Un pas înainte.

Îmi vine grozav de greu să încep să scriu fragmentul din paginile de faţă, pentru că ştiu că nu mă pricep. Şi asta am ştiut-o dintotdeauna. Îmi amintesc, când eram chiar o copiliţă, cum îi spuneam păpuşii mele, când ne aflam numai noi două: Ascultă, păpuşică, eu nu mă pricep, ştii tu foarte bine, şi trebuie să ai răbdare cu mine, dacă mă iubeşti”. Şi ea şedea proptită într-un fotoliu mare, cu chipul frumos şi buzele-i trandafirii, uitându-se la mine sau nu chiar atât la mine, îmi închipui, cât la nimic în vreme ce eu împungeam de zor cu acul şi-i spuneam toate tainele mele.

Scumpa mea păpuşă de pe vremuri! Eram o copiliţă atât de sfioasă încât arareori cutezam să deschid gura, dar niciodată să-mi deschid altcuiva inima. Aproape că-mi vine să plâng când mă gândesc ce mângâiere era pentru mine când veneam acasă după o zi de şcoală, să urc în fugă în camera mea şi să spun: „O, scumpa şi credincioasa mea păpuşică, ştiam eu că mă aştepţi!” şi apoi să mă aşez jos pe duşumea, să mă sprijin de braţele fotoliului ei şi să-i povestesc tot ceea ce văzusem de când ne-am despărţit. De când mă ştiu mi-a plăcut să iau aminte la ce se-ntâmplă, dar nu în fugă, o, nu! Într-un fel tainic de a afla ceea ce se petrece în faţa mea gândindu-mă cum aş putea să înţeleg totul, cel mai bine cu putinţă. În nici un caz nu pot spune că sunt ageră la minte.

Când cineva mi-e drag din suflet, atunci se pare că mintea mi se luminează. Dar poate că asta nu-i decât vanitate.

Am fost crescută, de când mi-aduc aminte, de către naşa mea, ca o prinţesă din basme, numai că nu eram fermecătoare. Cel puţin asta am ştiut că-mi este. Era o femeie bună, tare bună! Se ducea la biserică de trei ori în fiecare duminică, şi la slujbele de miercuri dimineaţa şi de vineri şi la predici, ori de câte ori se ţineau predici, şi nu lipsea niciodată. Era frumoasă; şi dac-ar fi zâmbit, ar fi fost (cred eu) ca un înger, dar nu zâmbea niciodată. Totdeauna era gravă şi severă. Era atât de bună, îmi închipui, încât răutatea altora a făcut-o să se întunece pe toată viaţa. Mă simţeam aşa de altfel decât ea, chiar şi când ţineam seama de deosebirile dintre un copil şi o femeie; mă simţeam atât de umilă şi neînsemnată pe lângă ea, atât de departe, încât niciodată n-am putut să mă simt la largul meu cu ea, nu, nici n-am putut măcar s-o iubesc aşa cum aş fi dorit. Mă mâhnea grozav să văd cât era ea de bună şi ce nedemnă eram eu şi nădăjduiam din tot sufletul să pot avea o inimă mai bună şi foarte des mă mărturiseam scumpei şi vechii mele păpuşi; dar niciodată nu mi-am iubit naşa aşa cum s-ar fi cuvenit s-o iubesc şi cum simţeam c-ar fi trebuit s-o iubesc, dacă aş fi fost o fată mai bună.

Asta m-a făcut, aş zice, mai sfioasă şi mai închisă decât sunt din fire şi m-a aruncat în braţele păpuşelei, singura prietenă cu care mă simţeam în voie. Dar ceva s-a întâmplat pe când eram încă micuţă, ceva care a accentuat toate acestea încă mai mult.

N-am auzit niciodată vorbindu-se de mama. N-am auzit nici de tata, dar mă simţeam mai atrasă de mama. N-am purtat niciodată rochie de doliu din câte mi-amintesc. Nu mi-a arătat nimeni mormântul mamei. Nici nu mi s-a spus vreodată unde e. Şi nici n-am fost învăţată să mă rog pentru altcineva dintr-ai mei decât pentru naşa mea. De multe ori, cu madam Rachael, singura noastră slujnică şi care-mi lua lumânarea după ce mă culcam (altă femeie foarte bună, dar severă cu mine) am atacat subiectul gândurilor ce mă frământau, dar ea nu-mi spunea decât: „Esther, noapte bună!”, apoi pleca şi mă lăsa părăsită.

Cu toate că eram şapte fete la şcoala din vecinătate, unde mergeam ca externă, şi cu toate că ele îmi spuneau „micuţa Esther Summerson”, n-am fost niciodată la vreuna acasă. Toate erau mai mari ca mine, bineînţeles (eram cu mult mai mică decât ele), dar părea că mai este ceva ce ne desparte pe lângă asta şi pe lângă faptul că erau cu mult mai deştepte decât mine şi că ştiau cu mult mai multe decât mine. Una dintre ele, în prima săptămână când m-am dus la şcoală (îmi aduc aminte de asta foarte bine) m-a poftit acasă la ea la o mică petrecere, spre marea mea bucurie. Dar naşă-mea a scris o scrisoare categorică, refuzând invitaţia şi nu m-am dus niciodată. Şi nici n-am mai ieşit vreodată din casă.

Venise ziua mea de naştere. La zilele de naştere ale altora li se dădea liber de la şcoală, niciodată la a mea. Se făceau petreceri la zilele de naştere ale altora, acasă la ele, aşa cum ştiam din cele ce auzeam de la fete, cum îşi povesteau una alteia, nici-o petrecere la a mea. Ziua mea de naştere era cea mai tristă zi, petrecută acasă, din tot anul.

Am spus că înţelegerea mi-e aţâţată când şi iubirea mi-e, doar dacă nu m-amăgeşte îngâmfarea (aşa cum ştiu că s-ar putea, căci aş putea fi vanitoasă fără să bănuiesc, cu toate că de fapt nu sunt). Din fire sunt afectuoasă şi poate că voi mai simţi vreodată asemenea jignire, dacă asemenea jignire poate fi simţită mai mult decât o dată, cu toată usturimea acelei aniversări.

Cina se isprăvise şi naşă-mea şi cu mine şedeam încă la masă în faţa focului. Ornicul ticăia, focul pâlpâia şi o vreme, nu mai ştiu cât, nici un alt zgomot nu s-a mai auzit în încăpere sau în casă. S-a întâmplat să ridic ochii sfios de pe cusătura la care lucram şi să mă uit peste masă la naşa mea şi i-am citit pe faţă, pe când mă privea întunecată: „Ar fi fost cu mult mai bine, micuţa mea Esther, să nu mai fi avut zi de naştere, să nu te mai fi născut!”

Am izbucnit în plâns şi printre suspine am zis:

— Scumpă naşă, spune-mi, te rog, spune-mi, mama a murit la naşterea mea?

— Nu, mi-a dat ea răspuns. Nu mă mai întreba, copilă!

— O, te rog, spune-mi ceva despre ea. Hai, acum cel puţin, scumpă naşă, te rog. Ce i-am făcut? Cum de-am pierdut-o? De ce sunt altfel decât ceilalţi copii şi care-i vina mea, dragă naşă? Nu, nu, nu, nu pleca. Vai, spune-mi!

Aveam şi-un soi de spaimă, pe lângă mâhnire, şi m-am prins cu mâinile de rochia ei şi i-am îngenuncheat înainte. Tot timpul spusese: „Dă-mi drumul!” Dar acum, dintr-odată s-a oprit locului.

Faţa ei întunecată avea atâta putere asupră-mi, încât mă stăvili în toiul înflăcărării mele. Am ridicat tremurând mâna ca să i-o apuc pe-a ei şi să-i cer iertare cât voi putea de fierbinte, dar când am văzut-o cum mă priveşte mi-am tras-o îndărăt şi mi-am pus-o pe inima ce-mi bătea să-mi spargă pieptul. M-a ridicat în picioare, s-a aşezat pe scaun şi trăgându-mă în faţa ei mi-a spus rar, cu vocea rece şi înceată, parcă o văd încruntată, cu degetul îndreptat către mine:

— Maică-ta e o ruşine pentru tine, Esther, şi tu pentru ea. O să vină vremea, şi încă destul de curând, când ai să înţelegi mai bine şi ai s-o şi simţi cum numai o femeie poate… Eu am iertat-o (dar faţa nu i s-a îmbunat) de tot răul ce mi l-a făcut, şi nu mai pomenesc de el, cu toate că a fost mai mare decât ţi-ai putea da seama, mai mare decât şi-ar putea cineva închipui, afară de mine care l-am îndurat. Cât despre tine, copilă nefericită, rămasă fără de mamă şi fără de cinste chiar din ziua blestemată a naşterii tale, roagă-te în fiecare zi ca păcatele altora să nu cadă asupra capului tău, aşa cum stă scris. Uită-ţi mama şi lasă şi pe toţi ceilalţi s-o uite, făcând prin asta cel mai mare bine nefericitului ei copil. Acuma, pleacă!

Dar pe când eram gata să plec, cu sângele îngheţat în vine, ea m-a oprit, totuşi, şi a adăugat:

— Supunerea, abnegaţia, munca sârguincioasă: iată zestrea cu care să-ţi duci o viaţă începută cu asemenea povară asupră-i. Tu nu eşti la fel cu ceilalţi copii, Esther, fiindcă nu te-ai născut numai din păcatul strămoşesc. Tu eşti dintr-un alt soi.

Am urcat în camera mea, m-am strecurat în pat şi am lipit obrazul păpuşii de-al meu, scăldat în lacrimi, şi ţinându-mi unica prietenă la piept am plâns până ce-am adormit. Cu puţina înţelegere ce-aveam pentru necazul meu, am ştiut că n-am adus nici un pic de bucurie în sufletul nimănui niciodată şi că pentru nimeni de pe faţa pământului nu însemnam eu ceea ce însemna păpuşa pentru mine.

Draga de ea, draga de ea, când mă gândesc câtă vreme am petrecut după aceea singure împreună şi cât de des i-am repetat păpuşii povestea zilei mele de naştere şi i-am mărturisit că voi încerca din răsputeri să ispăşesc păcatul cu care mă născusem (de care mă recunoşteam vinovată şi totuşi nevinovată) şi că mă voi strădui când voi fi mare să fiu sârguincioasă, îndatoritoare şi miloasă, să fac numai bine orişicui şi să câştig, de voi putea, puţină dragoste şi pentru mine. Nădăjduiesc că nu din milă pentru mine vărs lacrimi când mă gândesc la asta. Sunt foarte mulţumită şi foarte bucuroasă, dar nu le pot împiedica să-mi vină în ochi.

Dar iată! Le-am şters acuma şi pot iarăşi continua aşa cum se cuvine.

Am simţit distanţa dintre naşa mea şi mine cu atât mai mult după aniversarea aceea şi îmi dădeam aşa de bine seama că ţin un loc, în casa ei, ce ar fi trebuit să fie gol, încât îmi venea cu mult mai greu să mă apropii de ea, cu toate că în sufletul meu îi eram adânc recunoscătoare mai mult ca niciodată. La fel mă simţeam şi faţă de colegele mele de şcoală; la fel mă simţeam şi faţă de madam Rachael, care era văduvă; şi, vai, şi faţă de fie-sa, cu care se mândrea şi care venea s-o vadă o dată la două săptămâni! Ajunsesem foarte retrasă şi tăcută şi încercam să fiu foarte sârguincioasă.

Într-o după-amiază însorită, după ce mă întorsesem acasă de la şcoală cu cărţile şi cu ghiozdanul, pe când mă uitam la umbra-mi prelungă ce mă însoţea şi, ca de obicei, mă strecuram sus în cameră, naşa mea a ieşit pe uşa salonului şi m-a chemat înapoi. Aşezându-mă lângă ea am văzut, ceva într-adevăr cu totul neobişnuit, că mai era un străin. Un domn măreţ şi arătos, îmbrăcat tot în negru, cu o cravată albă, brelocuri mari de aur la ceas, o pereche de ochelari cu rame de aur şi un inel mare cu pecete pe degetul cel mic.

— Asta-i copila, zise naşa mea cu voce înceată. Apoi adăugă cu asprime în glas, cum îi era obiceiul să vorbească: Asta-i Esther, domnule.

Gentilomul îşi puse ochelarii de aur ca să se uite la mine şi zise:

— Vino încoace, drăguţă!

Dădu mâna cu mine şi-mi ceru să-mi scot boneta, măsurându-mă din ochi tot timpul. După ce îi dădui ascultare, el zise: „Ah!” şi după aceea „Da!” Şi apoi, scoţându-şi ochelarii şi punându-i într-un toc roşu şi lăsându-se pe spate în fotoliu şi învârtind tocul de ochelari în mână, făcu spre naşa mea un semn de încuviinţare cu capul. După asta, naşa mea zise:

— Poţi să pleci sus, Esther!

Şi făcând o reverenţă gentilomului, am plecat. Trebuie să fi trecut doi ani de-atunci şi eu să fi tot avut aproape paisprezece ani, când pe o noapte îngrozitoare naşa mea şi cu mine şedeam în faţa focului. Eu citeam tare şi ea asculta. Coborâsem pe la vreo nouă, aşa cum făceam totdeauna, ca să-i citesc Biblia şi tocmai citeam din Evanghelia Sfântului Ioan, cum Mântuitorul nostru se aplecase în jos ca să scrie cu degetul său în ţărână, când i-au înfăţişat pe femeia cea păcătoasă.

, Astfel când ei nu mai încetau întrebându-l, el s-a ridicat şi le-a vorbit lor. Cel care dintre voi e fără de păcat, s-arunce cel dintâi cu piatra în ea!”

Aici naşă-mea m-a oprit şi, ridicându-şi mâna şi-a dus-o la cap, apoi a citat cu o voce teribilă, dintr-o cu totul altă parte a cărţii: „Veghează de aceea! Ca nu cumva, venind pe nevestite, să te găsească dormind. De aceea vă zic vouă şi tuturora, „Vegheaţi!”

În clipa aceea, cum stătea în picioare în faţa mea repetând vorbele astea, s-a prăbuşit la pământ. N-a fost nevoie să mai strig; vocea îi răsunase în toată casa şi fusese auzită până-n stradă.

A fost pusă în pat. Mai mult de o săptămână a zăcut acolo, puţin schimbată la înfăţişare, cu încruntarea-i impresionantă şi hotărâtă, pe care i-o ştiam atât de bine, adânc săpată pe chip. De nenumărate ori ziua şi noaptea, cu capul pe pernă alături de-al ei, ca să-mi audă mai bine suspinele, o sărutam, îi mulţumeam, mă rugam pentru ea, o rugam să mă binecuvânteze şi să mă ierte, o imploram să-mi dea un semn cât de mic că înţelege, că mă aude. Nu, nu, nu. Faţa-i rămânea neclintită.

Până în clipa din urmă şi chiar după aceea, căutătura-i cruntă i-a rămas neîmblânzită.

În ziua de după înmormântarea sărmanei mele naşe, gentilomul în negru cu legătoarea-i albă s-a arătat iarăşi. Madam Rachael m-a dus la el şi l-am găsit în acelaşi loc, ca şi cum nu s-ar mai fi clintit de-acolo.

— Mă numesc Kenge, zise el. N-ar fi rău să ţii minte, copilă dragă: „Kenge şi Carboy”, Lincoln's Inn.

I-am răspuns că-mi aduc aminte că l-am mai văzut o dată, mai de mult.

— Te rog, aşază-te… Aici, lângă mine. Nu te mâhni; nu slujeşte la nimic. Madam Rachael, dumitale, care ştiai în ce situaţie se afla în ultima vreme averea domnişoarei Barbary, nu-i nevoie să-ţi mai aduc la cunoştinţă că veniturile ei s-au stins o dată cu moartea şi că fetiţa aici de faţă, acum că mătuşa ei a murit…

— Mătuşa mea, domnule?

— Zău, nu are nici un rost să mai lungim amăgeala când nu-i nimic de câştigat din asta! Zice domnul Kenge calm. Mătuşă de fapt, nu şi de drept. Nu te mâhni! Nu plânge! Nu tremura! Madam Rachael, micuţa noastră, fără îndoială c-o fi auzit de… hm!… Procesul Jarndyce.

— Niciodată, zise madam Rachael.

— E oare cu putinţă, urmă domnul Kenge, aşezându-şi pe nas ochelarii, ca micuţa noastră… Te rog, nu mai fi mâhnită!… Să nu fi auzit încă de procesul Jarndyce!

Am dat din cap că nu, minunându-mă ce-o fi aceea.

— Nimic de procesul Jarndyce? Adaugă domnul Kenge, uitându-se la mine pe deasupra ochelarilor şi învârtind întruna, încet, în mâini tocul ca şi cum ar fi dezmierdat ceva. Nimic despre unul dintre cele mai faimoase procese de la înalta Curte, din toate câte se ştiu? Nimic de cazul Jarndyce… Care. E. e în sine un monument de procedură a înaltei Curţi de Justiţie. În care (aş spune) toate încurcăturile, toate ipotezele neprevăzute, toate elucubraţiile meşteşugite, toate formele procedurale cunoscute la Curte, sunt reeditate iarăşi şi iarăşi? E un proces ce n-ar putea exista dincolo de hotarele ţării ăsteia mari şi libere. Aş putea spune că totalul cheltuielilor în procesul Jarndyce, madam Rachael, (mă tem că i s-a adresat ei, pentru că eu păream că mă gândesc la altceva) se ridică în momentul de faţă la o sumă între şaizeci şi şaptezeci de mii de lire, spuse domnul Kenge, lăsându-se pe spate în scaun.

Mi-am dat seama cât sunt de ignorantă, dar ce puteam să fac? Eram atât de necunoscătoare în materie, că şi după asta tot nimic n-am înţeles.

— Şi chiar n-a auzit niciodată de proces? Întrebă domnul Kenge. Uimitor!

— Domnişoara Barbary, domnule, răspunse madam Rachael, care se află acum printre serafimi…

— Aşa cred, sunt sigur, zise domnul Kenge cu politeţe.

— A dorit ca Esther să nu ştie decât ceea ce îi e de folos. Şi afară de ceea ce a învăţat aici, altceva nu ştie.

— Hm! Făcu domnul Kenge. În general e foarte nimerit. Dar acum să ne întoarcem la subiect (adresându-se mie), domnişoara Barbary, singura dumitale rudă (de fapt, asta e; pentru că trebuie să subliniez că de drept nu ai niciuna), decedând şi, fireşte, neputându-ne aştepta ca madam Rachael…

— Vai de mine, nu! Spuse repede madam Rachael.

— Întocmai, încuviinţă domnul Kenge… Nu se poate ca madam Rachael să-şi ia asupră-şi întreţinerea dumitale şi sprijinul material (te rog, nu trebuie să te îngrijorezi); eşti în situaţia de a primi reînnoirea unei propuneri, pe care am fost însărcinat s-o fac domnişoarei Barbary acum vreo doi ani, dar care, cu toate că a fost respinsă atunci, de la sine înţeles poate fi reînnoită în împrejurările nenorocite care s-au ivit între timp. Oare, dacă declar că în procesul Jarndyce şi în afară de el eu sunt reprezentantul unui om grozav de generos dar, în acelaşi timp, ciudat, ar însemna că mă abat de la precauţiile mele profesionale? Întrebă domnul Kenge, lăsându-se iarăşi pe spate în scaun şi privindu-ne liniştit pe amândouă.

Părea că mai presus de orice se bucură să-şi asculte vocea. N-aş avea de ce mă mira fiindcă era o voce caldă şi plină şi dădea mare importanţă fiecărui cuvânt pe care îl rostea. Se asculta pe sine cu o satisfacţie evidentă şi, din când în când, îşi însoţea muzica glasului bătând uşor măsura cu capul sau rotunjind câte o frază cu mâna. Am fost foarte impresionată de el, chiar de pe atunci, înainte de a şti că se formase după modelul unui mare nobil ce-i era client şi că era în general supranumit „Kenge Vorbă-Lungă”.

— Domnul Jarndyce, continuă el, fiind conştient de… Vreau să spun dezolat de… Situaţia micuţei noastre prietene, se oferă s-o plaseze într-un institut de mâna întâi unde educaţia îi va fi desăvârşită, i se vor asigura condiţii confortabile, i se vor realiza toate cerinţele rezonabile şi unde va primi o excelentă pregătire ca să răspundă tuturor îndatoririlor situaţiei sociale la care a fost destinată de… Să-i zicem Providenţă?

Inima mi se umpluse ochi, nu numai de cele ce spunea, dar şi de cum le spunea, încât n-am fost în stare să vorbesc, cu toate că am încercat.

— Domnul Jarndyce, a urmat el, nu pune nici-o condiţie, afară doar că-şi exprimă dorinţa fermă ca micuţa noastră prietenă să nu părăsească cumva institutul în chestie fără ştiinţa şi consimţământul său. Să se consacre cu toată sârguinţa în vederea însuşirii acelor cunoştinţe de practicarea cărora va depinde în cele din urmă soarta ei. Să păşească pe căile cinstei şi ale virtuţii şi ale… Şi să… Şi aşa mai departe.

Eu mă simţeam încă mai puţin în stare să vorbesc.

— Ei, ce are de spus tânăra noastră prietenă? Adăugă domnul Kenge. Să-şi ia timp, să-şi ia timp. Eu mă opresc ca să-i aştept răspunsul. Dar să-şi ia timp de gândire!

N-am nevoie să repet ceea ce a încercat să spună fiinţa aceea sărmană. Ceea ce a spus, mi-ar veni mai uşor să redau, dacă ar merita să fie redat. Ceea ce a simţit şi ceea ce are să simtă până în ceasul morţii, n-am să pot niciodată pune în cuvinte.

Întrevederea aceea a avut loc la Windsor, unde îmi petrecusem (după câte ştiu) toată viaţa până atunci. Chiar la o săptămână după aceea, înzestrată din belşug cu toate cele de trebuinţă, am plecat de acolo într-o diligenţă la Reading.

Madame Rachael care era bunătatea întruchipată n-a simţit emoţii la despărţire, dar eu care nu eram atât de bună, am plâns amar. Mă gândeam c-ar fi trebuit s-o cunosc mai bine după atâţia ani şi c-ar fi trebuit să mă fi făcut destul de iubită de ea ca să-i pară rău la despărţire. Când mi-a pus un sărut rece, de bun rămas, pe frunte, ca o picătură de apă din dezgheţ căzută de pe piatra unui portal… Era o zi tare geroasă… M-am simţit atât de nenorocită şi vinovată, încât m-am lipit de ea şi i-am spus că ştiu că-i vina mea dacă se poate despărţi atât de uşor de mine!

— Nu, Esther, mi-a răspuns. E vina nenorocirii de pe capul tău!

Diligenţă era la portiţa peluzei, noi n-am ieşit din casă până n-am auzit duruitul roţilor, şi astfel am părăsit-o cu inima îndurerată. Ea s-a întors în casă mai înainte ca lăzile mele să fi fost urcate pe acoperişul diligenţei şi a închis uşa. Cât am putut să mai văd casa, m-am tot uitat printre lacrimi îndărăt la ea de la fereastra trăsurii. Naşa mea îi lăsase madamei Rachael toate lucruşoarele pe care le avea; urma să se facă o vânzare la licitaţie; printre ele şi un covoraş vechi cu trandafiri, care totdeauna îmi păruse cel mai de preţ lucru din lume din câte văzusem şi care atârna afară, în ger şi zăpadă. Cu o zi sau două înainte, îmi înfăşurasem păpuşa mea veche şi scumpă în şăluţul ei şi o îngropasem liniştit, mi-e cam ruşine să mărturisesc aşa ceva, în grădină sub copacul ce-mi umbrea fereastra. Nu-mi mai rămăsese nici un tovarăş decât o păsărică în cuşcă, pe care am luat-o cu mine.

Când casa nu se mai văzu, m-am aşezat în faţă pe scăunel, cu cuşca păsăricii aşezată în paiele de la picioare, ca să mă uit afară pe fereastra înaltă la copacii acoperiţi de promoroacă de parcă erau nişte bucăţi frumoase de spat; la câmpiile netede şi albe de zăpada ultimei nopţi şi la soarele atât de roşu, dar răspândind aşa de puţină căldură, şi la gheaţa, întunecată ca metalul, de pe care tinerii cu patine şi fără de patine spintecaseră zăpada. În diligenţă se mai afla un domn care şedea pe locul din faţa mea şi părea foarte mare, înfofolit cum era într-o grămadă de pături; dar şedea cu privirile pironite pe cealaltă fereastră şi habar n-avea de mine.

Mă gândeam la naşa mea care murise, la noaptea aceea când îi citisem, la căutătura ei încruntată, atât de neclintită şi severă, cum sta întinsă în pat, la locurile străine către care mă îndreptam, la oamenii pe care am să-i găsesc acolo, cum vor fi fiind şi ce au să-mi spună, când o voce din trăsură mă făcu să tresar îngrozitor. Vocea zise:

— Pentru ce dracu' plângi?

Aşa m-am speriat de tare, că mi-a pierit glasul şi n-am fost în stare să răspund decât în şoaptă:

— Eu, domnule?

Pentru că am ştiut fără îndoială că trebuie să fi fost gentilomul acela de sub maldărul de pături, cu toate că el se uita încă tot pe fereastră.

— Da, dumneata, răspunse el înturnându-se.

— N-am ştiut că plâng, domnule, am bolborosit fâstâcită.

— Ba plângi! Zise gentilomul. Ia uită-te la mine!

Veni drept în faţa mea din celălalt colţ al diligenţei, îmi şterse ochii cu una dintre manşetele sale mari de blană (fără să-mi facă rău) şi-mi arătă că-i udă.

— Na! Acuma ştii că plângi, zise el. Nu-i aşa?

— Da, domnule.

— Şi de ce plângi? Zise gentilomul. Nu vrei să te duci acolo?

— Unde, domnule?

— Unde? Acolo unde te-i fi ducând, zise domnul acela.

— Sunt foarte bucuroasă că mă duc acolo, domnule, i-am răspuns eu.

— Bine; atunci fii veselă, zise gentilomul.

Mi-a părut că-i tare ciudat; sau cel puţin ceea ce-am putut vedea din el era tare ciudat, căci era înfofolit până sus, sub bărbie, şi faţa îi era aproape ascunsă de-o căciulă cu două urechi late de blană de-o parte şi de alta a capului, prinse pe sub bărbie; dar mi-am venit iarăşi în fire şi nu mi-a fost frică de el. Aşa că i-am spus că bănuiesc c-am plâns din pricina morţii naşei mele şi pentru că madamei Rachael nu i-a părut rău că se desparte de mine.

— S-o ia naiba de madam Rachael! Zise gentilomul. Ducă-se învârtindu-se într-un vârtej de vânt pe-o coadă de mătură!

Începuse să-mi fie acum frică de-a binelea şi m-am uitat la el cât se poate de uluită. Dar mi-a părut că are ochi plăcuţi, cu toate că tot mai şoptea ca pentru el, furios, zicându-i madamei Rachael în tot felul, cum îi venea la gură.

După un scurt răgaz, îşi desfăcu învelitoarea de deasupra ce-mi păru aşa de largă, de putea să-nfăşoare în ea trăsura întreagă şi-şi vârî mâna într-un buzunar adânc dintr-o parte.

— Hai, ia priveşte ici! Zise el. În hârtia asta, o hârtie frumos împăturită, se găseşte o bucată de prăjitură, cea mai bună din câte sunt pe piaţă… Zahăr pe părţi de-un deget de gros, ca seul pe cotletul de berbec. Aici e puţină plăcintă (e-un giuvaier, şi ca mărime şi ca gust), făcută în Franţa. Şi din ce crezi că-i făcută? Din ficaţi de gâscă îngrăşată. Asta plăcintă! Acu' să vezi, când ai s-o mănânci.

— Vă mulţumesc, domnule, am răspuns, vă mulţumesc chiar foarte mult, dar nădăjduiesc să nu vă supăraţi, sunt bucate prea alese pentru mine.

— Iar m-a răpus! Zise gentilomul, vorbă pe care nu am înţeles-o şi a aruncat amândouă pachetele afară pe fereastră.

N-a mai vorbit cu mine defel, până când s-a dat jos din trăsură, cu puţin înainte de-a ajunge la Reading, când m-a sfătuit să fiu fată bună şi să învăţ bine şi a dat mâna cu mine. Trebuie să spun că m-am simţit uşurată c-a plecat. L-am lăsat în drum, la o răspântie. De multe ori am mai trecut pe-acolo, după aceea, fără să stau prea mult, fără să mă gândesc la el, dar pe jumătate aşteptând să-l întâlnesc. Însă nu l-am întâlnit nicidecum şi, astfel, cu trecerea timpului, mi-a ieşit din minte.

Când diligenţă s-a oprit, o doamnă foarte îngrijit îmbrăcată s-a uitat în sus la fereastră şi a zis:

— Domnişoara Donny.

— Nu doamnă, Esther Summerson.

— E perfect, zise doamna. Domnişoara Donny.

Abia atunci am înţeles că ea s-a recomandat cu numele acesta şi i-am cerut iertare domnişoarei Donny pentru că nu înţelesesem; apoi, la cererea ei, i-am arătat cu degetul cuferele mele. Sub privegherea unei slujnice bine îmbrăcate, cuferele au fost puse în spatele unei trăsuri ci verzi. Apoi, domnişoara Donny, slujnica şi cu mine ne-am suit în trăsurică şi am plecat.

— Totul e pregătit în ceea ce te priveşte, Esther, zise domnişoara Donny; iar programul activităţii dumitale a fost alcătuit întocmai după dorinţa tutorelui dumitale, domnul Jarndyce.

— Cum aţi spus, doamnă?

— A tutorelui dumitale, domnul Jarndyce, zise domnişoara Donny.

M-am tulburat atât de tare, încât domnişoara Donny a crezut că gerul fusese prea aspru pentru mine şi mi-a împrumutat flaconul ei cu săruri.

— Îl cunoaşteţi pedomnul Jarndyce… Tutorele meu, doamnă? Am întrebat după ce m-am codit o bună bucată de vreme.

— Nu-l cunosc personal, Esther, zise domnişoara Donny; numai prin avocaţii săi, domnii Kenge şi Carboy, din Londra. Un gentilom cu totul superior, domnul Kenge. Adevărat orator, ce-i drept. Unele dintre frazele sale sunt într-adevăr măreţe!

Ştiam că-i foarte adevărat, dar eram prea năucită ca să dau ascultare la toate astea. Sosirea noastră pripită la destinaţie, mai înainte de a fi avut timpul să mă dezmeticesc, mă zăpăci mai tare şi niciodată n-am să uit aspectul confuz şi ireal al tuturor lucrurilor de la Greenleaf (casa domnişoarei Donny), din după-amiaza aceea!

Dar curând m-am deprins. În scurtă vreme ajunsesem să fiu atât de obişnuită cu programul de la Greenleaf, încât părea că sunt acolo de când lumea şi aproape că-mi părea mai curând că am visat decât c-am trăit cu adevărat viaţa mea de altădată, de la naşa mea. Nimic nu putea să fie mai precis, mai exact şi mai ordonat decât viaţa la Greenleaf. Se găsea vreme pentru orice, în fiece clipă a ornicului şi orice lucru era făcut la momentul fixat.

Eram douăsprezece interne şi erau două domnişoare Donny, gemene. Se părea că va trebui cu timpul să-mi câştig existenţa din calificarea mea ca institutoare şi nu numai că eram instruită în tot ce se preda la Greenleaf, dar foarte curând am fost pusă să ajut la instruirea altora. Cu toate că în toate celelalte privinţe eram supusă aceluiaşi tratament ca toate elevele şcolii, această unică deosebire a fost făcută cu mine chiar de la început. Pe măsură ce începusem să ştiu mai mult, predam mai mult, şi cu timpul ajunsesem să am de făcut o grămadă de lucruri, ceea ce-mi plăcea grozav, pentru că prin asta fetele mă îndrăgeau. Până la urmă, ori de câte ori venea o elevă nouă, care se simţea cumva abătută şi nenorocită, era aşa de sigur, nici eu nu ştiu de fapt cum, că se va împrieteni cu mine, încât toate nou-venitele mi-erau date în grijă. Ziceau că sunt atât de bună; dar eu sunt convinsă că ele erau bune! Adesea mă gândeam la hotărârea pe care o luasem la aniversarea aceea a zilei mele de naştere, şi anume să încerc să fiu harnică, mulţumită şi cu inima deschisă, să fac numai bine orişicui şi să mă fac iubită dacă se poate; şi, la drept vorbind, mi-era aproape ruşine de cât de puţin făcusem şi cât de mult câştigasem.

Am petrecut la Greenleaf şase ani fericiţi şi liniştiţi. N-am citit pe faţa nimănui acolo, slavă Domnului, în ziua mea de naştere, că ar fi fost mai bine dacă nu m-aş fi născut. Când venea ziua aceea, îmi aducea atâtea mărturii de dragoste, încât camera îmi rămânea împodobită din prima zi a anului şi până la Crăciun.

În cei şase ani de zile n-am ieşit niciodată din şcoală, decât de Sărbători în vizite prin vecinătate. După primele şase luni, sau cam aşa ceva, am urmat sfatul domnişoarei Donny, că ar fi de cuviinţă să-i scriu domnului Kenge, ca să-i spun că sunt fericită şi recunoscătoare; şi cu încuviinţarea ei i-am scris o asemenea scrisoare. Am primit un răspuns formal, confirmând primirea scrisorii şi adăugând: „Am luat cunoştinţă de conţinutul scrisorii care se va comunica întocmai clientului nostru!” După aceea le auzeam uneori pe domnişoara Donny şi pe sora ei vorbind despre cât de regulat se plăteau taxele mele de întreţinere; şi cam de două ori pe an mă încumetam să scriu câte o scrisoare asemănătoare. Totdeauna, cu poşta următoare, primeam întocmai acelaşi răspuns, cu acelaşi scris rotund, purtând semnătura Kenge şi Carboy în alt scris pe care-l presupuneam să fie al domnului Kenge.

Mi se pare atât de ciudat să fiu silită să scriu toate astea despre mine! Ca şi cum povestea asta ar fi povestea vieţii mele! Dar curând neînsemnata mea persoană va trece pe planul al doilea.

Şase ani de linişte (văd că spun asta a doua oară) petrecusem la Greenleaf, văzând în toate din jurul meu, ca într-o oglindă, fiecare pas al creşterii şi al schimbării mele acolo, când într-o dimineaţă de noiembrie am primit scrisoarea de mai jos. Îi trec data sub tăcere.

Old Square, Lincoln's Inn. Doamnă, Cit.' nostru, domnul Jarndyce, urmând să prscă. În casa sa, printr-o decizie a C-ţii. De J-ţie. A o minoră a C-ţii.' din acest proces, pentru care doreşte să-i asigure o domnişoară de companie pvităne-a dat dispoziţie să vă aducem la cunoştinţă că ar fi bucuros de srciile' dvs. În szaclte. – ' arjattransportul dvs, cheltuielile urmând a fi acoperite de noi pentru diligenţă de ora opt de la Reading, lunea viitoare dimineaţa, până la Hor se Cellar, Piccadilly, Londra, unde unul din fcţrii.” noştri vă va aştepta ca să vă conducă la brul.'2 nostru, cf. celor de mai sus.

Ai dv. prea spş. N sv. U Kenge şi Carboy.

Domnişoarei Esther Summerson.

O, niciodată, niciodată, niciodată n-am să uit emoţia pe care scrisoarea de mai sus a pricinuit-o tuturor de la institut. Ce înduioşător din partea lor că-mi purtau atâta grijă. Atâta har de la Tatăl Nostru din ceruri care nu m-a uitat, că mi-a netezit şi mi-a uşurat drumul de orfană şi că a trezit în sufletele atâtor tinere caldă bunăvoinţă pentru mine, ceea ce m-a copleşit cu desăvârşire. Nu că aş fi vrut ca fetele să fie mai puţin întristate… Mă tem că nu; dar plăcerea, şi suferinţa, şi mândria, şi bucuria, şi modesta părere de rău, toate erau atât de îmbinate, încât aproape îmi părea că are să-mi crape inima de fericire.

Scrisoarea mă înştiinţa numai cu cinci zile înainte de plecare. Fiecare clipă adăuga numai dovezi de dragoste şi de bunătate, care mi-au fost date în acele cinci zile; şi când în sfârşit sosi dimineaţa şi când fetele m-au luat şi m-au dus prin toate camerele ca să le mai pot vedea pentru ultima dată; şi când unele dintre ele îmi strigau: „Esther, scumpo, ia-ţi rămas bun aici, pe marginea patului, unde ai vorbit cu mine pentru întâia oară cu atâta bunătate!”; şi când altele mă rugau să le scriu doar numele „Cu dragoste de la Esther”; şi când toate s-au adunat în jurul meu cu daruri de rămas bun şi se agăţau de mine, plângând şi strigând: „Ce ne-om face când scumpa, scumpa noastră Esther n-o să mai fie cu noi!” Şi când am încercat să le spun cât de atente şi cât de bune au fost cu mine şi cât le mulţumesc şi cum le binecuvântez pe fiecare pentru toate acelea; ce inimă puteam să am!

Şi când cele două domnişoare Donny plângeau la fel de tare că se despart de mine ca şi ultima dintre fete; şi când slujnicele au spus: „Binecuvântată să fii, domnişoară, oriunde vei merge!”; şi când bătrânul grădinar, şchiop şi urât, care credeam că nici nu m-a băgat în seamă în toţi anii aceia, a venit gâfâind după diligenţă ca să-mi dea un bucheţel de muşcate şi să-mi spună că eu i-am fost lumina ochilor… Chiar aşa a spus bătrânul… Ce inimă mai puteam să am!

Şi puteam oare să mă stăpânesc, când mi se perindau toate prin faţa ochilor, de la venirea mea la micuţa şcoală, până la neaşteptata privelişte a bietelor fetiţe, afară, fluturându-şi pălăriile şi bonetele spre mine, şi a apariţiei unui gentilom şi a unei doamne, amândoi cărunţi, pe-a căror fiică o ajutasem să înveţe şi la casa cărora fusesem în vizită (despre aceştia se spunea că erau cei mai mândri oameni din tot ţinutul) şi care, fără să le pese de convenienţe, strigau: „Adio, Esther. Îţi dorim să fiifoarte fericită…!”. Puteam oare să mă mai stăpânesc, fiind singură în diligenţă, şi să nu mă plec adânc şi să strig de nenumărate ori: „O, cât sunt de recunoscătoare, cât sunt de mulţumită!”

Dar, bineînţeles, am socotit numaidecât că nu trebuie să duc lacrimi acolo unde plecam, după toate câte le făcuseră pentru mine. De aceea, bineînţeles, m-am silit să suspin mai puţin şi mi-am pus în minte să mă liniştesc, spunându-mi fără întrerupere: „Esther, trebuie numaidecât! Aşa nu merge.” În sfârşit m-am liniştit destul de bine până la urmă, cu toate că mă tem că mi-a luat mai mult timp decât ar fi trebuit; şi după ce îmi răcorisem ochii cu apă de lavandă, venise vremea să ne pregătim de Londra.

Eram foarte încredinţată că ajunsesem, când mai aveam de străbătut încă zece mile; iar când într-adevăr am ajuns, începusem să cred că n-o să mai ajungem niciodată. Totuşi, când am prins să ne hurducăm pe un caldarâm de pietre şi mai ales când toate celelalte vehicule păreau să dea peste noi, iar noi să intrăm în fiecare vehicul ce ne ieşea în cale, am început să cred că ne apropiem într-adevăr de capătul călătoriei noastre. Foarte curând după aceea ne-am oprit.

Un tânăr, mânjit din întâmplare tot cu cerneală, mi se adresă de pe caldarâm, zicând:

— Sunt de la „Kenge şi Carboy”, domnişoară, de la Lincoln's Inn.

— Vă rog, domnule, am spus eu.

Era foarte îndatoritor; şi după ce m-a ajutat să urc într-o trăsură de stradă şi a supravegheat încărcarea cuferelor mele, l-am întrebat dacă arde undeva. Pentru că străzile erau aşa de pline de un fum gros şi cafeniu, încât aproape că nu se mai vedea nimic.

— Vai de mine, nu, domnişoară, a zis el. Asta e o caracteristică a Londrei.

Nu mai auzisem de aşa ceva.

— Ceaţă, domnişoară, spuse tânărul.

— A, da, într-adevăr! Am zis şi eu.

Am mers încet trecând prin cele mai murdare şi întunecate cu putinţă străzi din lume (după câte-mi închipuiam) printr-o învălmăşeală atât de zăpăcită, încât mă întrebam cum de oamenii îşi mai puteau ţine firea, până când am pătruns într-o neaşteptată linişte, pe sub un vechi portal şi-am trecut apoi mai departe, printr-o piaţă tăcută, până am dat iar de un ungher ciudat, la un colţ, unde era o intrare deasupra unui şir de trepte pieptişe şi late, ca şi cum ar fi fost intrarea unei biserici. Şi într-adevăr era un cimitir acolo, pe lângă nişte ganguri boltite, fiindcă prin fereastra scării am văzut pietre de morminte.

Aici era firma „Kenge şi Carboy”. Tânărul mă conduse printr-un cabinet exterior în biroul domnului Kenge – în care nu era nimeni-şi, politicos, îmi împinse un fotoliu în faţa focului. Apoi îmi arătă o oglinjoară, agăţată într-un cui, de-o parte a căminului.

— În cazul că aţi dori să aruncaţi o privire, domnişoară, ca să vedeţi cum arătaţi după călătorie, pentru că veţi merge în faţa preşedintelui. Nu că ar fi cumva de trebuinţă, bineînţeles, adaugă cuviincios tânărul.

— Să merg în faţa preşedintelui? Am zis eu, surprinsă pentru moment.

— Doar o formalitate, domnişoară, răspunse tânărul. Domnul Kenge se află acum la Curte. Vă urează bun sosit şi vă pofteşte să luaţi o gustare pe o măsuţă erau pişcoturi şi o carafă de vin şi să răsfoiţi ziarul (pe care tânărul mi-l dădu în vreme ce vorbea). Apoi aţâţă focul şi plecă.

Toate erau atât de ciudate, şi mai ciudată decât toate era noaptea asta în timpul zilei, lumânările aprinse cu flacăra albă, ce păreau tăioase şi reci, încât citeam cuvintele în gazetă fără să înţeleg ce înseamnă, ba, m-am surprins chiar citind aceleaşi cuvinte de nenumărate ori. Cum n-avea nici un rost să continui, am lăsat gazeta din mână, am aruncat o privire în oglindă la bonetă să văd dacă-i în ordine şi m-am uitat prin camera nici pe jumătate luminată, la mesele urâte şi murdare, la teancurile de hârtii scrise şi la un dulap plin cu nişte cărţi din cele mai puţin atrăgătoare şi care nu păreau a spune mare lucru. Apoi am urmat să mă gândesc şi să mă gândesc şi să mă gândesc; şi focul a urmat să ardă şi să ardă şi să ardă; şi lumânările au urmat să pâlpâie şi să picure şi nu era nici-o foarfecă de tăiat mucurile… Până când tânărul, în sfârşit, a adus una tare murdară; asta preţ de două ceasuri.

Până la urmă a venit şi domnul Kenge. El era neschimbat, dar s-a mirat văzând cât m-am schimbat eu şi păru tare mulţumit.

— Fiindcă ai să fii domnişoara de companie a tinerei doamne care se află acum în cabinetul preşedintelui, zise el, ne-am gândit, domnişoară Summerson, că-i bine să fii şi dumneata prezentă acolo. N-ai să-ţi pierzi cumpătul în faţa Lordului Preşedinte, sper?

— Nu, domnule, am zis eu, nu cred c-am să mi-l pierd.

Într-adevăr, nu vedeam, la drept vorbind, de ce mi l-aş fi pierdut.

Astfel că domnul Kenge îmi dădu braţul şi am trecut pe după un colţ, pe sub un şir de coloane şi am intrat printr-o uşă lăturalnică. Şi astfel, trecând printr-un culoar, am ajuns într-un soi de cameră plăcută în care o tânără şi un tânăr şedeau în picioare lângă un foc mare care duduia. Între ei şi foc se afla un paravan, iar cei doi vorbeau, rezemându-se de paravan.

Amândoi au ridicat ochii când am intrat şi am văzut cât de frumoasă era tânăra aşa cum sta în bătaia focului. Un păr auriu atât de bogat, nişte ochi albaştri atât de blânzi, o faţă atât de luminoasă, candidă şi încrezătoare.

— Domnişoară Ada, zise demnul Kenge, ia t-o pe domnişoara Summerson.

Veni către mine ca să ne cunoaştem, cu un zâmbet de bun-sosit şi cu mâna întinsă, dar într-o clipă păru că se răzgândeşte şi mă sărută. Pe scurt, avea un fel de-a fi atât de firesc, atrăgător şi lipicios încât, după câteva clipe, ne şi aşezarăm una lângă alta pe-o canapea sub fereastră, încălzindu-ne la para focului, vorbind împreună cum nu se poate mai deschis şi mai plăcut.

Ce greutate mi s-a luat de pe suflet! Ce minunat să văd că se poate încrede în mine şi că-i sunt dragă! Cât de frumos din partea ei şi ce plină de făgăduinţe pentru mine! Tânărul gentilom îi era văr mai de departe, după câte mi-a spus ea, pe nume Richard Carstone. Un adolescent chipeş, cu o faţă plină de candoare şi un râs fermecător; şi după ce l-a chemat să vie unde ne aşezaserăm, el a rămas în picioare lângă noi, tot în dogoarea focului, vorbind voios ca un băiat cu sufletul deschis, sincer. Era tare tânăr; nu avea mai mult de nouăsprezece ani, poate nici atât, dar era aproape cu doi ani mai mare ca ea. Amândoi erau orfani şi (ceea ce mi-a părut foarte surprinzător şi ciudat) nu se văzuseră până atunci. Venirea noastră tustrei laolaltă pentru întâia oară, într-un loc atât de neobişnuit, era un lucru de care puteai vorbi; şi am vorbit despre asta; şi focul, care se potolise, clipea către noi cu ochii lui roşii, ca un leu bătrân şi somnoros al înaltei Curţi de Justiţie, după cum spunea Richard.

Vorbeam încet, fiindcă un domn în mare ţinută şi cu perucă intra şi ieşea adeseori şi atunci puteam auzi ca în depărtare un murmur de voci care, după câte ne-a spus el, venea de la pledoaria din procesul nostru, adresată Lordului Preşedinte. El i-a spus domnului Kenge că Lordul Preşedinte vine peste cinci minute; şi îndată după aceea am auzit o forfotă şi un tropăit de paşi şi domnul Kenge ne-a spus că şedinţa Curţii s-a ridicat şi că Lordul Preşedinte se afla în camera de alături.

Domnul cu perucă deschise uşa aproape în acelaşi timp şi-l pofti pe domnul Kenge să intre. Atunci, am intrat cu toţii în camera alăturată; întâi domnul Kenge cu draga mea… Mi se pare acum atât de firesc că nu mă pot opri de a o numi aşa; şi acolo, îmbrăcat din creştet până-n tălpi doar în negru, stând într-un fotoliu la o masă, lângă foc, se afla înaltul Lord Preşedinte, a cărui robă, împodobită cu o lucrătură frumoasă de fir de aur stătea aruncată pe-un alt scaun. Ne scrută cu privirea pe când intram, dar felul lui era curtenitor şi binevoitor.

Domnul cu perucă aşeză nişte maldăre de hârtii pe masa înaltului Lord, iar Senioria Sa alese în tăcere un dosar şi începu a-l răsfoi.

— Domnişoara Clare, zise Lordul Preşedinte. Domnişoara Ada Clare?

Domnul Kenge i-o prezentă şi Domnia Sa o rugă să ia loc lângă el. Că o admiră şi că îi plăcu am putut să văd din prima clipă. M-am întristat că vatra părintească a unei tinere făpturi atât de frumoase poate fi reprezentată de o instituţie aridă ca aceea. Înaltul Lord Preşedinte, cu tot apanajul său, cu greu putea să ţină locul dragostei şi mândriei părinteşti.

— De care Jarndyce e vorba, întrebă Lordul Preşedinte, răsfoind încă filele dosarului, e Jarndyce din Casa Umbrelor?

— Jarndyce din Casa Umbrelor, zise domnul Kenge.

— Sinistru nume, comentă Lordul Preşedinte.

— Şi totuşi astăzi nu-i un loc sinistru, milord, zise domnul Kenge.

— Casa Umbrelor, continuă înaltul Lord, e în…

— Herdfordshire, milord.

— Domnul Jarndyce din Casa Umbrelor nu-i căsătorit? Întrebă înaltul Lord.

— Nu e, milord, răspunse domnul Kenge. Urmă o pauză.

— Tânărul Richard Carstone e de faţă? Întrebă Lordul Preşedinte, aruncându-şi privirile către noi.

Richard se înclină şi făcu câţiva paşi înainte.

— Hm! Zise Lordul Preşedinte, întorcând mai multe file.

— Domnul Jarndyce din Casa Umbrelor, milord, menţionă domnul Kenge, vorbind încet, dacă mi-l îngăduit să-i amintesc Excelenţei Voastre, a făcut rost de o domnişoară de companie potrivită pentru…

— Pentru domnul Richard Carstone? Cred (dar nu sunt sigură) că l-am auzit pe Excelenţa Sa zicând, tot încet şi cu un zâmbet.

— Pentru domnişoara Ada Clare. Aceasta-i tânăra aleasă. Domnişoara Summerson.

Excelenţa Sa îmi aruncă o privire îngăduitoare şi luă act cu amabilitate de reverenţa mea.

— Domnişoara Summerson nu se înrudeşte cu nici-o parte din proces, îmi închipui?

— Nu, milord.

Domnul Kenge făcu o plecăciune mai înainte de a isprăvi de spus cele de mai sus şi continuă în şoaptă. Excelenţa Sa, cu ochii pe hârtii, ascultă, dădu din cap de două ori, trei ori, întoarse mai multe file de la dosar şi nu se mai uită la mine până la plecarea noastră.

Domnul Kenge se retrase apoi, şi cu el şi Richard, lângă uşă, unde mă aflam şi eu, lăsându-mi draga (mi se pare atât de firesc să-i spun aşa, încât nici acum n-am alt cuvânt) alături de Lordul Preşedinte; Excelenţa Sa vorbind cu ea puţin între patru ochi, întrebând-o, după cum mi-a spus după aceea, dacă s-a gândit bine la înţelegerea făcută şi dacă crede că va fi fericită sub acoperişul domnului Jarndyce din Casa Umbrelor, şi ce-o face să creadă asta? Puţin după aceea se sculă curtenitor şi-i îngădui să se retragă, după care vorbi un minut, două, cu Richard Carstone, nu stând jos, ci în picioare şi evident cu mai multă uşurinţă şi mai puţină ceremonie… ca şi cum mai ştia încă, deşi era Lord Preşedinte, cum să ajungă de-a dreptul la inima candidă a unui băiat.

— Foarte bine, zise tare Excelenţa Sa. Voi întocmi decizia. Domnul Jarndyce din Casa Umbrelor a ales, atât cât pot aprecia, şi rosti acestea uitându-se la mine, o domnişoară de companie foarte bună pentru tânăra noastră şi soluţia pare a fi cea mai potrivită din cele îngăduite de împrejurări.

Ne concedie cu simpatie, iar noi cu toţii am părăsit cabinetul foarte recunoscători că a fost atât de binevoitor şi politicos, fapt prin care nu şi-a ştirbit nimic din demnitate, ci, dimpotrivă, a mai câştigat puţin, după cum ni se păru nouă.

Când am ajuns sub şirul de coloane, domnul Kenge şi-a amintit că trebuie să se întoarcă pentru a mai pune o întrebare şi ne-a lăsat în ceaţă cu echipajul şi slujitorii Lordului Preşedinte, care îl aşteptau să iasă.

— Ei, bine, zise Richard Carstone, s-a terminat şi cu asta! Unde mergem acuma, domnişoară Summerson?

— Nu ştii? Am întrebat.

— Habar n-am, îmi răspunse.

— Nici tu nu ştii, draga mea? Am întrebat-o pe Ada.

— Nu! Zise ea. Dar tu?

— Deloc! Am răspuns.

Ne-am uitat unul la altul, pe jumătate râzând, că eram asemenea copiilor din poveste, rătăciţi în pădure, când o bătrânică ciudată, cu o bonetă strânsă pe vârful capului şi o poşetă, se îndreptă spre noi cu o înfăţişare foarte ceremonioasă, făcând reverenţe şi zâmbind.

— Oh! Zise ea. Minorii din procesul Jarndyce. Foarte fericită, bineînţeles, că am cinstea! E de bun augur pentru tinereţe, pentru speranţă şi frumuseţe, când se află adunate în acest loc şi nu ştiu ce-are să iasă din toată treaba asta.

— Nebună, şopti Richard, nebănuind că s-ar putea să-l audă.

— Ai dreptate, tinere, nebună, zise ea întorcându-se spre el atât de repede, de-a rămas băiatul ruşinat de tot. Şi eu am fost minoră. La vremea aceea nu eram nebună; vorbea făcând plecăciuni adânci şi zâmbind după fiecare propoziţie scurtă. Aveam de partea mea tinereţea şi speranţa. Cred, şi frumuseţea. Acum prea puţin contează. Niciuna din trei nu mi-a slujit şi nici nu m-a salvat. Am cinstea să iau parte cu regularitate la şedinţele Curţii. Cu documentele mele. Aştept o sentinţă. Numaidecât. La ziua de apoi. Am descoperit că al şaselea sigiliu de care se vorbeşte în Sfânta Scriptură de la Ioan citire, e Marele Sigiliu al Lordului Preşedinte. A fost descoperit de multă vreme. Vă rog să primiţi binecuvântarea mea.

Văzând-o pe Ada puţin înfricoşată, i-am spus, ca să-i cânt în strună bătrânei doamne, că-i suntem foarte recunoscători.

— Da-a! Zise ea, sclifosindu-se. Îmi închipui. Şi iată şi pe Kenge, Vorbă-Lungă. Cu actele sale. Ce mai face preacinstita şi cuvioasa voastră persoană?

— Foarte bine, foarte bine! Hai, fii bună şi nu ne mai plictisi! Zise domnul Kenge.

— Nicidecum, răspunse sărmana bătrână ţinându-se de Ada şi de mine. Orice, numai plictiseală nu. Le voi dărui avere la amândouă… Asta nu-nseamnă plictiseală, sper! Aştept o sentinţă. În curând. La Ziua Judecăţii de Apoi. E semn bun pentru voi. Primiţi binecuvântarea mea!

S-a oprit în faţa largului şir de scări pieptişe; dar noi ne-am uitat îndărăt la ea, pe când urcam; stătea locului, bolborosind cu câte o reverenţă şi câte un zâmbet după fiecare propoziţie scurtă:

— Tinereţe. Şi speranţă. Şi frumuseţe. Şi înaltă Curte de Justiţie. Şi Kenge Vorbă-Lungă. Ha? Vă rog, primiţi binecuvântarea mea!