, face Jo cu privirea nedumerită, dar fără să i se fi zdruncinat nicidecum siguranţa, findcă acela-i vălul şi boneta şi rochia. E ea şi nu e ea. Nu-i mâna ei, nu-s inelele ei, nici vocea ei. Dar acela-i vălul, boneta şi rochia ei şi sunt la fel purtate cum le purta ea şi e înălţimea ei cum era ea, şi mi-a dat o liră şi-a şters-o.

— Bine! Zice domnul Bucket cu oarecare nepăsare. Nu prea am scos mare lucru de la tine. Dar, cu toate acestea, uite, cinci şilingi pentru tine. Ia seama cum îi cheltuieşti şi vezi să nu intri în bucluc.

Bucket, pe-acoperite, îşi trece una câte una monedele dintr-o mână în cealaltă, cum fac casierii, un fel în care se pricepe şi de care se foloseşte mai cu seamă când face scamatorii, apoi închipuie un fişic mic pe care-l aşază în mâna băiatului şi, luându-l, iese cu el pe uşă, lăsându-l pe domnul Snagsby, care nu se simţea deloc în apele sale din pricina unor asemenea misterioase împrejurări, singur cu fiinţa aceea voalată. Dar la intrarea domnului Tulkinghorn în cameră, vălul e ridicat şi se arată o franţuzoaică destul de drăguţă, cu toate că expresia ei uneori îi acuză prea tare trăsăturile.

— Mulţumesc, domnişoară Hortense, zice cu obişnuitu-i calm domnul Tulkinghorn. N-am să vă necăjesc mai mult de-atât cu rămăşagul meu.

— Veţiavea bunătatea să vă amintiţi, domnule, că în momentul de faţă nu mai am serviciu? Îl întrebă domnişoara.

— Bineînţeles, bineînţeles!

— Şi să-mi acordaţi favoarea de a mă bucura de distinsa dumneavoastră recomandaţie?

— În orice caz, domnişoară Hortense.

— Un cuvânt din partea domnului Tulkinghorn are atâta putere…

— Nu va lipsi, domnişoară.

— Primiţi încredinţarea recunoştinţei mele devotate, scumpe domn.

— Noapte bună.

Domnişoara părăseşte încăperea cu un aer de aristocraţie înnăscută, iar domnul Bucket, care la nevoie poate fi tot atât de uşor maestru de ceremonii ca şi orice altceva, o conduce jos pe scară, nu fără oarecare curtoazie.

— Ei, Bucket? Face domnul Tulkinghorn la întoarcerea lui.

— Totul corespunde întocmai, după cum vedeţi, cu ceea ce am presupus eu, domnule. Nu mai rămâne îndoială că era cealaltă cu rochia ăsteia. Băiatul a fost precis în privinţa culorilor şi a tuturor celorlalte amănunte. Domnule Snagsby, ţi-am făgăduit că te vei întoarce acasă în perfectă stare. Să nu zici că nu s-a făcut!

— V-aţi ţinut cuvântul, domnule, răspunde librarul, şi dacă nu mai e nevoie de mine, domnule Tulkinghorn, cred că, deoarece nevestica mea va fi fiind îngrijorată…

— Mulţumesc, Snagsby, nu mai e nevoie, răspunde domnul Tulkinghorn. Îţi rămân foarte îndatorat pentru osteneala pe care ţi-ai dat-o.

— Pentru nimic, domnule. Vă doresc noapte bună.

— Ştii dumneata, domnule Snagsby, zice domnul Bucket, însoţindu-l până la uşă şi tot strângându-i mâna iarăşi şi iarăşi, ceea ce-mi place la dumneata e că eşti un om care nu se lasă tras de limbă, asta eşti dumneata. Când ştii c-ai făcut un lucru drept, îl laşi la o parte, s-a făcut, s-a dus şi cu asta basta. Iată aşa procedezi dumneata.

— Bineînţeles, aşa mă trudesc să procedez, domnule, răspunde domnul Snagsby.

— Nu, nu eşti drept cu dumneata. Nu-i chestiunea că te trudeşti să procedezi, urmează domnul Bucket, strângându-i mâinile şi proslăvindu-l în felul cel mai afectuos, ci că procedezi aşa. Aşa ceva preţuiesc eu la un om de profesiunea dumitale.

Domnul Snagsby îi face un răspuns potrivit şi se duce spre casă atât de nedumerit de întâmplările serii, încât se îndoieşte că e treaz şi plecat de-acasă… Se îndoieşte de tot ce există pe străzile pe care merge, se îndoieşte că există luna care străluceşte deasupra lui. După puţin timp, însă, este sigur de existenţa tuturor lucrurilor, datorită existenţei de netăgăduit a doamnei Snagsby, ce stă poponeţ cu capul într-un adevărat stup de papiote, peste care şi-a tras boneta de noapte şi care, după ce a expediat-o pe Guşter la poliţie ca să înştiinţeze oficial că soţul ei a dispărut, şi-a petrecut cele două ore din urmă trecând prin toate fazele leşinului, ce s-a desfăşurat cu cea mai aleasă etichetă. Dar, după cum spune însăşi nevestica-i emoţionată, slavă Domnului că şi-a revenit!