Un locatar nou

Vacanța de vară se scurge alene către sfârşitul ei, ca un fluviu leneş ce abia curge pe o câmpie întinsă spre mare. Domnul Guppy hoinăreşte şi el alene, de parc-ar fi frate cu vacanţa. Şi-a tocit tăişul de la cuţitaşul cu care-şi ascute creioanele, ba, i-a rupt şi vârful tot implantându-l pe unde se-ntâmpla în masa lui de lucru. Nu c-ar fi avut vreo ciudă pe masă, dar trebuia să facă ceva şi acel ceva trebuia să fie ceva ce nu trezeşte nici un interes ca să nu-i pună la o contribuţie prea grea energia-i fizică sau cea intelectuală. Şi găseşte că nimic nu i se potriveşte mai bine decât să se rotească puţin cu scaunul pe unul dintre picioarele sale de dinapoi, să-şi înjunghie masa de lucru cu cuţitul şi să caşte.

Kenge şi Carboy sunt plecaţi din oraş, iar secretarul titular a obţinut un permis de vânat şi s-a dus la taică-său acasă; cei doi colegi salariaţi ai domnului Guppy sunt şi ei plecaţi în concediu. Domnul Guppy şi domnul Richard Carstone îşi împart demnitatea de a conduce biroul. Dar pentru moment, domnul Carstone este instalat în biroul lui Kenge, drept care domnul Guppy îl ia peste picior. Dar atât de grozav, încât cu un sarcasm muşcător îi spune maică-sii în clipele de taină când cinează cu ea, înfruptându-se dintr-un homar cu salată de lăptucă într-un local de pe Old Street Road, că se teme că biroul patronului nu e destul de bun pentru filfizoni şi că de ar fi ştiut că vine un fante în birou, l-ar fi văruit.

Domnul Guppy bănuieşte pe oricine vine să ocupe un scaun în birourile lui „Kenge şi Carboy” că cloceşte, nu mai încape vorbă, nişte planuri infernale împotriva lui. Pentru el e limpede că orice asemenea individ nu doreşte altceva decât să-l scoată din pâine. Dacă e cumva întrebat cum, de ce, când sau pentru care motiv, închide un ochi şi clatină din cap. Datorită acestor păreri de nezdruncinat, îşi dă o osteneală fără de margini folosind cele mai ingenioase metode să contracomploteze, când nici vorbă nu-i de complot, şi joacă cele mai savante partide de şah fără nici un adversar.

De aceea, e un izvor de mare satisfacţie pentru domnul Guppy că îl găseşte pe noul venit mereu cu nasul vârât în hârtiile dosarului Jarndyce, pentru că el ştie prea bine că din dosarul acela nu pot ieşi decât încurcături şi dezastru. De mulţumirea lui se molipseşte pe timpul vacanţei celei mari un alt pierde-vară din biroul lui „Kenge şi Carboy”; e vorba de deşteptul de Smallweed'.

Că tânărul Smallweed (numit în chip figurativ Mică şi încă şi Buruiană ca şi cum ar fi fost să desemneze în glumă pe unul nepriceput) o fi fost vreodată băiat mic, toţi la Lincoln's Inn se îndoiesc foarte. Încă n-a împlinit cincisprezece ani, dar e jurist încercat. E presupus în glumă că nutreşte o pasiune pentru o doamnă de la o tutungerie din vecinătatea Străzii înaltei Curţi şi că, din pricina ei, ar fi rupt legăturile cu o altă doamnă cu care se logodise de câţiva ani. E un produs manufacturat la oraş, de statură mică şi zbârcit la faţă, dar poate fi zărit de la o distanţă considerabilă din pricina pălăriei sale foarte înalte. Ambiţia lui cea mare e să ajungă un al doilea Guppy. Se îmbracă la fel ca acest domn (de care este de altfel patronat), vorbeşte ca el, umblă ca el, se simte exact ca el. E onorat de încrederea deosebită a domnului Guppy şi, din când în când, îi dă sfaturi scoase din adâncile izvoare ale experienţei sale asupra situaţiilor anevoioase din viaţă.

Domnul Guppy a stat aplecat la fereastră toată dimineaţa, după ce încercase toate scaunele pe rând fără să găsească

1 Buruiană-mică. (n.t.).

Niciunul pe placul lui, după ce-şi vârâse capul de mai multe ori în casa de fier, ca să se răcorească. Domnul Smallweed a fost trimis de două ori după băuturi gazoase şi de două ori le-a combinat în cele două stacane oficiale şi le-a amestecat cu linia. Ca să-i dea de gândit domnului Smallweed, domnul Guppy pune în discuţie paradoxul că, cu cât bei mai mult, cu atât mai însetat eşti, şi-şi sprijină capul de pervazul ferestrei într-o stare de inerţie deznădăjduită.

În timp ce se uită aşa la Lincoln's Inn, din umbra pieţii Old Square, cercetând amănunţit cărămizile nesuferite şi tencuiala, domnul Guppy zăreşte nişte favoriţi bărbăteşti ieşind din gangul boltit de jos şi apucând-o în direcţia lui. În acelaşi timp, un fluierat slab străbate dinspre Lincoln's Inn şi o voce înăbuşită strigă: „Hei! Guppy!”

— Ei! Nici n-ai crede! Zice domnul Guppy, trezit din somnolenţă. Small! Iată-l pe Jobling!

Small îşi bagă capul pe fereastră ca să se uite şi el şi-i face semn cu capul lui Jobling.

— De unde ai răsărit? Se interesează domnul Guppy.

— De la grădinile de zarzavat de lângă Deptford. Nu mai merge aşa! Trebuie să intru în armată ca reangajat, să-mi asigur o situaţie. Ascultă! Poţi să-mi împrumuţi jumătate de coroană? Nu mai pot de foame, pe ochii mei!

Se vede că Jobling e flămând şi pare că-i merge prost pe la grădinile de zarzavat de lângă Deptford.

— Ascultă! Hai, aruncă jumătate de coroană, dacă ai una pusă deoparte. Vreau să mă duc să mănânc.

— Vrei să mergi să mănânci cu mine? Propune domnul Guppy, aruncând moneda, pe care domnul Jobling o prinde din zbor.

— Cât trebuie să mai rabd? Întreabă Jobling.

— Nici jumătate de oră. Aştept doar până pleacă inamicul, răspunde domnul Guppy, făcând cu capul un semn către camera de-alături, ca şi cum ar împunge.

— Care inamic?

— Unul nou. Pe cale să devină savant. Vrei s-aştepţi?

— Poţi să-mi dai ceva de citit între timp? Întreabă domnul Jobling.

Smallweed propune repertoriul legilor. Dar domnul Jobling mărturiseşte cu multă seriozitate că „nu suport aşa ceva”.

— Ai să capeţi ziarul, zice domnul Guppy. Ţi-l aduce el. Dar e mai bine să nu fii văzut pe-aici. Aşază-te pe scara noastră şi citeşte acolo. E un loc liniştit.

Jobling dă din cap că a înţeles şi că e de acord. Smallweed cel isteţ îi face rost de ziar şi, din când în când, îşi aruncă ochii asupra lui, de sus de pe palier, ca să se asigure că Jobling, sătul de aşteptat, n-a luat-o din loc înainte de vreme. În sfârşit inamicul se retrage, iar după aceea Smallweed se duce să-l aducă pe domnul Jobling sus.

— Ei, şi ce mai faci? Îl întreabă domnul Guppy acum, dând mâna cu el.

— Aşa şi aşa. Şi tu?

Domnul Guppy răspunzând că nu prea are cu ce se lăuda, domnul Jobling îndrăzneşte să întrebe:

— Ce face ea?

Domnul Guppy îi ia în nume de rău asemenea îngăduinţă temerară şi ripostează:

— Jobling, sunt anumite coarde în sufletul omenesc…

Jobling îşi cere scuze.

— Orice subiect, afară de ăsta! Încheie domnul Guppy cu bucuria melancolică a suferinţelor sale. Pentru că sunt coarde, Jobling…

Domnul Jobling îşi cere iertare încă o dată.

În timpul scurtei convorbiri, întreprinzătorul Smallweed, care ia şi el parte la masă, a scris cu litere de tipar pe o fâşie de hârtie: „Ne-ntoarcem numaidecât.” Nota astfel redactată, destinată tuturor celor interesaţi, a fost vârâtă în cutia de scrisori, apoi, punându-şi pe cap pălăria-i înaltă, la unghiul de înclinaţie la care şi domnul Guppy o purta pe-a lui, îşi informează patronul că acum o pot lua şi ei din loc.

Ca atare, se îndreaptă spre un birt din vecinătate, de categoria cunoscută printre clienţii săi sub denumirea de „turbulent”, unde chelneriţa, o tânără femelă exuberantă, de patruzeci de ani, se crede că ar fi făcut oarecare impresie asupra sensibilului Smallweed; despre care s-ar putea spune că e ca un ciudat pui de iele, asupra căruia anii n-au cuvânt. El rezistă, fiind înzestrat, înainte de vreme, cu secole de înţelepciune de bufniţă. Dacă ar fi stat vreodată într-un leagăn, se pare că trebuie să fi stat acolo îmbrăcat în frac. Are ochi de bătrân; da, vedere de bătrân are Smallweed şi bea şi fumează ca o maimuţă, şi ţine gâtul ţeapăn în guler şi nu poate fi tras pe sfoară, căci e atotştiutor, orice-ar fi. Cu alte cuvinte, cât a fost copil de ţâţă a supt atâta Lege şi Echitate, încât a ajuns să fie un fel de fosilă de drăcuşor, iar pentru a explica existenţa sa terestră, se spune prin birourile oficiale că l-a avut de tată pe John Doe, iar maică-sa ar fi fost singura femeie din familia Roe; tot astfel se spune că primele sale haine lungi au fost făcute dintr-o cămaşă de dosar.

Intrat în birt, fără a se lăsa impresionat de atrăgătorul etalaj din vitrină alcătuit din conopidă şi carne de pasăre artificial albite, coşuri verzi cu mazăre, castraveţi răcoritori, în floare, şi ciozvârte de carne gata pentru frigare, domnul Smallweed merge în frunte. Acolo toţi îl cunosc şi-l respectă. Îşi are locuri preferate într-o boxă, cere toate ziarele, e furios pe toţi bătrânii pleşuvi care le ţin mai mult de zece minute după ce le-au căpătat. Degeaba ai încerca să-i dai o pâine altcumva decât neîncepută sau să-l încerci cu o halcă friptă tăiată în bucăţi, dacă nu-i tăiată la perfecţie, iar în privinţa sosurilor e dur ca piatra.

Cunoscându-i puterea magică şi supunându-se experienţei sale grozave, domnul Guppy îi cere sfatul în alegerea mâncărurilor pentru banchetul zilei, întorcându-şi spre el ochii rugători în timp ce chelneriţa repetă lista cărnurilor şi întrebându-l:

— Ce iei dumneata, Chick?

Chick, reîntors din adâncurile şireteniei sale, preferă „viţel şi şuncă cu fasole… Şi nu uita şi umplutura, Polly” (cu o privire de pe altă lume, în coada ochilor săi vârstnici); domnul Guppy şi domnul Jobling comandă la fel. Se adaugă şi trei stacane de juma-juma. Repede chelneriţa se întoarce, aducând ceea ce ar părea să fie un model al Turnului Babei, dar ceea ce de fapt nu-i decât un teanc de farfurii şi capace de metal. Domnul Smallweed încuviinţează ceea ce i se pune în faţă, exprimă o bunăvoinţă inteligentă în privirea-i străveche şi-i face chelneriţei cu ochiul.

Apoi, într-un neîntrerupt du-te-vino, şi-o alergătură încoace şi încolo şi într-un trăncănit de oale şi farfurii şi într-un huruit în sus şi-n jos al aparaturii care aduce fripturile frumoase de la bucătărie şi într-un strigăt strident cerând fripturi mai frumoase prin tubul acustic şi printre socotelile asurzitoare ale preţurilor pentru fripturile frumoase ce au fost consumate şi printre noianele şi aburii de hălci fierbinţi tăiate şi netăiate, şi într-o atmosferă teribil de încinsă în care cuţitele şi feţele de masă unsuroase par să ţâşnească dintr-odată într-o erupţie de grăsime şi stropi de bere, triumviratul judiciar îşi potoleşte foamea.

Domnul Jobling e îmbuibat mai mult decât ar putea-o cere o împodobire vestimentară pur şi simplu. Pălăria sa prezintă la boruri o înfăţişare aparte de o natură lucioasă, ca şi cum ar fi fost promenada preferată a melcilor. Aceeaşi particularitate se vede şi pe unele părţi ale hainelor sale, mai cu seamă la tigheluri. Are înfăţişarea pierită a unui gentilom ce pare cam strâmtorat; până şi favoriţii blonzi îi stau căzuţi şi par uzaţi.

Pofta-i de mâncare e atât de puternică, încât te face să crezi c-a dus lipsă o bună bucată de vreme de cele trebuincioase traiului. Se grăbeşte atât de tare să-şi termine viţelul şi şunca, golind farfuria în timp ce comesenii lui abia au ajuns la jumătate, încât domnul Guppy îi mai propune o porţie.

— Mulţumesc, Guppy, face domnul Jobling. Zău, nu ştiu, dar cred c-am să mai iau una.

Când cealaltă porţie îi e adusă, se repede la ea cu acelaşi zel.

Domnul Guppy se uită din când în când la el în tăcere, până ce Jobling ajunge la jumătatea farfuriei a doua şi se opreşte ca să tragă bucuros un gât din stacana sa juma-juma (şi aceea reînnoită) şi-şi întinde picioarele şi-şi freacă mâinile. Văzându-l cum străluceşte de bucurie, domnul Guppy îi spune:

— Iată-te iarăşi om, Tony!

— Hm, încă nu de tot, răspunde domnul Jobling. Să zicem, abia născut.

— Nu mai iei nişte legume? Verdeţuri? Mazăre? Varză?

— Mulţumesc, Guppy, face iarăşi domnul Jobling. Zău, nu ştiu, dar cred c-am să iau nişte varză.

Se dă comanda cu un adaos sarcastic (din partea domnului Smallweed): „Fără viermi, Polly!” Şi varza vine.

— Simt că renasc, Guppy, zice domnul Jobling, mânuind cuţitul şi furculiţa din ce în ce mai ferm şi mai cu poftă.

— Mă bucur pentru tine.

— De fapt abia acum împlinesc treisprezece ani, adaugă domnul Jobling.

Nu mai scoate nici un cuvânt până când nu-şi duce la bun sfârşit treaba, căreia îi pune capăt când şi domnii Guppy şi Smallweed le termină pe ale lor, înfulecând într-un stil măreţ şi bătându-i pe ceilalţi doi domni la o porţie de viţel, ceva şuncă şi o varză în plus.

— Şi-acuma, Small, întreabă domnul Guppy, ce ne propui tu ca prăjituri?

— Budincă de mere, răspunde domnul Smallweed, numaidecât.

— Ai, ai! Strigă domnul Jobling, holbând ochii. Aşa mai zic şi eu, nu? Mulţumescu-ţi dumitale, domnule Guppy: zău, nu ştiu, dar cred că am să iau o budincă de mere.

După ce s-au adus cele trei budinci, domnul Jobling adaugă cu un haz nostim că acum a atins vârsta postului. Acestora le urmează, la comanda domnului Smallweed, „trei porţii de brânză de Cheshire” şi acestora „trei romuri mici”. Culmea distracţiei o dată atinsă, domnul Jobling îşi ridică picioarele pe scaunul capitonat (având şi el partea lui de boxă), se lasă pe spate sprijinindu-se de perete şi zice:

— Acum am terminat de crescut, Guppy. Am ajuns la maturitate.

— Ei şi ce ai de gând acuma, zice domnul Guppy, cu… N-ai nimic împotrivă că-i Smallweed de faţă?

— Nicidecum. Am plăcerea să beau în sănătatea lui.

— Domnule, într-a Domniei Tale! Face domnul Smallweed.

— Întrebam ce ai de gând acuma, urmează domnul Guppy, cu angajarea?

— Hm! Ce pot avea de gând după masă e una, dragă Guppy, răspunde domnul Jobling, şi ce pot avea de gând înainte de masă, e alta. Totuşi, chiar şi după masă, îmi pun întrebarea: „Ce am să fac? Cum am să trăiesc? Iei fo mangerştii, urmează domnul Jobling, pronunţând fraza aceasta ca şi cum s-ar fi gândit că e o zicală folositoare, afişată într-un staul englezesc. Iei fo manger. Aşa-i zicala francezului, şi de mâncat şi eu am nevoie, ca şi francezul. Ba, poate mai mult.

Domnul Smallweed este, hotărât lucru, de părere că „într-adevăr, cu mult mai mult”.

— Dacă s-ar fi găsit un om să-mi spună, continuă Jobling, fie chiar şi în ziua când tu şi cu mine rătăceam prin Lincolnshire, Guppy, şi colindam pe-acolo ca să vedem casa aceea la Castle Wold…

Domnul Smallweed îl îndreaptă: Chesney Wold.

— Chesney Wold (mulţumesc preaonoratului meu prieten pentru bucuria de-atunci). Dacă mi-ar fi spus cineva atunci că am să ajung acum la sapă de lemn, aşa cum de fapt mă găsesc, l-aş fi… Da, m-aş fi năpustit asupra lui, spune domnul Jobling, luând puţin rom cu apă, cu un aer de resemnare disperată, şi i-aş fi crăpat capul.

— Totuşi, Tony, erai încă de pe atunci în încurcătură, obiectează domnul Guppy. Nu vorbeai decât de asta în cabrioletă.

— Guppy, zice domnul Jobling. N-am să afirm că nu-i aşa. Mă aflam în încurcătură. Dar credeam că lucrurile au să se-ntoarcă în bine.

Aceeaşi credinţă foarte răspândită că lucrurile se schimbă în bine. Nu că se schimbă în rău, că ajung la pământ, ci că se schimbă în bine. Ca şi cum un nebun ar crede că lumea se poate schimba în triunghi!

— Aşteptam cu încredere ca lucrurile să se îmbunătăţească şi ca totul să se aranjeze, continuă domnul Jobling cu oarecare neclaritate în expresie şi poate şi în cele ce voia să spună. Dar aşteptările mi-au fost înşelate. Lucrurile nu s-au schimbat în bine. Şi când s-a ajuns la creditorii care veneau în valuri la birou şi la lumea cu care biroul încheiase afaceri şi care acum reclamă nişte fleacuri scârnave în privinţa banilor daţi cu împrumut, atunci totul s-a sfârşit cu clientela aceea. Şi cu orice altă nouă clientelă profesională, fiindcă mâine de-ar trebui să prezint o 1 Corect în franceză Il faut manger – Trebuie să mănânci (n.t.).

Referinţă, lucrul ar fi menţionat şi m-ar distruge. Atunci, ce-i de făcut, amice? Am ieşit din circuit şi trăiesc economic, pe lângă piaţa de zarzavaturi, dar la ce slujeşte să trăieşti economic, când n-ai nici un ban. Tot atâta-i de trăieşti ca un risipitor.

— Ba-i chiar mai bine, gândeşte domnul Smallweed.

— Sigur. E sistemul aristocraţilor, iar aristocraţia şi favoriţii au fost slăbiciunile mele dintotdeauna şi puţin îmi pasă de cine ştie şi puţin îmi pasă că se ştie, urmează domnul Jobling. Sunt slăbiciuni măreţe… Al dracului să fiu, domnule, sunt de-adevărat măreţe. Aşa că, urmă domnul Jobling, după ce-şi încercă sfidător romul şi apa, ce altceva poate face amicul, vă întreb eu, decât să se reangajeze în armată?

Domnul Guppy intră mai adânc în discuţie, ca să stabilească ce poate, după părerea sa, să facă amicul. Felul lui este felul grav şi impresionant al omului ce nu a izbutit să se angajeze în viaţă altfel decât ca victimă a unei delicate suferinţe de inimă.

— Jobling, zice domnul Guppy, eu şi cu prietenul nostru comun, Smallweed…

(Domnul Smallweed observă cu modestie „Amândoi gentilomi!” şi bea).

— Am avut câte o mică discuţie în această privinţă, de mai multe ori, de când tu…

— Zi, de când am fost dat afară! Strigă domnul Jobling, cu amărăciune. Zi-i pe nume, Guppy. Doar asta ţi-i în gând!

— Nu-u-u! De când ai plecat din Lincoln's Inn, sugerează cu delicateţe domnul Smallweed.

— De când ai plecat din Lincoln's Inn, Jobling, zice şi domnul Guppy, şi i-am vorbit prietenului nostru comun, Smallweed, despre un plan la care m-am gândit în timpul din urmă şi ţi-l propun. Îl cunoşti pe Snagsby, librarul?

— Ştiu că se află un asemenea librar, răspunde domnul Jobling. Nu era al nostru şi nu mă cunosc cu el.

— E al nostru, Jobling, şi eu mă cunosc cu el, ripostează domnul Guppy. Aşa, domnule! În timpul din urmă ne-am cunoscut mai bine, datorită unor împrejurări întâmplătoare care m-au făcut să-l vizitez acasă. De acele împrejurări nu-i nevoie să mă folosesc ca argument. Ele pot… Sau nu pot… Să aibă oarecare legături cu un subiect, ce poate… Sau nu poate… Să-mi fi aruncat o umbră asupra existenţei mele.

Deoarece stă în felul ciudat al domnului Guppy de a-şi ademeni prietenii intimi la asemenea subiect, lăudându-se că-i nenorocit, şi apoi în momentul în care sunt gata ademeniţi, se întoarce asupra lor cu acea tăioasă asprime, vorbind despre anumite coarde ale sufletului omenesc, atât domnul Jobling, cât şi domnul Smallweed ocolesc capcana păstrând tăcerea.

— Asemenea lucruri pot să se-ntâmple, repetă domnul Guppy, sau pot să nu se-ntâmple. De fapt ele nu intră în cauză. E destul să spun doar că şi domnul şi doamna Snagsby sunt foarte dispuşi să mă servească, şi că Snagsby, în perioadele de activitate, are o grămadă de hârtii de copiat, pe care le dă la lucru afară. Are toate hârtiile lui Tulkinghorn şi pe lângă asta şi nişte afaceri grozave. Cred că dacă Smallweed, prietenul nostru comun, ar fi chemat la bară să jure, şi el ar mărturisi că-i aşa.

Domnul Smallweed încuviinţă din cap şi păru nerăbdător să depună jurământ.

— Acum, domnilor juraţi, urmează domnul Guppy, am vrut să spun acum, Jobling, ai putea afirma că perspectivele de câştig sunt puţine. Garantat că-i aşa. Dar mai bine decât nimic şi mai bine decât reangajat. Îţi trebuie timp. Trebuie timp ca afacerile tale din ultima vreme să se uite. Aşa că ai putea trăi în condiţii mai proaste decât acelea de-a copia pentru Snagsby.

Domnul Jobling e gata să-l întrerupă, dar isteţul de Smallweed îl împiedică cu o tuse seacă şi cu cuvintele: „Hm! Shakespeare!”

— Problema noastră are două laturi, Jobling, continuă domnul Guppy. Asta-i. Vin acum şi la a doua. Îl ştii pe Krook, preşedintele, cel de peste drum de înalta Curte. Ascultă, Jobling, stăruie domnul Guppy cu tonul încurajator al unui interogatoriu. Cred că-l cunoşti pe Krook, preşedintele de peste drum de înalta Curte?

— Îl ştiu din vedere, răspunde domnul Jobling.

— Îl ştii din vedere. Foarte bine. Şi-o ştii şi pe micuţa Flite.

— Toată lumea o ştie, zice domnul Jobling.

— Toată lumea o ştie. Foarte bine. Acum, una dintre obligaţiile mele din ultima vreme e să-i plătesc domnişoarei Flite, săptămânal, o oarecare alocaţie bănească, scăzând din ea suma ce reprezintă chiria ei pe săptămână, pe care o plătesc (potrivit cu dispoziţiile pe care le-am primit) chiar lui Krook, cu regularitate, faţă cu ea. Asta m-a pus în legătură cu Krook şi astfel i-am cunoscut casa şi obiceiurile. Ştiu că are o cameră de închiriat. Poţi să locuieşti acolo pe un preţ foarte mic, sub un nume care-ţi convine şi într-o linişte de parc-ai fi la o sută de mile departe de aici. Nu te-ntreabă nimic şi te-ar primi de chiriaş pe un cuvânt din partea mea… Cât ai clipi, dacă te hotărăşti. Şi-ţi mai spun un lucru, Jobling, face domnul Guppy, coborând dintr-o dată vocea şi devenind iarăşi intim. Krook e un soi de bătrân nemaiînchipuit… Mereu scotocind într-un morman de hârţoage şi căznindu-se să înveţe singur să citească şi să scrie, fără să mişte nici un pic din loc, după câte-mi pare mie. E cel mai extraordinar bătrân, domnule! Mă gândesc ce mult ar putea să-i slujească unui tip să-l studieze puţin.

— Nu cumva vrei să spui?… Întreabă domnul Jobling.

— Ba vreau să spun, răspunde domnul Guppy, ridicând din umeri cu o modestie care i se potriveşte, că nu-l pot înţelege. Fac apel la Smallweed, prietenul nostru comun, să spună el dacă m-a auzit sau nu afirmând că nu-i pot da de rost.

Domnul Smallweed depune o mărturie concisă:

— De câteva ori!

— Am învăţat eu ceva din meserie şi ceva din viaţă, Tony, urmează domnul Guppy, şi arareori mi se întâmplă să nu-i dau de rost unui om, mai mult sau mai puţin. Dar asemenea pramatie bătrână atât de închis, atât de viclean, atât de tainic (cu toate că nu cred să fie chiar atât de cumpătat) n-am întâlnit niciodată în viaţa mea. Acum trebuie să fie grozav de bătrân şi n-are pe nimeni pe lângă el şi se spune că e neînchipuit de bogat şi c-ar fi contrabandist sau deţinător de obiecte furate, c-ar împrumuta pe amanet pe sub mână, c-ar fi cămătar… Toate la care m-am gândit în diferite rânduri… S-ar putea să merite să afli câte ceva despre el. Nu văd de ce n-ai intra în casa lui şi pentru asemenea lucru, dacă toate celelalte îţi convin.

Domnul Jobling, domnul Guppy şi domnul Smallweed îşi sprijină cu toţii coatele pe masă şi bărbiile în mâini şi privesc în tavan. După un timp, cu toţii beau, se apleacă încetişor pe spate, îşi vâră mâinile în buzunare şi se uite unii la alţii.

— Dacă aş mai avea energia pe care o aveam odată, Tony! Zice domnul Guppy cu un oftat. Dar sunt anumite coarde în sufletul omenesc…

Storcându-şi în rom cu apă rămăşiţa sentimentului său de dezolare, domnul Guppy încheie cedându-i lui Tony Jobling afacerea aceasta riscantă şi spunându-i că în timpul vacanţei şi cât timp lucrurile merg prost, punga lui „până la trei sau patru sau, fie, chiar până la cinci lire”, îi stă la dispoziţie.

— Niciodată nu trebuie să se spună, adaugă domnul Guppy cu emfază, că William Guppy i-a întors spatele prietenului său!

Partea din urmă a ofertei îşi atinge ţinta atât de de-a dreptul, încât domnul Jobling exclamă cu emoţie:

— Guppy, binefăcătorul meu, dă-mi mâna!

Domnul Guppy i-o întinde zicând:

— Jobling băiete, iat-o!

Domnul Jobling adaugă:

— Guppy, suntem amici de câţiva ani!

Domnul Guppy răspunde:

— Jobling, suntem!

Apoi îşi strâng mâna, iar domnul Jobling urmează cu afecţiune:

— Îţi mulţumesc Guppy, nu ştiu, zău, dar parc-aş mai lua încă un pahar, de dragul cunoştinţei noastre atât de vechi.

— Ultimul locatar al lui Krook a murit acolo în casă, spune domnul Guppy ca din întâmplare.

— A murit, totuşi! Exclamă domnul Jobling.

— S-a dat hotărâre. Moarte accidentală. N-ai nimic împotrivă?

— Nu, răspunde domnul Jobling, n-am nimic împotrivă, dar ar fi făcut mai bine să moară în altă parte. E al dracului de ciudat că a trebuit să se ducă şi să moară în camera mea.

Domnul Jobling e foarte indignat de asemenea îndrăzneală, revenind asupra faptului de mai multe ori cu observaţii de felul acestora:

— Sunt locuri destule unde să mori, cred! Sau: Lui nu i-ar fi plăcut să mor eu în camera lui, cred!

Cu toate acestea, convenţia fiind încheiată virtual, domnul Guppy propune ca să fie trimis credinciosul Smallweed să vadă dacă domnul Krook este acasă, fiindcă în asemenea caz ei ar putea duce la bun sfârşit negocierile, fără întârziere. Domnul Jobling fiind de acord, Smallweed se pune sub pălăria-i înaltă şi o scoate din ospătărie aşa cum ar face şi Guppy. Curând se întoarce cu ştirea că domnul Krook este acasă şi că l-a văzut prin uşa prăvăliei şezând în încăperile din fund şi dormind „buştean”, ca-n puterea nopţii.

— Atunci să fac plata, zice domnul Guppy, şi ne ducem să-l vedem. Small, cât face?

Domnul Smallweedsileşte chelneriţa să se prezint, făcându-i un semn cu ochiul şi răspunde numaidecât cele ce urmează:

— De patru ori viţel şi şuncă face trei şilingi şi de patru ori cartofi face trei şi patru şi o dată varză face trei şase şi de trei ori măduvă e patru şi şase şi de şase ori pâine face cinci şi de trei ori brânză de Cheshire face cinci şi trei şi patru stacane de juma-juma face şase şi trei patru romuri mici face opt şi trei şi trei pentru Polly fac opt şi şase. Opt şi şase opreşti din jumătate de liră, Polly şi dai rest optsprezece peni!

Deloc tulburat de aceste socoteli uimitoare, Smallweed îşi ia rămas bun de la prietenii săi cu o înclinare glacială a capului şi rămâne în urmă ca să se uite puţin cu admiraţie la Polly, după cum îl ajută împrejurările, şi ca să citească ziarele; care sunt atât de mari în comparaţie cu el, când e despuiat de pălărie, încât atunci când ţine în sus ziarul „Times” ca să parcurgă cu ochii coloanele, pare că s-a retras la odihna de noapte şi că a dispărut sub cearşafuri.

Domnul Guppy şi domnul Jobling se îndreaptă către prăvălia de zdrenţe şi sticle, unde îl găsesc pe Krook dormind buştean, asta va să zică sforăind cu bărbia proptită în piept şi cu totul absent la orice sunete din afară şi chiar la o uşoară zgâlţâire. Pe masă, lângă el, lângă obişnuita harababură de tot ce vrei şi ce nu vrei, stau o sticlă goală de gin şi un pahar. Aerul nesănătos e atât de îmbibat de băutura asta, încât până şi ochii verzi ai pisoiului de pe raft, cum se deschid şi se închid şi licăresc către vizitatori, par ca de beat.

— Hai, scoală-te! Zice domnul Guppy, mai zgâlţâind o dată făptura relaxată a bătrânului. Domnule Krook! Hei! Domnule!

Dar s-ar părea că-i la fel de uşor să deştepţi o boccea de haine vechi cu o arşiţă alcoolică ce mocneşte în ea.

— Ai mai văzut asemenea amorţire ca aceea în care a căzut, între somn şi băutură? Întreabă domnul Guppy.

— Dacă aşa e somnul lui obişnuit, răspunde Jobling, cam îngrijorat, mă gândesc că într-o bună zi are să se pună pe-un somn ce n-are să se mai termine!

— Seamănă mai mult a leşin decât a somn, zice domnul Guppy, scuturându-l iarăşi. Ei, domnule! Ar putea fi prădat de zeci de ori! Deschide ochii!

După mult tărăboi, îi deschide, dar fără să pară că-şi vede oaspeţii sau alte obiecte. Cu toate că-şi încrucişează picioarele unul peste altul şi-şi adună mâinile şi de câteva ori închide şi deschide gura cu buzele-i uscate, pare în mod practic la fel de absent ca şi-nainte.

— În orice caz e în viaţă, zice domnul Guppy. Ce mai faceţi, prea stimate domn preşedinte? V-am adus un prieten de-al meu, domnule, într-o mică problemă de afaceri.

Bătrânul şade încă jos, plescăind adesea din buzele-i uscate, fără să dea nici cel mai mic semn că şi-a venit în fire. După câteva minute face o încercare să se ridice. Cei doi îl ajută să se pună pe picioare, se clatină, izbindu-se de perete şi se boldeşte la ei.

— Ce maifaceţi, domnule Krook? Îl întreabă domnul Guppy, oarecum dezorientat. Cum vă simţiţi, domnule? Arătaţi minunat, domnule Krook. Sper că vă merge bine!

Bătrânul, îndreptând o lovitură, fără de nici un scop, către domnul Guppy sau către nimeni şi nimic, se-nvârte încetişor în juru-i, legănându-se, şi ajunge cu faţa la perete. Astfel rămâne un minut, două; grămădit în perete, apoi pleacă bălăbănindu-se către uşa din faţă. Aerul, vânzoleala din curte, timpul care s-a scurs, poate amestecul tuturor acestora l-au repus pe picioare. Vine îndărăt aproape sigur de el, potrivindu-şi căciula de blană pe cap şi sfredelindu-i cu privirea.

— Sluga dumneavoastră, domnilor; am moţăit puţin. Hi! Mă trezesc greu uneori.

— De fapt cam aşa e, domnule, răspunde domnul Guppy…

— Ce? Nu cumva aţi încercat şi dumneavoastră să mă treziţi, da? Întreabă bănuitor domnul Krook.

— Numai puţintel, explică domnul Guppy.

Bătrânul dând cu ochii de sticla goală o ridică, o cercetează şi, încetişor, o apleacă, întorcând-o cu fundul în sus.

— Ascultaţi! Strigă el ca zmeul din poveste. Cineva aici şi-a luat îndrăzneala…

— Vă asigurăm că am găsit-o aşa! Zice domnul Guppy. Îmi îngăduiţi să v-o umplu iarăşi?

— Da, sigur că vă îngădui! Exclamă Krook în culmea fericirii. Fără îndoială că vreau! Pentru puţin! Duceţi-vă s-o umpleţi alături… la „Flamura Soarelui” pentru Lordul Preşedinte, paisprezece peni. Fiţi binecuvântat, ei mă ştiu!

Aşa de tare îl înghesuie pe domnul Guppy cu sticla goală, încât Domnia Sa, făcând un semn cu capul către prieten, primeşte sarcina, o rupe la fugă şi se întoarce tot în grabă cu sticla plină. Bătrânul o ia în braţe ca pe un nepot iubit şi o mângâie drăgăstos.

— Dar, ascultaţi! Spune el în şoaptă, cu ochii aţintiţi spre domnul Guppy, după ce-a gustat din sticlă, asta nu-i din cea de paisprezece peni pentru Lordul Preşedinte. Asta-i de optsprezece peni!

— M-am gândit că s-ar putea să vă placă mai mult, face domnul Guppy.

— Sunteţi un adevărat gentilom, domnule! Exclamă Krook, după ce-a gustat iarăşi din sticlă, iar răsuflarea lui fierbinte pare că vine spre ei ca o flacără. Sunteţi baron de neam.

Profitând de acest moment prielnic, domnul Guppy îşi recomandă prietenul sub numele improvizat de „domnul Weevle” şi expune obiectul vizitei lor. Krook, cu sticla sub braţ (nu trece niciodată dincolo de un anume stadiu fie al beţiei, fie al cumpătării), îşi ia timp ca să-şi studieze locatarul propus şi pare că-l acceptă.

— Ai dori să vezi camera, tinere? Îl întreabă. Ah! E cameră bună! Fost văruită. Fost spălată pe jos cu săpun moale şi sodă.

Hi! Face de două ori chiria, ca să nu mai vorbim de tovărăşia mea, când vrei şi o pisică aşa cum e asta ce alungă şoarecii.

Lăudând camera cam în asemenea fel, bătrânul îi ia şi-i duce sus, unde într-adevăr găsesc camera mai curată decât era de obicei şi dispunând de câteva mobile vechi pe care le-a scos la lumină din fundurile inepuizabilelor sale depozite. Condiţiile sunt stabilite fără nici-o piedică, de vreme ce Lordul Preşedinte nu poate fi dur cu domnul Guppy, care e asociat de „Kenge şi Carboy”, prin dosarul Jarndyce şi prin alte faimoase recurgeri la importanţa lui profesională; şi s-a căzut de acord ca domnul Weevle să se instaleze de a doua zi. Domnul Weevle şi domnul Guppy se îndreaptă apoi spre Imobilul Cook din strada Cursitor, unde cel dintâi este personal prezentat domnului Snagsby şi unde (mai important încă) asentimentul şi favoarea doamnei Snagsby îi sunt asigurate. Apoi povestesc cum s-au desfăşurat lucrurile eminentului Smallweed, care aşteptase în asemenea scop la birou, cu pălăria-i înaltă pe cap, şi pe urmă se despart, domnul Guppy explicând că ar fi dorit să încheie mica petrecere cu un chef pe socoteala pungii sale, dar sunt coarde în sufletul omenesc care ar considera cheful drept o batjocură, pur şi simplu.

A doua zi, pe înserat, domnul Weevle îşi face modesta-i apariţie la Krook, nicidecum stingherit de vreun bagaj şi se aşază în noua-i locuinţă, unde cei doi ochi din obloane se uită ţintă la el pe când doarme, ca şi cum ar fi înlemniţi de uimire. În ziua următoare, domnul Weevle, ca un soi de tinerel îndemânatic şi bun de nimic, împrumută de la domnişoara Flite un ac şi aţă şi un ciocan de la proprietar şi se pune pe lucru, scornind nişte improvizaţii în loc de perdele şi bătând în cuie pe pereţi nişte combinaţii în loc de rafturi şi atârnând două ceşti de ceai, cratiţa de lapte şi toate celelalte oale şi faianţe în nişte cârlige mici de doi bani bucata, ca un marinar naufragiat ce face tot ce se poate ca să nu se înece. Dar ceea ce domnul Weevle preţuieşte cel mai mult, din acele puţine lucruri care le are (în primul rând după favoriţii lui blonzi, pentru care are o afecţiune pe care numaifavoriţiiopotdeşteptaânpieptul unui bărbat) e o colecţie selectă de gravuri imprimate pe aramă din creaţia cu adevărat naţională cunoscută sub titlul de „Divinităţile Albionului, sau Galeria Galaxiei Frumuseţilor Britanice”, reprezentând doamne nobile din rândurile aristocraţiei cu tot felul de surâsuri afectate pe care nu sunt în stare să le producă decât arta asociată cu capitalul. Cu asemenea portrete minunate, claustrate nevrednic într-o cutie de pălării pe timpul izolării sale printre grădinile de zarzavat, domnul Weevle îşi împodobeşte apartamentul; şi fiindcă Galeria Galaxiei Frumuseţilor Britanice poartă tot soiul de haine extravagante, cântă la tot soiul de instrumente muzicale, dezmiardă tot soiul de câini, se uită galeş la tot soiul de privelişti şi e sprijinită de tot soiul de vase de flori şi de balustrade, rezultatul este cât se poate de impunător.

Dar viaţa mondenă e slăbiciunea domnului Weevle, aşa cum era şi a lui Tony Jobling. Să împrumute pe seară ziarul din ajun de la „Flamura Soarelui” şi să citească despre iluştrii şi distinşii meteori dând buzna din toate direcţiile pe firmamentul monden e pentru el o mângâiere de nedescris. Să ştie care membru al cărui ilustru şi distins cerc a înfăptuit ilustra şi distinsa ispravă de a se regăsi de ieri în sânul cercului, sau să contemple nu mai puţin ilustra şi distinsa lui ispravă de a-şi părăsi cercul mâine, îi dă un fior de bucurie. Să fie informat despre ce face Măiastra Colecţie a Galeriei Galaxiei Frumuseţilor Britanice şi ce are de gând să facă şi ce căsătorii din Măiastra Colecţie din Galaxie sunt pe tapet şi ce zvonuri din Măiastra Colecţie umblă, înseamnă să cunoşti cele mai glorioase destine ale omenirii. Domnul Weevle se întoarce de la ştirile acestea la portretele implicate din Galerie şi are impresia că se ştie perfect cu originalele portretelor şi că e cunoscut de dânsele.

În rest, e un locatar liniştit, plin de subterfugii şi născociri îndemânatice, cum s-a menţionat mai înainte, în stare să facă singur pe bucătarul, pe fata în casă, cât şi pe dulgherul, iar, după ce umbrele serii s-au lăsat peste imobil, să dea curs înclinaţiilor sale de om sociabil. La vremea aceea, dacă nu e vizitat de domnul Guppy sau de mica eminenţă asemănătoare lui, turtită de o pălărie neagră, domnul Weevle iese afară din camera-i mohorâtă, în care a moştenit imensa paragină de pupitru împroşcat de-o ploaie de cerneală, şi stă de vorbă cu Krook, sau e„foarte slobod la gură”, cum îi spun cei din imobil, foarte sfătos cu oricine are chef de vorbă. Din care cauză doamna Piper, care călăuzeşte imobilul, se vede îndemnată să-şi împărtăşească două păreri doamnei Perkins.

Mai întâi de toate, că dacă Johnny al ei ar fi să aibă favoriţi, ea ar dori să fie identici cu-ai tânărului ăstuia; al doilea, „înseamnă-ţi cuvintele mele, madam Perkins, doamnă dragă, şi nu fi mirată, Domnul să te aibă în pază, dacă tânărul ăsta n-a intrat aici numai pentru banii bătrânului Krook!”