Filantropie telescopică
'^Tilfk rma să petrecem noaptea, ne-a spus domnul Kenge Mi când am ajuns în biroul său, la doamna Jellyby; şi apoi se întoarse către mine şi-mi spuse c-o luase de bună că eu ştiu cine-i doamna Jellyby.
— Habar n-am, domnule, i-am răspuns. Poate domnul Carstone… Sau domnişoara Clare…
Dar nu, nici ei nu ştiau nimic de doamna Jellyby.
— Nu zău! Doamna Jellyby, zise domnul Kenge, stând cu spatele la foc şi aruncându-şi ochii pe covorul prăfuit din faţa căminului, de parcă pe el ar fi fost înscrisă biografia doamnei Jellyby, este o doamnă cu o putere de caracter cu totul deosebită, care se devotează în întregime publicului. S-a devotat unor multiple probleme de interes public în diferite perioade şi în clipa de faţă (până când va fi atrasă de altceva) se devotează problemei Africii în ce priveşte cultura generală a boabelor de cafea, a băştinaşilor şi a stabilirii – în condiţii fericite – a populaţiei supraabundente din patrie, pe malurile fluviilor africane. Domnul Jarndyce, care e dornic să sprijine orice iniţiativă socotită a fi valoroasă şi care este foarte vânat de filantropi, are, cred, o părere foarte bună despre doamna Jellyby.
Domnul Kenge, după ce şi-a potrivit cravata, s-a uitat la noi.
— Şi domnul Jellyby, domnule? A întrebat Richard.
— Ah! Domnul Jellyby, începu domnul Kenge, e… un… Nu ştiu cum pot să vi-l descriu mai bine, decât spunându-vă că e soţul doamnei Jellyby.
— Un nimic, domnule? Întrebă Richard, cu o căutătură amuzată.
— Nu spun asta, răspunse domnul Kenge, cu seriozitate. De fapt nici nu pot afirma aşa ceva, pentru că nu ştiu absolut nimic despre domnul Jellyby. Din câte ştiu, n-am avut niciodată plăcerea să-l văd pe domnul Jellyby. Poate că e un om cu totul superior; dar e, ca să zic aşa, înghiţit… Înghiţit… În mai strălucitoarele calităţi ale soţiei sale.
Domnul Kenge continuă să ne spună că, deoarece drumul până la Casa Umbrelor ar fi fost lung, întunecos şi obositor pe-o asemenea seară şi fiindcă abia sosiserăm de la alt drum, chiar domnul Jarndyce propusese această soluţie. O trăsură ne va aştepta acasă la doamna Jellyby, dis-de-dimineaţă a doua zi, ca să ne transporte afară din oraş. Apoi sună dintr-un clopoţel şi tânărul se arătă. Chemându-l pe numele de Guppy, domnul Kenge l-a întrebat dacă cuierele domnişoarei Summerson şi restul bagajelor au fost „trimise la destinaţie”. Domnul Guppy a răspuns că da, fuseseră trimise la destinaţie şi o trăsură aşteaptă ca să ne ducă şi pe noi la destinaţie, când dorim.
— Atunci nu-mi mai rămâne, zise domnul Kenge, dând mâna cu noi, decât să-mi exprim via satisfacţie (bună ziua, domnişoară Clare!) pentru cele stabilite astăzi şi (cu bine, domnişoară Summerson!) speranţa vie că asta va aduce fericirea, (bucuros că am avut cinstea să vă cunosc, domnule Carstone!) bunăstarea şi binele tuturor celor interesaţi, din toate punctele de vedere! Guppy, ai grijă de oaspeţi s-ajungă cu bine acolo.
— Unde-i acolo, domnule Guppy? Întrebă Richard în timp ce coboram.
— Nu-i departe, răspunse domnul Guppy; aproape, la Thavies Inn, ştiţi.
— Nu pot spune că ştiu unde-i, pentru că vin din Winchester şi sunt străin de Londra.
— Chiar după colţ, preciză domnul Guppy. Ne strecurăm doar pe Chancery Lane, o tăiem de-a dreptul peste Holborn şi suntem acolo în patru minute, o zvârlitură de băţ. Acum iată acel ceva specific Londrei, nu-i aşa, domnişoară?
Părea foarte încântat de această observaţie, pe seama mea.
— Într-adevăr, ceaţa e tare deasă! Am zis eu.
— Nu că v-ar dăuna, sunt sigur, spuse domnul Guppy, ridicând scările trăsurii. Dimpotrivă, pare că vă face bine, domnişoară, judecând după înfăţişare.
Ştiam că acest compliment era făcut cu bunăvoinţă, aşa că mi-am râs de mine că m-am înroşit, după ce-a închis portiera şi s-a urcat pe capră; şi toţi trei am făcut haz şi-am stat de vorbă despre nepriceperea noastră şi despre ciudăţenia Londrei, până când am cotit sub o arcadă în drum spre destinaţia noastră; o stradă îngustă cu case înalte, un fel de albie alungită ca să ţină ceaţa. Se vedea o mică înghesuială de lume învălmăşită, cei mai mulţi copii, strânşi în faţa casei unde ne-am oprit şi care avea pe uşă o placă de alamă, ce-şi pierduse luciul, cu inscripţia „Jellyby”.
— Nu vă speriaţi! Zise domnul Guppy, privind la noi prin fereastra vehiculului. Unul dintre copiii Jellyby şi-a vârât capul printre gratiile grilajului curţii!
— O, bietul copil, am exclamat eu, daţi-mi drumul să ies, dacă sunteţi bun!
— Vă rog, domnişoară, băgaţi de seamă! Copiii Jellyby sunt totdeauna gata de farse, mă preveni domnul Guppy.
Mi-am făcut drum până la bietul copil, unul dintre cei mai murdari puşti nenorociţi din câţi am văzut şi l-am găsit foarte înfierbântat şi înfricoşat, urlând în gura mare, cu gâtul între două gratii de fier, în timp ce un lăptar şi un slujbaş, cu intenţiile cele mai bune cu putinţă, se trudeau să-l tragă înapoi de picioare, încredinţaţi că datorită mijloacelor folosite ţeasta copilului se poate micşora. Văzând (după ce l-am potolit) că-i un băieţel cu capul mare din fire, m-am gândit că poate pe unde i-a trecut capul să-i poată trece şi trupul şi mi-am dat cu părerea că poate cea mai bună cale ar fi să-l împingă de picioare înainte. Ideea a fost aşa de bine primită de către lăptar şi slujbaş, încât copilul împins ar fi căzut pe dată în curte, dacă nu l-aş fi prins de şorţuleţ, ţinându-l în timp ce Richard şi domnul Guppy au coborât în grabă, trecând prin bucătărie în curte, ca să-l prindă când i-am dat eu drumul. În sfârşit, din fericire a ajuns jos fără accident şi după asta a prins a-l bate pe domnul Guppy cu un băţ de cerc, de parcă-şi ieşise de-a binelea din minţi.
Nimeni din casă n-a ieşit, afară de o persoană încălţată cu saboţi, care l-a îmboldit pe copil cu un măturoi nu ştiu în ce scop şi nici nu cred că avea vreunul. De aceea am presupus că doamna Jellyby nu e acasă şi am rămas uimită de tot când persoana s-a arătat pe culoar, după ce-şi lepădase saboţii, şi urcând în camera din fund, de la etajul întâi, înaintea Adei şi înaintea mea, ne-a anunţat astfel:
— Iată pe cele două domnişoare, doamnă Jellyby.
Am trecut pe lângă mai mulţi copii în calea noastră, pe care cu greu i-am ocolit prin întuneric ca să nu-i călcăm; şi când am ajuns în faţa doamnei Jellyby, unul dintre bieţii copilaşi s-a prăbuşit pe scară… De-a rostogolul pe toată scara etajului (după câte mi-a ajuns mie sunetul la urechi) cu un zgomot grozav.
Doamna Jellyby, a cărei figură nu oglindea nimic din neliniştea care ar fi fost cu neputinţă să nu se citească pe figurile noastre în timp ce căpăţâna copilului, dragul de el, îşi înregistra trecerea cu câte o bufnitură pe fiecare treaptă (Richard spunea după aceea că a numărat şapte, fără cea de la acostare), ne-a primit cu un calm desăvârşit. Era o femeie drăguţă, foarte mică, durdulie, între patruzeci şi cincizeci de ani, cu ochi frumoşi, cu toate că aveau ciudatul obicei de a părea că privesc în depărtare. Ca şi cum, iar îl citez pe Richard, nu erau în stare să vadă mai încoace de coasta Africii!
— Mă bucur într-adevăr tare mult, zise doamna Jellyby, cu vocea-i agreabilă, că am plăcerea să vă găzduiesc. Îi port mult respect domnului Jarndyce şi nimeni dintre cei care-l interesează nu-mi poate fi mie indiferent.
Noi i-am exprimat recunoştinţa şi ne-am aşezat îndărătul uşii unde se afla o biată canapea şchioapă. Doamna Jellyby avea păr foarte bogat, dar era prea absorbită de obligaţiile pe care le avea faţă de Africa ei, ca să-l mai pieptene. Şalul cu care era neglijent învelită i-a căzut pe scaun când Domnia Sa a păşit spre noi; şi, când s-a întors să-şi reia locul, a fost cu neputinţă să nu băgăm de seamă că rochia-i nu s-ajungea să se încheie în spate şi partea goală era zăbrelită de un grilaj de balene de corset, ca un pavilion într-o grădină.
Camera, plină de hârtii împrăştiate şi ocupată aproape în întregime de o masă de scris, acoperită tot cu un asemenea aşternut, era, trebuie să spun, nu numai foarte răscolită, dar şi foarte murdară. Am fost siliţi să luăm aminte la toate astea fiindcă ne săreau în ochi, chiar şi atunci când trăgeam cu urechea la sărmanul copil care se rostogolise pe scară, aflat, cred în bucătăria din dos, unde cineva părea că-i vâră pumnul în gură ca să nu i se audă răcnetele.
Dar mai cu deosebire ne-a izbit o fată surmenată, cu o înfăţişare nesănătoasă, dar nicidecum urâtă, care şedea la masa de lucru, muşcându-şi pana tocului, şi se zgâia la noi. N-am văzut în viaţa mea pe cineva atât de mânjit de cerneală. Şi de la păru-i răvăşit până la picioarele-i drăguţe, sluţite de nişte papuci de cârpă roşii şi rupţi, cu căputele călcate, părea într-adevăr că nimic din ceea ce purta ea, începând de la un ac cu gămălie, nu era pus ca lumea şi nici la locul cuvenit.
— Mă găsiţi, dragii mei, zise doamna Jellyby, tăind mucurile celor două lumânări mari de birou în sfeşnice de tinichea, care răspândeau în cameră un miros de seu ars (focul se stinsese şi pe vatră nu mai erau decât cenuşă, o sarcină de lemne şi un vătrai), mă găsiţi, scumpii mei, ca de obicei foarte ocupată; dar să mă scuzaţi. Proiectul african îmi ia în prezent tot timpul. Mă pune în corespondenţă cu instituţii publice şi cu particulari, îngrijoraţi de buna stare a semenilor lor din toată ţara! Sunt fericită să pot spune că lucrul înaintează. Nădăjduim ca la anul pe vremea asta să avem între o sută cincizeci şi două sute de familii sănătoase cultivând cafea şi educând băştinaşii din Borrioboola-Gha, pe malul stâng al Nigerului.
Cum Ada nu zicea nimic, ci se uita la mine, eu am răspuns că trebuie să fie o treabă care dă mari satisfacţii.
— Îmi dă într-adevăr mari satisfacţii, replică doamna Jellyby. Mă sileşte să-mi dedic toată energia de care dispun; dar asta nu-i nimic, numai să reuşească. Şi pe zi ce trece am tot mai multă încredere în reuşită. Ştii, domnişoară Summerson, aproape că mă şi mir că nu ţi-ai îndreptat încă gândul spre Africa.
Întorsătura pe care a luat-o subiectul a fost de fapt atât de neaşteptată, încât m-a pus cu totul în încurcătură, neştiind cum s-o privesc. Am lăsat să se înţeleagă că climatul…
— Cel mai minunat climat din lume! Exclamă doamna Jellyby.
— Chiar aşa, doamnă?
— Sigur. Cu băgare de seamă. Poţi să te duci la Holborn fără să-ţi iei măsuri de precauţie şi să fii strivită de un vehicul. Poţi să te duci la Holborn cu măsuri de precauţie şi n-ai să fii nicicând doborâtă. Aşa-i şi cu Africa.
Am zis:
— Fără îndoială, gândindu-mă la Holborn.
— N-aţi vrea, zise doamna Jellyby, punând un teanc de hârtii în faţa noastră, să cercetaţi câteva precizări asupra acestui capitol şi asupra subiectului în general (răspândite de mine pe scară întinsă), până termin o scrisoare pe care o dictez fiicei mele cea mare, care mi-e secretară?
Fata de la masă s-a oprit din muşcatul condeiului şi, la atenţia pe care i-am arătat-o, ne-a dat un răspuns pe jumătate ruşinat, pe jumătate morocănos.
— După asta voi fi terminat pentru moment, continuă doamna Jellyby cu un zâmbet dulce, cu toate că munca mea nu se termină niciodată. Unde am rămas, Caddy?
— Prezintă complimente domnului Swallow şi îşi îngăduie”…, zise Caddy.
— „îşi îngăduie”, îi luă vorba doamna Jellyby, dictând, „să-l informeze cu privire la scrisoarea sa, prin care cere lămuriri asupra proiectului african”… Nu, Peepy! Cu nici un preţ!
Peepy (după cum se botezase el singur) era nenorocitul de copil care se rostogolise pe scară, şi care acum întrerupea corespondenţa prin venirea lui cu o fâşie de plasture pe frunte, ca să-şi arate genunchii juliţi, la vederea cărora Ada şi cu mine nu ştiam ce să compătimim mai mult… Vânătăile sau murdăria. Doamna Jellyby adăugă, cu înfăţişarea-i senină cu care rostea fiecare vorbă:
— Pleacă Peepy, copil neascultător ce eşti! Şi-şi pironi iarăşi frumoşii săi ochi asupra Africii.
Deoarece ea s-a apucat deodată să dicteze, iar eu am socotit că nu-i stânjenesc lucrul, am îndrăznit să-l opresc încetişor pe bietul Peepy, care tocmai ieşea afară din cameră şi să-l iau în braţe ca să-l mângâi. El s-a arătat tare mirat de asta şi de faptul că Ada îl sărută; dar curând a aţipit, suspinând din ce în ce mai rar, până când s-a liniştit. Eram atât de preocupată de Peepy, încât mi-au scăpat amănuntele scrisorii, cu toate că din ea m-am ales cu asemenea impresie generală despre colosala importanţă a Africii şi despre totala neînsemnătate a tuturor celorlalte locuri şi lucruri, încât mi-a fost tare ruşine că nu m-am gândit decât prea puţin la ea.
— E ceasul şase, zise doamna Jellyby. Şi ora noastră de cină e la cinci (cu numele, pentru că noi, de fapt, cinăm când se nimereşte). Caddy, arată domnişoarei Clare şi domnişoarei Summerson camerele lor. Poate v-ar plăcea să faceţi vreo schimbare. Mă veţi ierta, ştiu, fiindcă sunt atât de ocupată. A! Copilul acela atât de rău! Te rog dă-l jos, domnişoară Summerson!
I-am cerut îngăduinţa să mi-l lase, spunându-i sincer că nu mă stinghereşte câtuşi de puţin; şi l-am luat cu mine sus şi l-am aşezat pe patul meu. Ada şi cu mine aveam câte o cameră la etaj cu o uşă de trecere între ele. Erau din cale afară de goale şi dezordonate, iar perdelele de la fereastra mea erau prinse între ele cu o furculiţă.
— Aţi dori, poate nişte apă fierbinte, nu-i aşa? Întrebă domnişoara Jellyby, căutând peste tot o oală cu toartă, dar căutând de prisos.
— Dacă nu vă e cu necaz, am zis noi.
— Oh, nu-i nici un necaz! Răspunse domnişoara Jellyby; vorba-i dacă este vreun pic.
Noaptea era atât de rece şi camerele aveau un miros ca de mlaştină, încât trebuie să mărturisesc că ne simţeam cam triste şi descurajate, iar Ada era gata, gata să plângă. Dar nu mult după aceea am prins a râde totuşi şi eram încă ocupate cu despachetatul, când doamna Jellyby se întoarse ca să ne spună că-i pare rău că nu-i apă fierbinte.
Am rugat-o să nu-şi mai bată capul cu asta şi ne-am grăbit cât am putut să ne aşezăm iarăşi la foc. Dar toţi copilaşii veniseră sus pe palierul de-afară să se uite la fenomenul Peepy culcat pe patul meu, iar atenţia noastră era mereu atrasă de apariţia continuă de nasturi şi degete expuse la primejdia de a fi prinse între ţâţânile uşilor. Era cu neputinţă să închizi vreo uşă, fiindcă broasca de la uşa camerei mele arăta de parc-ar fi aşteptat să fie demontată. Şi cu toate că mânerul de la uşa camerei rezervată Adei se-nvârtea întruna cu cea mai mare uşurinţă, mişcarea n-avea nici un efect asupra broaştei. De aceea le-am propus copiilor să intre şi să stea cuminţi în jurul mesei, făgăduindu-le că am să le spun povestea Scufiţei Roşii, în timp ce mă îmbrac; ceea ce au şi făcut şi au tăcut chitic, odată cu ei şi Peepy, care se trezise tocmai înainte să apară lupul.
Când am coborât la parter, am găsit un pocal pe care era scris: „Suvenir din Staţiunea climaterică Tunbridge”, aşezat în fereastra de la scară, şi-n el aprinsă o candelă; o femeie tânără cu faţa umflată, legată cu un bandaj de flanea, sufla în focul din salon (ce comunica acum cu camera doamnei Jellyby printr-o uşă deschisă) şi se înăbuşea îngrozitor. Curând a ieşit atâta fum, încât ne-am pus cu toţii pe tuşit cu lacrimile şiroaie, cu ferestrele deschise vreo jumătate de oră; în tot acest timp, doamna Jellyby, cu aceeaşi dulce dispoziţie din fire, îşi redacta scrisorile în problema Africii. Trebuie să spun că a fost o adevărată consolare s-o văd atât de ocupată; pentru că Richard ne-a povestit că el se spălase pe mâini într-o covată de frământat pâine şi că găsiseră ceainicul pe masa lui de toaletă; şi a făcut-o pe Ada să râdă atâta şi amândoi m-au făcut şi pe mine să râd în hohote.
Curând după ora şapte, am coborât ca să luăm cina; cu multă grijă, datorită sfatului doamnei Jellyby, pentru că preşurile de pe scară, desprinse din vergelele de metal ale treptelor şi grozav de roase, erau adevărate capcane. Ni s-a servit un peşte minunat, câte un grătar, o mâncare cu costiţe şi o budincă; o cină excelentă, dacă s-ar fi putut spune că a fost la foc, dar toată mâncarea era aproape crudă. Femeia cea tânără, bandajată cu flanelă, servea şi trântea pe masă tot ce i se aducea, oriunde se întâmpla, de unde nu le mai mişca din loc decât ca să le pună pe scară. Persoana pe care o văzusem cu saboţi (presupun să fi fost bucătăreasa) venea deseori şi se hărţuia cu cealaltă la uşă, părând că între ele e duşmănie. Tot timpul cinei, care a durat mult din pricina unor accidente cum ar fi că mâncarea de cartofi s-a rătăcit în coşul de cărbuni, iar mânerul de la tirbuşon, sărind, a lovit-o pe femeie în obraz, doamna Jellyby şi-a păstrat aceeaşi dispoziţie. Ne-a povestit o grămadă de lucruri interesante despre Borrioboola-Gha şi despre băştinaşii săi; şi a primit un teanc de scrisori, atât de multe, încât Richard, care şedea alături de ea, a văzut patru plicuri cum au căzut dintr-odată în sos. Unele din ele cuprindeau dări de seamă de la comitete de doamne, sau hotărâri de la întrunirile doamnelor, pe care ni le citea; altele erau cereri de la oameni interesaţi în diferite feluri de chestiunea culturii de cafea şi a băştinaşilor africani; altele cereau răspunsuri, drept care a trimis-o de la masă pe fiica cea mai mare, de trei sau patru ori, ca să le scrie. Era până peste cap vârâtă în treburi şi fără îndoială că era aşa cum ne spusese, cu totul devotată cauzei.
Eram într-un fel curioasă să aflu cine putea fi domnul blajin, chel, cu ochelari, care s-a lăsat pe un scaun liber (masa n-avea nici cap, nici coadă), după ce peştele fusese scos afară, şi părea că se supune pasiv problemei Borrioboola-Gha, dar că nu ia parte activă la colonizarea aceea. Cum nu scotea nici-o vorbă, ai fi zis că-i indigen, dar nu şi după culoarea feţei. Abia când ne-am sculat de la masă şi el rămase singur cu Richard, mi-a dat prin minte c-ar putea fi domnul Jellyby. Şi chiar domnul Jellyby era; iar un tânăr vorbăreţ, numit domnul Quale, cu nişte protuberanţe mari şi strălucitoare în loc de tâmple şi cu părul tot pieptănat la ceafă, care a venit seara şi i-a spus Adei că el e filantrop, a informat-o că legăturii matrimoniale a doamnei Jellyby cu domnul Jellyby, el îi spune unirea spiritului cu materia.
Tânărul, pe lângă că avea el însuşi o sumedenie de lucruri de spus despre Africa şi despre un plan al său de a-i învăţa pe coloniştii cultivatori de cafea cum să-i înveţe pe indigeni să construiască picioare de pian şi pe urmă să înfiinţeze o firmă de export, se mai delecta s-o tragă de limbă pe doamna Jellyby, zicându-i:
— Doamnă Jellyby, cred că acuma primiţi între o sută cincizeci şi două sute de scrisori pe zi în privinţa Africii, nu-i aşa?
Sau:
— Doamnă Jellyby, de nu mă înşală memoria, mi-aţi spus cândva că aţi expediat cinci mii de circulare, de la un oficiu poştal, dintr-odată?… totdeauna repetându-ne nouă răspunsul doamnei Jellyby, de parc-ar fi fost tălmăcit.
Tot timpul serii, domnul Jellyby a stat într-un colţ, cu capul rezemat de perete, ca şi cum ar fi fost pradă deznădejdii. Se părea că de mai multe ori deschisese gura, când se găsea numai cu Richard, după cină, ca şi cum ar fi fost preocupat de ceva; dar totdeauna o închisese iarăşi, fără să spună nimic, spre extrema nedumerire a lui Richard.
Doamna Jellyby, stând ca într-un cuibar de hârţoage, bău cafea toată seara şi din când în când dictă fiicei sale cea mare. Şi ea purta o discuţie cu domnul Quale, al cărei subiect păru să fie, dacă l-am înţeles bine, Frăţia Omenirii; şi îşi ilustră ideile cu câteva afirmaţii frumoase. Totuşi nu am fost un auditor atât de atent pe cât aş fi dorit, fiindcă Peepy şi ceilalţi copii veniră, adunându-se în jurul Adei şi al meu, într-un colţ al salonului, ca să ne ceară să le spunem altă poveste, aşa că ne-am aşezat printre ei şi le-am istorisit pe şoptite Motanul încălţat şi nu mai ştiu ce, până când doamna Jellyby, aducându-şi din întâmplare aminte de ei, îi trimise la culcare. Fiindcă Peepy plângea după mine să-l iau la culcare, l-am dus sus, la etaj, unde femeia cea tânără, cu bandajul de flanelă, s-a năpustit ca un dragon în mijlocul micii familii, încărcându-i şi răsturnându-i în pătuţurile lor.
După asta m-am apucat să fac puţină ordine în cameră şi să-mi înduplec focul potrivnic, care fusese aprins, să ardă; ceea ce până la urmă făcu, şi chiar cu însufleţire. Când m-am întors jos, am simţit că doamna Jellyby mă cam dispreţuia că sunt atât de uşuratică; şi mi-a părut rău, cu toate că ştiam că nu pot avea pretenţii mai mari de la mine.
Se făcuse aproape de miezul nopţii până când am găsit un prilej să ne ducem la culcare; şi chiar şi la acea oră am lăsat-o pe doamna Jellyby printre hârtiile ei, bând cafea, iar pe domnişoara Jellyby muşcând pana condeiului.
— Ce casă bizară! Exclamă Ada când ajunserăm sus. Ce ciudat din partea vărului meu Jarndyce, să ne trimită aici!
— Scumpa mea, am răspuns eu, sunt cu totul nedumerită. Aş vrea să înţeleg şi nu pot deloc.
— Ce? Întrebă Ada cu zâmbetu-i drăgălaş.
— Toate astea, draga mea. Trebuie să fie foarte frumos din partea doamnei Jellyby să se trudească în aşa hal pentru un plan în beneficiul indigenilor… Şi totuşi… Peepy şi gospodăria!
Ada râse şi mă prinse cu braţul pe după gât, cum şedeam, privind la foc; şi-mi spuse că sunt o făptură blândă, scumpă şi bună şi că i-am câştigat inima.
— Eşti atât de înţeleaptă, Esther, zise ea, şi totuşi aşa de veselă şi faci atâtea fără să aştepţi nimic. Ai izbuti să scoţi un cămin primitor chiar şi din casa asta.
Draga mea inocentă! Ea habar n-avea că toată lauda i se cuvenea şi că numai din bunătatea sufletului său îi păream eu atât de grozavă.
— Pot să-ţi pun o întrebare? Începui eu, după ce stătuserăm o bucată de vreme în faţa focului.
— Şi cinci sute, zise Ada.
— Vărul tău, domnul Jarndyce. Îi datorez atât de mult! N-ai vrea să mi-l descrii?
Fluturându-şi buclele aurii, Ada îşi întoarse ochii spre mine, râzând plină de atâta uimire, încât şi eu am rămas uimită, în parte de cât e de frumoasă, în parte de cât fu de surprinsă.
— Esther! Strigă ea.
— Da, scumpa mea!
— Doreşti să-ţi descriu pe vărul meu Jarndyce?
— Draga mea, nu l-am văzut niciodată!
— Nici eu nu l-am văzut! Îmi răspunse Ada.
— Hm! Asta-i bună!
Nu, nu-l văzuse niciodată. Cât de mică era când îi murise măicuţa, îşi mai amintea totuşi cum îi ţâşneau acesteia lacrimile din ochi când vorbea de el şi de nobila generozitate a firii sale, în care zicea că trebuie să te încrezi mai presus decât în orice de pe faţa pământului; şi Ada s-a încrezut. Vărul Jarndyce îi scrisese cu câteva luni în urmă, „o scrisoare sinceră, cinstită”, zise Ada, propunând aranjamentul care trebuia acum să intre în aplicare şi spunându-i că, treptat, „cu timpul, aranjamentul lui ar putea să vindece unele dintre rănile făcute de mizerabilul acela de proces de la înalta Curte de Justiţie”. Ea i-a răspuns, primindu-i cu recunoştinţă propunerea. Şi Richard primise o scrisoare asemănătoare şi-i trimisese un răspuns asemănător.
El îl văzuse pe domnul Jarndyce o dată, dar numai o dată, cu vreo cinci ani în urmă, la Winchester, la şcoală. Îi povestise Adei, pe când se sprijineau de paravan în faţa focului, unde i-am găsit eu, că îşi amintea de el ca de un tip roşcovan şi inimos. Iată cea mai amănunţită descriere pe care mi-o putu da Ada.
Asta mă puse pe gânduri, încât Ada adormise şi eu tot mai stăteam în faţa focului, întrebându-mă cum o fi Casa Umbrelor, tot mirându-mă ce mult îmi părea că trecuse de ieri dimineaţă. Nu mai ştiu pe unde-mi rătăceau gândurile, când o ciocănitură în uşă mă aduse la realitate.
Am deschis încetişor şi în faţa uşii am dat peste domnişoara Jellyby, tremurând de frig, într-o mână cu o lumânare ruptă într-un sfeşnic stricat, iar în cealaltă cu un păhăruţ de ouă.
— Bună seara! Îmi zise, tare îmbufnată.
— Bună seara! I-am răspuns.
— Pot să intru? Mă întrebă scurt şi pe neaşteptate, tot aşa de îmbufnată.
— Desigur. Vezi să n-o trezeşti pe domnişoara Clare.
Nu vru să se aşeze, dar stătu lângă foc, muindu-şi degetul mijlociu, plin de cerneală, în păhăruţul de ouă în care era oţet, ungându-se peste petele de cerneală de pe faţă, încruntându-se tot timpul şi uitându-se foarte posomorâtă.
— Ducă-se dracului blestemata asta de Africa! Zise ea, deodată.
Eram gata s-o mustru.
— Ba aşa-i! Zise ea. Nu-mi spune mie, domnişoară Summerson. O urăsc, mi-e silă de ea. E-o fiară!
I-am răspuns că-i obosită şi-mi pare rău. I-am pus mâna pe cap, i-am atins fruntea şi i-am spus că are fierbinţeală, dar că până mâine se va răcori. Şedea încă în picioare, ţuguindu-şi buzele şi încruntându-se la mine. Dar puţin după aceea puse la o parte păhărelul şi se întoarse încetişor către patul în care era culcată Ada.
— E foarte frumoasă! Îmi zise, cu aceeaşi încruntă tură strânsă din sprâncene şi în acelaşi fel morocănos.
Am încuviinţat cu un zâmbet.
— Orfană. Nu-i aşa?
— Da.
— Dar ştie o mulţime de lucruri, îmi închipui. Ştie să danseze, ştie să cânte la clavecin, să cânte din gură, îmi închipui. Poate vorbi franţuzeşte, cred, ştie geografie din toate lumile şi ştie să coasă, şi orice alt lucru?
— Fără îndoială, i-am răspuns.
— Eu nu ştiu, urmă ea. Nu ştiu aproape nimic, decât să scriu. Scriu tot timpul pentru mama. Cum de nu v-a fost ruşine să intraţi aici, azi după masă, şi să mă vedeţi că nu-s în stare de nimic? Asta se potriveşte cu răutatea voastră. Totuşi vă socotiţi grozave, se vede!
Mi-am dat seama că biata fată aproape plângea şi m-am aşezat iarăşi pe scaun, fără să vorbesc, uitându-mă la ea cu blândeţe (sper), aşa cum mă şi simţeam faţă de ea.
— E-o ruşine, zise mai departe. Dumneata ştii că-i aşa, toată casa e-o ruşine. Copiii sunt o ruşine. Eu sunt o ruşine. Tata e nenorocit şi nu-i de mirare! Priscilla bea… E mereu beată. E-o minciună sfruntată din partea dumitale dacă spui că nu ţi-a mirosit astăzi. Puţea ca o cârciumă, când ne servea la cină; ştii că-i aşa!
— Draga mea, nu ştiu, i-am răspuns.
— Ba ştii, zise ea foarte scurt. N-ai să spui că nu-i aşa. I-aşa!
— O, draga mea! I-am spus, dacă nu mă laşi să vorbesc…
— Acum nu vorbeşti? Doar ştii că vorbeşti. Nu spune minciuni, domnişoară Summerson.
— Draga mea, am zis eu iarăşi, câtă vreme n-ai să mă asculţi…
— Nu vreau să te ascult.
— O, da, cred că nu vrei, am continuat eu, pentru că n-ar avea nici un rost. N-am ştiut cele ce-mi spui pentru că slujnica n-a venit lângă mine în timpul cinei; dar nu mă îndoiesc că-i adevărat şi-mi pare rău s-aud aşa ceva.
— Nu-i nevoie să-ţi faci un merit din asta.
— Nu, draga mea, i-am răspuns eu. Asta ar fi prostie curată.
Şedea încă în picioare lângă pat, apoi se aplecă (dar tot cu aceeaşi nemulţumire pe faţă) şi o sărută pe Ada. După ce a făcut asta, s-a tras binişor înapoi şi a rămas în picioare lângă scaunul meu. Pieptul îi sălta de deznădejde de-mi era grozav de milă; dar am socotit că-i mai bine să nu vorbesc.
— Aş vrea să mor! Izbucni ea. Aş vrea să murim cu toţii. Ar fi cu mult mai bine pentru noi!
În clipa următoare s-a lăsat în genunchi pe podea lângă mine, şi-a ascuns faţa în rochia mea, mi-a cerut iertare din toată inima şi a prins a plânge. Am mângâiat-o şi am vrut s-o ridic, dar ea a strigat: „Nu, nu”; dorea să stea aşa!
— Dumneata dai lecţii fetelor, îmi spuse. Dacă ai fi putut să mă-nveţi şi pe mine, aş fi învăţat de la dumneata! Sunt atât de grozav de nenorocită şi-mi eşti aşa de dragă!
N-am putut-o îndupleca să se aşeze lângă mine sau altcumva, afară doar că a tras un scăunaş zdrenţos pe locul pe care şezuse îngenuncheată şi s-a aşezat pe el, ţinându-mă încă de rochie, încetul cu încetul, sărmana copilă obosită a adormit şi atunci am reuşit să-i ridic capul aşa fel ca să se poată odihni pe genunchii mei şi ne-am învelit amândouă cu şaluri. Focul s-a trecut şi toată noaptea, cât a fost de lungă, a moţăit aşa în faţa vetrei plină de cenuşă. La început eram chinuitor de trează şi zadarnic încercam să mă adâncesc, cu ochii închişi, în ceea ce se petrecuse în timpul zilei. Cu timpul, treptat, treptat, toate au prins să se tulbure şi să se amestece. Am început să nu mai ştiu cine e fiinţa adormită ce se odihnea pe genunchii mei. Aci îmi părea a fi Ada, aci una dintre vechile mele prietene de la Reading, de care nu puteam crede că mă despărţisem aşa de curând. Aci era femeiuşcă cea nebună, sleită de puteri, cu temenelele şi zâmbetele ei, aci era cineva important de la Casa Umbrelor. Până la urmă nu mai era nimeni şi nu mai eram nici eu.
Ziua oarbă se lupta slab cu ceaţa când am deschis ochii ca să-i întâlnesc pe cei de pe faţa murdară a unui spectru micuţ, ce erau aţintiţi asupră-mi. Peepy sărise din pătuţul lui şi se furişase în cămaşa de noapte şi cu boneta pe cap, şi-i era atât de frig, încât îi clănţăneau dinţii în gură de-ai fi zis că atunci îi crescuseră toţi deodată.
