Familia Smallweed

într-o vecinătate destul de neplăcută, ba chiar dezgustătoare, cu toate că una dintre ridicăturile din cuprinsul ei poartă numele de Muntele Plăcut, Spiriduşul Smallweed, creştinat cu numele de Bartholomew şi numit în căminul părintesc Bart, îşi petrece scurtul răstimp în care biroul şi cele înrudite cu el nu-i reclamă prezenţa. Locuieşte pe o stradă mică şi îngustă, mereu pustie, întunecată şi tristă, îmbâcsită de zidărie pe toate laturile, ca un mormânt, dar unde totuşi mai stăruie buşteanul unui copac de pădure, a cărui mireasmă e aproape tot atât de proaspătă şi naturală ca şi gustul tinereţii în Smallweed.

De mai multe generaţii, în familia Smallweed a fost doar câte un singur copil. Bătrânei şi bătrânele au fost, dar nu copii, până când bunica domnului Smallweed, ce se află şi acum în viaţă, s-a smintit şi a căzut (pentru prima oară în familie) în mintea copiilor. Cu asemenea apucături infantile, cum ar fi o totală lipsă a spiritului de observaţie, a memoriei, a înţelegerii şi interesului, şi cu o veşnică înclinare de a adormi peste foc sau chiar în el, bunica domnului Smallweed a însufleţit fără îndoială familia.

Bunicul domnului Smallweed are şi el o meteahnă. Starea membrelor sale inferioare, şi aproape şi a celor superioare, e deznădăjduită; dar mintea lui e neatinsă. Stăpâneşte, cum de altfel totdeauna a stăpânit, primele patru operaţii de aritmetică şi un anume mănunchi mic de procedee dintre cele mai nemiloase. Cât despre idealism, respect, admiraţie şi alte asemenea atribute frenologice, nu sunt acum într-o postură mai proastă decât au fost în trecut. Tot ceea ce bunicul domnului Smallweed a oprit din ele în suflet a fost de la început în stare de larvă şi în stare de larvă a rămas până la urmă. În toată viaţa lui, din cele de mai sus n-a fost în stare să iasă nici măcar un fluture.

Tatăl acestui plăcut bunic din vecinătatea Muntelui Plăcut a fost un soi de biped cu pielea groasă, un zgârie-brânză din specia păianjenului care ţese pânza ca să prindă muşte neglijente şi se retrage în gaură până când muştele cad în capcană. Numele acelui bătrân păgân din grădina lui Dumnezeu a fost Dobândă Compusă. Pentru ea a trăit, cu ea s-a căsătorit şi de ea a murit. Dând peste el o pierdere grea, de pe urma unei mici întreprinderi cinstite, în care pierderile toate erau destinate să fie de partea cealaltă, s-a fărâmat ceva în el, ceva vital pentru existenţa lui, ceva ce putea fi inima… Şi a pus capăt carierei sale. Cum nu era bun din fire şi fusese crescut într-un azil, cu un curs complet în privinţa întrebărilor şi răspunsurilor la problemele acelor popoare din antichitate, Amoriţii şi Uitiţii, era socotit adeseori ca un exemplu de educaţie falimentară.

Spiritul lui a strălucit prin fiul său, căruia totdeauna i-a predicat „să iasă în lume” de timpuriu şi pe care l-a vârât de la vârsta de doisprezece ani slujbaş în biroul unui notar lipsit de scrupule. Acolo, tânărul şi-a perfecţionat spiritul ce era din fire flămând şi nesăţios şi, dezvoltându-şi darurile din familie, s-a ridicat treptat în profesia reţinerii procentelor şi beneficiilor. Câştigându-şi existenţa de timpuriu, dar însurându-se târziu, aşa cum şi taică-său făcuse înaintea lui, a dat naştere unui fecior din fire flămând şi nesăţios, care, la rândul lui, câştigând de timpuriu şi însurându-se târziu, a devenit tatăl lui Bartholomew şi al Judithei Smallweed, gemeni. Tot timpul petrecut în creşterea înceată a arborelui acestei familii, casa dinastiei Smallweed, totdeauna timpurie la câştiguri şi târzie la căsătorii, şi-a afirmat din ce în ce mai puternic caracterul materialist, a înlăturat tot ce era desfătare, a combătut toate romanele, poveştile, cărţile de aventuri, fabulele şi a condamnat cu interdicţie orice frivolitate de orice soi. De aici recompensa că nu s-a dat naştere în casa lor unor copii şi că piticii şi piticele pe care i-a zămislit au fost riguros destinaţi să poarte o asemănare cu vechile maimuţe, dar cu o notă deprimantă în suflete.

În momentul de faţă, în salonaşul întunecat, la câteva picioare sub nivelul străzii, un salon sinistru, neprimitor şi lipsit de confort, împodobit doar cu nişte feţe de masă de cea mai mizeră ţesătură şi cu măsuţe de ceai din cea mai proastă tinichea şi oferind în caracterul său decorativ o asemănare alegorică uimitoare cu spiritul bunicului Smallweed, stau aşezaţi pe două scaune de berărie, îmbrăcate cu stofă neagră de păr de cal, de-o parte şi de alta a căminului, vârstnicul domn şi vârstnica doamnă Smallweed, depănând ceasurile trandafirii. Pe vatră se află vreo două pirostrii pentru oalele şi ceainicele de a căror supraveghere se ocupă de obicei bunicul Smallweed şi, ieşind de pe vatră în afară, printre pirostrii, se vede un soi de frigare de alamă pentru fripturi, pe care tot el o controlează când e în acţiune. Sub şezutul venerabilului domn Smallweed şi păzit de răşchitoarele picioarelor sale se află un sertar în scaunul său, despre care se spune că ar conţine banii lui ce se urcă la o sumă fabuloasă. Lângă el se află o pernă de rezervă, pe care o are totdeauna la îndemână, ca să poată dispune de ceva cu care să arunce în venerabila sa parteneră de respectabilă vârstă, ori de câte ori face ea vreo aluzie la bani… Un subiect asupra căruia dumnealui e cu deosebire sensibil.

— Şi unde-i Bart? Întreabă bunicul Smallweed pe Judy, sora geamănă a lui Bart…

— Încă nu s-a întors, răspunde Judy.

— E timpul ceaiului, nu-i aşa?

— Nu.

— Cât mai lipseşte, atunci?

— Zece minute!

— N-and!

— Zece minute…

— Ho! Face bunicul Smallweed. Zece minute!

Bunica Smallweed, care tot mormăise şi dăduse din cap spre pirostrii, auzind că se rostesc cifre, le asociază cu banii şi dă un ţipăt ca de papagal bătrân şi scârbos, rămas fără nici-o pană:

— Zece hârtii de câte zece lire!

Bunicul Smallweed aruncă numaidecât cu perna într-însa.

— La dracu, mai taci o dată! Se răsteşte bunul bătrânel.

Efectul actului lui de revoltă este dublu. Nu numai c-o izbeşte pe doamna Smallweed cu capul de marginea scaunului cu spetează înaltă făcând-o să capete, cu boneta aşa strâmbă pe cap, un aspect cu totul nepotrivit până când a venit s-o scoată din încurcătură nepoată-sa, dar sforţarea depusă produce un recul asupra domnului Smallweed, aruncându-l îndărăt în scaunul lui de berărie, ca pe-o marionetă sfărâmată. Bătrânul şi minunatul gentilom, arătând în această situaţie pur şi simplu ca un sac de haine cu o scufie neagră în vârf, nu mai pare să aibă viaţă în el până ce nu trece prin două operaţii efectuate de mâinile nepoatei sale: aceea de a fi zgâlţâit ca o sticlă mare şi aceea de a fi înghiontit şi scuturat ca o pernă de divan. Asemenea mijloace aducându-l în stare de a-şi ridica gâtul, bunicul Smallweed şi cea cu care-şi împarte înserarea vieţii stau iarăşi faţă în faţă, în cele două scaune de berărie, ca două sentinele de mult uitate în post de Sergentul Negru, de Moarte.

Judy, geamăna, e tovarăşa preţioasă a celor doi asociaţi. Că e soră cu tânărul domn Smallweed nu mai încape îndoială, căci dacă i-ai frământa pe amândoi într-unui, abia de ţi-ar ieşi o persoană tânără de proporţie mijlocie. Totodată exemplifică atât de fericit asemănarea mai sus menţionată, a familiei cu o ceată de maimuţe, încât dacă ar fi gătită cu o manteluţă şi o bonetă bătute în paiete, ar putea ţopăi în vârful unei caterinci, fără să trezească prea multă mirare.

Dar în împrejurările de faţă, totuşi, e îmbrăcată cu o rochie simplă, sărăcăcioasă, dintr-un material cafeniu.

Judy n-a avut niciodată o păpuşă, n-a auzit niciodată de Cenuşăreasa, nu a jucat niciodată vreun joc. O dată sau de două ori s-a găsit în tovărăşia unor copii, când să fi fost de vreo zece ani, dar copiii nu s-au putut înţelege cu Judy şi nici Judy nu s-a putut înţelege cu ei. Părea ca un animal din altă specie şi s-a născut o reacţie de respingere de ambele părţi. E foarte discutabil dacă Judy ştie să râdă. A văzut atât de rar săvârşindu-se asemenea lucru, încât probabilităţile sunt mai puternice pentru cealaltă ipoteză. De ceva cum ar fi un râs tineresc, cu siguranţă că nu poate avea nici-o idee. Dacă ar trebui să încerce o dată, s-ar împiedica în dinţi, care ar modela actul râsului după faţa ei, aşa cum, fără să-şi dea seama, şi-a modelat toate celelalte expresii după tiparul vârstei ei sordide. Aşa e Judy.

Şi frate-su geamăn, de când e el n-a învârtit un titirez. Ştie tot atâta de Jack Spintecătorul sau de Sinbad Marinarul, cât şi despre lumea ce trăieşte pe alte planete; tot atât de uşor i-ar veni să se joace de-a capra sau să intre într-o partidă de cricket, cât şi să se prefacă în capră sau în minge. Dar a ajuns cu mult mai departe decât soră-sa, căci în lumea lui îngustă a răsărit o trecătoare spre nişte regiuni atât de largi ca acelea în care zac orizonturile vaste ale domnului Guppy. De aici admiraţia lui pentru acest strălucit vrăjitor şi străduinţa-i de-a ajunge ca dânsul.

Judy, cu un zăngănit şi-un trăncănit de parc-ar bate un gong, aşază pe masă o tablă de tinichea pentru ceai şi aranjează ceşti şi farfurioare. Pâinea o aşază într-un coş de metal, iar untul, dar nu mult, pe-o farfurie mică de cositor. Bunicul Smallweed pândeşte din scurt, cu lăcomie, ceaiul de îndată ce a fost turnat în ceşti şi o întreabă pe Judy unde e fata.

— Charley, vrei să spui? Se informează Judy.

— N-and! Face bunicul Smallweed.

— Charley, vrei să spui?

Vorbele ating un resort în bunica Smallweed, care, chicotind ca de obicei spre pirostrii, strigă:

— Trece apa! Charley trece apa, Charley trece apa, trece-i apa lui Charley, Charley trece apa, trece-i apa lui Charley!

Şi, dintr-odată, devine foarte energică. Bunicul se uită la pernă, dar încă nu şi-a venit destul de la ultima lui sforţare.

— Ha!

— Zice, când se face linişte ea, dacă aşa o cheamă. Mănâncă o grămadă! Ar fi mai bine să-i dai bani pentru întreţinere.

Judy, făcând din ochi ca fratele ei, clatină din cap şi-şi ţuguie gura într-un „Nu” pe care nu-l rosteşte.

— Nu? Întreabă bătrânul. De ce nu?

— Ne-ar cere şase pence pe zi şi altfel o scoatem la capăt cu mai puţin, răspunde Judy.

— Sigur?

Judy răspunde dând din cap că da, în cel mai adânc înţeles al cuvântului, şi strigă în timp ce întinde untul pe pâine, răzuindu-l bine, luându-şi toate măsurile ca să nu facă risipă şi tăind apoi felii.

— Tu, Charley, unde eşti?

Dând ascultare cu timiditate urgentei convocări, o fetiţă cu un şorţ grosolan şi o bonetă uriaşă, cu mâinile pline de săpun şi apă şi ţinând într-o mână o perie de frecat, îşi face apariţia cu o reverenţă.

— Ce treabă faci acuma? Întreabă Judy, repezindu-se la ea ca o cotoroanţă rea şi bătrână.

— Fac curăţenie în camera din dos de la etaj, domnişoară, răspunde Charley.

— Vâră-ţi bine minţile în cap, fă-o cu de-amănuntul şi nu pierde vremea. Cu mine nu merge să faci treabă de mântuială! Şi grăbeşte-te! Hai, pleacă! Strigă Judy, izbind cu piciorul în pământ. Cu voi, fetele, mai mare bătaia de cap şi treabă nici pe jumătate.

Asupra severei noastre matroane, după ce se-ntoarce la ocupaţia ei de-a întinde untul subţire şi de-a tăia pâinea, cade umbra fratelui care se uită înăuntru de la fereastră. Lui, cu pâinea şi cuţitul în mână, îi deschide uşa de la stradă.

— Vai, vai, Bart! Exclamă bătrânul Smallweed. Ia-tă-te, hm!

— Iată-mă, răspunde Bart.

— Ai fost iar cu prietenul tău, Bart?

Dă din cap, încet, că da.

— Ai mâncat pe socoteala lui, Bart?

Iarăşi dă din cap, încet, că da.

— Asta-i bine. Trăieşte pe banii lui cât poţi de mult şi ia aminte la greşelile lui. La asta-i bun asemenea prieten. Singurul folos pe care ţi-l poate aduce, zice venerabilul înţelept.

Nepotul lui, fără să-i primească asemenea sfat bun cu supunere, aşa cum ar fi trebuit, îl cinsteşte doar cu încuviinţarea ce poate zăcea într-o uşoară clipire din ochi şi clătinare de cap, şi-şi ia un scaun la masa de ceai. Cele patru feţe bătrâne plutesc apoi deasupra ceştilor de ceai ca un grup de heruvimi cadaverici. Doamna Smallweed, smucindu-şi întruna capul şi trăncănind către pirostrii, iar domnul Smallweed având nevoie să fie de repetate ori zgâlţâit ca o doză uriaşă de purgativ.

— Da, da, face bătrânul şi bunul gentilom, reîntorcându-se la lecţia lui de înţelepciune. Asemenea sfat numai tatăl tău ţi l-ar fi dat Bart. Tu nu l-ai văzut pe taică-tău. Ce mare păcat! Era cu adevărat fiul meu.

Dacă intenţiona să se exprime că era o deosebită plăcere să-l fi văzut, nu reiese de nicăieri.

— Era cu adevărat fiul meu, repetă bătrânul domn rezemându-şi pe genunchi felia sa de pâine cu unt; bun contabil şi a murit acum cincisprezece ani.

Doamna Smallweed, urmându-şi instinctul obişnuit, izbucneşte cu:

— Cincisprezece lire. Cincisprezece sute de lire într-o cutie neagră, cinsprezece sute de lire încuiate, cinsprezece sute de lire puse la o parte şi ascunse!

Merituosul ei soţ, punându-şi de o parte pâinea cu unt, azvârle numaidecât cu perna în ea, o izbeşte de marginea scaunului şi se prăbuşeşte şi el în scaun, sleit de puteri, înfăţişarea lui, după ce se abate asupra doamnei Smallweed cu vreo asemenea mustrare, este cu deosebire impresionantă şi nu prea plăcută, mai întâi fiindcă efortul îi suceşte de obicei boneta neagră, trăgându-i-o peste un ochi şi dându-i un aer de năzdrăvan desfrânat. Al doilea fiindcă bombăneşte nişte ocări furioase împotriva doamnei Smallweed şi al treilea fiindcă nepotrivirea dintre expresiile-i viguroase şi făptura lui lipsită de putere sugerează un bătrân otrăvit primejdios, care ar fi foarte dăunător dacă ar putea. Toate astea sunt totuşi atât de obişnuite în cercul familiei Smallweed, încât nu mai fac nici-o impresie. Bătrânul gentilom este doar zgâlţâit şi umplutura-i de puf scuturată; peruca e repusă la locul obişnuit, lângă el, şi bătrâna doamnă, cu boneta poate că aşezată bine sau poate că nu, e replantată iarăşi în scaunul ei, gata să fie doborâtă ca un popic. Se scurge puţin timp, în cazul de faţă, până ce bătrânul gentilom îşi vine destul în fire ca să-şi reia discuţia, şi chiar şi atunci şi-o amestecă des cu mai multe înjurături edificatoare, adresate iubitei sale partenere, ieşită din minţi, care nu mai păstrează nici-o legătură pe faţa pământului decât cu pirostriile. Cam aşa ceva urmează: „Dacă tatăl tău ar fi trăit mai mult, Bart, ar fi putut strânge o grămadă de bani… Tacă-ţi gura, moară hodorogită… Dar tocmai când începuse să înalţe casa căreia îi zidise temelia, cu mulţi ani înainte… Taci odată, coţofană năpârlită, cioară, cap de papagal, ce dracu' vrei să spui!… A căzut la pat şi a murit de-o fierbinţeală oarecare, fiind tare econom şi mulţumindu-se cu mai nimic, şi până peste cap cu grijă pentru treburi… Tare aş mai zvârli cu o pisică în tine în loc de pernă şi-aşa am să şi fac dacă ai ajuns în asemenea hal de nebunie, afurisito, şi maică-ta care a fost o femeie cu bun-simţ, uscată ca o surcică şi care s-a stins întocmai ca un muc de candelă, după ce v-a născut pe tine şi pe Judy… Poarcă flecară ce eşti! Cap de scroafă…!

Judy, neatentă la aceste lucruri auzite adeseori, începe să adune într-un castron rămăşiţele de ceai de pe fundul ceştilor şi al farfurioarelor şi din fundul ceainicului, pentru masa de seară a slujnicuţei tocmită cu ziua. În acelaşi fel adună în coşul de pâine din metal toate rămăşiţele, bucăţi şi resturi de colţuri de pâine care au mai rămas de la economia strictă a casei.

— Dar tatăl tău şi cu mine am fost tovarăşi, Bart, zice bătrânul gentilom, şi când n-oi mai fi, tu şi cu Judy veţi rămâne cu tot ce e aici. E grozav de bine pentru voi amândoi că aţi început să câştigaţi de timpuriu… Judy în negoţul cu flori, iar tu în treburile juridice. Nu veţi avea nevoie să cheltuiţi capitalul. Vă câştigaţi traiul fără de el şi veţi putea să-l măriţi. Când n-oi mai fi, Judy are să se-ntoarcă la negoţul ei de flori şi tu te vei lipi şi mai tare de justiţie.

S-ar putea presupune, după înfăţişarea pe care o are Judy, că negoţul şi-l făcea cu spini, nu cu flori, dar, la vremea ei, fusese ucenică, învăţând arta şi taina fabricării florilor artificiale. Un observator atent ar fi putut desluşi poate în ochii fetei şi în cei ai fratelui ei, când venerabilul străbun şi-a anticipat dispariţia, o oarecare mică nerăbdare să afle când are să se întâmple aceasta şi o oarecare indignare supărată, că ar fi timpul să dispară.

— Şi-acum, dacă toată lumea a isprăvit, zice Judy, terminând pregătirile, am să chem fata la ceai. Dacă se duce să-l bea în bucătărie, atâta se codeşte de nu-l mai termină niciodată.

Ca atare, Charley e chemată să vină şi, sub jocul intens al privirilor, se aşază în faţa castronului ei şi a schivnicelor resturi de pâine cu unt. În exercitarea supravegherii eficace a tinerei fete, Judy Smallweed pare că a atins o vârstă de-adevărat geologică şi că datează din cele mai îndepărtate timpuri. Felul ei sistematic de a se repezi la fată, de a o înhăţa, cu sau fără motiv, fie da ori ba, e minunat, vădind o perfecţiune în arta de a struni slujnicele, arareori atinsă de cele mai vechi şi experimentate profesioniste.

— Hai, nu-ţi mai pierde vremea boldindu-te toată după-amiaza, strigă Judy, scuturând din cap şi izbind cu piciorul când o prinde că trage cu coada ochiului la castronul cu ceai; ia-ţi ce ai de mâncat şi întoarce-te la lucru!

— Da, domnişoară, răspunde Charley.

— Nu-mi spune da, îi întoarce vorba domnişoara Smallweed, fiindcă ştiu eu câte parale faceţi voi, slujnicele. Fă ce ai de făcut fără să zici da, şi-atunci încep să te cred.

Charley dă peste cap o înghiţitură mare de ceai, în semn de supunere, şi face să dispară la iuţeală resturile schivnice pe care nu trebuie să le înfulece cu lăcomie, aşa cum i-a pus în vedere domnişoara Smallweed, adăugând că „la voi, slujnicele, e ceva scârbos”. Charley ar fi întâmpinat greutăţi cam mari în încercarea de a-şi potrivi părerile cu cele ce stăruie asupra subiectului slujnicelor în general, de n-ar fi fost o bătaie în uşă.

— Vezi cine-i şi nu molfăi când deschizi uşa! Strigă Judy.

Obiectul atenţiei sale dispărând în acest scop, domnişoara Smallweed se foloseşte de împrejurare ca să amestece talmeş-balmeş rămăşiţele de pâine cu unt şi să vâre două, trei ceşti murdare în puţinul ceai rămas pe fundul castronului, arătând prin aceasta că ea consideră mâncatul şi băutul terminate.

— Ei! Cine-i şi ce pofteşte? Întreabă arţăgoasa Judy.

Se pare că era un oarecare „domnul George”. Fără să se anunţe şi fără nici un fel de ceremonial, domnul George intră înăuntru.

— Phi! Exclamă domnul George. Staţi ca-ntr-un cuptor aici. Tot mai faceţi focul? Bine. Poate că faceţi bine ca să vă obişnuiţi cu frigarea.

Ultimele vorbe le spune numai pentru el, pe când dă din cap către bunicul Smallweed.

— Aa! Dumneata erai! Strigă bătrânul gentilom. Ce mai faci? Ce mai faci?

— Aproape bine, răspunde domnul George, luând un scaun. Pe nepoata dumitale avui cinstea s-o văd mai înainte: la ordinele dumneavoastră, domnişoară.

— Iată şi pe nepotul meu, zice bunicul Smallweed. Pe el nu l-ai văzut încă. Lucrează în justiţie şi nu stă mult pe acasă.

— Sunt şi la ordinele lui! E drept că seamănă foarte mult cu soră-sa. Al dracului de bine mai seamănă cu ea, face domnul George subliniind puternic, dar nu chiar a laudă, atributul din urmă.

— Şi cum te foloseşte lumea pe dumneata, domnule George? Îl întreabă bunicul Smallweed, frecându-şi uşurel picioarele.

— Destul de mult, ca de obicei. Ca pe o minge de fotbal!

E un bărbat oacheş, bronzat, de cincizeci de ani, bine făcut şi chipeş, cu părul aspru şi negru, cu ochi strălucitori şi pieptul lat. Mâinile sale viguroase şi puternice, tot aşa arse de soare ca şi faţa, au fost evident folosite la treburi destul de grele în viaţă. Ceva ciudat în ceea ce-l priveşte e că stă pe marginea scaunului ca şi cum, dintr-un obicei de lungă durată, ar lăsa loc pentru o haină sau vreun echipament pe care le-a pus alături. Iar pasul lui măsurat şi greu s-ar potrivi bine c-un zăngănit şi-un zornăit important de pinteni. Acum e ras proaspăt, dar gura-i arată ca şi cum buza de sus ar fi fost obişnuită ani de zile cu o mustaţă mare; şi obiceiul lui de a-şi duce din timp în timp palma deschisă a mâinii mari şi bronzate la buza de sus lasă aceeaşi impresie. Din toate, ai putea crede că domnul George a fost cândva, într-o vreme, cavalerist.

Domnul George face cu familia Smallweed un contrast aparte. Niciodată un militar n-a fost până acum încartiruit într-o casă mai nepotrivită cu el. E ca un paloş lângă un cuţitaş de desfăcut stridii. Făptura lui dezvoltată, pe lângă formele lor închircite, felul lui de a se mişca în mare, gata să umple orice spaţiu cât de întins, pe lângă căile lor mici, înguste şi strâmte, vocea lui răsunătoare, pe lângă glasurile lor ascuţite şi stinse, sunt în cea mai puternică şi bizară contradicţie. Aşa cum şade în mijlocul salonului aceluia îngrozitor de sărac, aplecat puţin înainte, cu mâinile în şolduri şi cu coatele depărtate, formând un pătrat, arată ca şi cum, dacă ar rămâne acolo mai multă vreme, ar absorbi în el întreaga familie şi toată casa cu cele patru camere şi bucătărioara din spate pe deasupra, cu tot ce e în ea.

— Îţi freci picioarele ca să trezeşti viaţa în ele? Îi întreabă pe bunicul Smallweed, după ce s-a uitat jur-împrejurul camerei.

— Hm! În parte e un obicei, domnule George, şi… Da… În parte ajută circulaţia, răspunde bunicul.

— Cir-cu-la-ţi-a! Repetă domnul George, strângându-şi braţele pe piept şi părând că devine de două ori mai mare. Aş crede că nu prea te ajută!

— Adevărat, domnule George, sunt bătrân, urmează bunicul Smallweed. Dar pot să-mi duc anii. Sunt mai bătrân decât ea, făcând un semn cu capul înspre soţia lui, şi uite la ea ce-a ajuns!… Eşti o moară hodorogită! O apostrofează cu vechea-i duşmănie deşteptată pe neaşteptate.

— O biată făptură bătrână şi nenorocită! Zice domnul George, întorcându-şi capul în direcţia aceea. N-o certa pe bătrâna doamnă. Uite colo la ea, cu biata sa bonetă pe jumătate căzută de pe cap şi cu bietul său păr încâlcit de tot. Îndreptaţi-vă, doamnă. Aşa, acu-i mai bine. Iată-ne! Gândeşte-te la mama dumitale, domnule Smallweed, urmează domnul George, întorcându-se la locul lui după ce a ajutat-o pe bătrâna doamnă Smallweed să se aşeze, gândeşte-te la ea, dacă soţia nu ţi-e destul.

— Cred c-ai fost un fiu minunat, domnule George? Întreabă bătrânul, făcând o aluzie şi privind cu coada ochiului.

Culoarea feţei domnului George se cam închide, în timp ce răspunde:

— Ba nu. N-am fost.

— Mă mir.

— Şi eu. Ar fi trebuit să fiu un fecior bun şi cred c-am avut de gând să fiu. Dar n-am fost. Am fost un fiu blestemat de rău, asta-i, ca să nu mai lungim vorba, şi cu asta n-am făcut cinste nimănui.

— Uimitor! Strigă bătrânul.

— Însă, continuă domnul George, cu cât mai puţin se spune în privinţa asta, cu atât mai bine. Hai! Ştii convenţia! O pipă din procentele ultimelor două luni. Fleacuri! E totul în ordine. Nu-i nevoie să te temi să comanzi pipa. Iată noua chitanţă şi iată şi banii pentru procentele pe două luni, şi ce belea pe capul meu ca să-i adun din negoţul pe care-l fac.

Domnul George se aşază cu braţele încrucişate, petrecându-şi timpul cu familia şi cu salonul, în timp ce bunicul Smallweed e ajutat de Judy să scoată două pungi de piele neagră dintr-un birou încuiat, întruna dintre ele pune la păstrare documentul pe care tocmai l-a primit, iar din cealaltă scoate un alt document similar cu cestălalt şi-l înmânează domnului George, care îl răsuceşte ca să-şi aprindă pipa. Ţinând seamă că bătrânul inspectează cu de-amănuntul prin ochelari fiecare trăsătură de condei din amândouă documentele, înainte de a-l elibera pe unul din închisoarea lui de piele, şi ţinând seamă că numără banii de trei ori, şi-o pune pe Judy să spună cel puţin de două ori fiecare vorbă pe care o rosteşte, şi e atât de îngrozitor de încet la vorbă şi la faptă, că mai încet de-atâta nici nu e cu putinţă, treaba asta se desfăşoară într-un timp lung. După ce s-a terminat de tot, şi nu mai înainte, bătrânul îşi eliberează ochii hrăpăreţi şi degetele lacome şi răspunde la ultima observaţie a domnului George, zicând:

— Să mă tem să comand pipa? Nu suntem chiar aşa de interesaţi, domnule. Judy, vezi numaidecât de pipa şi de paharul de coniac cu apă rece pentru domnul George.

Gemenii cei zburdalnici, care în tot acest timp s-au uitat ţintă înaintea ochilor, afară doar când au fost absorbiţi de cele două pungi de piele neagră, pleacă împreună, dispreţuindu-l în general pe vizitator, dar lăsându-l în seama bătrânului, aşa cum doi pui de urs ar lăsa pe-un călător în seama ursoaicei mame.

— Şi-aicea stai, dacă nu mă-nşel, cât e ziulica de lungă? Întreabă domnul George cu braţele încrucişate.

— Chiar aşa, chiar aşa, încuviinţează din cap bătrânul.

— Şi chiar n-ai nici-o ocupaţie, deloc?

— Păzesc focul… Şi fierturile şi fripturile…

— Când sunt, adaugă domnul George, cu mult subînţeles.

— Chiar aşa. Când sunt.

— Nu citeşti, sau nu ţi se citeşte?

Bătrânul dă din cap că nu, cu o fală agresivă şi vicleană:

— Nu, nu. În familia noastră n-am fost niciunul cititori. Nu se plăteşte. Pierdere de vreme. Zădărnicie. Prostie. Nu, nu!

— Nu prea este de ales între starea dumitale şi cea a soţiei dumitale, spune musafirul într-un ton prea coborât pentru auzul slăbit al bătrânului, uitându-se de la el la bătrână şi apoi iarăşi la el. Ascultă! Zice pe urmă mai tare.

— Da, te-ascult.

— Ai să mă vinzi până la urmă, cred, când voi întârzia plata cu o zi.

— Dragul meu prieten! Strigă bunicul Smallweed, întinzând amândouă braţele ca pentru a-l îmbrăţişa. Niciodată, dragă prietene! Dar prietenul meu din centru, de la care am luat banii ca să ţi-i împrumut… El ar putea-o face!

— Oh! Nu poţi răspunde de el? Face domnul George, punând capăt întrebărilor, cu voce înceată şi cu vorbele acestea: căzătură bătrână de tâlhar!

— Dragă prietene, nu te poţi bizui pe el. Eu nu m-aş încrede în el. El îşi vrea banii, dragă prietene.

— Nici dracu' nu se-ncrede în el, urmează domnul George.

Charley, făcându-şi apariţia cu o tavă pe care se află pipa, o bucăţică de hârtie cu tutun şi coniacul cu apă, domnul George o întreabă:

— Cum de vii aici? Doar nu ai aerul familiei.

— Muncesc cu ziua, domnule, răspunde Charley.

Oşteanul (dacă e sau a fost cândva oştean) îi dă boneta jos de pe cap, cu o uşoară atingere a mâinii sale puternice şi o mângâie pe creştet.

— Îi dai casei o înfăţişare aproape sănătoasă. Îi lipseşte puţină tinereţe, tot aşa cum îi lipseşte şi aerul curat.

Apoi o lasă să plece, îşi aprinde pipa şi bea în sănătatea prietenului din centru al domnului Smallweed… Singura plăsmuire a imaginaţiei prea stimatului bătrân gentilom.

— Aşadar, crezi că ar putea fi neîndurător cu mine, da?

— Cred că ar putea… Mă tem c-ar fi. Ştiu c-a făcut-o, răspunde imprudent bunicul Smallweed, de zeci de ori.

Imprudent, pentru că jumătatea lui mai bună, cea cu mintea sărită, care moţăise asupra focului o bucată de vreme, se trezeşte dintr-o dată şi-ncepe a trăncăni pe nerăsuflate:

— Zeci de mii de lire, de zeci de ori zeci de lire în bancnote într-o casă de bani, zeci de guinee, zeci de milioane cu zece la sută, zeci… Şi atunci i se pune lacăt la gură cu perna aruncată, iar musafirul, pentru care ciudatul experiment pare a fi o noutate, o ridică de pe faţa bătrânei, după ce-a izbit-o ca de obicei.

— Satană idioată ce eşti! Scorpion ce eşti… Scorpion flecar! Broască în călduri! Vrăjitoare pe coadă de mătură ce bombăneşti şi trăncăneşti, ai merita să fii arsă de vie! Abia îşi mai trage sufletul bătrânul, doborât şi sleit în scaunul lui. Dragă prietene, vrei să mă scuturi puţin şi să mă ridici?

Domnul George, care s-a uitat întâi la unul şi apoi la celălalt, ca şi cum şi-ar fi pierdut cumpătul, îl prinde de gât pe venerabilul lui cunoscut după ce i-a primit ruga şi, în timp ce-l trage în sus, pe scaun, cu o uşurinţă de parc-ar fi avut de-a face cu o păpuşă, îi trec prin minte două lucruri: dacă să-l scuture definitiv de toată puterea de-a zvârli cu perna şi să se descotorosească de el, băgându-l în mormânt, sau ba. Înfrângându-şi ispita, dar zgâlţâindu-l destul de tare, de i se clătină capul ca unei paiaţe, îl repune frumuşel iarăşi pe scaun şi-i potriveşte scufia, trăgându-i-o pe cap cu atâta putere, încât bătrânul strânge din amândoi ochii încă vreun minut după aceea.

— O, Doamne! Îşi trage sufletul domnul Smallweed. Ajunge! Mulţumesc, dragă prietene, ajunge. Vai de mine. Abia mai pot sufla. O, Doamne, Dumnezeule!

Şi domnul Smallweed spune asta cu o evidentă temere de dragul lui prieten, care stă încă asupră-i cu trupul ce i se conturează mai uriaş ca niciodată. Dar prezenţa îngrijorătoare, totuşi, se retrage treptat, pentru a se aşeza pe scaun şi se apucă de fumat, pufăind lung din lulea şi mângâindu-se cu un gând filosofic:

— Numele prietenului dumitale din centru începe cu litera D, amice, şi aproape că ai dreptate să-i respecţi legământul.

— Ai spus ceva, domnule George? Întreabă bătrânul. Oşteanul dă din cap că nu şi continuă să fumeze, aplecându-se în faţă, cu cotul mâinii drepte sprijinit pe genunchiul drept şi cu pipa în mâna dreaptă, în timp ce cealaltă mână se sprijină pe piciorul stâng şi ţine cotul depărtat într-o postură marţială. Tot timpul se uită la domnul Smallweed grav şi atent, şi din când în când alungă cu mâna norul de fum, ca să-l poată vedea mai limpede.

— Înţeleg, zice el schimbându-şi poziţia atât cât să-i îngăduie să-şi ducă paharul la buze cu o singură mişcare rotundă, înţeleg că sunt singurul om viu (şi chiar şi mort poate) care scoate de la dumneata bani de-o pipă.

— Hm! Răspunde bătrânul, e drept că nu văd lume, domnule George, şi nici nu fac trataţii. Nu-mi dă mâna să fac aşa ceva. Dar fiindcă dumneata, în felul dumitale glumeţ, ai pus condiţia cu pipa…

— Aş! Nu-i vorba de cât costă pipa, nu-i mare lucru, a fost doar o fantezie, ca să scot şi eu ceva de la dumneata. Să-mi intre şi mie ceva pentru banii mei.

— Aa! Eşti înţelept, da, înţelept, domnule! Strigă bunicul Smallweed, frecându-şi picioarele.

— Foarte. Totdeauna am fost. (Un pufăit de lulea.) Dovadă evidentă a înţelepciunii mele e că am nimerit drumul aici. (Iar un pufăit.) De asemenea că sunt ce sunt. (încă un pufăit.) îmi merge vestea că sunt înţelept, adaugă domnul George, fumând liniştit. Pe calea asta am reuşit în viaţă.

— Nu fi abătut, domnule. Mai ai timp să reuşeşti.

Domnul George râde şi bea.

— Nu cumva ai nişte rude, întreabă bunicul Smallweed, cu o licărire în ochi, care să voiască a-ţi plăti capitalul principal sau care să voiască a garanta cu un nume fără datorii, sau două, ca să-l pot îndupleca pe prietenul meu din centru să-ţi mai înainteze ceva capital? Două nume curate ar fi destul pentru prietenul meu din centru. N-ai cumva asemenea rude, domnule George?

Domnul George, fumând încă liniştit, răspunde:

— Dacă aş avea, nu i-aş necăji. Am însemnat eu destul necaz în tinereţe pentru rudele mele. Ar putea fi un soi de pedeapsă grozav de bună pentru un vagabond care şi-a risipit cel mai preţios timp din viaţă, ca apoi să se întoarcă la oamenii cumsecade, cărora nu le-a făcut niciodată cinste şi să trăiască pe spinarea lor; dar aşa ceva nu mi se potriveşte. După părerea mea, cel mai bun soi de a mă recompensa pentru faptul că am plecat fără să mi se ştie de urmă e să rămân bun plecat.

— Dar cum rămâne cu dragostea firească? Insinuează bunicul Smallweed.

— Pentru două nume fără datorii, da? Întreabă domnul George, dând din cap că nu, şi fumându-şi încă pipa, liniştit. Nu, asta nu mi se pare a fi firesc.

Treptat, bunicul Smallweed a alunecat în fundul scaunului, după ultima lui aşezare, şi arată acum ca o boccea de haine cu o voce ce iese din ea ca s-o cheme pe Judy. Frumoasa din Pădurea Adormită făcându-şi apariţia, îl ridică, zgâlţâindu-l după metoda-i obişnuită, şi bătrânul gentilom îi cere să rămână lângă el. Fiindcă se pare că are grijă să nu-şi pună musafirul la necazul de a mai repeta ultimele sale atenţii.

— Ei! Zice el, când e iarăşi în ordine. Dacă ai fi putut să-l descoperi pe Căpitan, domnule George, asta te-ar fi făcut om. Dacă, atunci când ai venit întâia oară aici, în urma anunţului nostru din gazete… Când zic „nostru”, mă refer la anunţul prietenului meu din centru, şi încă unul sau doi care îşi investesc capitalul în acelaşi fel, şi sunt atât de prietenoşi cu mine, încât sunt gata să-mi dea o mână de ajutor cu o mică contribuţie… Dacă ai fi putut să ne ajuţi atunci, domnule George, asta ar fi fost bafta dumitale.

— Am vrut eu din răsputeri să am parte de „baftă”, cum îi zici dumneata, face domnul George, fumând, dar nu aşa nepăsător ca mai înainte, fiindcă de la intrarea lui Judy, într-o oarecare măsură, a fost tulburat ca de un farmec, care nu are însă nimic comun cu admiraţia şi care-l sileşte să se uite la ea cum stă lângă scaunul lui bunicu-său; în general, acum sunt bucuros că nu s-a întâmplat.

— De ce, domnule George? Pentru numele… Satanei, de ce? Întreabă bunicul Smallweed cu o exasperare sincer manifestată. (Satană sugerată, se pare, de ochii lui care s-au oprit asupra doamnei Smallweed ce moţăie.)

— Pentru două motive, camarade.

— Şi care-s cele două motive, domnule George? Pentru numele…

— Prietenului nostru din centru? Insinuează domnul George, bând liniştit.

— Fie, dacă vrei. Ce motive?

— În primul rând, răspunde domnul George, tot uitându-se la Judy, ca şi cum, fiind atât de bătrână şi atât de asemănătoare bunicului ei, n-ar avea importanţă cu care din doi vorbeşte, în primul rând m-aţi pescuit în treaba asta pe mine, domnilor. Aţi dat de ştire că domnul Hawdon (Căpitanul Hawdon, dacă ţineţi la titlu; dacă ai fost o dată căpitan, rămâi mereu căpitan) avea să afle ceva în folosul lui.

— Şi? Face bătrânul cu vocea ascuţită şi tăioasă.

— Şi! Urmează domnul George, fumând, n-ar fi fost chiar spre cinstea şi folosul lui să fi fost zvârlit în închisoare de toţi cămătarii şi tribunalele din Londra!

— De unde ştii asta? Câteva rude bogate i-ar fi plătit datoriile sau s-ar fi învoit într-un fel pentru el. Dar pe lângă asta, el ne-a vârât pe noi la apă. Ne datora sume imense, în total. Mai curând l-aş fi gâtuit decât să nu-mi încasez banii. Când stau şi mă gândesc, scrâşneşte bătrânul, ridicându-şi cele zece degete neputincioase, îmi vine să-i gâtui. Şi, într-un brusc acces de furie, aruncă cu perna în nevinovata doamnă Smallweed, dar perna trece inofensivă pe lângă scaunul ei.

— Nu-i nevoie să-mi spui, răspunde oşteanul, scoţându-şi pipa o clipă din gură şi întorcându-şi ochii de la perna pe care o urmărise în mersul ei, către găvanul lulelei, care ardea încet, nu-i nevoie să-mi spui că o ducea greu şi mergea la ruină. Am fost mâna lui dreaptă multă vreme, de pe când mergea în galop spre ruină. Am stat cu el alături şi la rău şi la bine, şi când era bogat şi când era prea sărac. Am pus mâna asta pe el după ce trecuse prin toate şi după ce se dărâmase totul în urma lui… Atunci când îşi dusese pistolul la tâmplă.

— Ah! De l-ar fi descărcat! Exclamă binevoitorul bătrân, şi de şi-ar fi zburat creierii într-atâtea părţi câte lire datorează.

— Ar fi fost într-adevăr una cu pământul, urmează oşteanul cu sânge rece; în orice caz era tânăr, plin de speranţe şi chipeş în vremea aceea ce s-a dus şi sunt bucuros că nu i-am dat de urmă când ar fi trebuit să ajungă la un rezultat nu tocmai în folosul său. Asta-i motivul numărul unu.

— Îmi face impresia că şi numărul doi e la fel de bun, scrâşni bătrânul.

— Ei, nu. E mai mult un motiv egoist. Ca să-l găsesc ar fi trebuit să mă duc pe lumea cealaltă să-l caut. Acolo s-a dus.

— De unde ştii că s-a dus acolo?

— Nu mai e aici.

— De unde ştii că nu mai e aici?

— Nu-ţi pierde firea aşa cum ţi-ai pierdut banii, zice domnul George liniştit, scuturând cenuşa din lulea. S-a înecat de multă vreme. De asta sunt sigur că-i aşa. Mergea pe marginea corăbiei. C-a fost cu intenţie sau din întâmplare, asta nu mai ştiu. Poate ştie prietenul dumitale din centru. Ştii ce cântec e ăsta, domnule Smallweed? Adaugă el, după ce se apucase să fluiere o melodie, acompaniindu-se cu luleaua goală, pe care o ciocănea de masă.

— Cântec! Răspunde bătrânul. Nu. Aici n-ascultăm cântece niciodată.

— Ăsta-i Marşul Funebru din Regele Saul. Soldaţii sunt îngropaţi cu el; Aşa se termină subiectul. Acum, dacă frumoasa dumitale nepoată mă iartă, domnişoara… Va binevoi să aibă grijă de luleaua asta încă două luni, vom economisi costul uneia noi data viitoare. Seară bună, domnule Smallweed!

— Dragă prietene! Bătrânul îi dă amândouă mâinile.

— Aşadar, dumneata crezi că prietenul dumitale din centru va fi neîndurător dacă o dată nu reuşesc să-i plătesc o scadenţă? Întreabă oşteanul, uitându-se în jos la el, ca un uriaş.

— Dragă prietene, mă tem c-are să fie, răspunde bătrânul uitându-se în sus la el, ca un pigmeu.

Domnul George râde şi, aruncând o privire domnului Smallweed şi o salutare de despărţire dispreţuitoarei Judy, iese cu paşi îndesaţi din salon, zăngănind săbii închipuite şi alte accesorii în timp ce merge.

— Potlogar afurisit! Exclamă bătrânul gentilom, făcând o strâmbătură hidoasă către uşa ce se închide în urma domnului George. Lasă că-mi cazi tu mie în capcană, bine, îmi cazi tu mie în capcană!

De asemenea vorbe binevoitoare, sufletul lui se avântă către acele sfere încântătoare ale gândirii pe care educaţia şi ocupaţiile i le-au deschis, şi iată-i din nou pe el şi pe doamna Smallweed petrecând ceasurile trandafirii, ca două sentinele neschimbate, uitate, aşa cum s-a spus mai înainte, de Sergentul Negru.

Pe când cei doi rămân credincioşi în posturile lor, domnul George trece călcând îndesat pe străzi, cu un soi de fală grandioasă, dar cu o figură destul de gravă. E ceasul opt şi ziua e pe trecute. Se opreşte chiar lângă podul Waterloo şi citeşte un afiş, după care se hotărăşte să meargă la teatrul Astley. Ajuns acolo, e tare încântat de cai şi de isprăvile atletice, priveşte la arme cu un ochi critic de cunoscător; dezaprobă luptele, gata să dovedească faptul că mânuirea săbiilor e neîndemânatică, dare mişcat până în fundul inimii de tot ce s-adresează sentimentelor. În scena finală, când împăratul Tătarilor se scoală dintr-un car triumfal şi binevoieşte să-şi dea binecuvântarea logodnicilor îndrăgostiţi, fluturând deasupra lor drapelul Regatului Unit, genele i se umezesc de emoţie.

După ce s-a terminat spectacolul, domnul George trece iarăşi peste fluviu şi-şi îndreaptă paşii către ciudata regiune ce se află în apropiere de Haymarket şi Leicester Square, şi în inima căreia se găsesc fel de fel de hoteluri străine şi fel de fel de străini, terenuri de jocuri, luptători, spadasini, grenadieri, magazine de ceramică veche, case de joc, expoziţii şi un talmeş-balmeş fără de capăt de sărăcie şi de strâmtorare ce nu e în văzul ochilor. Pătrunzând în inima acestei regiuni, ajunge printr-o curte şi printr-un coridor văruit la o clădire mare de cărămidă, cu pereţi netencuiţi, duşumele, căpriori de susţinut acoperişul şi luminatoare pe faţada casei, dacă se poate spune că are vreo faţadă; pe ea se află o firmă pictată:

La George şi Comp. Pavilion de tir.

Şi intră în Pavilionul de tir al lui George şi Comp şi înăuntru sunt lămpi de gaz (o parte dintre ele stinse), două ţinte albe pentru tras cu carabina şi teren pregătit pentru tras cu arcul şi aparaturi pentru scrimă şi toate cele necesare pentru arta britanică a boxului. Niciunul dintre sporturile şi exerciţiile de gimnastică de mai sus nu este continuat noaptea în Pavilionul de tir al lui George şi Comp.; care e atât de gol, că numai un singur om mic şi grotesc dispune de toată încăperea şi zace adormit pe podea.

Omuleţul nostru e îmbrăcat ca un armurier, cu un şorţ şi o şapcă de postav verde; faţa şi mâinile îi sunt murdare de praf de puşcă şi mânjite de încărcatul puştilor. Aşa cum stă sub lumină, în faţa unei ţinte orbitor de albe, până şi negrul de pe el străluceşte. Mai alături se află o masă grosolană şi primitivă cu o menghină pe ea, la care a lucrat. E un omuleţ cu faţa toată boţită şi, după un oarecare aspect vineţiu şi pătat pe care-l are unul dintre obrajii săi, se pare că a fost cândva victima unei explozii, o dată sau de mai multe ori.

— Phil! Îl strigă cu voce înceată oşteanul.

— La ordin! Răspunde acesta, trudindu-se să sară în picioare.

— S-a făcut ceva?

— Mort ca de obicei, n-a picat mai nimic, răspunde Phil; cinci duzini carabină şi o duzină pistol. Cât despre ţintit, Phil scoate o sudalmă când stă să-şi amintească.

— Închide prăvălia, Phil!

Când Phil se pune în mişcare ca să execute ordinul, se vede că e şchiop, cu toate că se poate mişca foarte repede. Pe partea pătată a feţei n-are sprânceană deloc, dar pe partea cealaltă are una stufoasă şi neagră, şi această lipsă de simetrie îi dă o înfăţişare foarte aparte şi cam sinistră. Mâinilor lui pare că li s-a întâmplat orice e cu putinţă să survină, având ca urmare înţepenirea tuturor degetelor, fiindcă sunt crestate şi brăzdate şi ciuntite peste tot. Pare să fie foarte puternic şi ridică bănci grele de prin jurul lui, ca şi cum habar n-ar fi avut ce greutate au. Are un fel ciudat de a şchiopăta prin jurul sălii, frecându-se cu umărul de perete şi depărtându-se de obiectele pe care vrea să le apuce, în loc să meargă de-a dreptul la ele, din care pricină de jur-împrejurul celor patru pereţi a rămas o dâră murdară, numită în virtutea tradiţiei „Urma lui Phil”.

Paznicul acesta al Pavilionului, cât timp George lipseşte, după ce a încuiat uşile cele mari şi după ce a stins toate luminile afară de una, îşi termină treburile, scoţând dintr-o încăpere mică de lemn două saltele şi târându-le într-un colţ pentru pregătirea culcuşurilor. Saltelele sunt aşezate la capetele opuse ale sălii şi oşteanul îşi face patul său, iar Phil şi-l face pe-al său.

— Phil! Îl strigă stăpânul, ducându-se spre dânsul după ce şi-a lepădat haina şi jiletca şi părând şi mai soldat numai aşa, cu bretelele. Ai fost găsit pe-un prag, nu-i aşa?

— În şanţ, răspunde Phil. Paznicul a căzut de-a tumba peste mine.

— Aşadar hoinăreala ţi-i în fire de la-nceputul începutului.

— Mai în fire de-atât nici că se poate, zice Phil.

— Noapte bună!

— Noapte bună, şefule.

Phil nici măcar la pat nu se poate duce de-a dreptul, ci găseşte de trebuinţă să şteargă cu umărul împrejur doi pereţi ai încăperii şi abia după aceea merge ţintă la salteaua lui. Oşteanul după ce-a dat o raită-două, cât ţine bătaia puştii, până la ţintă, şi după ce şi-a ridicat ochii la luna ce străluceşte acum prin luminatoare, se-ndreaptă cu paşii mari spre salteaua lui pe o cale mai scurtă şi se duce şi el să se culce.