O întâmplare în zori

Cu toate că dimineaţa era rece şi umedă şi cu toate că ceaţa părea groasă, am spus părea, pentru că ferestrele erau acoperite cu o crustă de murdărie, care ar fi întunecat şi strălucirea soarelui în miez de vară, presimţeam destul de bine cât de neprimitoare e casa la acea oră matinală şi eram destul de curioasă să cunosc Londra, încât mi se păru minunată ideea domnişoarei Jellyby când mi-a propus să ieşim să ne plimbăm.

— Mama nu coboară decât mult mai târziu, zise ea, şi-ar fi o minune ca micul dejun să fie gata mai curând de un ceas de la scularea ei, atât de alene se fac toate dimineaţa. Cât despre tata, el apucă ce poate şi pleacă la birou. Niciodată nu ia ceea ce se cheamă un mic dejun adevărat. Priscilla îi lasă afară franzela şi ceva lapte când se mai găseşte rămas de cu seară. Uneori nu-i lapte deloc şi alteori îl bea pisica. Dar mă tem că trebuie să fii obosită, domnişoară Summerson, şi poate doreşti mai curând să te culci.

— Nu-s deloc obosită, draga mea, i-am spus eu, şi tare aş dori să ies puţin.

— Dacă eşti sigură că-i aşa, adaugă domnişoara Jellyby, mă duc să-mi pun haina pe mine.

Ada zise c-ar merge şi ea şi se puse numaidecât în mişcare. I-am făcut o propunere lui Peepy, negăsindu-mă în stare să fac ceva mai bun pentru el, adică să mă lase să-l spăl şi apoi să-l culc iarăşi în pat la mine. La asta s-a supus cu cea mai mare îngăduinţă posibilă; uitându-se ţintă la mine tot timpul cât a durat întreaga operaţie, ca şi cum niciodată în viaţa lui nu mai fusese şi nici n-ar mai putea fi atât de mirat, dar părând desigur în acelaşi timp foarte nenorocit, fără să se plângă însă, şi cuibărindu-se bucuros să doarmă, după ce totul se terminase. La început am avut îndoieli dacă pot să-mi iau asemenea libertate, dar îndată m-am gândit că probabil nimeni în casă n-are să bage de seamă.

Dar cu zorul de-a termina cu Peepy, cu graba de a mă pregăti pe mine şi de a o ajuta şi pe Ada, curând m-am încălzit de-a binelea. Am găsit-o pe domnişoara Jellyby încercând să se încălzească la focul din birou pe care Priscilla tocmai îl aprindea atunci cu un sfeşnic murdar din salon… Aruncând lumânarea în foc, ca să-l facă să ardă mai bine. Totul era exact cum rămăsese de cu seară, şi bineînţeles era menit să rămână aşa. În camera de jos, faţa de masă nu fusese ridicată, ci fusese lăsată pentru micul dejun. Fărâmituri, praf şi hârtii rupte erau pretutindeni în casă. Câteva oale cositorite şi un bidon de lapte atârnau pe un grilaj; uşa şedea deschisă şi am întâlnit bucătăreasa, după colţ, ieşind de la cârciumă, ştergându-se la gură. Ne-a spus, când a trecut prin faţa noastră, că fusese să vadă cât e ceasul.

Dar mai înainte de a ne întâlni cu bucătăreasa, am dat peste Richard care tropăia din picioare prin faţa hanului „Thavies”, ca să se încălzească. A fost plăcut surprins să ne vadă punându-ne în mişcare atât de devreme şi ne-a spus că ia şi el parte bucuros la plimbarea noastră. Astfel că el o însoţi pe Ada, iar domnişoara Jellyby şi cu mine am mers înainte. Pot spune că domnişoara Jellyby a recăzut în starea ei morocănoasă şi că nu mi-ar fi venit a crede că-i sunt aşa de dragă, dacă nu mi-ar fi spus-o.

— Unde doreşti să mergem? Mă întrebă.

— Orişiunde, draga mea! I-am răspuns.

— Orişiunde e nicăieri, zise domnişoara Jellyby, oprindu-se în loc, arţăgoasă.

— Hai să mergem undeva, în orice caz, i-am cerut eu. Atunci mă luă într-un pas foarte repede.

— Puţin îmi pasă! Spuse ea. Iată, îmi eşti martoră, domnişoară Summerson, eu spun că puţin îmi pasă; dar de-ar fi să vie în casa noastră cu fruntea-i mare, lucioasă, bombată, seară după seară, până va îmbătrâni cât Mathusalem, tot n-aş avea ce vorbi cu el. Cum se fac de râs el şi mama, mai rar aşa ceva! Ca nişte dobitoci!

— Draga mea, am mustrat-o eu, referindu-mă la epitetul şi la accentul puternic pe care domnişoara Jellyby l-a pus pe el. Datoria dumitale de copil…

— O! Nu-mivorbidedatoriadecopil, domnişoarăSummerson; unde-i datoria ei de mamă? Toată dăruită poporului şi Africii, cred! Atunci să-şi facă poporul şi Africa datoria de copil faţă de ea; îi priveşte mai mult pe ei decât pe mine. Eşti scandalizată, cred! Foarte bine, şi eu sunt scandalizată; aşa că suntem amândouă scandalizate şi cu asta gata!

Grăbi pasul mai mult încă.

— Şi, cât despre asta, îţi spun iarăşi, n-are decât să vină, şi să vină, şi să vină, eu tot n-am să am nimic de vorbit cu el. Nu-l pot suferi. De nimic nu mi-e mai silă şi nimic nu urăsc mai tare pe lume decât palavrele pe care le vorbeşte el cu mama. Mi-e de mirare că pietrele de pe caldarâmul din faţa casei noastre mai pot avea răbdare să stea locului şi să fie martore la toate gogomăniile şi bazaconiile acestei comedii neghioabe şi la gospodăria pe care o duce mama!

Am înţeles bine că nu putea fi vorba decât de domnul Quale, tânărul domn care-şi făcuse apariţia după cina de ieri seară. Am fost scutită de nevoia neplăcută de-a continua subiectul, de către Richard şi Ada, care, apropiindu-se de noi cu pasul grăbit ne-au întrebat râzând dacă nu cumva luăm parte la o cursă de alergare? Astfel întreruptă, domnişoara Jellyby amuţi şi îşi continuă plimbarea, posacă, alături de mine; în timpul acesta, eu mă minunam de lanţul lung de străzi şi de diversitatea lor, de mulţimea de oameni care atât de dimineaţă mergeau forfotă încoace şi încolo, de numărul de vehicule ce treceau şi iar treceau, de pregătirea febrilă în etalarea mărfurilor din vitrine, de măturatul prăvăliilor şi mai ales de extraordinarele făpturi în zdrenţe, scormonind pe furiş în gunoaiele măturate, ca să găsească bolduri sau alte mărunţişuri.

— Aşa, verişoară, am auzit vocea veselă a lui Richard către Ada, în spatele meu. Parcă-i un făcut să nu mai scăpăm de înalta Curte de Justiţie. Ieri am venit aici, la locul nostru de întâlnire, pe alt drum şi… Dar pe legea mea, iat-o iarăşi pe bătrâna doamnă!

Într-adevăr, ea era, chiar în faţa noastră, făcând temeneli şi zâmbind şi zicând cu acelaşi aer protector ca şi ieri:

— Minorii din procesul Jarndyce! Foarte fericită, desigur!

— Aţi ieşit devreme de-acasă, doamnă, i-am zis, pe când îmi făcea reverenţă.

— Da-a! De obicei mă plimb devreme pe aici. Înainte de a se deschide şedinţa la înalta Curte. E un loc ferit. Aici îmi adun gândurile pentru treburile din timpul zilei, zise bătrâna doamnă, apăsând pe cuvinte şi sclifosindu-se. Treburile zilnice cer multă gândire. Justiţia înaltei Curţi e atât de foarte greu de urmărit.

— Cine-i asta, domnişoară Summerson? Îmi şopti domnişoara Jellyby, trăgându-mi braţul mai aproape de-al ei.

Dar auzul bătrânei doamne era deosebit de ager. Ea răspunse de-a dreptul la întrebare:

— Parte în proces, copila mea. Cu voia dumitale. Am cinstea să asist regulat la Curte. Cu documentele mele. Am plăcerea să vorbesc cu altă tânără din procesul Jarndyce? Întrebă bătrâna doamnă restabilindu-şi echilibrul, cu capul aplecat într-o parte, după o plecăciune foarte adâncă.

Richard, dornic să şteargă nesocotinţa lui de ieri, i-a explicat cu bunăvoinţă că domnişoara Jellyby n-avea nici-o legătură cu procesul.

— Hm! Exclamă bătrâna doamnă. Nu aşteaptă sentinţa? Totuşi are să îmbătrânească. Dar nu aşa tare. O, dragii mei! Iată grădina Lincoln's Inn. Eu îi spun grădina mea. Vara e un adevărat rai în care păsările cântă melodios. Îmi petrec vacanţa mare în bună parte aici. În contemplare. Vacanţa mare e din cale afară de lungă! Nu găsiţi?

Am zis cu toţii da, fiindcă părea că aşteaptă de la noi să zicem aşa.

— Când frunzele cad din copaci şi când nu mai sunt florile în floare ca să facem bucheţele pentru înalta Curte a Lordului Preşedinte, zise bătrâna doamnă, vacanţa s-a împlinit, iar sigiliul al şaselea, pomenit în Apocalips, ajunge iarăşi la putere. Vă rog, veniţi să vedeţi unde locuiesc. Mie-mi va fi de bun augur. Tinereţea, speranţa şi frumuseţea arareori îmi păşesc pragul. E mult, tare mult de când niciuna dintre ele n-a mai dat ochii cu mine.

Mă apucase de mână şi, îndrumându-ne pe mine şi pe domnişoara Jellyby, le făcu semn lui Richard şi Adei să vină şi ei. N-am ştiut cum să mă sustrag şi m-am uitat la Richard ca să-i cer ajutor. Fiindcă el era pe cât de amuzat, pe atât de curios şi în cumpănă cum să scape de bătrâna doamnă fără s-o jignească, ea a urmat să ne ducă mai departe, iar Richard şi Ada au venit după noi, pe când ciudata noastră conducătoare ne tot spunea întruna, cu o condescendenţă plină de zâmbete, că locuieşte chiar alături.

Era foarte adevărat, aşa după cum s-a văzut numaidecât. Locuia atât de aproape, încât nici n-avurăm timp să-i spunem că-i facem pe plac, când ne-am pomenit în faţa casei ei. Strecurându-ne pe o portiţă lăturalnică, bătrâna doamnă, cu totul pe neaşteptate, se opri pe o stradă îngustă şi dosnică, făcând parte din câteva curţi şi uliţe, chiar lângă zidul clădirii Lincon's Inn, şi zise:

— Aici e locuinţa mea. Vă rog urcaţi!

Se oprise la o prăvălie, deasupra căreia sta scris: Krook Magazie de zdrenţe şi sticle goale. De asemenea, cu litere lungi şi subţiri: Krook, negustor de articole de marină. Într-o parte a vitrinei era imaginea unei fabrici roşii, de hârtie, la care o căruţă descărca o grămadă de saci de zdrenţe vechi. În altă parte era un anunţ: Cumpăr oase. În alta: Cumpăr veselă uzată, de bucătărie. În alta: Cumpăr fiare vechi. În alta: Cumpăr ziare vechi. În alta: Cumpăr haine vechi bărbăteşti şi de damă. Totul părea că-i de cumpărat acolo şi nimic de vânzare. În toate părţile vitrinei erau grămezi de sticle murdare: sticle de negreală pentru piele, sticle de doctorii, sticle de bere şi de ape minerale, sticle de conserve, sticle de vin, sticle de cerneală; menţionându-le pe acestea din urmă îmi amintesc că prăvălia, prin multe şi mici caracteristici, avea aerul că se găseşte într-o vecinătate judiciară şi că ar fi, cum de altfel era, o anexă şi o rudenie renegată a justiţiei. Se vedea un mare număr de sticle de cerneală. Mai era afară, în faţa uşii, şi o băncuţă şubredă cu cărţi jerpelite şi vechi, cu o etichetă: „Cărţi de Drept, 9 penny fiecare”. Câteva dintre anunţurile pe care le-am enumerat erau scrise cu o caligrafie ca de arhivă, ca şi hârtiile pe care le văzusem în biroul lui Kenge şi Carboy şi ca scrisorile pe care le primisem demult de la firma de mai sus. Printre acestea era unul, cu aceeaşi caligrafie, care n-avea nimic de-a face cu afacerile prăvăliei, dar vestind că un om respectabil, în vârstă de patruzeci şi cinci de ani, se oferea să redacteze acte sau să copieze, executând cu îndemânare şi promptitudine. „A se adresa lui Nemo, de găsit la dl Krook, înăuntru”. Mai erau feluriţi saci de calitate ordinară, albaştri şi roşii, care atârnau sus. Înăuntru, aproape de uşa prăvăliei, zăceau mormane de suluri de pergament vechi şi ferfeniţit, şi de texte de legi, îngălbenite şi cu colţurile roase de atâta răsfoit. Puteam să-mi închipui că toate cheile ruginite, din care trebuie să fi fost cu sutele adunate grămadă ca fier vechi, aparţinuseră cândva unor uşi de cameră sau unor dulapuri masive din cancelariile judecătoreşti. Resturile şi zdrenţele aruncate peste o balanţă de lemn cu un singur picior, atârnând fără nici-o greutate de cântar, poate să fi fost cordele sau robe uzate de-ale consilierilor. Puteai foarte bine să-ţi închipui, aşa cum ne-a şoptit Richard, Adei şi mie, pe când stăteam să ne uităm înăuntru, că oasele de-acolo din colţ, adunate grămadă şi curăţate foarte bine, erau ciolanele clienţilor, ca să întregească tabloul.

Cum era încă ceaţă şi întuneric şi fiindcă prăvălia mai era pe deasupra şi umbrită de zidul clădirii Lincoln's Inn, din pricina căruia nu se mai zărea la doi-trei yarzi în faţă, n-am fi văzut aşa de multe, fără felinarul aprins pe care-l purta, prin prăvălie, un bătrân cu ochelari şi cu o scufie păroasă. Întorcându-se către uşă, ne văzu. Era scurt de statură, pierit la faţă şi uscat, cu capul înfundat între umeri şi cu răsuflarea ieşindu-i ca un fum din gură de parcă înăuntrul său ardea. Gâtul, bărbia şi sprâncenele îi erau atât de ninse şi atât de bulucite de vine şi piele încreţită, încât de la piept în sus arăta ca o rădăcină bătrână în bătaia ninsorii.

— Hi hi! Grăi bătrânul, venind spre uşă. Aveţi ceva de vânzare?

Noi, bineînţeles, ne-am tras îndărăt şi ne-am uitat la călăuza noastră care se trudea să deschidă uşa casei cu o cheie pe care o scosese din buzunar şi căreia Richard tocmai îi spunea că, de vreme ce avusesem plăcerea să vedem unde locuieşte, avem s-o părăsim, fiindcă ne grăbeşte timpul. Dar ea nu se lăsă aşa de uşor părăsită, începu să fie zeloasă într-un chip atât de ciudat şi de stăruitor în rugăminţile ei ca să urcăm şi să-i vedem apartamentul măcar o clipă, şi era atât de perseverentă în felul său inofensiv de a mă sili să intru, ca şi cum eu i-aş fi adus norocul, pe care şi-l dorea, încât (orice ar fi vrut să facă ceilalţi) n-am putut decât să mă supun. Îmi închipui că toţi eram mai mult sau mai puţin curioşi – în orice caz, când bătrânul şi-a adăugat şi el stăruinţele pe lângă ea şi a prins a zice: „Vai, vai! Faceţi-i pe plac! Nu vă ia nici un minut! Intraţi, intraţi! Veniţi prin prăvălie dacă cealaltă uşă nu merge!” Am intrat cu toţii, îndemnaţi de încurajarea hazlie a lui Richard, şi bizuindu-ne pe protecţia sa.

— Proprietarul meu, Krook, zise bătrâna, catadicsind din înalta-i poziţie să-i acorde oarecare condescendenţă pe când ni-l prezenta. Printre vecini i se spune Lordul Preşedinte. Prăvălia lui e numită Curtea de Justiţie. E grozav de original. E tare ciudat. Oh! E-un om tare bizar, zău!

Clătină din cap de-o mulţime de ori şi-şi lovi uşor fruntea cu degetul ca să ne facă să-nţelegem că trebuie să avem bunătatea să-i trecem cu vederea, „pentru că e puţin… Ştiţi! Ne.!”, zise bătrâna doamnă cu multă demnitate. Bătrânul fără să vrea o auzi şi prinse a râde.

— E chiar aşa, zise el, mergând cu felinarul înaintea noastră, îmi spun Lordul Preşedinte şi prăvăliei îi zic Curtea de Justiţie. Şi de ce credeţi oare că-mi spun mie Lordul Preşedinte şi prăvăliei Curtea de Justiţie?

— Nu ştiu, zău! Răspunse Richard ca să spună ceva.

— Ştiţi, urmă bătrânul oprindu-se şi întorcându-se în loc, ei… Hi! Ce păr frumos! Am trei saci de păr de damă jos, dar niciunul atât de frumos şi fin ca ăsta. Ce culoare şi ce calitate!

— Destul, amice! Interveni Richard, împotrivindu-se din răsputeri când bătrânul îşi trecu mâna-i galbenă pe una dintre şuviţele de păr ale Adei. Poţi să te minunezi de ele fără să-ţi iei asemenea îndrăzneală.

Bătrânul îl săgeta cu ochii, atrăgându-mi şi mie privirea către Ada, care, tulburată şi îmbujorată, era atât de nespus de frumoasă, încât păru să oprească în loc chiar şi atenţia risipită a bătrânicii. Dar în timp ce Ada interveni declarând surâzătoare că nu se poate simţi decât măgulită de asemenea admiraţie sinceră, domnul Krook îşi reluă expresia de mai înainte, tot aşa de pe neaşteptate cum îşi ieşise din fire.

— Ştiţi, am atât de multe lucruri aici, reîncepu el, ridicând felinarul în sus, de aşa multe feluri, şi toate, aşa cred vecinii (dar ei nu ştiu nimic) se irosesc şi se năruie, încât de aceea mi-au pus porecle mie şi casei. Şi am aşa de multe pergamente vechi şi hârţoage în depozit. Şi-mi place rugina, mucegaiul şi pânza de păianjen. Şi ştiu să scot câştig din toate. Şi nu pot suferi să mă despart de nimic, din cele pe care am pus mâna (sau cam aşa cred vecinii mei, dar ce ştiu ei?) sau să schimb ceva, sau să pun să se măture, să se spele, să se cureţe sau să se dreagă ceva în juru-mi. De aceea am căpătat renumele defăimat de „Curte de Justiţie”. Nu mă supăr. Mă duc de-mi văd nobilul şi învăţatul confrate mai în fiecare zi, când prezidează la Curte. El nu mă bagă de seamă, dar eu da. Nu-i mare deosebire între noi. Amândoi pescuim în apă tulbure. Hi, doamnă Jane!

O pisică mare, cenuşie i-a sărit pe umăr de pe vreun raft din apropiere şi ne-a făcut să tresărim cu toţii.

— Hi! Ia arată-le cum zgârii! Hi! Sfâşie, domniţă! Îi spuse stăpânul.

Pisica sări jos şi prinse a sfârteca o legătură de zdrenţe cu ghearele ei de tigru, cu un scrijelit de-mi veni să-mi iau lumea în cap la auzul lui.

— Ar face la fel cu oricine dacă aş asmuţi-o, zise bătrânul, între alte afaceri, fac negoţ şi cu piei de pisică şi a ei mi-a fost oferită. E o pielicică grozav de fină, după cum puteţi vedea, dar pe ea n-am dat-o la jupuit. Aşa ceva nu se potriveşte totuşi cu procedura Curţii de Justiţie, aveţi să spuneţi!

Între timp, ne trecu prin toată prăvălia şi acum deschidea o uşă prin partea din dos, ce da în coridorul casei. Cum şedea cu mâna pe zăvorul uşii, bătrânica, înainte de a ieşi, îi strecură în chip graţios:

— Ajunge, Krook. Ai intenţii bune, dar eşti plicticos. Tinerii mei prieteni sunt grăbiţi, n-au timp. Nici eu n-am nici-o clipă de răgaz, trebuind să mă prezint la Curte peste câteva minute. Tinerii mei prieteni sunt minorii din procesul Jarndyce.

— Jarndyce! Zise bătrânul, tresărind.

— Dosarul Jarndyce. Procesul cel mare, Krook, îi răspunse locatara lui.

— Hi! Făcu bătrânul uimit şi îngrijorat, holbându-se mai tare ca înainte. Ia te uită!

Dintr-odată păru atât de absorbit şi se uită la noi atât de ciudat, încât Richard spuse:

— Vai! Se pare că te tulburi grozav în privinţa proceselor, înaintea nobilului şi învăţatului dumitale confrate, celălalt preşedinte!

— Da, făcu bătrânul îngândurat. Sigur că da! Aşadar, numele dumitale e…

— Richard Carstone.

— Carstone, repetă el, însemnându-l încetişor pe degetul arătător şi continuă să-i însemne pe fiecare din ceilalţi pe câte un alt deget. Da. Există numele Barbary şi numele Clare, precum şi numele Dedlock, cred.

— Ştie tot atât despre proces cât şi adevăratul preşedinte, cel ce primeşte leafă, ne spuse Richard, mirat la culme, adresându-se Adei şi mie.

— Aşa-i! Începu bătrânul, scuturându-se încetişor de gânduri. Da! Un Jarndyce… Să-mi fie cu iertare de-i spun aşa mai ales că-i sunteţi rudă, dar la Curte n-a fost trecut sub alt nume şi acolo îl ştiau cu toţii tot aşa de bine ca şi… pe ea acuma; şi-o arătă uşurel cu capul pe locatara lui. Tom Jarndyce a intrat adeseori aici. Îşi luase un obicei de-a hoinări, plin de nelinişte, ori de câte ori era procesul pe rol, sau urma să fie, vorbind cu negustoraşii de prin prăvălii şi spunându-le să se ferească de înalta Curte cu orice preţ, fiindcă, zicea el, asta înseamnă să te macini bucăţică cu bucăţică într-o moară ce-abia se mişcă; să fii prăjit pe un foc slab, să fii împuns de-o singură albină până mori, să fii înecat cu picătura, să înnebuneşti încetul cu încetul! Era gata, gata să-şi pună capăt zilelor, uite drept în locul unde stă tânăra de colo.

Ascultam îngroziţi.

— A venit înăuntru până la uşă, urmă bătrânul, arătând încetişor o urmă închipuită de paşi străbătând prăvălia, chiar în ziua când a săvârşit fapta… Toţi de prin vecini spuseseră cu luni înainte că mai curând ori mai târziu are s-o săvârşească sigur… A venit înăuntru până la uşă în ziua aceea, uite aici, şi s-a aşezat pe o bancă ce se afla acolo şi m-a rugat (ţineţi seama, arătam cu mult mai tânăr pe vremea aceea) să-i aduc o carafă de vin. „Pentru că, Krook, mi-a spus el, sunt descurajat; procesul meu e iarăşi pe rol şi cred că sunt mai aproape ca niciodată de hotărâre”. Nici prin minte nu-mi trecea să-l las singur. L-am înduplecat să meargă la cârciuma de colo, de peste drum, de cealaltă parte a străzii mele (vreau să spun strada înaltei Curţi) şi m-am dus şi eu din urmă, m-am uitat înăuntru pe geam şi l-am văzut stând liniştit, după cum îmi închipuiam, în fotoliu, lângă foc, şi cu lume în juru-i. Încă n-apucasem bine să mă întorc aici, când am auzit un foc de armă cu bubuit şi trosnet tocmai de-acolo din han. Am ieşit alergând… Vecinii au alergat şi ei… Vreo douăzeci dintre noi am strigat într-un glas: „Tom Jarndyce!”

Bătrânul se opri, se uită ţintă la noi, apoi îşi aplecă privirea spre felinar, suflă în el să-l stingă şi-l închise.

— A avut dreptate; nu-i nevoie să vă mai spun vouă care m-ascultaţi. Hi! Ce să mai spun, cum au dat năvală vecinii la Curte, în după-amiaza aceea, când procesul era pe rol! Cum nobilul şi învăţatul meu confrate şi cu tot restul lor cotrobăiau prin hârtii şi ca de obicei le încurcau şi încercau să pară ca şi cum n-ar fi auzit nici-o vorbă despre ultimul eveniment, aşa ca şi cum… Vai, Doamne!… N-ar fi avut nimic de-a face cu el, chiar de-ar fi auzit prin cine ştie ce-ntâmplare!

Adei îi pieriseră cu totul culorile din faţă, cât despre Richard era la fel de palid şi el. N-aveam de ce mă mira, judecând chiar după emoţiile mele, fără să fiu parte în proces, că pentru nişte suflete atât de nevinovate şi de candide era o lovitură grea să intre în moştenirea unui lanţ de nenorociri, prezente în cugetele multor oameni cu asemenea amintiri înfiorătoare. Mai aveam o nelinişte, ca nu cumva sărmana creatură pe jumătate sărită care ne adusese acolo, să-şi aplice şi ea deznodământul penibilei povestiri, dar, spre surprinderea mea, părea că n-a luat act de cele istorisite, ci doar ne arătă calea mai departe pe scări, aducându-ne la cunoştinţă, cu îngăduinţa unei fiinţe superioare faţă de infirmităţile unui muritor de rând, că proprietarul ei e „puţin, ne… Ştiţi?”

Locuia în vârful casei, într-o cameră mare şi plăcută, din care putea să-şi arunce privirile în sala de şedinţă de la Lincoln's Inn. Se pare că ăsta a fost la început mobilul de căpetenie de şi-a luat locuinţă acolo sus. Putea să se uite în ea, ne spunea, şi noaptea; mai ales pe lună. Camera era curată, dar foarte, foarte goală. Am putut vedea că mobila se reducea la strictul necesar cel mai sărac, câteva gravuri vechi înfăţişând preşedinţi şi avocaţi pledanţi de prin cărţi, lipite pe pereţi; câteva genţi şi săculeţe „conţinând documente”, după cum ne-a informat ea. Pe vatră nici cărbuni, nici cenuşă şi n-am văzut nici un soi de îmbrăcăminte şi nici un fel de hrană. Pe un raft, într-un dulap deschis, se găseau vreo două farfurii, vreo două pahare şi aşa mai departe, dar toate goale şi uscate. Uitându-mă înjur, am socotit că în înfăţişarea chinuită a femeii era o semnificaţie mai înduioşătoare decât crezusem.

— Grozav de onorată, bineînţeles, zise sărmana noastră gazdă cu cea mai mare gingăşie, de vizita minorilor din procesul Jarndyce. Şi foarte îndatorată pentru asemenea semn bun. E o locuinţă modestă aici. Împrejurările. De altfel în privinţa asta n-am avut de ales. Din pricina nevoii de a fi aproape de Lordul Preşedinte. Trăiesc aici de mulţi ani. Îmi petrec zilele la Curte; serile şi nopţile aici. Nopţile îmi par lungi, pentru că nu dorm decât puţin şi mă gândesc mult. Bineînţeles, aşa ceva e inevitabil fiind la Curte. Îmi pare rău că nu vă pot oferi şocolată. Aştept o hotărâre peste puţin şi atunci am să trăiesc pe-un picior mai mare. Acuma, nu mă sfiesc să mărturisesc minorilor din procesul Jarndyce (în mare taină) că îmi vine greu câteodată să păstrez o înfăţişare cuviincioasă. Am suferit de frig aici. Am suferit de ceva mai aspru ca frigul. Asta are prea puţin a face. Vă rog să-mi fie cu iertare că am pomenit de nişte lucruri atât de meschine. A tras puţin într-o parte perdeaua de la fereastra lungă şi joasă a mansardei şi ne-a arătat o mulţime de cuşti de păsărele ce atârnau acolo; în unele erau câteva păsărele. Se aflau ciocârlii, cânepari, sticleţi… Cel puţin douăzeci, aş crede.

— Am purces să ţin făpturile astea mici, începu ea a spune, cu un scop pe care minorii îl vor înţelege cu uşurinţă. Cu gândul de a le reda libertatea. Când voi câştiga procesul. Da-a! Şi totuşi ele mor în închisoare. Vieţile lor, sărmanele făpturi, sunt atât de scurte în comparaţie cu procedurile înaltei Curţi de Justiţie, încât pe rând, serie după serie, au pierit. Ştiţi, mă îndoiesc că vreuna dintre ele, deşi toate sunt pui, are să mai apuce să trăiască în libertate. Foarte dezolant, nu-i aşa?

Deşi uneori punea întrebări, părea că nu aşteaptă vreun răspuns, ci vorbea fără şir, ca şi cum obişnuia să facă aşa şi când era singură.

— La drept vorbind, urmă ea, vă asigur că uneori mă îndoiesc de-a binelea dacă într-o bună zi, cât pricina încă nu-i lămurită şi cât stăm încă sub semnul celui de-al şaselea sau Marelui Sigiliu, n-oi fi găsită zăcând aici ţeapănă şi în nesimţire, aşa cum am găsit eu atâtea păsărele!

Richard, răspunzând celor ce citise în ochii plini de compătimire ai Adei, se sluji de o împrejurare de a lăsa ceva bani, încetişor şi pe nevăzute, pe marginea căminului. Noi cu toţii ne-am tras mai aproape de cuşti, făcându-ne că ne uităm la păsărele.

— Nu le pot îngădui să cânte mult, făcu bătrânica, pentru că (poate vi se pare ciudat) mi se tulbură mintea la gândul că ele cântă în timp ce eu ascult discuţiile amare de la Curte. Şi mintea mea are nevoie să fie foarte limpede, ştiţi! Altă dată am să vă spun şi cum le cheamă. Nu acuma. Pe o zi cu semne atât de bune, pot să cânte cât vor de mult. În cinstea tinereţii, un zâmbet şi o plecăciune, a speranţei, un zâmbet şi o plecăciune, şi a frumuseţii, un zâmbet şi o plecăciune. Aşa! Să le lăsăm lumina toată.

Păsărelele începură să sară şi să ciripească.

— Nu pot lăsa ferestrele larg deschise, urmă bătrânica. În cameră aerul era închis: ar fi prins bine o fereastră deschisă.

Pentru că pisica pe care aţi văzut-o jos, o cheamă Lady Jane. Pofteşte la vieţile lor. Stă ghemuită afară pe parapet ceasuri în şir. Am descoperit, şopti ea misterios, că la fireasca-i cruzime se mai adaugă temerea şi invidia c-au să-şi recâştige cumva libertatea, ca urmare a hotărârii pe care o aştept să fie dată curând. Pisica e vicleană şi plină de răutate. Câteodată îmi vine a crede că nu-i pisică, ci lupul din poveste. E atât de greu s-o ţii departe de uşă.

Nişte clopote din vecinătate, amintindu-i bietei fiinţe că e nouă şi jumătate, ne-au fost mai de folos în a pune capăt vizitei, decât am fi fost noi în stare s-o facem. Îşi luă în grabă gentuţa cu documente, pe care o aşezase pe masă la intrarea noastră şi ne întrebă dacă mergem şi noi la Curte. La răspunsul nostru că nu şi că nu vrem cu nici un preţ s-o reţinem, deschise uşa ca să ne însoţească până jos.

— Cu asemenea semne bune e chiar mai necesar decât de obicei să fiu acolo înainte de intrarea în şedinţă a Lordului Preşedinte, urmă ea, pentru că ar putea să pună procesul meu primul pe rol. Am ca o presimţire că în dimineaţa asta îl va pune primul pe rol.

S-a oprit ca să ne spună, în şoaptă, pe când coboram, că întregul imobil era plin cu vechituri ciudate, pe care proprietarul ei le cumpărase bucată cu bucată şi nici nu se gândea să le vândă, din pricină că e puţin cam… ne… Asta s-a petrecut la etajul întâi. Dar se mai oprise o dată la etajul al doilea, unde ne arătase pe tăcute o uşă întunecată.

— Celălalt mic locatar, şopti ca, ca să explice; un copist de acte. Copiii de aici de pe uliţă spun că s-a vândut Satanei. Nu ştiu ce-a putut face cu banii. Ss-t!

Părea a bănui că locatarul ar putea s-o audă chiar şi acolo; făcând iar „Ss-t!”, păşi înaintea noastră pe vârfurile degetelor, ca şi cum chiar zgomotul paşilor ei i-ar fi putut dezvălui locatarului cele ce spusese.

Trecând prin prăvălie la ieşirea din casă, aşa cum trecuserăm şi la intrare, l-am găsit pe bătrân adunând grămadă de pachete cu hârţoage într-un soi de fântână în podea. Părea că munceşte din greu, cu sudoarea pe frunte, şi avea la el o bucată de cretă cu care însemna cu câte o cruce pe lambriul peretelui de câte ori dădea drumul în gaură la câte un pachet sau o legătură.

Richard şi Ada, şi domnişoara Jellyby, şi bătrânica trecuseră pe lângă el, dar tocmai când treceam eu a pus mâna pe braţul meu ca să mă oprească şi a însemnat cu creta pe perete litera J… într-un fel foarte ciudat, începând cu sfârşitul literei şi scriind-o de la coadă la cap. Era literă mare, dar nu de tipar, o literă întocmai cum ar fi făcut-o oricare scrib din biroul domnilor Kenge şi Carboy.

— Poţi s-o citeşti? M-a întrebat cu o privire pătrunzătoare.

— Sigur, i-am răspuns. E foarte limpede.

— Ce e?

— J.

Aruncându-mi iar o privire mie şi alta înspre uşă, a şters litera şi a făcut în locul ei un a (de data asta literă mică), şi zise:

— Ce-i asta?

I-am spus. Atunci a şters-o şi a scris literar şi mi-a pus aceeaşi întrebare. A continuat repede până a format în acelaşi chip bizar cuvântul Jarndyce, începând cu sfârşitul şi cu partea de jos a literelor şi nelăsând niciodată pe perete două litere la un loc.

— Ce cuvânt iese? M-a întrebat.

Când i-am spus, a prins a râde. În acelaşi fel bizar, dar cu aceeaşi repeziciune a scris una câte una şi a şters una câte una literele ce formează cuvintele Casa Umbrelor. Le-am citit şi pe acestea cu oarecare uimire. Şi el râse iarăşi.

— Hi! Făcu bătrânul, punând creta la o parte. Sunt în stare să copiez din memorie, vezi, domnişoară, cu toate că nu ştiu nici citi, nici scrie.

Mă privi aşa de urât şi pisica lui se uită la mine cu atâta răutate, ca şi cum aş fi fost o rudă de sânge a păsărelelor de la etaj, încât m-am simţit uşurată când s-a arătat Richard la uşă, spunându-mi:

— Domnişoară Summerson, nădăjduiesc că nu te târguieşti pentru vânzarea părului. Nu te lăsa ademenită. Cei trei saci de jos îi ajung cu vârf şi îndesat domnului Krook!

Fără să mai pierd timp i-am spus bună ziua domnului Krook şi mi-am ajuns prietenii mei afară, unde ne-am despărţit de bătrânica ce ne-a dat foarte ceremonios binecuvântarea şi ne-a asigurat din nou, ca şi ieri, în privinţa intenţiilor ei de a ne dărui averea, Adei şi mie. Mai înainte de a fi ieşit în sfârşit de pe uliţele acelea, ne-am uitat îndărăt şi l-am văzut pe domnul Krook, stând în uşa prăvăliei sale, cu ochelarii pe nas, uitându-se după noi, pe umăr cu pisica ce-şi ţinea coada ţeapănă în sus de parc-ar fi fost o pană înaltă înfiptă-n cuşma păroasă a bătrânului.

— Adevărată aventură pentru o dimineaţă la Londra! Zise Richard cu un suspin. Ah! Verişoară, verişoară, silnică vorbă mai e şi înalta Curte!

— Mai ales pentru mine aşa e şi a fost de când mă ştiu, răspunse Ada. Mă doare că trebuie să fiu, după cum presupun că sunt, duşmanul unui mare număr de rude şi nerude şi că ei trebuie să-mi fie duşmani… Aşa cum presupun că-mi sunt; şi că trebuie să ne ruinăm unii pe alţii, fără să ştim cum sau de ce şi să fim într-o veşnică îndoială şi discordie toată viaţa noastră. Cum dreptatea trebuie să fie pe undeva, îmi pare tare bizar că un judecător cinstit şi serios cu adevărat n-a fost în stare în toţi anii aceştia să descopere unde stă pitită.

— Oh! Verişoară! Urmă Richard. Bizar, într-adevăr! Tot jocul ăsta de şah capricios şi irositor e tare bizar. Să vezi Curtea aceea solemnă de ieri mişcându-se atât de senină, şi să te gândeşti la mizeria pionilor de pe tabla de şah; mă prinde durerea de cap şi mi se rupe inima! Mă doare capul când mă întreb ce s-ar întâmpla dacă oamenii n-ar fi nici proşti nici ticăloşi; şi mi se rupe inima când mă gândesc că ar putea fi altfel. Dar în orice caz, Ada… Pot să-ţi spun Ada?

— Sigur că poţi, vere Richard.

— În orice caz, înalta Curte de Justiţie nu ne va putea urmări cu nefasta ei înrâurire. Din fericire, datorită generoasei noastre rude am fost adunaţi la un loc şi acuma nu ne mai poate despărţi!

— Niciodată, sper, vere Richard! Zise Ada cu bunăvoinţă.

Domnişoara Jellyby mă strânse de mână şi se uită la mine foarte semnificativ. Ca răspuns i-am zâmbit, şi restul drumului îndărăt a fost foarte plăcut.

La o jumătate de ceas după sosirea noastră, apăru şi doamna Jellyby şi-n decurs de o oră feluritele lucruri trebuincioase micului dejun s-au adunat anevoie, unul câte unul, în sufragerie.

Nu mă îndoiesc că doamna Jellyby se culcase şi se sculase, după cum îi e obiceiul, dar nu se vedea nici într-un fel că şi-ar fi schimbat rochia. Era tare preocupată în timpul micului dejun, pentru că poşta de dimineaţă îi adusese o corespondenţă masivă cu privire la Borrioboola-Gha, care avea să-i dea de furcă (zicea ea) ziua întreagă. Copiii zburdau şi se dădeau de-a berbeleacul, accidentele lăsându-le semne, ca într-o agendă, pe picioarele ce păreau a fi nişte mici calendare ale nenorocirilor; iar Peepy fu pierdut timp de vreun ceas şi jumătate şi apoi adus acasă din piaţa Newgate de un poliţist. Am rămas uimiţi de calmul cu care doamna Jellyby a îndurat lipsa lui şi cu care i-a întâmpinat întoarcerea în cercul familiei.

La vremea aceea îi dicta Caddyei cu perseverenţă, iar fata se afla iarăşi aproape neagră de cerneală, condiţie în care o găsisem prima oară. La ora unu sosi o trăsură deschisă, pentru noi, şi o căruţă pentru bagajele noastre. Doamna Jellyby ne dădu misiunea să transmitem multe salutări bunului ei prieten, domnul Jarndyce; Caddy îşi părăsi pupitrul ca să ne vadă plecând; mă sărută când trecui pe coridor şi rămase pe scări, cu tocul între dinţi, plângând cu sughiţuri. Peepy, din fericire, adormise şi a fost cruţat de durerea despărţirii (nu eram lipsită de temerea că plecase în piaţa Newgate ca să mă caute); şi toţi ceilalţi copii se căţărară în dosul docarului şi se rostogoliră şi îi văzurăm, cu multă îngrijorare, risipiţi pe caldarâmul din faţa imobilului Thavies Inn, în timp ce ieşeam cu vehiculul din curte.