Ia-o din loc!

Vacanţa cea mare pe întinderile înaltei Curţi de Justiţie. Legea şi Echitatea, corăbii de nădejde, clădite din cherestea de tec, pe fund căptuşite cu aramă, legate în fier şi finisate în alamă, nicidecum rapide cum sunt clipperele, au lăsat pânzele jos. Olandezul Zburător, cu un echipaj de clienţi ca nişte fantome ce roagă pe toţi ce le-ar ieşi în cale să le cerceteze cu de-amănuntul hârtiile, s-a lăsat dus pe ape la vremea asta, numai Dumnezeu ştie unde. Curţile de Justiţie sunt cu toatele închise; birourile publice zac într-un somn fierbinte, chiar şi incinta din Westminster e un pustiu umbros, unde pot să cânte privighetorile şi în care se plimbă o categorie de solicitanţi mai afectuoşi şi mai tandri decât cei ce se întâlnesc îndeobşte pe acolo.

Cele patru înalte colegii de jurisconsulţi, Temple, Chancery Lane, Sergeant's Inn şi Lincoln's Inn, chiar până la marginile sale, sunt ca nişte porturi pe coaste cu maree, cu apele în reflux, în care procedurile au eşuat, birourile au lăsat ancora, funcţionarii ce n-au ce face tândălesc pe scaune cu spătarele plecate, care n-au să-şi recapete poziţia perpendiculară până când valurile termenelor vor pătrunde iar în port, se vor înălţa şi vor şterge nămolul vacanţei celei mari. Uşile de la intrarea cabinetelor sunt închise cu duiumul. Scrisori şi pachete sunt lăsate la cabina portarului cu toptanul. O recoltă de iarbă-ar creşte prin fisurile pavajului de piatră din faţa sălii de şedinţă de la Lincoln's Inn, dar uşierii autorizaţi, cu insignele în piept, care n-au nimic de făcut decât să stea acolo la umbră, cu şorţurile lor albe trase peste cap, ca să se apere de muşte, o smulg, şi, duşi pe gânduri, o mănâncă.

În oraş nu-i decât un judecător. Dar chiar şi el nu vine decât de două ori pe săptămână ca să lucreze în camera de consiliu. Dacă oamenii din provincie, din oraşele districtului său jurisdicţional l-ar putea vedea acum! Fără perucă lungă pe spate, fără robă roşie, fără blană, fără lăncier, fără toiag alb. Nimic altceva decât un domn proaspăt bărbierit, cu pantaloni albi şi pălărie albă, cu judecătoreasca-i faţă bronzată la mare şi cu o fâşie de piele jupuită de razele soarelui de pe judecă torescu-i nas, şi care intră în trecere la bodega pescarilor, să bea o bere rece.

Baroul Angliei e împrăştiat pe toată faţa pământului. Cum poate Anglia s-o ducă patru luni de vară fără baroul ei, care îi e refugiu recunoscut când e la nevoie şi singura-i glorie legitimă când îi merge în plin… E-o întrebare fără răspuns: e sigur că asemenea scut şi asemenea pavăză a Britaniei pentru moment nu se mai poartă. Domnul erudit, care totdeauna e nemaipomenit de indignat de ultragiul fără precedent comis de partea adversă în privinţa sentimentelor clientului său, care pare că niciodată n-are să-şi mai vină în fire, o duce cu mult mai bine în Elveţia decât te-ai fi putut aştepta. Domnul erudit, care îşi îndeplineşte opera lui destructivă şi care-şi usucă toţi adversarii cu sarcasmul morbid, e vesel ca un cintezoi într-o staţiune de ape din Franţa. Domnul erudit care varsă lacrimi cu găleata la cea mai mică provocare, de şase săptămâni n-a vărsat o lacrimă. Prea eruditul domn care şi-a răcorit fierbinţeala de la natură de pe figura-i îmbujorată în bălţi şi fântâni de legi până ce-a devenit mare specialist în argumente încurcate, pregătite pentru termenele de judecată, când întinde magistraţilor ce moţăie în şedinţă „capcana” legală, de neînţeles pentru neiniţiaţi, dar şi pentru cei mai mulţi dintre iniţiaţi, hoinăreşte acum într-o desfătare pe care numai el o cunoaşte, prin ţinutul sterp şi plin de praf al Constantinopolului. Alte fragmente dispersate ale aceluiaşi mare şi înţelept Palladium sunt de găsit pe canalele Veneţiei, la a doua cataractă a Nilului, la staţiunile balneare din Germania sau răspândiţi pe plaje, de-a lungul coastelor engleze. Abia unul de poate fi întâlnit în regiunile deşarte ale înaltei Curţi de Justiţie. Dacă un asemenea membru singuratic al baroului trece ca o umbră prin pustie şi dă peste un reclamant ce hoinăreşte prin partea locului, incapabil să renunţe a da târcoale locurilor în care-i izvorăsc neliniştile, amândoi se-nspăimântă unul de celălalt şi, ferindu-se, se retrag fiecare în ascunzişul lui.

E vacanţa mare, cea mai fierbinte, cum n-a mai fost de mulţi ani. Toţi slujbaşii tineri sunt îndrăgostiţi nebuni şi, potrivit cu rangul lor, tânjesc după fericire, cu obiectul îndrăgit, pe la Margate, Ramsgate sau Gravesend. Toţi slujbaşii între două vârste se gândesc că familiile lor sunt prea numeroase. Toţi câinii fără stăpân care rătăcesc pierduţi prin Colegiile de avocaţi din preajma înaltei Curţi şi umblă cu limba scoasă după nişte scări sau alte locuri răcoroase, căutând apă, scot urlete scurte de exasperare. Toţi câinii orbilor de pe stradă îşi târăsc stăpânii la cişmele sau îi împiedică în găleţi peste care cad. O prăvălie cu obloane la ferestre, cu trotuarul stropit şi cu un castron cu peşti aurii şi argintii în vitrină e un adevărat sanctuar. Temple Bar se încinge atât de tare, încât pentru învecinatul ştrand şi pentru strada Fleet devine ceea ce-i un radiator într-o urnă şi toată noaptea le ţine într-o fierbere mocnită.

Se găsesc birouri prin jurul barourilor Curţii de Justiţie în care omul se poate răcori, dacă răcoreala mai merită să fie căutată din gogomănie, la asemenea preţ. Trecerile mici din imediata apropiere a acelor locuri dosite parcă scuipă flăcări. În casele domnului Krook e-o căldură atât de mare, încât locatarii şi-au întors apartamentele cu dosul în sus şi stau pe scaune pe trotuar… Şi printre ei şi domnul Krook ce-şi continuă acolo studiile, alături de el avându-şi pisica (o mâţă căreia nu-i e niciodată prea cald).

Sala „La Flamura Soarelui” şi-a întrerupt reuniunile muzicale cât ţin căldurile şi Micul Swills e angajat la grădinile Pastorale pe malul Tamisei, unde apare cu un aer inocent şi interpretează nişte cântecele comice de o factură foarte inocentă, făcute anume (după cum spune afişul) să nu jignească sentimentele nici celor mai pretenţioase spirite.

Peste toate vecinătăţile juridice atârnă lenea şi melancolia vacanţei celei mari ca un văl mare de rugină sau ca o gigantică pânză de păianjen. Domnul Snagsby, librar în imobilul Cook de pe strada Cursitor, resimte influenţa nu numai asupra spiritului, ca om înţelegător şi profund ce este, dar şi asupra afacerilor sale, ca librar, cum am spus mai sus. Are mai mult răgaz să cugete în timpul vacanţei mari, ducându-se la Staple-Inn sau la Rolls Yard, decât în alte anotimpuri, şi le spune celor doi ucenici „ce lucru când te gândeşti că pe-o asemenea vreme de arşiţă trăieşti într-o insulă cu marea ce se rostogoleşte şi mugeşte jur-împrejurul tău!”

Guşter trebăluieşte în salonaş în după-amiaza asta de vacanţă de vară, în timp ce domnul şi doamna Snagsby se aşteaptă să primească musafiri. Oaspeţii aşteptaţi sunt mai curând înalţi în rang decât mulţi la număr, vorba fiind de domnul şi doamna Chadband şi nu de alţii. Din pricina trudnicelor descrieri ale domnului Chadband, atât verbale cât şi scrise, despre persoana Domniei Sale ca fiind o navă, cei ce nu-l cunosc se înşală din când în când, luându-l drept un gentilom ce are legături cu navigaţia, dar el este, aşa cum se exprimă singur, „încorporat în rândurile Sfintei Spiritualităţi. Domnul Chadband nu face parte din nici-o grupare cu denumire specială şi este socotit de prigonitorii lui ca unul ce nu are nimic prea interesant de spus asupra celui mai înalt subiect, ca să se înroleze din proprie iniţiativă ca voluntar, sprijinindu-se numai pe propria sa conştiinţă; dar are şi el adepţii lui şi doamna Snagsby se numără printre ei. Doamna Snagsby s-a îmbarcat foarte de curând pe nava Chadband şi atenţia i-a fost atrasă de acea Barcă, când i s-a urcat puţin sângele la cap din cauza arşiţei.

— Vedeţi voi, nevestica mea, zice domnul Snagsby, stând de vorbă cu vrăbiile în Staple Inn, doreşte să-şi aibă religia ei, destul de severă să ştiţi…!

Aşa că Guşter, foarte impresionată, socotindu-se pentru moment slujnica lui Chadband, pe care-l ştie înzestrat cu darul de a predica patru ceasuri în şir, pregăteşte salonaşul pentru ceai. Toată mobila este scuturată şi curăţată de praf, portretele domnului şi doamnei Snagsby sunt şterse cu o cârpă jilavă, cel mai bun serviciu de ceai e întins pe masă şi s-au pregătit lucruri de-ale mâncării alcătuite din pâine proaspătă, gustoasă, colaci rumeniţi, unt proaspăt rece, felii subţiri de şuncă, limbă, salam din Germania şi rondele mici, delicate, de sardele de Lissa garnisite cu pătrunjel, ca să nu mai punem la socoteală ouăle proaspete, aduse fierbinţi într-un şerveţel, şi pâinea prăjită, fierbinte, cu unt. Pentru că Chadband e o navă ce consumă bine, detractorii zic că e o navă fără fund ce se îndoapă şi poate mânui excepţional de bine nişte arme îndreptate împotriva cărnii, cum sunt cuţitul şi furculiţa.

Domnul Snagsby, îmbrăcat cu cele mai bune haine pe care le are, privind la toate pregătirile după ce s-au terminat de făcut şi tuşind în dosul mâinii tuşea lui de consideraţie, îi spuse doamnei Snagsby:

— La ce oră îi aştepţi pe domnul şi pe doamna Chadband, draga mea?

— La şase, răspunde doamna Snagsby.

Domnul Snagsby bagă de seamă, într-un fel blajin şi ca din întâmplare, că:

— E şase trecute.

— Poate că ai vrea să începi fără ei, e remarca plină de reproş a doamnei Snagsby.

Domnul Snagsby se vede că tare ar mai fi vrut-o, dar îi spune cu tuşea lui blajină:

— Nu, draga mea, nu. Ţi-am spus pur şi simplu cât e ceasul.

— Ce-nseamnă ceasul, face doamna Snagsby, faţă de veşnicie?

— Foarte adevărat, scumpa mea, încuviinţează domnul Snagsby. Numai că dacă o persoană pregăteşte de-ale mâncării pentru ceai, persoana face pregătirile în vederea… Poate… Mai mult a timpului şi când timpul ceaiului a fost hotărât, e mai bine să te supui hotărârii.

— Să te supui hotărârii! Doamna Snagsby repetă cu severitate. Să te supui! Ca şi cum domnul Chadband ar fi soldat.

— Nicidecum, draga mea, se apără domnul Snagsby.

Atunci Guşter, care se uita afară de la fereastra camerei de culcare, se repede, foşnind şi târşâindu-şi picioarele pe scăriţă, ca o nălucă din popor şi, căzând în salonaş, îmbujorată la faţă, dă de veste că domnul şi doamna Chadband şi-au făcut apariţia în curtea imobilului. Clopoţelul de la uşa dinăuntru a coridorului sunând, i se pune în vedere lui Guşter de către doamna Snagsby, sub pedeapsa de a fi pe dată trimisă înapoi în locul de unde a adus-o, să nu omită ceremonialul anunţării. Cu nervii (care înainte îi erau în cea mai perfectă ordine) răvăşiţi de asemenea ameninţare, ea a desfigurat atât de înspăimântător un asemenea punct important din ceremonial, încât a vestit:

— Domnul şi doamna Saraban, nu aşa, na c-am uitat, vreau să spun, cum i-or fi chemând! Şi, mustrată de conştiinţă, dispare din faţa gazdelor şi a musafirilor.

Domnul Chadband e un bărbat mătăhălos şi gălbejit, cu un zâmbet unsuros şi cu o înfăţişare generală de parc-ar fi plin cu untură de peşte. Doamna Chadband e o femeie ţeapănă, cu înfăţişarea severă şi tăcută. Domnul Chadband se mişcă domol şi greoi, cam ca un urs ce-a fost învăţat să meargă în două labe. Se încurcă foarte tare în braţe, ca şi cum nu i s-ar potrivi şi ar dori să le târâie pe jos; transpiră fără încetare la cap şi niciodată nu vorbeşte până nu-şi ridică mâna uriaşă ca şi cum le-ar face semn ascultătorilor săi că are de gând să-i lămurească în ale religiei.

— Prieteni, începe a vorbi domnul Chadband, Pacea să se reverse asupra casei acesteia! Asupra stăpânului ei, asupra stăpânei ei, asupra tinerelor fete şi asupra tinerilor băieţi! Prieteni, de ce râvnesc eu la pace? Ce e pacea? E război? Nu. E ceartă? Nu. E ea fermecătoare, şi blândă, şi frumoasă, şi plăcută, şi senină, şi veselă? O, da! De aceea, prieteni, doresc ca pacea să se reverse asupra voastră şi alor voştri.

Prin faptul că doamna Snagsby părea lămurită până în adâncuri, domnul Snagsby gândeşte că e potrivit din toate punctele de vedere să zică „Amin”, ceea ce e bine primit.

— Acuma, prieteni, continuă domnul Chadband, pentru că am atacat asemenea subiect…

Guşter îşi face apariţia. Doamna Snagsby, cu o voce mormântală de bas şi fără să-şi desprindă privirile de la domnul Chadband, îi spune cu o claritate înfiorătoare:

— Pleacă!

— Acuma, prieteni, vorbeşte din nou domnul Chadband, deoarece am abordat un asemenea subiect şi desăvârşindu-l cu modestele mele mijloace…

Guşter e auzită şoptind inexplicabil: „un miar şapte sute şi optzeci şi doi”. Vocea mormântală repetă mai solemn:

— Ieşi afară!

— Acum, prieteni, zice iarăşi domnul Chadband, să ne întrebăm într-un spirit de dragoste…

Guşter repetă iarăşi:

— Un miar şapte sute şi optzeci şi doi.

Domnul Chadband, oprindu-se cu resemnarea omului deprins să fie prigonit şi încreţindu-şi molatic bărbia în cute, din pricina zâmbetului său unsuros, zice:

— Să ascultăm ce spune fata! Vorbeşte fată!

— Un miar şapte sute şi optzeci şi doi, mă rog, domnule. Care el vrea să ştie şilingul pentru ce-i? Zice Guşter dintr-o suflare.

— Cum pentru ce? Răspunde doamna Chadband. Pentru cursă!

Guşter răspunde:

— El insistează un şiling şi opt peni, de nu citează la proces pe musafiri.

Doamna Snagsby şi doamna Chadband sunt pe cale să se pornească pe strigăte de indignare, dar domnul Chadband potoleşte tumultul, ridicând mâna în sus.

— Prieteni, glăsuieşte el, îmi amintesc de o datorie neachitată ieri. E drept să fiu supus la o oarecare pedeapsă. Nu am dreptul să crâcnesc. Rachael, plăteşte cei opt peni!

În timp ce doamna Snagsby, trăgându-şi sufletul, se uită îndârjită la domnul Snagsby ca şi cum i-ar spune: „Ascultă, ce Apostol!”, şi în timp ce domnul Chadband jubilează de umilinţă şi străluceşte de untură de peşte, doamna Chadband plăteşte banii. Stă în obiceiul domnului Chadband, de fapt este principala şi frontala sa năzuinţă, să ţină soiul ăsta de contabilitate debit şi credit în cele mai mici amănunte şi să le afişeze public în cele mai neînsemnate ocazii.

— Prieteni, reîncepe Chadband, opt peni nu-i mult, s-ar fi putut pe drept să fie un şiling şi patru peni, s-ar fi putut pe drept să fie o jumătate de coroană. O, hai să ne bucurăm, să ne bucurăm! Haide să ne bucurăm!

Cu aceste vorbe care, după cum sună, par să fie un citat în versuri, domnul Chadband se îndreaptă arogant spre masă şi înainte de a apuca un scaun, ridică dojenitor mâna.

— Prieteni, face el, ce-s astea, ce vedem noi că stau întinse în faţa noastră? Răcoritoare. Atunci avem nevoie de răcoritoare? Da, avem. Şi de ce avem nevoie de răcoritoare? Pentru că nu suntem decât nişte muritori, pentru că nu suntem decât nişte păcătoşi, pentru că nu suntem decât din lut, pentru că doar nu suntem din cer. Putem noi zbura, prieteni? Nu, nu putem. De ce nu putem zbura, prieteni?

Domnul Snagsby, abuzând de izbânda pe care o avusese ultima oară cu „Amin”, riscă să zică cu un ton vesel şi atotştiutor: „N-avem aripi.” Dar doamna Snagsby se încruntă numaidecât la el.

— Ascultaţi, prieteni, urmează domnul Chadband, înlăturând cu desăvârşire şi desfiinţând jignirea domnului Snagsby, de ce nu putem zbura? Oare pentru că suntem făcuţi să umblăm pe picioare? Da, aşa e. Putem noi oare umbla, prieteni, fără putere? Nu, nu putem. Ce-am face oare de n-am avea putere, prieteni? Picioarele noastre ar refuza să ne poarte, genunchii ni s-ar îndoi, gleznele ni s-ar răsuci şi noi am cădea la pământ. Atunci, de unde dobândim noi, prieteni, din punct de vedere omenesc, puterea de care au nevoie mădularele noastre? O fi, urmă Chadband, trăgând cu coada ochiului pe masă, de la pâine în diferitele ei forme, de la untul ce este scos din laptele care ne este oferit nouă de vacă, de la ouăle ce sunt ouate de păsările de curte, de la şuncă, de la limbă, de la cârnaţi şi de la alte asemenea produse? Da, de la ele. Atunci hai să ne împărtăşim din bunătăţile ce ne stau în faţă!

Prigonitorii contestau că domnul Chadband ar fi avut vreun oarecare dar deosebit în vorbăriile lui avântate, înşiruind fraze unele peste altele, după fasonul de mai sus. Dar argumentul lor nu poate fi luat în consideraţie decât ca o hotărâre încăpăţânată de a-l prigoni, pentru că după propria experienţă a fiecăruia, trebuie că stilul domnului Chadband este primit în masă şi mult admirat.

Domnul Chadband, însă, încheind discuţia pentru moment, se aşază la masa domnului Snagsby şi se porneşte pe lucru din răsputeri. Transformarea hranei de orice soi ar fi ea în untură de natura menţionată mai sus se pare că e un proces atât de strâns legat de alcătuirea unei asemenea nave exemplare încât, începând să mănânce şi să bea, el ar putea fi descris ca semănând cu o considerabilă presă de ulei sau cu o altă fabrică mare, ce ar produce asemenea articol pe scară întinsă. În seara aceea din vacanţa cea mare, în Imobilul Cook din Cursitor Street, domnul Chadband se află într-o activitate atât de puternică şi vie, încât se pare că depozitul e plin-ochi când încetează lucrul.

Abia la acel stadiu al distracţiei, Guşter, care încă nu-şi revenise în fire de la prima ei greşeală, dar care nu pierduse nici un prilej posibil sau imposibil de a atrage dispreţul asupra casei şi asupra ei însăşi (printre altele ar putea fi pe scurt citate reuşita ei neaşteptată de a sparge urechile domnului Chadband cu muzica militară a farfuriilor, iar după aceea de a-i încorona capul sus-numitului gentilom cu nişte franzeluţe calde cu unt) abia la acest stadiu al distracţiei, Guşter îi şopteşte domnului Snagsby că e căutat.

— Şi fiind chemat în… ca să nu pun prea mult punctul pe „i”… În prăvălie, zice domnul Snagsby, sculându-se în picioare, poate că onorata societate mă va scuza câteva clipe.

Domnul Snagsby coboară şi-i găseşte pe cei doi, 'cenici”, uitându-se cu gura căscată la un poliţist ce ţine de mână un băiat zdrenţăros.

— Vai! Doamne Dumnezeule! Exclamă domnul Snagsby, ce s-a întâmplat?

— Băiatul ăsta, zice poliţistul, cu toate că i s-a spus de nenumărate ori să se care, nu vrea s-o ia din loc…

— Mereu o iau din loc, domnule, plânge băiatul ştergându-şi lacrimile murdare cu dosul mâinii. De când m-am născut mereu o tot iau din loc şi iar o iau din loc. Unde oare pot eu să mă mai duc, domnule, de-aici mai mult nici că mă mişc.

— Nu vrea s-o ia din loc, zice poliţistul liniştit, cu o smucitură uşor profesională a gâtului, căutând prin rotirea lui să-i găsească o aşezare mai bună în teaca-i ţeapănă, cu toate că i s-a pus în vedere de nenumărate ori, şi de aceea sunt silit să-l ridic. Aşa pungaş încăpăţânat ca el încă nu mi-a fost dat să-ntâlnesc. Nu vrea cu nici un chip s-o ia din loc.

— Vai, maică măiculiţa mea! Dar încotro oare s-o iau din loc? Plânge băiatul, apucându-se în culmea disperării cu mâinile de păr şi bătând cu picioarele goale în podeaua de pe coridorul domnului Snagsby.

— Hai, vii o dată, sau îţi fac eu felul cât ai zice peşte, haimana ce eşti! Exclamă poliţistul, zgâlţâindu-l, dar fără tragere de inimă. Am ordin s-o iei din loc. Ţi-am mai spus-o de sute de ori.

— Dar unde?! Plânge băiatul.

— Hm! Într-adevăr, domnule sergent, ştii dumneata, zice domnul Snagsby, dus pe gânduri, tuşind în dosul mâinii tuşea lui de nedumerire şi de îndoială, cu drept cuvânt că asta pare să fie o întrebare. Dumneata ştii unde?

— Ordinul meu nu prevede aşa ceva, răspunde poliţistul. Ordinul meu zice că băiatul ăsta trebuie s-o ia din loc.

— Auzi, Jo? Nu-i de nici un folos nici pentru tine nici pentru alţii ca tine că marile lumini ale firmamentului parlamentar n-au reuşit de câţiva ani încoace în asemenea problemă să stabilească exemplul de cum s-o iei din loc. Reţeta grandioasă pentru tine, profunda recomandare filosofică, cheia şi lăcata ciudatei tale existenţe de pe faţa pământului: „Ia-o din loc!” Dar să nu care cumva să pleci pe cealaltă lume, Jo, pentru că marile lumini nu pot nicidecum să încuviinţeze aşa ceva. Ia-o din loc! Atât!

În privinţa asta, domnul Snagsby nu spune nimic, de fapt nu spune absolut nimic, dar îşi tuşeşte cea mai jalnică tuse, ce arată că nu-i nici-o ieşire, în nici-o direcţie.

În acest timp, domnul şi doamna Chadband şi doamna Snagsby, auzind ciorovăiala, şi-au făcut apariţia în capul scării. Cum nici Guşter nu plecase din capătul celălalt al coridorului, toţi locatarii casei s-au adunat.

— Se pune întrebarea, domnule, zise poliţistul, dacă-l cunoaşteţi pe băiatul ăsta. El pretinde că da.

Doamna Snagsby, din înălţimea ei, exclamă pe dată.

— Nu, nu-l cunoaşte!

— Drăguţa mea nevestică! Face domnul Snagsby, ridicându-şi privirile în capul scării. Scumpa mea, îngăduie-mi! Te rog să ai răbdare preţ de-o clipă, dragă. Ştiu ceva despre băietanul de faţă, şi din câte-l cunosc, eu nu pot spune că face vreun rău cumva, poate că dimpotrivă, domnule sergent.

Librarul îi povesteşte tot ce ştie el despre Jo, bune şi amare, lăsând la o parte, bineînţeles, povestea cu jumătatea de coroană.

— Hm! Face sergentul, după cât se pare, are temei tot ce spune el. Când am pus mâna pe el la Holborn, zicea că vă cunoaşte; asupra acestora un tânăr din mulţime zicea că se cunoaşte cu dumneavoastră şi că sunteţi un cetăţean respectabil şi că, dacă vin aici să fac cercetări, vine şi el. Dar tânărul nu prea pare să se ţină de cuvânt, dar… Vai! Iată-l şi pe tânăr!

Intră domnul Guppy, care îl salută pe domnul Snagsby şi-şi duce mâna la pălărie, cu un cavalerism funcţionăresc pentru doamnele de pe scară.

— Tocmai plecam de la birou, când dădui peste grupul ăsta în mers, povesteşte domnul Guppy librarului, şi cum numele dumneavoastră a fost rostit, am socotit că se cuvine ca lucrurile să fie lămurite.

— Foarte frumos din partea dumneavoastră, domnule, zice domnul Snagsby, şi vă rămân foarte îndatorat.

Şi domnul Snagsby povesteşte iarăşi tot ce ştie, lăsând iarăşi la o parte chestia cu jumătatea de coroană.

— Acum ştiu unde domiciliezi, îi spune sergentul după aceea lui Jo. Domiciliezi devale în strada Tom-all-Alone's. Frumos loc şi nevinovat să domiciliezi acolo, nu-i aşa?

— Nu mă pot duce să domecilez într-un loc mai frumos, domnule, răspunde Jo. S-ar găsi ce să-mi spună, dacă ar trebui să mă duc într-un loc frumos şi cinstit ca să domecilez. Cine s-ar prinde să dea locuinţă frumoasă şi censtită pe seama unuia de teapa mea?

— Eşti tare sărac, nu-i aşa? Întreabă poliţistul.

— Da, sunt, ce-i drept, domnule, tare sărac în general, răspunde Jo.

— Acum, vă las pe dumneavoastră să judecaţi. Prind a-l scutura puţin şi numai ce dau peste aceste două piese de câte o jumătate de coroană, urmează poliţistul, arătând celor de faţă monedele, numai cât am pus mâna pe el.

— Îi tot ce mi-a rămas, domnule Snagsby, zice Jo, dintr-o liră sterlină, care ce mi-a dat-o mie o doamnă într-un voal, ce zice că-i slujnică, când a venit la răscrucea mea unde mătur noaptea, care mi-a cerut să i se arate casa de-aici şi casa care cel la care dumneavoastră daţi să scrie a murit în ea şi locul de-ngropăciune unde a fost îngropat el. Ea numai că zice: „Tu eşti băiatul de la anchetă?” zice. Eu zic: „Da” zic. Ea zice către mine, zice: „Poţi să-mi arăţi mie acele locuri?” Zic eu: „Da, pot”, zic. Şi-atunci ea numai că zice „arată-le” şi eu le-am arătat şi ea mi-a dat o stirlenă şi-a şters-o. Şi nici măcar n-am avut-o toată, zice Jo, cu faţa murdară de lacrimi, fiindcă a trebuit să plătesc cinci şilingi devale la Tom-all-Alone's, apoi au făcut socotelile ca să-mi dea restul, şi-apoi un băietan mi-a furat încă cinci şilingi şi-altbăiat mi-a furat nouă peni, iar stăpânul casei m-a golit de tot de nu mi-a mai rămas mai nimic.

— Nici tu nu te-aştepţi ca cineva să creadă povestea asta cu doamna şi sterlina, nu-i aşa? Făcu sergentul, uitându-se la el dintr-o parte cu un dispreţ inexprimabil.

— Nu ştiu, domnule, dacă m-aştept, răspunse Jo. N-aştept nimic bun, domnule, dar aşa-i povestea, drept aşa!

— Vedeţi cu cine aveţi de-a face! Adăugă sergentul către cei de faţă. Aşa că, dacă nu-l arestez de data asta, domnule Snagsby, vă luaţi dumneavoastră angajamentul că individul are s-o ia din loc.

— Nu! Strigă doamna Snagsby de pe scară.

— Dragă nevestică! Intervine în favoarea băiatului soţul. Domnule sergent, n-am nici-o îndoială că băiatul are să se care. Vezi tu, băiete, numaidecât trebuie s-o iei din loc, urmează domnul Snagsby.

— Numai c-aşa am să fac, domnule! Zice nefericitul Jo.

— Atunci hai, fă-o! Intervine poliţistul. Acum ştii ce ai de făcut. Fă-o! Şi ţine minte, data viitoare nu mai scapi tu aşa uşor. Na, ia-ţi şi banii! Şi cară-te, cu cât mai repede şi mai departe, cu-atât mai bine pentru toţi.

După ce a sugerat lui Jo un asemenea rămas bun, arătând şi cu mâna înspre apus, ca şi cum acela-i locul cel mai potrivit încotro să se care, sergentul a dat bună ziua asistenţei şi a făcut să răsune curţile lui Crook sub paşii lui, ca şi cum ar fi interpretat o muzică lentă, pe când se depărta pe partea din umbră, ducând în mână cascheta-i legată în fier, ca să se poată răcori puţin. Acum, povestea puţin probabilă a lui Jo cu privire la doamnă şi la lira sterlină a deşteptat mai mult sau mai puţin curiozitatea tuturor celor rămaşi. Domnul Guppy, care are spirit de investigaţie în materie de probe şi care a suferit cumplit din pricina apatiei vacanţei de vară, arată un asemenea interes în cazul de faţă, încât purcede la o audiere a martorului în toată regula, lucru pe care doamnele îl găsesc atât de senzaţional, încât doamna Snagsby îl pofteşte politicos să urce sus în casă şi să bea o ceaşcă de ceai, dacă va binevoi să ierte dezordinea de pe masa de ceai, datorită străduinţelor de mai înainte ale domniilor lor. După ce domnul Guppy şi-a dat încuviinţarea la această propunere, Jo este chemat să-i urmeze pe coridorul salonaşului, unde domnul Guppy apucă să-l frământe ca martor şi-l tipăreşte în forma asta, ba în cealaltă, ba încă în alta, drept ca un lăptar ce are de lucru cu o mulţime de unt şi-şi bate capul să scoată nişte calupuri potrivit cu cele mai perfecte modele. Mărturia e asemănătoare multora demne de asemenea model, prin faptul că n-a dat nimic la iveală, cât şi că a fost lungă; căci domnul Guppy ştie ce talent are, iar doamna Snagsby are sentimentul nu numai că operaţia de faţă îi satisface pornirile ei de a-şi vârî nasul unde nu-i fierbe oala, dar că ridică întreprinderea soţului său pe-o treaptă mai sus în faţa oamenilor legii. În timpul desfăşurării acestei întâlniri pasionante, nava Chadband, ocupată aproape cu totul în negoţul de untură, eşuează din pricina încărcăturii şi aşteaptă să fie pusă în stare de plutire.

— Hm! Face domnul Guppy, sau băiatul ăsta o ţine morţiş pe-a lui de nu-l poţi scoate cu nici un chip din asta, sau e ceva aici ieşit cu totul din comun, ce întrece tot ce mi-a ieşit în cale de când sunt la „Kenge şi Carboy”.

Doamna Chadband îi şopteşte ceva doamnei Snagsby, care exclamă:

— Nu mai spune!

— De ani de zile! Precizează doamna Chadband.

— Doamna Chadband, soţia gentilomului de faţă, domnul reverend Chadband, de ani de zile are cunoştinţă de biroul lui Kenge şi Carboy, explică triumfător doamna Snagsby domnului Guppy.

— Zău aşa? Exclamă domnul Guppy.

— Înainte de a mă fi căsătorit cu actualul meu soţ, răspunde doamna Chadband.

— Aţi fost parte în vreun proces, doamnă? Întreabă domnul Guppy, schimbând obiectul anchetei sale.

— Nu.

— N-aţi fost parte în nimic, doamnă? Stăruie domnul Guppy.

Doamna Chadband dă din cap că nu.

— Poate că vă cunoşteaţi cu cineva care era parte într-un proces oarecare? Întreabă mai departe domnul Guppy, căruia nimic nu-i place mai mult decât să-şi conducă discuţiile după modelul principiilor jurisdicţionale.

— Nu chiar tocmai! Răspunde doamna Chadband, înveselind gluma cu un surâs foarte semnificativ.

— Nu chiar tocmai! Repetă domnul Guppy. Foarte bine. Vă rog, doamnă, era vorba cumva de o doamnă dintre cunoştinţele dumneavoastră, care a încheiat vreo tranzacţie (pentru moment nu vorbim ce anume tranzacţie) la biroul domnilor Kenge şi Carboy, sau cumva vreun domn dintre cunoştinţele dumneavoastră? Nu vă grăbiţi, doamnă. Ajungem şi la asta numaidecât. Bărbat sau femeie, doamnă?

— Niciuna, nici alta, răspunde doamna Chadband, ca mai înainte.

— Oh! Atunci copil! Strigă domnul Guppy, aruncând asupra doamnei Snagsby, topită de admiraţie, acea obişnuită privire profesională plină de agerime, care se aruncă de obicei asupra juraţilor englezi. Acum, doamnă, poate veţi avea bunătatea să ne spuneţi care copil.

— În sfârşit aţi descoperit, domnule, răspunde doamna Chadband cu un nou surâs, oarecum silit. Iată, domnule, asta s-a întâmplat pe când dumneata, după cât se pare, nu erai încă la Kenge şi Carboy, judecând după înfăţişarea dumitale. Aveam în îngrijire o copilă pe care o chema Esther Summerson şi care mi-a fost luată de sub îngrijire de către domnii Kenge şi Carboy şi dată în altă parte.

— Domnişoara Summerson, doamnă! Strigă domnul Guppy, emoţionat.

— Eu îi spuneam Esther Summerson, zice doamna Chadband, cu severitate. Pe vremea mea fetele nu erau domnişoriţe. O chema Esther. „Esther fă asta, Esther fă aia!”, şi ea trebuia să facă.

— Dragă doamnă, reîncepe domnul Guppy, umblând de ici, colo, prin mica încăpere, umilul ins care vă vorbeşte acum a primit pe această tânără domnişoară la Londra, când a venit aici pentru prima oară de la aşezământul la care faceţi aluzie. Îngăduiţi-mi plăcerea de a vă strânge mâna.

Domnul Chadband, văzând în sfârşit că i s-a ivit prilejul, face semnul său obişnuit şi se ridică, tamponându-şi cu batista capul din care ies aburii ca un fum. Doamna Snagsby face în şoaptă: „S-s-s-t!”

— Prieteni! Zice Chadband, ne-am împărtăşit cu cumpătare (ceea ce, bineînţeles, nu era cazul în privinţa lui) din bunătăţile care au fost aduse pentru noi. Fie ca această casă să trăiască din belşugul ţării acesteia, fie ca pâinea şi vinul să prisosească aici, fie ca acest cămin să crească, să propăşească, să prospere, să înainteze, să se întindă, să dea năvală înainte. Dar, prieteni, împărtăşitu-ne-am noi şi din altele? Da, şi din altele ne-am. Prieteni, din ce anume ne-am mai împărtăşit? Din cele spirituale? Da, din ele. Dar, de unde am dobândit noi bunurile spirituale? Tinere prieten, vino în faţă!

Astfel desemnat, Jo se pleacă nedumerit înainte. Se uită nedumerit înapoi, apoi într-o parte şi în cealaltă, şi se înfăţişează elocventului Chadband, îndoindu-se făţiş de intenţiile acestuia.

— Tinere prieten, urmează Chadband, pentru noi tu eşti o perlă, pentru noi tu eşti un diamant, pentru noi tu eşti un mărgăritar, pentru noi tu eşti un giuvaier. Şi de ce, tânărul meu prieten?

— Io nu ştiu, răspunde Jo. Io nu ştiu nemic.

— Tinere prieten, urmează Chadband, tocmai fiindcă nu ştii nimic eşti pentru noi un briliant şi-un giuvaier. Pentru că ce eşti tu, prietene? Eşti oare lighioana câmpului? Nu. Eşti pasărea văzduhului? Nu. Eşti peştele mărilor şi-al râurilor? Nu. Eşti fiu de om, tinere prieten. Un fiu de om. O, ce slavă cerească să fii fiu de om! Şi de ce slavă cerească, tinere prieten? Pentru că eşti în stare să primeşti învăţătura înţelepciunii, pentru că poţi trage foloase din vorbele mele pe care le slobod acuma spre binele tău şi pentru că nu eşti băţ, ori bâtă, ori buştean, ori piatră, ori trunchi, ori stâlp.

Iar bucuria-mi nu-i în vânt că-s fiu de om plin de avânt!

Şi te răcoreşti tu oare în valul de bucurie, tinere prieten? Nu. De ce oare nu te răcoreşti în valul acela? Pentru că te afli într-un soi de întunecime, pentru că te afli într-o stare de înapoiere, pentru că te afli într-o stare de păcat, pentru că te afli într-o stare de sclavie. Tinere prieten, ce e sclavia? Hai s-o cercetăm într-un spirit de dragoste!

La acest stadiu ameninţător al peroraţiei, Jo, care treptat pare că-şi pierde controlul, uitând unde se află, îşi trece mâna dreaptă peste faţă, mânjindu-se, şi dă drumul unui căscat teribil. Doamna Snagsby, cu indignare, îşi exprimă părerea că Jo e un mădular al diavolului cel viclean.

— Prieteni, reîncepe domnul Chadband, cu bărbia-i prigonită care se boţeşte iarăşi în surâsu-i unsuros, în timp ce el se uită jur-împrejur, drept e să fiu umilit, drept e să fiu încercat, drept e să fiu lovit, drept e să fiu pedepsit. Sâmbăta trecută m-am poticnit când m-am gândit cu mândrie la cele trei ceasuri ale mele de înălţare. Conturile sunt acum lichidate favorabil; creditorul meu a acceptat s-ajungem la o înţelegere. O, hai să ne bucurăm, să ne bucurăm. O! Haideţi să ne bucurăm!

Doamna Snagsby e cuprinsă de mare emoţie.

— Prieteni, continuă domnul Chadband, privind în jur ca pentru a încheia. N-am să mai continui cu tânărul meu prieten acum. Vrei să vii mâine, tinere prieten, şi să te interesezi la această bună doamnă unde sunt de găsit, ca să-ţi slobod o cuvântare pentru tine, şi vrei să vii, ca rândunica însetată, şi-a doua zi, şi-apoi şi-a treia zi, şi-apoi şi-n ziua ce urmează, şi-apoi şi-n multe şi plăcute alte zile, ca să asculţi dizertaţii? (Acestea spuse c-o sprinteneală de vită).

Jo, al cărui grabnic obiectiv părea să fie să plece de-acolo în orice condiţii, a dat din cap încuviinţând şovăielnic. Atunci domnul Guppy îi aruncă un peni, iar doamna Snagsby a strigat-o pe Guşter ca să-l scoată cu bine din casă. Dar, înainte ca Jo să coboare, domnul Snagsby îl încarcă la repezeală cu nişte resturi de la masă, pe care băiatul le ia cu el, strângându-le în braţe.

Astfel domnul Chadband, despre care prigonitorii zic că nu-i de mirare că poate să continue la infinit, turuind asemenea gogomănii groaznice, dar e mai curând de mirare că se poate opri, odată ce-a avut obrăznicia să înceapă, domnul Chadband se retrage în singurătate până ce investeşte un nou mic capital din ospăţ în vederea unturii de peşte. Jo o porneşte străbătând vacanţa de vară, până devale la podul Blackfriers, unde găseşte un colţ de piatră încinsă, pe care să se aşeze să mănânce.

Şi acolo se pune jos, molfăind şi ronţăind şi ridicându-şi privirile în sus la marea cruce de pe creştetul Catedralei St. Paul ce scânteiază deasupra unui nor de fum, bătând în roşu şi violet. După faţa băiatului, ai putea crede că emblema aceea sacră nu este în ochii lui decât simbolul dezordinii marelui oraş dezordonat; atât de aurită, atât de înaltă şi atât de departe, de neajuns pentru el. Acolo şade el dus pe gânduri pe când soarele coboară şi fluviul parcă-şi grăbeşte cursul, iar mulţimea se scurge pe lângă dânsul în două şuvoaie, într-o mişcare grăbită către o ţintă şi către un capăt, până ce e stârnit şi dânsul, spunându-i-se: „Ia-o din loc”.