În sfârşit, acasă

Ziua se limpezise tare mult şi încă se mai limpezea pe măsură ce înaintam spre apus. Călătoream sub bătaia soarelui şi în adierea aerului curat, minunându-ne din ce în ce mai tare de întinderea străzilor, de strălucirea prăvăliilor, de traficul mare, de puzderia de oameni pe care vremea însorită păru că-i scosese la lumină ca pe-o mulţime de flori colorate. Nu după mult timp începurăm să părăsim minunatul oraş şi să ne urmăm drumul, trecând prin periferia care, după judecata mea, ar fi putut fi un oraş destul de mare, de sine stătător; şi în sfârşit am intrat iarăşi pe un adevărat drum de ţară, cu mori de vânt, ocoluri pentru nutreţ, pietre de kilometraj pe margine, furgoane de fermieri, mirosuri de fân cosit, firme legănându-se în bătaia vântului şi uluce de adăpat caii, copaci, câmpii, garduri vii. Era o desfătare să vezi verdele peisajului înaintea noastră şi imensa metropolă îndărăt; şi când un brec, cu nişte perechi de cai frumoşi închingaţi în hamuri roşii şi cu clopoţei cristalini la sunet, trecu pe lângă noi cu muzica lor, mai că ne veni şi nouă să cântăm odată cu clopoţeii, până într-atât de veselă era ambianţa ce ne înconjura.

— Tot drumul mi-a venit în minte omonimul meu, Wittington, zise Richard, şi brecul ăsta tocmai întregeşte tabloul. Ei! Ce se întâmplă?

Ne oprirăm şi brecul se opri şi el. Cântecul clopoţeilor se schimbă când caii stătură în loc şi se potoli într-un dangăt delicat, întrerupt doar atunci când vreun cal îşi clătina capul sau se scutura şi împrăştia o ploaie uşoară de clinchete de zurgălăi.

— Vizitiul nostru îl caută pe cel de la brec, zice Richard, iar vizitiul brecului vine din spate după noi. Bună, amice!

Vizitiul brecului se înfăţişă la uşa trăsurii noastre.

— Ei! Ciudat lucru! Adaugă Richard, scrutându-l cu privirea pe om. Îţi poartă numele la pălărie, Ada!

Avea toate numele noastre înfipte în pălărie. Vârâte sub panglică, erau trei bileţele mici; unul adresat Adei, unul lui Richard, unul mie. Vizitiul ni le-a înmânat fiecăruia dintre noi pe cel respectiv, citind mai întâi numele cu voce tare. Răspunzând întrebării lui Richard în privinţa cui ni le-a trimis, el zise scurt:

— Stăpânul, domnule, vă rog.

Şi punându-şi iarăşi pălăria (care era ca un castron moale), plesni din bici, redeşteptă clinchetul şi porni într-o muzică melodioasă.

— E brecul domnului Jarndyce? Întrebă Richard pe vizitiul nostru.

— Da, domnule, răspunse omul. Merge la Londra.

Am desfăcut bileţelele. Fiecare era duplicatul celorlalte şi conţineau cuvintele următoare, scrise limpede, cu trăsătura sigură:

Aştept cu plăcere să te cunosc, dragă, şi sper că întâlnirea noastră va fi firească şi fără nici un soi de sfială sau silnicie din partea vreunuia dintre noi. De aceea îţi propun să ne întâlnim ca nişte vechi prieteni şi să nu ţinem seama de trecut. Cred că va fi mai uşor şi pentru tine, căci pentru mine sigur că va fi; aşadar, cu drag, al tău,         John Jarndyce.

Poate că eu aveam mai puţin temei să fiu uimită decât ceilalţi doi tovarăşi ai mei, deoarece încă nu mă bucurasem vreodată de prilejul de a mulţumi cuiva care să fi fost binefăcătorul meu şi unicul sprijin pe pământ în decursul atâtor mulţi ani. Încă nu mă gândisem cum i-aş putea mulţumi, recunoştinţa mea fiind îngropată prea adânc în suflet, dar oricum am început să mă gândesc cum l-aş putea întâlni fără să-i mulţumesc şi mi-am dat seama că mi-ar veni într-adevăr tare greu.

Bileţelele au redeşteptat în Richard şi în Ada o impresie generală, pe care amândoi o aveau, fără să ştie bine cum au ajuns la ea, că vărul lor Jarndyce nu putea suferi manifestări de recunoştinţă pentru binele pe care-l făcea şi că decât să primească mulţumiri, mai curând ar fi recurs la cele mai ciudate expediente şi subterfugii sau chiar nu s-ar fi dat în lături s-o rupă la fugă. Ada îşi amintea ca prin ceaţă că o auzise pe maică-sa spunând, când era abia de-o şchioapă, că John Jarndyce îi dăduse o mână de ajutor cu o bunătate neobişnuită, şi când s-a dus la casa lui ca să-i mulţumească, s-a întâmplat ca el s-o vadă pe fereastră cum venea spre uşă şi atunci a rupt-o numaidecât la fugă pe poarta din dos şi nu s-a mai auzit de el vreo trei luni. Povestirea Adei ne aduse în discuţie o grămadă de lucruri de aceeaşi natură şi de fapt ne-a preocupat toată ziua, încât aproape n-am mai vorbit de altceva. Dacă, cine ştie cum, ne abăteam asupra altui subiect, curând ne întorceam tot la ăsta şi ne întrebam cum o fi casa şi oare când o s-ajungem şi dacă avem să-l vedem pe domnul Jarndyce chiar cum vom sosi sau după un răstimp şi ce are să ne spună şi ce-avem să-i spunem noi. Lucruri despre care ne tot întrebam iarăşi şi iarăşi.

Drumurile erau foarte grele pentru cai, dar cărarea era în general bună; aşa că ne coboram din trăsură şi urcam dealurile pe jos şi ne plăcea aşa tare, încât mai mergeam o bucată şi pe terenul drept după ce ajungeam în vârf. La Barnet ne aşteptau alţi cai, dar cum abia mâncaseră a trebuit să aşteptăm o bucată de timp şi-atunci am făcut o plimbare lungă şi sănătoasă, trecând peste un islaz şi un vechi câmp de bătălie, până ne-a ajuns trăsura din urmă. Întârzierile acestea au prelungit călătoria atât de mult, încât ziua scurtă se scurse şi lunga noapte se lăsă de tot, înainte de-a fi ajuns la St. Albans, oraş lângă care ştiam că se află Casa Umbrelor.

Ne cuprinse atunci o asemenea îngrijorare şi nelinişte, încât până şi Richard ne mărturisi, pe când trăsura ne zdruncina pe pietrele vechii străzi, că îi vine să se întoarcă. În ce ne privea pe Ada şi pe mine, cu toate că el ne înfăşurase în pături cu multă grijă, din cauza nopţii aspre şi geroase, tremuram din creştet până-n tălpi. După ce-am ieşit din oraş, la o cotitură, când Richard ne spuse că băiatul de pe capră, care multă vreme împărtăşise aşteptările noastre înfrigurate, se uită înapoi şi face semn cu capul, ne-am sculat în trăsură (Richard ţinând-o pe Ada, ca nu cumva să fie aruncată jos) şi am privit lung, jur-împrejur, la câmpul întins şi la noaptea înstelată, căutându-ne ţinta. Pe vârful unei coline, în faţa noastră, se vedea o lumină licărind şi vizitiul, arătându-ne-o cu biciul, ne-a strigat:

— Acolo-i Casa Umbrelor!

Apoi puse caii în galop şi mână înainte cu aşa viteză, cu toate că eram în pantă, încât roţile aruncau pulberea drumului ce zbura pe deasupra capetelor noastre ca stropii unei mori de apă. Rând pe rând pierdeam din ochi lumina, apoi o vedeam iarăşi, apoi iarăşi o pierdeam, şi iarăşi o vedeam, până ce în sfârşit cotirăm pe o alee cu arbori şi galoparăm înainte către locul unde strălucea. Venea de la o fereastră a ceea ce părea să fie o casă demodată cu un acoperiş cu trei frontoane în faţă şi cu o alee circulară ce ducea la portic. Un clopot a sunat când ne-am oprit în faţa peronului şi în sunetul glasului său adânc, în liniştea din jur, în lătratul îndepărtat al câtorva câini, în şuvoiul de lumină, ţâşnind pe uşa deschisă, în fumul şi aburul ce se înălţa de pe caii încălziţi şi în bătăile repezi ale inimilor noastre, am coborât într-o zăpăceală uluitoare.

— Ada, scumpa mea, Esther dragă, fiţi binevenite. Cât mă bucur că vă văd! Rick, dac-aş mai avea o mână, ţi-aş da-o ţie!

Gentilomul care rostise cuvintele astea cu o voce limpede, luminoasă, prietenoasă, o ţinea cu o mână pe Ada pe după talie, iar cu cealaltă pe mine, ne sărută părinteşte pe amândouă şi ne duse aşa prin vestibul într-o încăpere mică în care mobila roşietică licărea sub lumina unui foc încins. Aici ne sărută iarăşi şi, desfăcându-şi braţele, ne aşeză jos alături de el pe o sofa gata trasă lângă cămin. Am simţit că dacă ne-am fi arătat cât de cât sentimentele pe faţă ar fi rupt-o la fugă în aceeaşi clipă.

— Rick! Zise el, acum am o mână liberă. O vorbă sinceră face cât un discurs. Mă bucur din inimă să vă văd. Aici sunteţi acasă la voi. Încălziţi-vă!

Richard îi strânse amândouă mâinile cu un amestec firesc de respect şi francheţe spunând simplu (deşi cu o gravitate care m-a cam alarmat, aşa de tare mă temeam ca nu cumva domnul Jarndyce să dispară pe neaşteptate):

— Sunteţi foarte bun, domnule. Vă rămânem foarte îndatoraţi!

Apoi îşi lăsă la o parte pălăria şi mantaua şi se apropie de foc.

— Şi cum ţi-a plăcut drumul? Şi cum ţi-a plăcut doamna Jellyby, draga mea? Făcu domnul Jarndyce către Ada.

Pe când Ada îi răspundea, eu aruncai o privire (nu-i nevoie să spun cu ce curiozitate) spre faţa lui. Avea o faţă frumoasă, vioaie, ageră, expresivă şi mobilă, iar părul îi era de un argintiu metalic. L-am socotit mai aproape de şaizeci decât de cincizeci de ani, se ţinea drept, era plin de vioiciune şi sănătate. Din clipa în care deschisese gura, vocea lui mi s-a asociat în minte cu o alta pe care n-o puteam defini; dar acum, aşa deodată, ceva neaşteptat în felul lui de a fi, şi o căutătură plăcută în ochi îmi aminti de gentilomul din diligenţă, din urmă cu şase ani, în memorabila zi a călătoriei mele la Reading. Eram sigură că-i el. În viaţa mea nu m-am temut atât de tare ca-n clipa aceea când am făcut descoperirea, pentru că el îmi surprinsese privirea şi, părând că-mi citeşte gândurile, se uită în aşa fel spre uşă, încât am crezut că l-am pierdut.

Totuşi, sunt fericită să pot spune că a rămas pe loc şi mă întrebă ce părere am despre doamna Jellyby.

— Se străduieşte grozav de mult pentru Africa, domnule, am răspuns eu.

— În chip nobil, adaugă domnul Jarndyce. Dar răspunzi ca Ada (pe care n-o auzisem). Cu toţii gândiţi altceva decât spuneţi; văd eu.

— Credem cumva, am zis, uitându-mă la Richard şi la Ada care mă implorau din ochi să vorbesc, că poate e puţin cam neglijentă cu căminul ei.

— Răpus! Strigă domnul Jarndyce.

Iarăşi am intrat în panică.

— Hm! Vreau să ştiu tot ce gândiţi, dragii mei. Poate v-am trimis acolo cu un anume scop.

— Gândim, am început eu, şovăind, că poate se cuvine să începi cu îndatoririle pe care le ai faţă de cămin, domnule, şi că dacă acestea sunt cumva trecute cu vederea şi neglijate, nici-o altă datorie nu-i cu putinţă să le ţină locul.

— Copiii doamnei Jellyby, adaugă Richard, venindu-mi în ajutor, sunt cu adevărat… Nu mă pot împiedica de a o spune pe şleau, domnule… Într-un hal fără de hal.

— Are intenţii bune, zise domnul Jarndyce pripit. Suflă vânt din răsărit.

— Bătea din nord, domnule, când am sosit, îşi dădu părerea Richard.

— Dragul meu Rick, urmă domnul Jarndyce, înteţind focul; pun capul că sau bate dinspre răsărit, sau are să bată. Ori de câte ori suflă vânt din răsărit, totdeauna mă cuprinde o nelinişte şi mă simt prost.

— Reumatism, domnule?

— Cred că da, Rick. Cred că e reumatism. Aşa că micuţii Jeli… Aveam eu îndoieli în privinţa lor… Sunt… Oh! Doamne, da… Tot în bătaia vântului din răsărit, zise domnul Jarndyce.

A făcut prin cameră două, trei ocoluri nehotărâte, în sus şi în jos, rostind frânturile astea de fraze, cu o mână ţinând vătraiul şi cu cealaltă frecându-şi părul de pe cap cu o enervare blândă, pe cât de capricioasă, pe atât de plăcută, încât sunt sigură că n-ar fi cu putinţă să exprimăm în cuvinte cât de fermecător era. Ne-a dat câte un braţ Adei şi mie şi, poftindu-l pe Richard să ia o lumânare, ne pregăteam să ieşim, când, pe neaşteptate, ne întoarse iarăşi pe toţi.

— Micuţii aceia Jellyby. N-aţi putut… N-aţi… hm! Dacă le-aţi fi putut aduce o ploaie cu lapte, cu plăcinte, sau cam aşa ceva! Zise domnul Jarndyce.

— O, verişorule!… Începu în grabă Ada.

— Bine, drăgălaşa mea. Îmi place verişorule. Vere John, poate, e mai bine.

— Fie, vere John!… începu iarăşi Ada râzând.

— Ha, ha! Foarte bine, într-adevăr! Zise domnul Jarndyce cuprins de-o mare bucurie. Sună neobişnuit de natural. Da, draga mea?

— Au avut parte de mai mult decât o ploaie cu plăcinte. Au avut parte de Esther.

— Cum? Întrebă domnul Jarndyce. Ce-a făcut Esther?

— Hm! Vere John, zise Ada, prinzându-l cu amândouă mâinile de braţ şi făcând un semn cu capul către mine, pe după dânsul, fiindcă eu voiam s-o fac să tacă. Esther s-a împrietenit cu ei de la început. Esther i-a îngrijit, i-a legănat ca să-i adoarmă, i-a spălat, i-a îmbrăcat, le-a spus poveşti, i-a cuminţit, le-a cumpăr at j ucării…!

— Ei! Draga mea! Ce mare lucru am făcut? Am ieşit doar cu Peepy, după ce a fost găsit, de i-am luat un căluţ mititel!

— Şi, vere John, tot ea a-mbunat-o aşa de bine pe biata Caroline, fiica cea mai mare a doamnei Jellyby, şi a fost atât de atentă şi de drăguţă cu mine!… Nu, nu, să nu mă contrazici, Esther dragă! Ştii doar prea bine că-i adevărat!

Draga de ea, cu toată căldura se aplecă pe după vărul ei John şi mă sărută, apoi, privindu-l drept în faţă îi spuse cu curaj:

— În orice caz, vere John, vreau să-ţi mulţumesc pentru tovarăşa pe care mi-ai dat-o.

O spuse ca şi cum l-ar fi provocat s-o rupă la fugă. Dar el n-a fugit.

— De unde ziceai că suflă vântul, Rick? Întrebă domnul Jarndyce.

— Din nord, când am sosit, domnule.

— Ai dreptate. Nu-i vânt din răsărit. Greşeala mea. Haideţi fetelor, veniţi să vă vedeţi căminul.

Era una dintre casele acelea fermecător de neregulate în care urci sau cobori trepte dintr-o cameră într-alta şi unde dai peste mai multe camere când credeai că le-ai văzut pe toate câte sunt şi în care se află din belşug o grămadă de pridvoare şi coridoare şi unde găseşti cămăruţe intime mai vechi încă, atunci când nu te aştepţi, cu ferestre cu zăbrele printre care se strecoară verdeaţa crescută. Camera mea, în care am intrat cel dintâi, era de felul acestora, cu tavanul neregulat, cu mai multe colţişoare decât am reuşit să număr vreodată şi cu un cămin (era foc de lemne în vatră) pardosit jur-împrejur cu ţigle de un alb imaculat, reflectându-se în fiecare dintre ele miniatura strălucitoare a focului. Ieşind din cameră, am coborât două trepte într-un salonaş încântător ce dădea spre grădina de flori, încăpere care de aci înainte avea să ne aparţină Adei şi mie. Din salonaş urcai trei trepte în camera de culcare a Adei, prevăzută cu o minunată fereastră lată ce dădea spre o privelişte splendidă (am văzut o mare risipă de întuneric), umplând golul de sub stele: la fereastră se afla un pervaz lat, ca o ladă goală, sub capacul căreia puteau să încapă deodată trei Ade scumpe. Ieşind din cameră, treceai printr-o mică galerie, cu care celelalte salonaşe (numai două) comunicau şi apoi coborai în sala mare, pe o scară mică cu trepte scunde, cu o grămadă de coturi, ţinând seamă de lungimea ei. Dar dacă, în loc să ieşi pe uşa Adei, te întorceai în camera mea şi ieşeai pe uşa pe care intraseşi şi urcai câteva trepte întortocheate care se despărţeau de scară pe neaşteptate, te pierdeai în coridoare în care găseai prese de călcat rufe, mese în trei colţuri şi un vechi scaun hindus, care era şi sofa şi ladă şi cadru de pat şi, oricum l-ai fi luat, arăta ceva între un schelet de bambus şi o cuşcă mare de păsări; fusese adus din India, dar nimeni nu ştia de cine şi când. De pe coridoarele acestea ajungeai în camera lui Richard, care o parte era bibliotecă, o parte salon şi o parte cameră de culcare, şi părea să fie un adevărat apartament confortabil de mai multe camere. De aici mergeai drept înainte câţiva paşi pe un coridor în camera simplă în care dormea domnul Jarndyce cu fereastra deschisă tot anul, cu patul fără nici un adaos, aşezat în mijlocul încăperii pentru mai mult aer şi cu baia-i rece, gata să-l primească, într-o cămăruţă alăturată. Ieşind de aici dădeai într-alt coridor, ce ducea la scara din dos, de unde puteai auzi caii care erau ţesălaţi afară din grajd şi îndemnurile de „Na!” şi „Hi!” când alunecau pe pietrele inegale. Sau ai fi putut, dacă ieşeai pe altă uşă (fiecare cameră avea cel puţin două uşi), să cobori direct iarăşi în sala mare centrală pe vreo şase trepte şi pe sub o arcadă joasă, minunându-te cum de-ai ajuns îndărăt acolo sau cum de-ai putut ieşi de-acolo.

Şi mobila, mai curând de modă veche decât propriu-zis veche, ca şi casa, era plăcut asimetrică. Camera de dormit a Adei era toată numai flori… pe cretoane şi tapet, pe catifele şi broderii, pe brocarturile a două fotolii domneşti ce şedeau de o parte şi de alta a căminului, fiecare însoţit de câte un taburet mic drept paj, pentru o mai mare solemnitate. Salonul nostru era verde şi avea pe pereţi înrămate şi puse sub sticlă sumedenie de păsări uimitoare şi uimite, privind ţintă, afară din tablouri, la un păstrăv viu într-o cutie de sticlă, cafeniu şi strălucitor de parc-ar fi fost servit cu sos, sau privind la moartea Căpitanului Cook, ori la întregul procedeu de pregătire a ceaiului în China, pictat de nişte artişti chinezi. În camera mea se aflau gravuri ovale cu lunile anului… Doamne la întorsul fânului, cu corsaje scurte şi pălării mari legate sub bărbie, pentru luna iunie… Nobili, păşind lin, cu pălăria pe-o ureche, arătând spre turlele satului, pentru luna octombrie. Portrete pe jumătate mărime, în creion, se găseau din belşug pretutindeni în casă, dar erau atât de împrăştiate, încât l-am găsit pe fratele unui tânăr ofiţer de la mine în vitrina cu porţelanuri, iar pe drăguţa şi tânăra mireasă din camera mea am regăsit-o la vârsta înaintată a părului cărunt, purtând o floare în corsaj, în sufrageria cea mică. În schimb, aveam patru îngeri, din timpul domniei reginei Ana, ce ridicau la cer cu oarecare caznă un gentilom mulţumit de sine, tot în ghirlande. Toate mobilele, de la dulapurile de haine până la scaune, mese, draperii, oglinzi şi chiar până la perniţele cu ace şi sticlele înmiresmate de pe măsuţele de toaletă, arătau aceeaşi ciudată diversitate. Nu se potriveau în nimic altceva decât în desăvârşita lor îngrijire, în etalarea celor mai albe pânzeturi, şi în depozitarea de cantităţi de petale de trandafir şi de lavandă suavă, oriunde prezenţa vreunui sertar mic sau mare o îngăduia. Astfel fură primele noastre impresii despre Casa Umbrelor, cu ferestrele-i strălucitoare estompate ici şi colo de adierea perdelelor, sclipind în noaptea înstelată, cu lumina, căldura şi plăcutul ei confort, cu îmbietoru-i clinchet din depărtare de pregătire a cinei, cu chipul generosului ei stăpân însufleţind tot ceea ce vedeam şi cu vânt pe afară tocmai cât trebuie ca să sune ca un tainic acompaniament la tot ceea ce auzeam.

— Sunt bucuros că vă place aici, zise domnul Jarndyce după ce ne adunase iarăşi în jurul său în salonaşul Adei. E fără pretenţii, dar e un locşor plăcut, cred, şi va fi încă mai plăcut cu nişte făpturi atât de tinere şi luminoase. Mai aveţi doar o jumătate de oră până la cină. Aici nu mai e nimeni afară de-o singură fiinţă, cea mai minunată de pe faţa pământului… Un copil.

— Încă un copil, Esther, făcu Ada.

— Nu vreau să spun un copil în adevăratul sens al cuvântului, urmă domnul Jarndyce. Nu-i copil ca vârstă. E adult… E cel puţin tot atât de vârstnic cât sunt şi eu… Dar în simplitate, şi în prospeţime, şi în entuziasm, şi în acea minunată şi candidă nepricepere în toate treburile lumeşti e un copil desăvârşit.

Am zâmbit gândind că trebuie să fie grozav de interesant.

— O cunoaşte pe doamna Jellyby, adăugă domnul Jarndyce. E muzician amator, dar ar fi putut fi profesionist. E şi pictor amator, dar ar fi putut fi profesionist. E om înzestrat şi are un încântător fel de a fi. N-a avut noroc în afaceri, n-a avut noroc în vocaţii şi n-a avut noroc nici în cămin; dar puţin îi pasă… E copil!

— Aţi dat a înţelege că a avut şi copii, domnule? Întrebă Richard.

— Da, Rick! Vreo cinci, şase, mai mulţi încă! Aproape o duzină, aş crede. Dar niciodată nu s-a îngrijit de ei. Cum ar fi putut? El singur are nevoie de cineva să-i poarte lui de grijă. Ştii, e copil! Zise domnul Jarndyce.

— Şi copiii au putut să se descurce singuri? Întrebă Richard.

— Vai! Îţi închipui cum, răspunse domnul Jarndyce posomorându-se deodată la faţă. Se spune despre copiii săracului că nu sunt educaţi, ci lăsaţi de capul lor. Copiii lui Harold Skimpole au scos-o la capăt într-un fel sau altul… Mă tem că iar suflă vântul. Îl cam simt.

Richard menţionă că, prin aşezarea ei, casa era expusă vânturilor pe o noapte aspră.

— Este expusă, încuviinţă domnul Jarndyce. Fără îndoială că asta e pricina. Casa Umbrelor stă în bătaia vânturilor aşa cum o arată şi numele. Dar, mergi în aceeaşi direcţie cu mine. Haide!

Bagajul nostru fiind sosit şi avându-l la îndemână, în câteva minute mi-am schimbat rochia şi tocmai eram ocupată cu rânduirea lucrurilor mele, când o slujnică (nu cea în serviciul Adei, ci una pe care n-o mai văzusem) aduse un coşuleţ în cameră la mine cu două legături de chei în el, toate etichetate.

— Pentru dumneavoastră, domnişoară, vă rog, zise ea.

— Pentru mine? Am întrebat eu.

— Cheile gospodăriei, domnişoară.

M-am arătat surprinsă, fiindcă şi ea a adăugat cu oarecare surprindere la rându-i:

— Mi s-a spus să vi le aduc de îndată ce veţi fi singură, domnişoară. Sunteţi domnişoara Summerson, de nu mă înşel?

— Da. Aşa mă numesc.

— În legătura cea mare sunt cheile casei şi în cea mică sunt cele de la cămări. La ce vreme veţi avea plăcere să hotărâţi pe mâine dimineaţă, eu trebuie să vă arăt dulapurile şi celelalte locuri la care se potrivesc cheile.

I-am spus că am să fiu gata la şase şi jumătate şi după ce a plecat, am rămas în picioare pe gânduri, uitându-mă la coşuleţ, aproape copleşită de prea marele credit ce mi se acordase. Aşa mă găsi Ada şi-şi arătă atâta încântătoare încredere în mine când i-am arătat cheile şi i-am spus ce-i cu ele, încât ar fi trebuit să fiu nesimţitoare şi nerecunoscătoare, să nu mă simt încurajată. Ştiam, bineînţeles, că nu-i decât bunătate din partea dragei mele, dar îmi plăcu să mă las înşelată.

Când am coborât la parter, am fost prezentate domnului Skimpole, care stătea în faţa focului, povestindu-i lui Richard ce mult îi plăcuse fotbalul când era la şcoală. Era un om vioi, mic de statură, cu capul cam mare, dar cu faţa delicată, cu vocea dulce şi plin de farmec. Tot ceea ce spunea era atât de firesc şi spontan şi spus cu o voie bună atât de captivantă, încât te fascina când îl auzeai vorbind. Fiind de o statură mai zveltă decât cea a domnului Jarndyce şi având un colorit al feţei mai bogat, cu părul mai castaniu, arăta mai tânăr. De fapt, din toate punctele de vedere avea mai mult aparenţa unui tânăr consumat decât a unui bătrân bine păstrat. Se vedea o uşoară delăsare în felul său de a fi şi chiar şi în îmbrăcăminte (părul în neorânduială, iar cravata-i desfăcută şi lăsată în voie aşa cum am văzut că-şi fac pictorii autoportretele), pe care nu o puteam desprinde de ideea unui tânăr romantic care suferise pentru că nu fusese înţeles. M-a izbit faptul că nu avea deloc felul de a fi sau înfăţişarea unui om ce a înaintat în viaţă pe obişnuitul făgaş al anilor, grijilor şi al încercărilor.

Am înţeles din convorbire că domnul Skimpole fusese pregătit pentru profesiunea de medic şi că odinioară locuise în casa unui prinţ german, în calitate de medic. Ne spuse totuşi, că deoarece în materie de măsuri şi greutăţi fusese dintotdeauna ignorant ca un copil, că nu ştiuse niciodată nici o iotă despre ele (afară doar că-l dezgustau), n-a fost nicicând în stare să dea reţete cu precizia necesară. De fapt, ne spunea el, n-are cap pentru amănunte. Şi ne povesti cu mult haz că de câte ori era chemat să ia sânge prinţului, sau să îngrijească pe vreunul dintre oamenii săi, îl găseau de obicei tolănit în pat, citind ziarele sau desenând în creion schiţe fanteziste, neputând să se ducă. Până la urmă, prinţul făcând obiecţiuni, „lucru pentru care, zicea domnul Skimpole, cu aerul cel mai firesc, avea perfectă dreptate”, angajarea Domniei Sale a luat sfârşit, iar domnul Skimpole neavând (cum de altfel adaugă el cu o veselie fermecătoare) „nimic din ce trăi, decât dragostea” s-a îndrăgostit, s-a căsătorit şi s-a înconjurat de o grămadă de obrăjori bucălaţi. Bunul său prieten, Jarndyce, şi alţi câţiva dintre bunii săi prieteni, l-au ajutat atunci, mai repede sau mai încet, să-şi găsească alte căi în viaţă, dar de prisos, pentru că trebui să-şi recunoască două dintre cele mai vechi slăbiciuni din lume: una, că nu avea habar de timp; cealaltă, că n-avea habar de bani. Drept care, niciodată n-a venit la întâlnirile fixate, niciodată n-a fost în stare să-ncheie o tranzacţie în afaceri şi niciodată n-a cunoscut valoarea vreunui lucru. Ei, bine! Iată aşa îşi dusese viaţa şi iată unde ajunsese! Îi plăcea tare mult să citească gazetele, îi plăcea tare mult să facă schiţe fanteziste în creion, îi plăcea tare mult natura, tare mult arta. Nu cerea altceva de la societate decât să-l lase să trăiască. Aşa ceva nu e mare lucru. Nevoile lui erau puţine la număr. Dă-i ziare, pe cineva cu care să stea de vorbă, ceva muzică, o halcă de berbec, cafea, un peisaj acătării, fructe la vremea lor, câteva foi de hârtie de desen, puţin vin roşu şi nu-i mai trebuia nimic. E copil de-a binelea, dar nu cere luna de pe cer. Le spunea oamenilor: „Vedeţi-vă de drumurile voastre. Faceţi-vă soldaţi, marinari, călugări, slujbaşi, ori tocmiţi-vă slugi; fugiţi după mărire, evlavie, afaceri, negoţ sau după ce doriţi, numai… Lăsaţi-l pe Harold Skimpole să trăiască!”

Toate astea şi încă multe altele ni le spunea nu numai cu cea mai scânteietoare vervă şi satisfacţie, dar şi cu o oarecare naivitate însufleţită, vorbind despre el ca şi cum ar fi fost vorba despre altcineva, ca şi cum Skimpole ar fi fost o terţă persoană, ca şi cum ar fi ştiut că Skimpole îşi are ciudăţeniile lui, dar are pe deasupra şi pretenţii care priveau în primul rând societatea şi nu trebuiau desconsiderate. Era de-a dreptul încântător. Dacă înţelegeam pe deplin strădania mea de a împăca tot ceea ce spunea el cu cele ce ştiam eu despre sarcinile şi răspunderile pe care le ai în viaţă (de care nici pe departe nu sunt sigură) nu pricepeam de ce se considera el dezlegat de acestea. Că era dezlegat de ele nici nu mă mai îndoiam; în asemenea privinţă era cât se poate de categoric.

— Nu râvnesc la nimic, zicea domnul Skimpole, cu aceeaşi uşurinţă. A avea nu înseamnă nimic pentru mine. Iată minunata casă a prietenului meu Jarndyce. Mă simt îndatorat lui că-i posed casa. O pot desena, o pot transforma. O pot proslăvi în cântec. Când sunt aici, o stăpânesc atât cât îmi trebuie şi n-am nici-o bătaie de cap, nici cheltuială, nici răspundere. În scurt, pe administratorul meu îl cheamă Jarndyce şi el nu mă poate înşela. Tocmai vorbeam de doamna Jellyby. E o femeie cu o căutătură inteligentă, cu o voinţă dârză şi cu imensă pasiune pentru amănuntul tranzacţiilor comerciale, o femeie care se dedică unor cauze cu un zel uimitor. O pot admira fără invidie. Îi pot împărtăşi sentimentele în slujba scopului urmărit. Nu-mi pare rău că nu posed aceeaşi puternică voinţă şi imensă pasiune pentru afaceri, cu toate detaliile lor, ca să mă dedic cu acelaşi zel uimitor cauzei pe care o serveşte. Pot să visez la această cauză. Pot să şed întins pe iarbă, pe o vreme minunată şi să plutesc la vale pe-un fluviu african, îmbrăţişând pe toţi băştinaşii pe care-i întâlnesc, conştient de liniştea adâncă ce mă înconjoară, şi de vegetaţia tropicală, luxuriantă, ce mă acoperă tot atât de aievea ca şi cum aş fi acolo. Nu ştiu de e de vreun folos că fac aşa ceva, dar numai atât pot eu face şi o fac conştiincios. Aşa că, pentru numele lui Dumnezeu, Harold Skimpole, un copil naiv, vă roagă pe voi, şi lumea întreagă, îmbulzeala asta de oameni practici, cu deprinderi negustoreşti, să-l lăsaţi să trăiască şi să admire familia umană: faceţi asta pentru el, într-un fel sau altul, ca nişte suflete bune ce sunteţi, şi răbdaţi-l cu toate trăsnăile lui. Lăsaţi-l să se dea huţa pe calul lui de lemn!

Era destul de evident că domnul Jarndyce nu rămăsese indiferent la imprecaţia lui.

De altfel, chiar din situaţia generală a domnului Skimpole s-ar fi vădit că este aşa, fără adaosul celor spuse de el îndată după aceea.

— Numai pe voi, făpturi generoase, vă invidiez, urmă dânsul, adresându-se nouă, prietenilor lui cei noi, într-un fel impersonal. Vă invidiez puterea de a face ceea ce faceţi. E lucrul de care aş vrea să mă bucur şi eu. Şi nu am pentru voi o recunoştinţă ordinară. Ci mai curând sentimentul că voi ar trebui să-mi fiţi recunoscători, pentru că vă dau prilejul să vă bucuraţi de prisosul vostru de mărinimie. Ştiu că aşa ceva vă place. Pentru că tot ce vă pot spune e că poate am venit pe lume tocmai în scopul de a spori rezerva voastră de fericire. Poate c-am fost născut să fiu binefăcătorul vostru, oferindu-vă unora prilejul de a-mi da o mână de ajutor în micile mele nedumeriri. De ce să-mi pară rău de nepriceperea mea la amănunte şi la grijile pământeşti, când datorită ei ajung la asemenea rezultate plăcute? De aceea nu-mi pare rău.

Din toată vorbăria lui uşuratică, având totuşi un înţeles complet în ceea ce exprima, nimic nu păru să fie mai pe placul domnului Jarndyce decât spusele de la urmă. Adeseori după aceea am fost ademenită să mă întreb dacă era într-adevăr neobişnuit, sau numai mie îmi părea neobişnuit faptul că el, care se vădea a fi, cred, cel mai recunoscător om din lume pentru cel mai neînsemnat lucru, dorea până într-atât să se ferească de recunoştinţa altora.

Cu toţii eram fermecaţi. Mi se păru un omagiu binemeritat, adus însuşirilor cuceritoare ale Adei şi ale lui Richard, faptul că domnul Skimpole, văzându-i pentru întâia oară, a fost atât de deschis şi şi-a dat osteneala să fie atât de cordial. Amândoi (dar mai cu seamă Richard) erau bineînţeles mulţumiţi din aceleaşi motive şi au înţeles că a te bucura de încrederea sinceră a unui om atât de atrăgător nu-i un privilegiu obişnuit.

Cu cât îl ascultam mai mult, cu atât domnul Skimpole vorbea mai înflăcărat. Iar cu felul lui de-a fi minunat de vesel şi cu sinceritatea-i cuceritoare, cu modul său firesc de a-şi da pe faţă toate slăbiciunile de parc-ar fi zis: „Sunt copil, ştiţi! Voi sunteţi nişte oameni pricepuţi în comparaţie cu mine (şi într-adevăr mă făcea să mă socotesc ca atare) pe câtă vreme eu sunt vesel şi neştiutor; uitaţi dară de vicleşugurile lumeşti şi jucaţi-vă cu mine!”, făcea o impresie de-a dreptul uluitoare.

Şi mai era plin de o duioşie atât de delicată pentru tot ceea ce-i frumos sau gingaş, încât ar fi putut câştiga sufletul cuiva numai printr-atât. Seara, când tocmai mă pregăteam să fac ceaiul şi Ada abia atingea clapele pianului în camera alăturată, fredonând uşurel vărului ei Richard un cântec despre care se-ntâmplase să-i vorbească, domnul Skimpole veni şi se aşeză pe sofa lângă mine, şi vorbi în aşa fel despre Ada, încât aproape că-mi fu drag.

— E ca dimineaţa, zicea de ea. Cu păru-i auriu, cu ochii albaştri şi cu bujorii fragezi din obraji, e ca o dimineaţă de vară. Până şi păsările de aici au s-o creadă aşa. Cum să zicem că-i orfană, o asemenea făptură tânără şi drăgălaşă ca ea, o adevărată fericire pentru întreaga omenire? Doar ea-i copilul al însăşi acelei omeniri.

Domnul Jarndyce, am văzut, stătea lângă noi cu mânile la spate şi cu un zâmbet atent pe figură.

— Mă tem că omenirea, zise el, e un părinte cam indiferent.

— O! Ştiu eu? Se repezi domnul Skimpole cu înflăcărare.

— Eu cred că ştiu, îi răspunse domnul Jarndyce.

— Hm! Urmă domnul Skimpole, dumneata cunoşti lumea (care după înţelesul dumitale înseamnă omenirea), pe câtă vreme eu nu ştiu nimic despre ea, aşa că fie cum zici dumneata. Dar dacă ar fi după mine, trăgând cu coada ochiului spre cei doi verişori, pe-o cărare ca aceea n-aş lăsa să stăruie mărăcinii realităţii meschine. Ar fi toată presărată cu trandafiri. Ar şerpui printre umbrare, pe unde nu-i nici primăvară, nici toamnă, nici iarnă, ci numai vară veşnică. Nici anii, nici schimbările n-ar veşteji trandafirii. Cuvântul josnic „bani” să nu fie niciodată şoptit în preajmă-i!

Domnul Jarndyce l-a mângâiat pe cap cu un zâmbet, ca şi cum domnul Skimpole ar fi fost într-adevăr un copil. Apoi, făcând un pas, doi, înainte şi oprindu-se o clipă, se uită la tinerii săi verişori. Căutătura lui era dusă pe gânduri, dar oglindea bunăvoinţa pe care adeseori (vai! Cât de des) i-am mai văzut-o; şi care mi s-a întipărit de mult în suflet. Camera unde erau cei doi, comunicând cu cea în care se afla el, nu era luminată decât de focul din vatră. Ada şedea la pian; Richard sta în picioare aplecat lângă ea. Pe perete, umbrele lor se înlănţuiau, încercuite de forme ciudate, într-o fantomatică mişcare dată de focul şovăielnic ce răsfrângea imaginea unor lucruri încremenite. Ada atingea clapele atât de suav şi cânta atât de încetişor, încât vântul ce suspina afară, dinspre colinele îndepărtate, se auzea tot atâta cât şi muzica. Întregul tablou părea să redea taina viitorului şi să vădească slabu-i semn de dezlegare aflat în acea voce a prezentului.

Dar nu ca să descriu plăsmuirea aceasta, exact cum am păstrat-o în sufletul meu, îmi reamintesc scena de mai sus. Mai întâi de toate, îmi dădeam oarecum seama de contrastul cu privire la semnificaţie şi intenţie care exista între privirea tăcută îndreptată în partea aceea şi potopul de cuvinte care o precedase. În al doilea rând, cu toate că privirea domnului Jarndyce nu se opri decât o clipă asupra mea când îşi întoarse ochii de la ei, am simţit, ca şi cum în clipa aceea mi-a mărturisit, am ştiut că mi-a mărturisit şi că am primit mărturisire.

— Da, mi-a mărturisit speranţa lui că Ada şi Richard vor putea cândva să se unească într-o înrudire mai strânsă.

Domnul Skimpole ştia să cânte la pian şi la violoncel şi era şi compozitor… Cândva scrisese o jumătate de operă, dar ostenise… Şi cânta cu gust ceea ce compusese. După ceai, am avut chiar un mic concert în care Richard (fermecat de vocea Adei, mi-a spus că draga mea pare să ştie toate cântecele ce s-au scris), domnul Jarndyce şi cu mine eram publicul. După câtva timp au plecat, mai întâi domnul Skimpole şi după aceea Richard şi pe când mă gândeam cum poate Richard lipsi aşa de mult şi pierde atâta, slujnica ce-mi dăduse cheile intră, spunându-mi din uşă:

— Vă rog, domnişoară, puteţi veni o clipă?

După ce am ieşit în sală şi am închis uşa după noi, femeia îmi spuse, ridicând mâinile în sus:

— Oh! Vă rog, domnişoară, domnul Carstone zice să poftiţi sus în cameră la domnul Skimpole. L-a prins, domnişoară!

— Prins? Am întrebat eu.

— Prins, domnişoară. Aşa deodată, îmi răspunse slujnica.

M-am temut că boala care-l prinsese să nu fie primejdioasă, dar bineînţeles am rugat-o să tacă şi să nu tulbure pe nimeni şi, pe când urcam scările repede după ea, mi-am adunat gândurile atât cât să văd care ar fi fost leacul cel mai bun de aplicat dacă se dovedea a fi fost un leşin. Fata deschise uşa şi am intrat într-o încăpere unde, spre surprinderea mea de nedescris, în loc să-l găsesc pe domnul Skimpole întins în pat, sau fără cunoştinţă, căzut pe duşumea, l-am găsit în picioare în faţa focului, zâmbind la Richard, în timp ce acesta, cu faţa foarte îngrijorată, privea la o persoană de pe sofa, învăluită într-o manta albă, cu păr lins şi rar, pe care şi-l ştergea c-o batistă ca să-l lingă mai tare şi să-l mai rărească încă.

— Domnişoară Summerson, făcu Richard grăbit, bine c-ai venit. Poate că eşti în stare să ne dai un sfat. Prietenul nostru, domnul Skimpole… Stai, nu te speria!… E arestat pentru datorii.

— Şi zău, scumpă domnişoară Summerson, zise domnul Skimpole cu plăcuta-i candoare, niciodată n-am fost într-o situaţie în care să fie atâta nevoie de-acel minunat bun simţ şi de-acel calm necesar pentru a găsi metoda şi soluţia practică, pe care oricine a avut fericirea de a sta un sfert de ceas în tovărăşia dumitale, trebuie să fi observat că le ai.

Individul de pe sofa, care părea să aibă un guturai, a smiorcăit atât de tare, încât am tresărit.

— Eşti arestat pentru o sumă mare, domnule? L-am întrebat pe domnul Skimpole.

— Dragă domnişoară Summerson, îmi răspunse, clătinând din cap cu seninătate, nu ştiu. S-a vorbit de câteva lire, ceva şilingi şi ceva peni, cred.

— Douăzeci şi patru de lire, şaisprezece şilingi şi şapte peni jumate, spuse străinul. Asta-i suma.

— Şi pare să fie… Pare oarecum să fie, făcu domnul Skimpole, o sumă mică?

Omul cel străin nu zise nimic, dar se smiorcăi iarăşi. De data asta atât de tare, încât păru că-l saltă de pe loc.

— Domnul Skimpole, zise Richard către mine, se fereşte să recurgă la vărul meu Jarndyce, pentru că nu de mult a… cred, domnule, că am înţeles bine, că nu de mult aţi…

— O, da! Răspunse domnul Skimpole, zâmbind. Cu toate că am uitat cât a fost şi când a fost. Jarndyce ar fi gata s-o facă iarăşi; dar am un soi de sentiment epicurian, că aş prefera o formă nouă de ajutor; că aş vrea, şi s-a uitat la Richard şi la mine, să dezvolt cumva generozitatea într-un teren virgin şi să descopăr o floare nouă.

— Ce crezi c-ar fi mai bine, domnişoară Summerson? Mă întrebă Richard deoparte.

Am propus să întrebăm în general, înainte de a da un răspuns, ce s-ar întâmpla dacă nu face rost de bani.

— Temniţă, zise omul cel străin, cu răceală, punându-şi batista în pălărie, care era pe duşumea, la picioarele sale. Sau Coavinses.

— Pot să întreb, domnule, ce e…

— Coavinses? Zise străinul. Un imobil.

Richard şi cu mine ne-am uitat iarăşi unul la altul. Părea lucrul cel mai bizar că întemniţarea ne stingherea pe noi şi nu pe domnul Skimpole. Se uita la noi cu un interes altruist; părea, dacă mi-e îngăduit să risc asemenea contradicţie, că n-avea nici un fel de legătură cu persoana lui. Se spălase pe mâini de încurcătură, care ajunsese acum să ne privească pe noi.

— M-am gândit, ne sugeră el, ca şi cum voia să ne ajute cu bunăvoinţă, să ieşim din încurcătură, m-am gândit că, fiind părţi dintr-un proces de la înalta Curte de Justiţie, având ca obiect (aşa cum spune lumea) o proprietate de mare valoare, domnul Richard, sau frumoasa lui verişoară, sau amândoi, ar putea semna ceva, sau face ceva, sau ar putea da un soi de angajament, sau de garanţie, sau un gir? Nu ştiu ce fel de nume poartă în lumea afacerilor, dar presupun că trebuie să fie vreo unealtă în puterea lor cu care să poată limpezi lucrurile?

— Nici gând, zise străinul.

— Zău? Ripostă domnul Skimpole. Aşa ceva pare ciudat, vezi dumneata, pentru un om care nu se pricepe la asemenea lucruri!

— Ciudat ori ba, adăugă străinul morocănos, îţi spun: nici gând!

— Ţine-ţi firea, dragă amice, ţine-ţi firea! Încercă domnul Skimpole să discute blând cu el, în timp ce-i desena o schiţă mică a capului pe-o foaie albă dintr-o carte. Nu-ţi pierde firea din pricina meseriei dumitale. Noi ştim să te desprindem de funcţia pe care o ai; noi ştim să despărţim individul de ocupaţia lui. Nu suntem supuşi prejudecăţilor până într-atât, încâtsă nu ne dăm seama că, spre deosebire de acest respectabil personaj, în viaţa dumitale particulară eşti un om adânc înzestrat cu poezie, de care poate dumneata nu-ţi dai seama.

Străinul răspunse iarăşi printr-un smiorcăit puternic; nu puteai spune dacă asta însemna că a primit omagiul poeziei sau că l-ar fi înlăturat cu dispreţ.

— Ei, bine, dragă domnişoară Summerson şi dragă domnule Richard, făcu domnul Skimpole către noi, vesel, nevinovat şi încrezător, în timp ce se uita cu capul plecat pe-o parte la desenul său; iată, mă vedeţi cu totul în neputinţă de a ieşi din încurcătură şi sunt din creştet până în tălpi în mâinile Domniilor Voastre! Nu cer nimic altceva decât să fiu liber. Fluturii nu-s liberi? Sigur că omenirea n-are să-l lipsească pe Harold Skimpole de ceea ce le asigură fluturilor!

— Dragă domnişoară Summerson, îmi şopti Richard, am zece lire pe care le-am primit de la domnul Kenge. Trebuie să încerc să văd ce pot face.

Aveam şi eu cincisprezece lire şi ceva şilingi, pe care îi economisisem din alocaţia mea trimestrială în decursul mai multor ani. Gândisem totdeauna că s-ar putea ivi o întâmplare care să m-arunce dintr-odată în lumea largă, fără sprijin şi fără avere, şi totdeauna am avut grijă să păstrez ceva bani ca să nu fiu cu punga goală. I-am şoptit lui Richard că am aceşti bani puşi deoparte şi că în prezent n-aveam nevoie de ei; şi l-am rugat să-i spună în chip delicat domnului Skimpole, în timp ce aveam să mă duc s-aduc banii, că noi vom avea plăcerea să-i plătim datoria.

Când m-am întors, domnul Skimpole îmi sărută mâna şi păru foarte mişcat. Dar nu pentru el (mi-am dat iarăşi seama de uimitoarea şi extraordinara contradicţie), ci pentru noi, ca şi cum îi era cu neputinţă să se gândească la el şi numai gândul că suntem noi fericiţi de ceea ce făcusem, numai asta îl emoţiona. Pentru a da mai multă eleganţă tranzacţiei, aşa spunea Richard, m-a rugat pe mine să închei socotelile cu Coavinses (după cum îl numea domnul Skimpole acum în glumă) aşa că am numărat banii şi am primit confirmarea respectivă. Până şi asta l-a încântat pe domnul Skimpole… Felicitările sale curtenitoare, adresate cu atâta delicateţe, m-au făcut să roşesc mai puţin decât ar fi trebuit; cu străinul în haină albă am încheiat socotelile fără să fac nici-o greşeală. Îşi puse banii în buzunar şi-mi spuse scurt:

— Ei, bine, domnişoară, vă urez o seară plăcută.

— Amice, îi zise domnul Skimpole, stând cu spatele la foc, după ce abandonase schiţa numai pe jumătate isprăvită, aş dori să te întreb ceva, fără să te simţi jignit.

Cred că răspunsul a fost:

— Dă-i drumul, hai!

— Ai ştiut de astăzi dimineaţă, c-ai să vii acum aici în misiunea asta?

— Ştiut de ieri după-amiază, la timpul ceaiului, îi răspunse Coavinses.

— Şi nu ţi-a pierit pofta de mâncare?

— Nicidecum! Îi răspunse iarăşi Coavinses. Ştiam că dacă te scap astăzi, n-am să te scap mâine. O zi nu contează.

— Dar când ai venit aici, continuă domnul Skimpole, era o zi grozavă. Soarele strălucea, vântul adia, lumini şi umbre curgeau peste câmpii, păsărele cântau.

— Nimeni nu zice că n-ar fi fost, din câte ştiu, răspunse Coavinses.

— Nu, adaugă domnul Skimpole. Dar pe drum încoace, la ce te gândeai?

— Da' ce vrei să zici? Mormăi Coavinses, foarte mânios. Să mă gândesc! Am destule de făcut şi destul de puţin de câştigat şi fără gândire. Să mă gândesc (cu profund dispreţ).

— Atunci, în orice caz, nu te-ai gândit, spuse mai departe domnul Skimpole, la următorul aspect: lui Harold Skimpole i-i drag să vadă soarele strălucind, i-i drag s-audă vântul adiind; i-i drag să vadă cum se schimbă luminile cu umbrele; i-i drag să audă păsărelele, coristele acelea din marea catedrală a Naturii. Şi, pare-se, eu sunt pe cale să-l lipsesc de asemenea bunuri, care reprezintă tot ce are el pe lume. Nu te-ai gândit deloc la asta?

— Cu… Siguranţă. Că. Nu, zise Coavinses, a cărui încăpăţânare în înlăturarea totală a unor asemenea idei fu atât de puternică, încât nu-şi găsi o exprimare potrivită decât făcând câte o pauză lungă după fiecare cuvânt şi însoţindu-l pe cel din urmă de o smucitură a capului, gata să-i strămute gâtul din loc.

— Foarte bizar şi foarte curios se desfăşoară procesul mintal la voi, oamenii de afaceri! Urmă domnul Skimpole, dus pe gânduri. Mulţumesc, amice. Noapte bună!

Cum lipsa noastră fusese destul de lungă ca să pară ciudată jos, la parter, am dat fuga numaidecât şi am găsit-o pe Ada şezând cu lucrul lângă foc şi vorbind cu vărul ei John. Puţin după aceea apăru domnul Skimpole, iar după el numaidecât şi Richard. În restul serii am fost destul de absorbită de prima lecţie de table primită de la domnul Jarndyce, căruia îi plăcea foarte mult jocul şi de la care bineînţeles doream să-l învăţ cât mai repede cu putinţă, ca să-i pot fi cât de cât de folos, jucând cu el când n-avea un adversar mai bun. Dar pe când domnul Skimpole îşi căuta nişte fragmente din compoziţiile sale, sau când fie la pian, fie cu violoncelul, ori cu noi la masă îşi păstra, fără nici un pic de efort, dispoziţia încântătoare şi cursul uşor al vorbirii, atât eu, cât şi Richard păstram impresia transmisă de dânsul că noi fuseserăm arestaţi îndată după cină, şi asta părea într-adevăr cât se poate de ciudat.

Se făcuse târziu când ne-am despărţit, căci pe la unsprezece, când Ada tocmai voia să se retragă, domnul Skimpole se aşeză la pian şi prinse a zdrăngăni plin de veselie zicând că „cel mai bun mijloc să ne lungim zilele e să furăm nopţii câteva ceasuri, draga mea!” Trecuse de miezul nopţii când figura-i radioasă dispăru împreună cu lumânarea-i din cameră, şi cred că, dac-ar fi vrut, ar fi putut să ne ţină acolo până la ziuă, de-ar fi socotit el că merită. Ada şi Richard au mai zăbovit câteva clipe lângă foc, întrebându-se dacă doamna Jellyby şi-o fi isprăvit în sfârşit dictatul pe ziua în curs, când domnul Jarndyce, care plecase dinainte din cameră, s-a întors.

— O, Doamne Dumnezeule, ce-nseamnă asta, ce înseamnă asta? Prinse să spună, frecându-se pe cap şi mergând de colo până colo, contrariat, dar bine dispus. Ce-nseamnă ceea ce-am aflat? Rick, dragă băiete şi Esther, scumpa mea, ce v-aţi apucat să faceţi? De ce-aţi făcut voi una ca asta? Cum aţi putut face aşa ceva? De câţi bani e vorba?… Mă suflă iarăşi vântul. Îl simt cum mă învăluie.

Niciunul dintre noi nu prea ştiam ce să-i răspundem.

— Hai, Rick, hai! Trebuie să lămuresc asta înainte de culcare. Cât aţi dat din pungă? Voi doi aţi împlinit suma, da? Dar de ce? Cum aţi putut?… O, Doamne, da, suflă din răsărit… De-acolo trebuie să fie!

— Drept să vă spun, domnule, începu Richard, nu cred că mi-ar face cinste să vă povestesc cele întâmplate. Domnul Skimpole s-a bizuit pe noi că…

— Domnul să te binecuvânteze, dragă băiete! El se bizuie pe oricine! Zise domnul Jarndyce, frecându-se mai tare pe cap şi oprindu-se scurt.

— Da, domnule?

— Pe oricine! Şi săptămâna viitoare are să dea iarăşi peste obelea de-acelaşi soi! Adăugă domnul Jarndyce, pornind iarăşi să se plimbe cu paşi repezi prin cameră, ţinând în mână lumânarea care se stinsese. Intră mereu în încurcătură. S-a născut în încurcătură. Eu chiar cred că, atunci când l-a născut maică-sa, evenimentul a fost anunţat aşa: „Marţea trecută, la reşedinţa ei din Imobilul Buclucului, doamna Skimpole a adus pe lume un fiu în încurcătură.”

Richard a râs din toată inima, dar a adăugat:

— Totuşi, domnule, nu vreau să-i zdruncin încrederea sau să i-o distrug şi dacă vă spun iarăşi, spre o mai bună ştiinţă, că trebuie să-i păstrez taina încredinţată, nădăjduiesc că veţi ţine cont de asta fără să mă mai constrângeţi. Dar, fără îndoială, dacă stăruiţi să mi-o cereţi, voi înţelege că nu am dreptate şi vă voi spune.

— Bine! Declară domnul Jarndyce, oprindu-se iar, şi făcând câteva încercări distrate să vâre sfeşnicul în buzunar. Eu… Ia te uită! Draga mea, ţine, ia-l la tine! Nici nu ştiu ce voiam să fac cu el; astea-s toate din cauza vântului… Acelaşi invariabil efect… N-am să te silesc, Rick; poate că ai dreptate. Dar zău aşa… Să pună mâna pe dumneata şi pe Esther… Şi să vă stoarcă aşa ca pe două portocale proaspete şi fragede!… În cursul nopţii are să se dezlănţuie furtună!

Aci îşi vâra mâinile în buzunare, ca şi cum avea să le ţie acolo multă vreme, aci le scotea iarăşi afară şi se freca tare cu amândouă odată pe cap.

M-am gândit să mă folosesc de împrejurare ca să insinuez că domnul Skimpole, fiind în asemenea probleme întocmai ca un copil…

— Cum, draga mea? Făcu domnul Jarndyce, izbit de cuvânt.

— Fiind întocmai ca un copil, domnule, am urmat eu, şi atât de diferit de ceilalţi oameni.

— Ai dreptate! Îmi luă vorba domnul Jarndyce, înseninându-se. Agerimea dumitale femeiască merge drept la ţintă. E un copil… Un copil în toată puterea cuvântului. V-am spus eu că-i copil, ştiţi, atunci când am vorbit prima oară de el.

— Desigur! Bineînţeles! Ne-am grăbit noi să adăugăm.

— Şi chiar este copil. Hm, nu-i aşa? Urmă domnul Jarndyce, înseninându-se din ce în ce mai mult.

— Fireşte că este, spuserăm noi.

— Când stai să te gândeşti bine, e cea mai mare copilărie… Vreau să spun la mine, urmă domnul Jarndyce, să-l socotesc om în toată firea, fie chiar pentru o clipă. Nu-l poţi face răspunzător. Să-ţi închipui că Harold Skimpole face asta cu scopuri, sau planuri, sau că ştie ce urmări îl aşteaptă! Ce idee! Ha, ha, ha!

Era atât de minunat să vezi cum se risipesc norii de pe faţa lui luminoasă şi să-l vezi că-i mulţumit din toată inima şi să ştii, cum de altfel era cu neputinţă să nu ştii, că izvorul bucuriei sale nu era decât bunătatea torturată la gândul de a învinui, sau a bănui, sau a osândi pe cineva în taină, încât cu toate că Ada râdea împreună cu el, am văzut cum ţâşnesc lacrimi din ochii ei, cum am simţit şi eu într-ai mei.

— Hm! Ce cap sec sunt, urmă domnul Jarndyce, să am nevoie să mi se amintească! Din toată povestea asta se vede că-i un copil de la început până la sfârşit. Cine altul decât un copil s-ar fi gândit să vă aleagă pe voi doi de complici în afacerea asta! Cine altul, decât un copil, s-ar fi gândit că voi aveţi bani? Şi chiar de-ar fi fost vorba de o mie de lire tot aşa ar fi procedat! Adaugă domnul Jarndyce cu toată faţa îmbujorată.

Noi cu toţii am încuviinţat ceea ce se vădise din evenimentele de cu seară.

— Fără îndoială, fără îndoială, sigur că-i aşa! Urmă domnul Jarndyce. Totuşi, Rick, Esther şi chiar şi dumneata Ada, fiindcă nici punguţa dumitale nu cred să fie ferită de nepriceperea lui, trebuie să-mi făgăduiţi cu toţii că niciodată n-are să se mai întâmple ceva asemănător. Nici un împrumut! Nici chiar o para.

Cu toţii am făgăduit solemn; Richard îmi aruncă o privire amuzată, ducându-şi mâna la buzunar, ca să-mi amintească după câte părea că pe noi doi nu ne paşte primejdia de a ne călca cuvântul.

— Cât despre Skimpole, reluă domnul Jarndyce, o căsuţă de păpuşi pentru locuit, o masă bună şi câţiva omuleţi de plumb de la care să se împrumute şi cărora să le datoreze bani, nu i-ar trebui băiatului altceva toată viaţa. La vremea asta doarme ca un copil, presupun; de altfel e timpul să-mi aşez şi eu capul mai chibzuit pe perna-mi mai pământească. Noapte bună, dragii mei! Domnul să vă aibă în pază!

Se întoarse ca să ne mai privească o dată cu faţa-i luminată de zâmbet, înainte ca noi să ne fi aprins lumânările, şi ne spuse:

— O! M-am uitat la giruetă. Văd că a fost falsă alarma cu vântul. Suflă din sud. Şi se îndepărtă cântând.

Ada şi cu mine, stând încă puţin de vorbă împreună după ce-am urcat, am fost de aceeaşi părere că toanele cu vântul existau numai în închipuirea lui şi, ca să-şi justifice toate dezamăgirile pe care nu le putea ascunde, se slujea de-un asemenea pretext mai curând decât să dea vina pe adevărata cauză sau să jignească şi să blameze pe cineva. Ne-am gândit că toate acestea caracterizează nobleţea-i neobişnuită şi totodată deosebirea dintre el şi ceilalţi oameni supărăcioşi, care fac din vreme şi din furtună (mai cu seamă din vântul acela nefast pe care el şi l-a ales pentru un scop atât de diferit) calul de bătaie ca să-şi justifice dispoziţiile lor posace sau morocănoase.

În adevăr, într-aceasta singură seară se adăugase atât de multă afecţiune pe lângă recunoştinţa pe care i-o purtam, încât nădăjduiesc că am şi început să-l înţeleg datorită unui asemenea sentiment complex. Nu mă puteam aştepta să fiu în stare să împac aşa-zisele contradicţii ale domnului Skimpole sau ale doamnei Jellyby, având atât de puţină experienţă şi cunoştinţe practice. De altfel nici n-am încercat, căci gândurile mele toate, când eram singură, mi-alergau la Ada, şi la Richard, şi la încrederea în viitorul lor. Închipuirea mea, aţâţată puţin poate de vânt, nu mă lăsa să mă desprind cu totul de ale mele, cu toate că, de-aş fi putut, aş fi îndemnat-o să mă lase. Gândul rătăci îndărăt, ducându-mă la casa naşei mele, apoi străbătu tot drumul scoţând la iveală ipoteze vagi, care odinioară tremuraseră în umbră, întrebându-mă de pildă ce ştia domnul Jarndyce despre povestea vieţii mele sau chiar de nu-i cu putinţă ca el să-mi fi fost tată… Cu toate că asemenea visuri se spulberaseră de tot, acum.

Spulberate pentru totdeauna, mi-am dat eu seama ridicându-mă din faţa focului. La ce bun să mai răscolesc cele trecute; mai bine să-mi văd de treabă cu gând voios şi cu sufletul plin de recunoştinţă. Aşa că mi-am spus: „Esther! Esther! Esther! Datoria, draga mea! Şi, apucând coşuleţul, l-am zgâlţâit aşa de tare, încât cheile de la cămări au scos un clinchet ca de clopoţei, mânându-mă la culcare în sunetul unei muzici plină de speranţă.