Povestirea Estherei

Richard venea foarte des să ne vadă cât timp am mai stat în Londra (cu toate că după un scurt răstimp nu s-a mai ţinut de făgăduiala cu scrisul scrisorilor) şi, cu isteţimea-i promptă, cu buna-i dispoziţie, cu firea lui deschisă, cu veselia şi înviorarea pe care le aducea era totdeauna încântător. Dar, cu toate că, pe măsură ce îl cunoşteam mai bine, îmi plăcea din ce în ce mai mult, simţeam totuşi din ce în ce mai tare ce păcat e că nu deprinsese obiceiul de a fi stăruitor şi de a adânci lucrurile. Sistemul care i se aplicase lui, aşa cum fusese aplicat şi sutelor de alţi băieţi, toţi deosebindu-se în caractere şi aptitudini, îl deprinsese să treacă prin lecţii cu evidentă corectitudine şi deseori chiar cu distincţie, dar cu toane şi cu strălucire de foc de paie, ceea ce confirmase încrederea în acele însuşiri autentice ale lui pe care ar fi fost tare de dorit să le orienteze şi să le dezvolte. Sunt însuşiri excelente acelea, fără de care nici un loc de seamă nu poate fi câştigat pe merite proprii, dar, ca şi focul şi apa, pe cât sunt de minunate ca slujitori, pe atât sunt de vătămătoare ca stăpâni. Dacă ar fi fost sub stăpânirea lui Richard i-ar fi fost prietene, dar fiind Richard sub stăpânirea lor, au ajuns să-i fie duşmane.

Îmi însemn părerile de faţă nu fiindcă sunt încredinţată că lucrurile ar fi aşa din pricină că eu le socotesc aşa, ci numai fiindcă am fost convinsă că-s aşa şi fiindcă doresc să fiu cât se poate de sinceră în toate cele ce gândesc şi fac. Asemenea păreri aveam eu despre Richard. Pe lângă asta, mai băgasem de seamă adesea ce multă dreptate avea tutorele în tot ce spunea: că şovăirile şi amânările procesului de la Curte imprimaseră firii lui Richard ceva din nepăsarea jucătorului care are sentimentul că face parte dintr-un sistem grandios de jocuri de noroc.

Domnul şi doamna Bayham Badger, vizitându-ne într-o după-amiază, când tutorele nu era acasă, în cursul convorbirii noastre bineînţeles că m-am interesat de Richard.

— A! Domnul Carstone, răspunse doamna Badger, se simte foarte bine şi vă încredinţez că reprezintă un mare câştig pentru societatea noastră. Căpitanul Swosser avea obiceiul să spună despre mine că sunt nici vorbă mai mare bucurie decât uscatul la orizont şi vântul din spate pentru marinari, când jonca comandantului e încordată ca laturile odgonului de la pânza catargului din faţă, pe vreme de furtună. În felul lui marinăresc, voia să spună că sunt o achiziţie pentru orice societate. Pot să-i aduc şi eu acelaşi omagiu, sunt sigură, domnului Carstone. Dar aş… Să nu mă socotiţi pripită, dacă voi spune că…

Am spus nu, deoarece tonul insinuant al doamnei Badger părea că aşteaptă asemenea încuviinţare.

— Nici domnişoara Clare? Întrebă doamna Badger, mieroasă.

Ada spuse şi ea că nu şi păru stingherită.

— Ei bine, vedeţi, scumpele mele, urmă doamna Badger… Mă iertaţi că vă spun scumpele mele, nu-i aşa?

Noi am rugat-o stăruitor pe doamna Badger nici să nu mai pomenească de aşa ceva.

— Pentru că într-adevăr sunteţi, dacă-mi pot îngădui libertatea să spun, continuă doamna Badger, sunteţi desăvârşit de fermecătoare. Vedeţi, scumpele mele, că deşi sunt încă tânără… Sau poate că domnul Bayham Badger îmi face complimente spunând că sunt aşa…

— Nu, strigă domnul Badger, ca unul ce protestează la o întrunire publică. Nicidecum!

— Foarte bine, zâmbi doamna Badger, să zicem încă tânără.

— Nu încape îndoială, întări domnul Badger.

— Scumpele mele, aşadar deşi încă tânără am avut multe prilejuri să observ tineretul. Erau mulţi tineri la bordul bătrânului şi scumpului Crippler, vă încredinţez. După aceea, când mă aflam cu căpitanul Swosser pe Mediterană, m-am folosit de orice împrejurare ca să cunosc şi să mă împrietenesc cu marinarii de sub comanda sa. Nu i-aţi auzit cum îi numeau pe tinerii nobili şi cred că n-aţi fi înţeles aluziile lor la felul cum îşi lichidau conturile săptămânale; cu mine însă a fost altceva, pentru că albastrul mării mi-a fost al doilea cămin, iar eu am fost marinar în toată puterea cuvântului. La fel ca profesorul Dingo.

— Om de reputaţie europeană, şopti domnul Badger.

— Când mi-am pierdut pe scumpul dintâi şi-am devenit soţia scumpului meu de-al doilea, urmă doamna Badger, vorbind de soţii ei dinainte ca şi cum ar fi fost nişte părţi dintr-o şaradă, încă m-am slujit de orice împrejurare ca să observ tineretul. Clasa ce urma cursul profesorului Dingo era numeroasă şi, ca soţie a unui eminent om de ştiinţă, ce căuta şi ea în ştiinţă cea mai înaltă mângâiere pe care aceasta i-o putea acorda, îmi făcusem o mândrie să ţin casa larg deschisă studenţilor, ca un soi de Schimb Ştiinţific. În fiecare marţi seara se găseau la mine limonadă şi biscuiţi de tot soiul pentru toţi cei ce doreau să se înfrupte din asemenea gustări. Şi ştiinţă pe o scară fără de limită.

— Întruniri vrednice de luat în seamă or fi fost acelea, domnişoară Summerson, interveni reverenţios domnul Badger, trebuie că era acolo mare fierbere intelectuală, sub auspiciile unui astfel de om.

— Şi acum, urmă doamna Badger, acum că sunt soţia scumpului meu de-al treilea, soţia domnului Badger, exersez încă obiceiurile de a observa, pe care le-am deprins în timpul vieţii căpitanului Swosser şi pe care le-am adaptat unor ţeluri noi şi neprevăzute, pe timpul vieţii profesorului Dingo. Aşadar n-am ajuns la concluzia că domnul Carstone ar fi un neofit. Şi totuşi, înclin foarte mult să cred, scumpele mele, că n-a fost judicios în alegerea profesiunii sale.

Ada arăta grozav de îngrijorată, aşa c-am întrebat-o pe doamna Badger pe ce-şi întemeia presupunerile?

— Scumpă domnişoară Summerson, făcu ea, pe firea şi pe purtarea domnului Carstone. E atât de uşuratic, încât se vede că nici măcar nu-şi dă osteneala să spună ce simte cu adevărat, dar cu profesia se simte că-i nepăsător. Nu are acel interes pozitiv, care să facă din profesie o vocaţie. Singura părere netă pe care şi-a făcut-o până acum e că-i o îndeletnicire obositoare, aş zice. Ei bine, cu aşa ceva n-ai la ce să te aştepţi. Tineri ca domnul Allan Woodcourt, care au îmbrăţişat medicina din interesul puternic pentru tot ceea ce poate izbândi prin ea, vor găsi oarecare răsplată, cu toată munca enormă foarte prost plătită şi cu toţi anii de suferinţe considerabile şi dezamăgiri. Dar eu sunt pe deplin încredinţată că asta nu se va întâmpla niciodată cu domnul Carstone.

— Şi domnul Badger gândeşte la fel? Întrebă Ada cu sfiiciune.

— Ei bine, domnişoară Clare, zise domnul Badger, ca să vă spun drept, acest aspect al problemei nu mi s-a arătat până ce nu mi l-a semnalat doamna Badger. Dar când doamna Badger mi l-a prezentat în asemenea lumină, atunci i-am dat, bineînţeles, consideraţia cuvenită, ştiind că spiritul doamnei Badger, pe lângă calităţile naturale, a avut privilegiul rar de a fi format de două atât de prea distinse (aş spune chiar ilustre) personalităţi precum au fost căpitanul Swosser din Marina Regală şi profesorul Dingo. Concluzia la care am ajuns este… pe scurt este chiar concluzia doamnei Badger.

— O maximă a căpitanului Swosser, făcu doamna Badger, zicea în felul lui marinăresc de a vorbi că dacă topeşti smoală, s-o laşi să fiarbă până ce crapă oala, iar dacă ai de frecat puntea, trebuie s-o freci până îţi ies ochii din cap că altfel dă moartea peste tine. Îmi pare că maxima aceasta îşi găseşte aplicare şi-n profesia medicală ca şi-n cea marinărească.

— În toate profesiile, observă domnul Badger. Zicală minunat exprimată de căpitanul Swosser. Frumos spusă.

— Unii oameni au adus obiecţiuni profesorului Dingo, pe când locuiam în Nordul ţinutului Devon, după căsătoria noastră, reluă doamna Badger, că ar fi sluţit câteva dintre casele sau edificiile din regiune, ciobind porţiuni din zidărie cu ciocănaşul lui de geolog. Dar profesorul le-a răspuns că el n-are cunoştinţă de nici un alt edificiu în afară de Templul Ştiinţei. Principiul e acelaşi, cred, nu-i aşa?

— Cu precizie acelaşi, exclamă domnul Badger. Minunat formulat! Profesorul a făcut de altfel aceeaşi remarcă, domnişoară Summerson, în timpul ultimei sale maladii, când stăruia să-şi ţină ciocănaşul sub pernă şi să pătrundă cu el în structura tuturor celor de faţă. Pasiunea sa de a domina!

Cu toate că am fi putut să ne lipsim de lungimea la care domnul şi doamna Badger îşi întindeau convorbirea, amândouă ne-am dat seama că erau cu totul dezinteresaţi în a-şi exprima părerea pe care ne-o comunicaseră şi că se putea prea bine ca părerea lor să fie întemeiată. Am căzut de acord să nu spunem nimic domnului Jarndyce, până ce nu vom fi vorbit cu Richard şi cum urma să vină în seara următoare, ne-am hotărât să discutăm foarte serios cu el.

Aşa că, după ce a stat o bucată de vreme cu Ada, am intrat şi am găsit-o pe draga mea (cum de altfel ştiam că trebuie să fie) pregătită să analizeze cu temeinică obiectivitate tot ce va spune.

— Ei şi cum îţi merge, Richard? Am început eu. M-am aşezat ca de obicei de partea cealaltă a lui. Mă socotea ca pe o soră.

— O! Destul de bine! Răspunse Richard.

— Nici nu putea răspunde mai bine, Esther, nu-i aşa? Exclamă drăgălaşa mea, cu un aer triumfător.

Am încercat să mă uit la drăgălaşa mea cu o căutătură cât se poate de înţeleaptă, dar, bineînţeles, n-am putut.

— Destul de bine? Am repetat eu.

— Da, răspunse Richard, destul de bine. E cam monoton şi cam plicticos. Dar are să meargă ca oricare alt lucru.

— O! Dragă Richard! Am protestat eu.

— Ce-i? Întrebă el.

— Să meargă ca oricare alt lucru!

— Nu cred să fie ceva rău în asta, îngeraşul meu păzitor, făcu Ada, privind atât de încrezător la mine, pe după el; fiindcă dacă va merge la fel de bine ca oricare alt lucru, va merge cred, foarte bine.

— O, da, aşa sper şi eu, adaugă Richard, trecându-şi nepăsător degetele prin părul de pe frunte. La urma urmei nu-i decât un soi de încercare, până când procesul nostru se… Iată, am uitat. Nu trebuie să vorbesc despre proces. Subiect interzis! Da, e destul de bine. Hai să vorbim de altceva.

Ada ar fi fost gata s-o facă, de bună voie şi cu convingerea deplină că am lichidat problema în modul cel mai satisfăcător. Dar eu am socotit că nu foloseşte la nimic să ne oprim aici, aşa că am început iarăşi.

— Ba nu, Richard, şi tu, dragă Ada! Gândiţi-vă cât e de important pentru voi amândoi şi ce punct de onoare pentru verişoara ta, Richard, ca să te dedici cu tot zelul, fără nici-o rezervă. Cred că e mult mai bine să vorbim despre asta. Ada, zău! Peste puţin va fi prea târziu.

— O, da! Trebuie să vorbim despre asta! Zise Ada. Dar cred că Richard are dreptate.

Ce rost mai avea să caut să fiu înţeleaptă, când ea era atât de drăgălaşă, de fermecătoare şi el îi era atât de drag!

— Domnul şi doamna Badger au fost ieri aici, Richard, am continuat eu, şi ei păreau gata să creadă că nu ai mare chemare pentru profesia de medic.

— Chiar aşa? Făcu Richard. O! Aşa! Atunci se schimbă lucrurile, pentru că nici prin minte nu mi-a trecut că ei au părerea asta şi n-aş vrea să-i dezamăgesc şi nici să-i stingheresc. La drept vorbind nu-mi prea place meseria de medic. Dar, vai, n-are a face! Are să meargă ca oricare alta!

— Îl auzi, Ada! Am exclamat eu.

— La drept vorbind, urmă Richard jumătate pe gânduri şi jumătate în glumă, nu mi se prea potriveşte. N-am chemare pentru ea. Şi-apoi prea mi-i vâră pe gât pe primul şi pe-al doilea soţ al doamnei Bayham Badger.

— Sunt sigură cu aşa trebuie să fie! Exclamă Ada, foarte încântată. Tocmai ce spuneam noi două, ieri, Esther!

— Pe lângă asta, continuă Richard, e tare monoton; azi seamănă prea tare cu ieri şi mâine seamănă prea mult cu azi.

— Dar, mă tem, am urmat eu, că asemenea obiecţiune se potriveşte tuturor îndeletnicirilor… Chiar şi vieţii însăşi, afară doar de câteva împrejurări foarte neobişnuite.

— Crezi oare? Se miră Richard, încă pe gânduri. Poate că da! Deci, vezi că ştii! Adaugă el, înveselindu-se iarăşi. Ne învârtim în jurul unui cerc, despre care tocmai vorbeam. Are să meargă la fel de bine ca oricare alt lucru. O! E foarte bine aşa şi hai să vorbim despre altceva.

Dar chiar Ada, cu faţa ei dragă, care şi atunci, când am văzut-o pentru întâia oară în ceaţa aceea memorabilă de noiembrie, îmi păruse nevinovată şi încrezătoare, şi cu atât mai mult îmi părea acum când îi ştiam sufletul nevinovat şi încrezător, chiar şi Ada a clătinat din cap când l-a auzit şi s-a uitat serios la el. Aşa că am socotit un prilej bun să-i dau a înţelege lui Richard că dacă uneori îi păsa prea puţin de el, eram încredinţată că niciodată nu i-ar fi trecut prin minte să fie nepăsător cu Ada şi că a da importanţa cuvenită unui pas ce putea înrâuri viaţa lor, a amândurora, face parte din respectul său faţă de Ada. Asemenea lucru l-a pus pe gânduri.

— Măicuţă scumpă! Făcu el, ăsta-i tocmai lucrul cu pricina. M-am gândit de multe ori, în fel de fel de chipuri şi m-am înfuriat tare de tot pe mine, pentru că intenţionam să muncesc cu tot zelul, şi când colo nu e tocmai aşa. Nu ştiu cum e; mereu îmi pare că doresc un lucru sau altul, ca să mă dedic lui. Nici n-aveţi idee cât mi-e de dragă Ada (dragă verişoară, te iubesc atât de mult!), dar nu mă pot statornici cu stăruinţă la altele. E-o muncă atât de pieptişă şi-ţi ia atâta timp! Exclamă Richard cu necaz.

— Se poate să fie aşa, am opinat eu, pentru că nu-ţi place ce ţi-ai ales.

— Bietul băiat! Exclamă Ada. Vezi bine că n-am de ce să mă mai mir!

Nu. Nu slujea câtuşi de puţin încercarea mea de a face pe înţeleapta. Am încercat încă o dată, dar cum aş fi putut-o face, şi cum ar fi putut avea vreun efect dacă aş fi făcut-o, de vreme ce Ada îşi odihnea braţele pe după umerii săi şi de vreme ce el se uita în ochii ei dulci şi albaştri şi de vreme ce aceştia îl aţinteau cu privirile!

— Vezi tu, drăguţa mea, reîncepu Richard, trecându-şi iarăşi şi iarăşi mâna prin cârlionţii aurii, am fost puţin cam pripit poate, sau poate m-am înşelat în privinţa vocaţiilor mele. Se pare că nu-s de găsit în direcţia asta. Nu puteam vorbi, însă, până n-am încercat. Acum problema se pune dacă merită să desfacem tot ceea ce s-a făcut. E ca şi cum am răsturna totul cu dosul în sus pentru nimica toată.

— Dragă Richard, am exclamat eu, cum poţi spune că-i pentru nimica toată?

— N-am vrut să spun chiar asta, răspunse el, vreau să spun că se poate să fie o nimica toată, pentru că mă pot lipsi de asemenea schimbare.

Răspunzându-i, şi eu şi Ada am stăruit, spunând nu numai că merită să se desfacă ceea ce făcuse, dar chiar că trebuia desfăcut cât mai degrabă. Apoi l-am întrebat pe Richard dacă se gândise la o carieră mai potrivită?

— Ei, dragă doamnă Vede-tot, răspunse el, dumneata pui degetul pe rană. Da, m-am gândit. M-am gândit mult şi bine, că justiţia e pita mea.

— Justiţia! Repetă Ada, ca şi cum s-ar fi speriat de cuvânt.

— Dacă aş intra în biroul lui Kenge, urmă Richard, şi dacă aş învăţa ucenicia cu Kenge, aş fi cu ochii în patru la… hm!… Cele interzise… Şi aş fi în stare să le studiez, să le stăpânesc, să mă bucur că n-au fost lăsate în părăsire şi că au fost soluţionate cum se cuvine. Aş fi în stare, să apăr interesele Adei şi ale mele proprii (de fapt e acelaşi lucru) şi m-aş da la Blakstone şi la toţi indivizii aceia, cu o nemaipomenită ardoare.

Nu eram chiar atât de sigură de aşa ceva şi am văzut cum râvna lui înfocată după nişte lucruri vagi, încă neîmplinite, şi după nişte speranţe mult amânate, a împrăştiat o umbră pe faţa Adei. Dar am socotit că-i cel mai bine să-l încurajez în orice proiect ce presupune neîntreruptă strădanie, sfătuindu-l doar să se încredinţeze că de data asta ia o hotărâre de nestrămutat.

— Scumpa mea Minervă, zise Richard, sunt tot atât de hotărât, pe cât eşti şi tu. Am greşit o dată; suntem cu toţii supuşi greşelilor şi n-am să mai greşesc; am s-ajung un avocat cum rareori se mai vede vreunul. Şi asta, ştii, urmă Richard, căzând iarăşi la îndoială, numai dacă merită, până la urmă, să faci asemenea zarvă pentru nimica toată!

Asta ne-a făcut să repetăm iarăşi, cu foarte multă seriozitate, ceea ce mai spuseserăm încă şi ne-a adus, după aceea, cam la aceeaşi concluzie. Dar l-am sfătuit foarte stăruitor pe Richard să fie sincer şi deschis cu domnul Jarndyce, fără nici-o clipă de întârziere; şi cum el din fire nu era cu ascunzişuri, s-a dus să-l caute numaidecât (luându-ne şi pe noi) şi i-a mărturisit totul.

— Rick, porni să-i spună tutorele, după ce l-a ascultat cu atenţie; ne putem retrage onorabil şi ne vom retrage. Dar trebuie să fim cu ochii în patru… De dragul verişoarei noastre, Rick, de dragul verişoarei noastre… ca să nu mai facem asemenea greşeli. De aceea, în privinţa justiţiei, înainte de a hotărî, vom face o încercare. Ne vom uita bine înainte de a sări, şi ne vom lua timp destul pentru aşa ceva.

Richard avea un temperament atât de nerăbdător şi de capricios, încât i-ar fi plăcut cel mai mult să intre la biroul domnului Kenge chiar în clipa aceea, să-şi înceapă pe dată noviciatul la dânsul. Supunându-se, totuşi, cu multă bunăvoinţă, sfaturilor prudente, atât de necesare, cu firea-i grozav de uşuratică, s-a mulţumit să stea cu noi, şi să discute, ca şi cum scopul său neclintit în viaţă, încă din copilărie, fusese tocmai pornirea ce pusese acum stăpânire pe el. Tutorele a fost foarte bun şi prietenos cu dânsul, dar destul de serios încât s-o facă pe Ada să-i spună, după ce ne despărţisem de Richard şi urcam sus la culcare:

— Vere John, nădăjduiesc că nu ţi-ai făcut păreri prea proaste despre Richard?

— Nu, draga mea, îi răspunse el.

— Pentru că e foarte natural ca Richard să se fi înşelat într-o situaţie atât de grea. Nu-i ceva neobişnuit.

— Nu, nu, draga mea, adaugă el. Nu fi amărâtă.

— O, nu sunt amărâtă, vere John! Răspunse Ada, zâmbind voioasă, cu mâna pe umărul lui ca să-i ureze noapte bună. Dar aş fi destul de amărâtă dacă ţi-ai face păreri proaste despre Richard.

— Draga mea, urmă domnul Jarndyce, nu mi-aş face păreri proaste despre el decât dacă te-ar pune într-o situaţie fie ea cât de puţin nefericită. Chiar şi atunci, mai curând m-aş supăra pe mine decât pe bietul Rick, fiindcă eu sunt de vină că v-aţi întâlnit. Dar, sst! Toate astea-s nimicuri! În faţă îi stă timpul şi cursa în care să se angajeze. Să-mi fac păreri proaste despre el? Nu-s eu acela, dragă verişoară! Şi nici tu, pot să jur!

— Nu, bineînţeles, vere John, răspunse Ada. Sigur că n-aş putea… Sigur că nu-l voi… Ţine de rău pe Richard, chiar dacă toată lumea ar fi împotriva lui. Atunci, mai mult ca oricând, voi putea şi voi fi alături de el!

Cu atâta linişte şi sinceritate a spus vorbele astea, cu mâinile pe umerii lui, cu amândouă mâinile acum, privindu-l drept în ochi, încât părea întruchiparea Adevărului!

— Cred, urmă tutorele, privind-o dus pe gânduri, cred că trebuie să fie scris undeva ca virtuţile mamelor să renască întâmplător în copii, la fel ca şi păcatele taţilor. Noapte bună, trandafiraşule. Noapte bună, domniţă. Somn uşor! Vise plăcute!

Acum, pentru întâia oară, am văzut, pe când o urmărea pe Ada cu privirile, o umbră ce se lăsase peste expresia binevoitoare a ochilor lui. Mi-am amintit foarte bine cu ce privire îi contemplase pe ea şi pe Richard, în seara când Ada cântase, în bătaia focului; nu trecuse decât puţină vreme de când îi urmărise din ochi pe amândoi, străbătând camera scăldată în lumina soarelui şi-apoi topindu-se în umbră, dar căutătura lui se schimbase şi chiar şi încrederea din privirea tăcută pe care mi-o aruncă mie nu mai era atât de optimistă şi de senină cum fusese la început.

Ada mi l-a lăudat în seara aceea pe Richard mai mult decât îl lăudase până atunci. S-a dus la culcare cu o brăţară mică, prinsă la încheietura mâinii, pe care i-o dăruise el. Îmi închipui că tot pe el îl visa când am sărutat-o pe obraji, după ce dormise vreun ceas, căci am văzut cât de liniştită şi fericită arăta.

Mie îmi fugise atât de tare somnul în seara aceea, încât m-am apucat să lucrez. Nu s-ar cuveni să spun că ea era de vină, dar îmi pierise somnul şi mă simţeam cam abătută. Nu ştiu de ce. Cel puţin nu cred că ştiu. Sau poate că ştiu, dar nu cred că are importanţă.

În orice caz mi-am pus în minte să fiu grozav de activă ca să nu mă las nici-o clipă abătută de gânduri. Fiindcă, bineînţeles, mi-am spus: „Esther! Tu să fii abătută, tocmai tu!” Şi tocmai era timpul să-mi spun aşa ceva, pentru că… Da, tocmai mă văzusem în oglindă, gata să mă pun pe plâns. „Ca şi cum ai avea de ce să te mâhneşti, când toate în jurul tău ţi-aduc numai fericire, tu suflet nerecunoscător!”, mi-am zis eu.

Dacă mi-aş fi putut porunci să mă duc la culcare, aş fi făcut-o numaidecât, dar nefiind în stare de aşa ceva, am scos din coşuleţul meu nişte cusături de mână pentru împodobirea casei (e vorba de Casa Umbrelor), cu care mă îndeletniceam pe atunci, şi m-am pus pe lucru cu toată hotărârea. Era neapărat nevoie să număr toate împunsăturile de ac la lucrul acela şi m-am hotărât să nu-l las din mână până n-oi mai putea ţine ochii deschişi, şi-apoi să mă duc la culcare.

În scurtă vreme lucrul de mână m-a furat de-a binelea. Dar lăsasem nişte mătase jos, în sertarul mesei de lucru, în Odaia Cârtitului şi, trebuind să mă întrerup, fiindcă-mi lipsea mătasea cu pricina, am luat lumânarea şi-am coborât binişor ca s-o caut. Spre marea mea uimire, când am intrat, l-am găsit pe tutore încă acolo, stând cu privirile aţintite spre cenuşa de pe vatra căminului. Era cufundat în gânduri, cartea-i şedea neatinsă alături, părul său cenuşiu-argintat era răvăşit în dezordine pe frunte, ca şi cum mâna îi rătăcise prin el pe când gândurile îi umblau aiurea, iar faţa-i părea îmbătrânită. Aproape înspăimântată că am dat aşa pe neaşteptate peste el, am rămas ţintuită locului pentru moment, şi m-aş fi retras fără să scot o vorbă dacă nu m-ar fi zărit, pe când îşi trecea iarăşi mâna, distrat, prin păr, şi n-ar fi tresărit.

— Esther!

I-am spus de ce venisem.

— Mai lucrezi încă, aşa de târziu, draga mea?

— În seara asta am continuat să lucrez până acuma, i-am răspuns, pentru că n-am putut adormi şi am ţinut dinadins să mă ostenesc puţin. Dar, dragul meu tutore, şi dumneata eşti încă treaz şi pari împovărat de gânduri. Nădăjduiesc că nu vreun necaz te ţine de veghe?

— Niciunul, domniţă, niciunul dintre cele pe care le-ai putea uşor înţelege, zise el.

Vorbea cu o părere de rău în glas atât de nouă pentru mine, încât în sinea mea mi-am repetat, ca şi cum asta m-ar fi ajutat să înţeleg ce voia să spună: „Pe care le-ai putea uşor înţelege!”

— Rămâi o clipă, Esther, urmă el. Mă gândeam la tine.

— Nădăjduiesc că nu eu îţi sunt necazul, tutore?

El făcu semn cu mâna că nu, şi-şi reveni la felul său obişnuit de a fi. Schimbarea fu atât de vizibilă şi păru că s-a produs cu ajutorul unui efort mare de voinţă, încât m-am trezit repetându-mi iarăşi „Niciunul pe care le-aş putea uşor înţelege!”

— Domniţă, începu să vorbească tutorele, mă gândeam… Da, asta-i, mă gândeam, de când am rămas singur aici… Că ar trebui să afli tot ce ştiu eu despre povestea vieţii tale. E foarte puţin. Aproape nimic.

— Dragă tutore, i-am răspuns, când ai stat de vorbă cu mine, mai înainte, despre povestea asta…

— Dar de-atunci, interveni dânsul cu gravitate, anticipând ceea ce aveam eu de gând să spun, am reflectat că tot ceea ce ai tu să mă întrebi şi ceea ce am eu să-ţi spun sunt doar puncte de vedere deosebite, Esther. E poate de datoria mea să-ţi destăinuiesc puţinul pe care-l ştiu.

— Dacă socoţi aşa, tutore, aşa trebuie să fie.

— Aşa cred, răspunse el cu multă blândeţe, bunătate şi foarte limpede. Draga mea, aşa cred eu acuma. Dacă s-ar ivi cumva vreo neplăcere reală, din situaţia pe care o ai, în mintea vreunei fiinţe ce merită să fie luată în seamă, e drept ca măcar tu, din toată lumea asta, să n-o umfli mai tare decât este, prin nişte vagi impresii, neştiind adevărul.

M-am aşezat şi, după o mică sforţare ca să-mi găsesc liniştea necesară, am spus:

— Una dintre cele mai vechi amintiri ale mele, dragă tutore, se leagă de vorbele astea: „Maică-ta, Esther, este ruşinea vieţii tale şi tu eşti ruşinea vieţii ei. Va veni un timp, şi încă destul de curând, când ai s-o poţi înţelege mai bine şi ai să poţi s-o şi simţi cum nimeni altul, cu excepţia unei femei, n-o poate simţi.” îmi acoperisem faţa cu mâinile rostind vorbele de mai sus, dar după aceea mi-am luat mâinile de pe obraji înfrângându-mi ruşinea, cred, şi i-am spus că dacă din copilărie şi până în ceasul de faţă nu m-am simţit niciodată, dar niciodată, sub povara ruşinii, apoi numai lui îi datoram această fericire. El a ridicat o mână ca şi cum voia să mă oprească. Ştiam prea bine că niciodată nu îngăduia să i se mulţumească şi n-am mai spus nici un cuvânt.

— Nouă ani, draga mea, a urmat el, după ce a stat un timp pe gânduri, au trecut de când am primit o scrisoare de la o doamnă ce trăia în singurătate, o scrisoare scrisă cu o patimă crâncenă şi cu o putere care o făceau să nu semene cu nici-o altă scrisoare din câte citisem. Mi-era adresată mie (aşa cum rezulta din cele multe cuvinte din ea), poate din cauză că autoarea scrisorii avusese ideea fixă să-şi pună toată încrederea în mine; poate pentru că şi eu aveam ideea fixă de a-i dovedi că nu s-a înşelat. Scrisoarea îmi vorbea de un copil, o fată orfană, în vârstă de doisprezece ani la vremea aceea, în nişte cuvinte la fel de crude ca acelea ce ţi-au rămas în amintire. Îmi spunea că autoarea scrisorii o crescuse în taină pe fetiţă, chiar de la naştere, că ştersese orice urmă a existenţei sale şi că dacă ea, autoarea scrisorii, ar trebui să moară înainte ca fata să ajungă femeie, fiinţa asta, biata de ea, ar rămâne fără nici un prieten, fără nimic, necunoscută de nimeni. Scrisoarea îmi cerea să mă gândesc dacă aş fi de acord ca în asemenea caz să termin ceea ce autoarea scrisorii începuse?

Eu ascultam în linişte şi-l priveam cu atenţie.

— Amintirile tale îndepărtate, draga mea, vor completa climatul mohorât prin care toate acestea erau privite şi exprimate de autoarea scrisorii, precum şi principiile religioase desfigurate care-i întunecaseră spiritul cu anumite păreri despre nevoia neapărată ca biata copilă să ispăşească o greşeală de care era cu totul nevinovată. Îngrijorat de soarta micuţei făpturi şi de viaţa ei tristă, am răspuns la scrisoare.

I-am luat mâna şi i-am sărutat-o.

— Mi s-a impus o clauză: să nu cumva să încerc, vreodată, s-o văd pe autoarea scrisorii, care de multă vreme se înstrăinase de orice contact cu lumea, dar care ar accepta să se întâlnească oricând cu un reprezentant discret, dacă voi numi vreunul. L-am împuternicit pe domnul Kenge. Doamna a declarat, din proprie iniţiativă şi nu la stăruinţa domnului Kenge, că numele ei era inventat. Că ea este mătuşa fetiţei, dacă în asemenea cazuri au vreun rol legăturile de sânge. Că mai mult de atât nu va dezvălui pentru nimica în lume (şi Kenge era pe deplin încredinţat de neclintita ei hotărâre). Draga mea, ţi-am spus totul. I-am ţinut o bucată de vreme mâna într-ale mele.

— Mi-am văzut pupila mai des decât m-a văzut ea pe mine, adaugă el cu voioşie, luând lucrurile în uşor, şi mi s-a spus totdeauna că era iubită, îndemânatică şi fericită. Cu fiecare ceas ce trece, în fiecare zi, mă răsplăteşte însutit şi înmiit pentru cât am făcut eu!

— Şi de mai multe ori încă, i-am zis, îşi binecuvântează tutorele, care-i pentru ea un adevărat tată!

La cuvântul „tată” am văzut cum grija de mai înainte îi întunecă iarăşi faţa, dar a înfrânt-o ca şi întâia oară şi, cât ai clipi, a dispărut; cu toate acestea, grija aceea exista, se arătase atât de repede la cuvintele mele încât am avut sentimentul că parcă l-ar fi izbit. Şi-atunci, iarăşi mi-am repetat vorbele lui, minunându-mă nedumerită: „Pe care să le pot eu uşor înţelege. Nimic ce să pot eu uşor înţelege!” Nu. Aşa e. N-am înţeles. Şi n-am înţeles încă multe zile după aceea.

— Îţi urez o părintească noapte bună, draga mea, urmă el, sărutându-mă pe frunte; şi acum la culcare! Sunt ceasuri prea târzii pentru lucru şi pentru gânduri. Toate astea le faci tu pentru noi toţi, cât e ziua de lungă, micuţa noastră gospodină!

În noaptea aceea nici n-am mai lucrat, nici nu m-am mai gândit. Mi-am uşurat inima recunoscătoare Cerului, mulţumindu-i pentru îndurarea sa faţă de mine şi pentru grija ce-mi poartă şi m-am cufundat în somn.

A doua zi am avut un musafir. A venit la noi domnul Allan Woodcourt. A venit să-şi ia rămas-bun; hotărâse dinainte s-o facă. Pleca în China şi India, ca medic chirurg pe un vapor. Avea să lipsească multă, multă vreme.

Cred… Cel puţin aşa ştiu… Că nu-i bogat. Tot ce-a putut economisi maică-sa văduvă s-a cheltuit cu calificarea sa profesională. Pentru un tânăr profesionist, însă, cu foarte puţină influenţă la Londra, asemenea situaţie nu era rentabilă şi, cu toate că zi şi noapte se afla în slujba nenumăraţilor săraci şi făcea minuni cu bunătatea şi grija pe care le-o purta, câştiga foarte puţini bani. E cu şapte ani mai mare decât mine. Nu c-ar fi de trebuinţă să menţionez asemenea lucru, cu atât mai mult cu cât pare a nu avea nici un soi de legătură. Cred… Vreau să spun, că ne-a spus… Că a practicat medicina trei sau patru ani şi că dacă ar fi putut nădăjdui s-o mai ducă încă vreo trei ori patru ani, n-ar mai fi plecat în călătoria în care era silit să plece. Dar n-avea avere şi nici mijloace proprii şi de aceea trebuia să plece în altă parte. A venit să ne vadă de câteva ori, cu totul şi cu totul. Ne gândeam că-i păcat că trebuie să plece. Pentru că se evidenţiase în arta lui printre cei ce-o cunoşteau la perfecţie, şi câţiva dintre cei mai mari specialişti aveau o părere excelentă despre el.

Când a venit să-şi ia rămas bun de la noi, a adus-o pentru întâia oară şi pe maică-sa. Era o doamnă vârstnică, simpatică, cu ochii negri, strălucitori, dar care părea a fi mândră. Descindea din Ţara Galilor şi avusese, de mult, ca străbun, un personaj eminent, cu numele de Morgan-ap-Kerrig… Dintr-un loc ce se chema Gimlet, sau cam aşa ceva… Şi care a fost făptura cea mai ilustră din câte au existat şi ale cărui rubedenii erau toate un soi de familie regală. Se pare că şi-a petrecut toată viaţa la locul de baştină, suind necontenit munţii şi luptându-se cu cineva; şi un bard al cărui nume suna cam aşa: Crumlinwallinwer i-a ridicat osanale, într-o piesă ce se chema, pe cât pot să-mi aduc aminte, „Newlinnwilinwodd”.

Doamna Woodcourt, după ce ne-a povestit în cele mai mici amănunte isprăvile rubedeniei sale, ne-a spus că nu mai poate fi vreo îndoială că ori încotro s-ar duce Allan, fiul ei, îşi va aminti de arborele său genealogic şi pentru nimic în lume nu se va uni cu cineva mai prejos. Îi spusese lui că în India sunt multe doamne frumoase din Anglia, care au plecat să se căpătuiască şi că erau de găsit chiar şi unele cu avere; dar nici farmecele, nicibogăţia nu pot ajunge urmaşului unei asemenea spiţe, dacă nu se trage din neam de soi, ceea ce trebuie să fie prima condiţie. Atât de mult a vorbit despre origine, încât, pentru o clipă, pe jumătate mi-am închipuit, şi cu ce necaz… Dar ce fantezie neîntemeiată să presupun că ar fi putut să se gândeasecă sau să-i pese de originea mea!

Domnul Woodcourt păru puţin cam mâhnit de potopul ei de vorbe, dar e un om prea politicos ca să-i fi dat a înţelege, şi cu delicateţe a izbutit să abată conversaţia, asigurându-l pe tutore de recunoştinţa pe care i-o poartă pentru ospitalitate şi pentru fericitele ceasuri… El le-a numit aşa… Prea fericitele ceasuri… pe care le-a petrecut cu noi. Amintirea lor, a spus el mai departe, îl va însoţi oriunde se va duce şi le va preţui totdeauna ca pe o comoară. Şi aşa, dădurăm mâna cu el unul după altul… Cel puţin aşa cum au făcut cu toţii, tot astfel şi eu, şi aşa îşi puse buzele pe mâna Adei, şi pe a mea, şi-aşa a plecat în lunga, lunga lui călătorie!

Am fost foarte prinsă de treburi toată ziulica, am scris slujitorilor la Casa Umbrelor, spunându-le ce au de făcut, am scris nişte însemnări pentru tutore, i-am şters de praf cărţile şi hârtiile şi am zăngănit o grămadă cheile de la cămări, alergând încoace şi încolo. Eram încă ocupată când ziua se îngâna cu noaptea, lucrând lângă fereastră şi citind, când cine credeţi c-a intrat: Caddy în persoană, pe care nu m-aşteptam deloc s-o văd.

— Ei, dragă Caddy, am zis, ce flori frumoase! Avea în mână un buchet de flori atât de superb!

— Adevărat, Esther, şi eu cred la fel, răspunse Caddy. Sunt cele mai frumoase din câte am văzut.

— De la Prince, draga mea? Am întrebat-o în şoaptă.

— Nu, răspunse Caddy, clătinând din cap şi ducându-mi buchetul la nas să-l miros. Nu-s de la Prince.

— Aha! Vasăzică asta-i, Caddy! Am exclamat eu. Se vede că ai doi adoratori!

— Ce? Arată ca şi cum ar fi de la adoratori? A întrebat Caddy.

— Arată ca şi cum ar fi de la adoratori? Am repetat şi eu ciupind-o de obraz.

Drept răspuns, Caddy a râs doar şi, spunându-mi că venise pentru o jumătate de oră, după trecerea căreia Prince avea s-o aştepte la colţul străzii, s-a aşezat lângă fereastră să stea la taclale cu mine şi cu Ada; din când în când, îmi întindea iarăşi buchetul, sau încerca să vadă cum arată florile în părul meu. În sfârşit, când să plece, m-a chemat în camera mea şi mi-a prins buchetul de flori la piept.

— Pentru mine sunt? Am întrebat eu, uimită.

— Pentru tine, a răspuns Caddy, sărutându-mă. Au fost lăsate de Cineva.

— Lăsate?

— La biata domnişoară Flite, acasă, urmă Caddy. Cineva, care a fost foarte bun cu dânsa, se grăbea tare să plece acum vreun ceas, ca să prindă un vapor şi a lăsat florile acestea. Nu, nu! Nu le scoate de la piept. Lasă bucheţelul minunat să stea acolo! Zise Caddy, potrivindu-le cu o mână grijulie, pentru că eu care eram de faţă nu m-aş mira ca acel Cineva să le fi lăsat chiar cu scopul ăsta!

— Arată ca şi cum ar fi de la adoratori? Făcu Ada, venind după mine, râzând şi prinzându-mă bucuroasă de după mijloc. O, da, aşa arată, Îngeraşule! Grozav mai aduce cu aşa ceva. O, parc-ar fi chiar aşa ceva, draga mea!

Lady Dedlock

— A fost chiar atât de uşor pe cât păruse la început să se pună la punct intrarea lui Richard de probă în biroul domnului Kenge. Piedica de căpetenie a fost chiar Richard. De îndată ce a ţinut numai de dânsul să-l lase baltă pe domnul Badger în orice clipă, a început să se îndoiască dacă să-l părăsească sau ba. Zicea că de fapt nu ştie. Medicina nu-i o profesie rea, n-ar putea să afirme că-i displace, poate că i-ar plăcea tot atât cât oricare altă profesie… Ce-ar fi dacă ar mai încerca o dată! Ca urmare s-a claustrat câteva săptămâni, cu câteva cărţi şi câteva oase şi păru că şi-a însuşit cu o repeziciune uimitoare un capitol considerabil de cunoştinţe. Ardoarea lui, însă, după o durată cam de o lună, a prins a se răci şi când se răcise aproape de tot, a prins iarăşi a se înteţi. Şovăielile sale între justiţie şi medicină au durat atât de mult, încât l-a prins miezul verii înainte de a se fi despărţit în sfârşit de domnul Badger şi de a fi intrat la un curs de probă la domnii Kenge şi Carboy. Cât despre nestatornicia lui, se fălea nevoie mare că „de data aceasta” se hotărâse în sfârşit să se ţină de treabă. Şi era atât de binevoitor tot timpul şi aşa de vesel, şi ţinea atât de mult la Ada, încât era într-adevăr tare greu să nu-ţi fie drag de el.

— Cât despre domnul Jarndyce (care, pot afirma, că în tot acest timp se plângea că vântul e tare pornit să sufle din răsărit), cât despre domnul Jarndyce, îmi repetă Richard, e omul cel mai minunat din lume, Esther! Trebuie să-mi dau toată silinţa, de n-ar fi decât spre mulţumirea lui, să-mi vâr bine minţile în cap şi să scot treaba asta la capăt.

Ideea lui de a se pune serios pe treabă, el, care era tot timpul cu mintea aiurea, delăsător din fire, gata să alerge după orice fără să se ţină de nimic, părea ridicol de absurdă. Totuşi, de câte ori ne întâlneam ne spunea că munceşte atât de serios, încât se miră că nu i-a albit părul. Ca s-o scoată cu bine la capăt (după cum am spus mai sus) a intrat în miezul verii în biroul domnului Kenge pentru a vedea cum îi place.

În treburile băneşti a rămas mereu la fel, aşa cum l-am descris într-un portret anterior: darnic, cheltuitor, crunt de dezordonat, dar pe deplin încredinţat că e destul de strâns la pungă şi prevăzător. Mi se întâmpla să-i spun Adei, de faţă cu el, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, pe vremea când se ducea la biroul domnului Kenge, că ar fi trebuit să aibă punga Fortunei, atât de uşuratic era cu banii, la care răspundea cam aşa:

— Dragă verişoară, giuvaierul meu, o auzi pe domniţa noastră cum vorbeşte? De ce spune asta? Pentru că am dat opt lire şi ceva (sau câte vor fi fost), acum câteva zile, pe o vestă simplă, cu nasturi. Acum, de-aş fi rămas la Badger aş fi fost silit s-arunc douăsprezece lire dintr-o suflare pentru taxe la un curs, de te ustura la inimă. Cu târgul pe care l-am făcut, am salvat dintr-un condei patru lire!

Condiţiile stabilirii lui la Londra, pe timpul uceniciei juridice, au făcut obiectul unei probleme mult discutate de el şi de tutore, pentru că noi ne întorseserăm de multă vreme la Casa Umbrelor, care era prea departe de Londra ca să fi putut să vină la noi mai des decât o dată pe săptămână. Tutorele mi-a spus că dacă Richard ar fi să se hotărască şi să rămână la domnul Kenge, ar lua un apartament sau câteva camere în care şi noi am putea întâmplător să stăm câteva zile în acelaşi timp cu el.

— Dar, domniţă dragă, adaugă el frecându-se pe cap foarte semnificativ, încă nu s-a hotărât să rămână acolo!

Discuţia s-a încheiat prin închirierea cu luna a unei locuinţe mobilate, mică şi drăguţă, într-o casă veche şi liniştită, aproape de Queen Square. Richard a început numaidecât să-şi cheltuiască toţi banii pe care-i avea, cumpărând cele mai bizare podoabe şi bibelouri costisitoare pentru locuinţa aceea, şi ori de câte ori Ada şi cu mine îl sfătuiam să nu facă o achiziţie pe care o intenţiona, fiind mai ales inutilă şi scumpă, el îşi făcea socoteala cât ar fi costat şi afirma că dacă ar cumpăra altceva cu un preţ mai mic înseamnă că economiseşte diferenţa.

Cum instalarea lui Richard s-a tărăgănat multă vreme şi vizita noastră la domnul Boythorn s-a amânat. În cele din urmă, după ce Richard s-a instalat în locuinţa sa, nimic n-a mai împiedicat plecarea noastră. Ar fi putut foarte bine să meargă şi el cu noi, în acel anotimp al anului, dar era copleşit de noutatea situaţiei sale actuale şi făcea cele mai disperate încercări să desluşească misterele procesului fatal. Prin urmare, am plecat fără el, iar draga mea era fericită să-l poată lăuda că este atât de absorbit de treburi.

Am făcut o călătorie plăcută, cu trăsura, până la Lincolnshire şi am avut în persoana domnului Skimpole un tovarăş plăcut. Mobila îi fusese ridicată, se pare, de către persoana ce intrase în stăpânirea ei tocmai de ziua aniversării naşterii fiicei sale cu ochi albaştri, dar părea foarte uşurat la gândul că n-o mai are. Scaunele şi mesele, zicea el, sunt nişte obiecte dezgustătoare; sunt ca nişte idei monotone, fără varietate de expresie; se uită la tine ca nişte zăpăcite şi tu te uiţi la ele tot ca un zăpăcit. Ce plăcut e, aşadar, să nu fii legat de nici un soi de scaune şi mese, ci să te joci ca un fluture printre tot felul de mobile închiriate şi să salţi de la trandafir la mahon şi de la mahon la nuc şi de la un model la altul, după cum îţi vine cheful!

— Ciudăţenia lucrului constă în faptul, urmă domnul Skimpole cu un ascuţit simţ al ridicolului, că scaunele şi mesele mele nu au fost achitate şi totuşi proprietarul le-a ridicat şi şi le-a însuşit cât se poate de liniştit. Hm! Asta chiar are haz! E ceva grotesc în toată afacerea. Fiindcă negustorul de mobile nu şi-a luat niciodată angajamentul să-i plătească proprietarului meu chiria datorată de mine. Atunci de ce să se agaţe proprietarul meu de el? Dacă aş avea un coş pe nas, care nu se potriveşte deloc cu părerile personale ale proprietarului meu despre frumuseţe, n-ar fi treaba proprietarului să stoarcă nasul negustorului meu de mobile, care n-are nici un coş pe nas; raţionamentul său pare cu totul nesănătos!

— Aşa că, îl completă tutorele foarte amuzat, e foarte limpede că cine devine custodele scaunelor şi meselor acelora va trebui să le plătească.

— Întocmai, afirmă domnul Skimpole. Vezi, asta-i culmea absurdităţii în treburile negustoreşti. I-am spus proprietarului: „Omule, nu-ţi dai sema că Jarndyce, bunul meu prieten, va trebui să plătească lucrurile acestea pe care dumneata mi le ridici, într-un chip atât de grosolan? N-ai nici un respect pentru proprietatea lui?” Dar el n-avea nici urmă de respect.

— Şi nu ţi-a primit nici un fel de propunere? Întrebă tutorele meu.

— Nici n-a vrut să stea de vorbă cu mine, răspunse domnul Skimpole. Şi doar i-am făcut propuneri negustoreşti. L-am chemat în cameră la mine. I-am spus: „Socot că eşti om de afaceri.” El îmi răspunse: „Da, sunt.” „Ei bine, am urmat eu, atunci hai să-ncheiem o afacere. Iată o călimară, condei şi hârtie, iată şi peceţi pentru ştampilat. Ce pretenţii ai? Ţi-am intrat în casă pe un termen considerabil, cred că spre satisfacţia amândurora, până când s-a ivit această neînţelegere neplăcută; hai să fim totodată şi prieteni şi negustori. Care-ţi sunt pretenţiile?” Drept răspuns s-a folosit de o formulă simbolică, care are în ea ceva oriental, şi anume, mi-a spus că n-a văzut niciodată de ce culoare sunt banii mei. „Bunul meu prieten, i-am răspuns eu. De când sunt n-am avut nici un ban, niciodată n-am ştiut ce-s banii.” „Bine domnule, făcu el, şi ce-mi oferi dumneata dacă eu îţi mai las timp?” „Dragă amice, i-am răspuns, habar n-am de timp, dar zici că eşti om de afaceri şi orice mi-ai propune să facem negustoreşte, adică cu condei, cerneală, hârtie şi ştampile, sunt gata s-o fac. Nu te cheltui pe socoteala altuia (ceea ce-i curată prostie) şi poartă-te ca un negustor!” Totuşi n-a vrut să se poarte aşa şi astfel s-a încheiat.

Dacă astea erau unele dintre neajunsurile copilăriilor domnului Skimpole, fără îndoială că trăgea şi foloase de pe urma lor. În timpul călătoriei poftea grozav la orice soi de răcoritoare ce ne ieşeau în cale (pe deasupra şi la un coş de piersici de seră, tot una şi una), dar nici prin minte nu-i trecea să le plătească. Tot aşa, când vizitiul a venit să-i ceară plata transportului, el l-a întrebat cu amabilitate cât socotea că face ca să fie bine plătit, ştii, plătit generos, şi când vizitiul i-a răspuns că-i jumătate de coroană de fiecare călător, domnul Skimpole a apreciat că-i destul de puţin, ţinând seamă de toate cele, dar l-a lăsat pe domnul Jarndyce să plătească vizitiului.

A fost o vreme încântătoare. Grâul verde unduia atât de frumos, ciocârliile cântau atât de vesel, gardurile vii erau atât de înflorite, arborii erau atât de împânziţi de frunză, iar lanurile de fasole, sub uşoara adiere a vântului, umpleau văzduhul cu un parfum atât de plăcut! Într-un târziu, după-amiază, am ajuns în târguşorul unde trebuia să coborâm din trăsură, un orăşel mohorât, cu un turn de biserică, o piaţă şi o cruce în piaţă, şi cu o stradă grozav de însorită, şi un eleşteu şi un cal bătrân ce-şi răcorea picioarele în el şi cu foarte puţini oameni, toţi somnolând de-a-n picioarelea, sau stând jos, pe ici, pe colo, în nişte fâşii de umbră mici şi înguste. După foşnetul frunzelor şi unduitul grâului de pe tot parcursul drumului, orăşelul părea atât de tăcut, atât de fierbinte, atât de împietrit cum numai în Anglia se poate afla o asemenea aşezare.

La han îl găsirăm pe domnul Boythorn călare, aşteptându-ne cu o trăsură deschisă să ne ia şi să ne ducă la el acasă, la o depărtare de câteva mile. S-a bucurat grozav când ne-a văzut şi a descălecat cu multă vioiciune.

— Doamne Dumnezeule! Exclamă el, după ce ne-a întâmpinat cu un curtenitor bun-venit, asta-i cea mai infamă diligenţă! E exemplul cel mai evident de vehicul public infernal ce împovărează faţa pământului. Astăzi după-amiază a sosit cu o întârziere de douăzeci şi cinci de minute. Vizitiul ar merita să fie ucis!

— A sosit cu întârziere? Făcu domnul Skimpole, căruia s-a întâmplat să i se adreseze. Îmi ştiţi doar slăbiciunea.

— Douăzeci şi cinci de minute! Douăzeci şi şase de minute! Răspunse domnul Boythorn, consultându-şi ceasul. Cu două doamne în vehicul, ticălosul ăsta şi-a întârziat intenţionat sosirea cu douăzeci şi şase de minute. Intenţionat! E cu neputinţă să fifost întârziere întâmplătoare! Doar taică-său… Şi unchiu-său…

Au fost cei mai desfrânaţi vizitii din toţi câţi s-au urcat până acum pe capra vreunei trăsuri!

În vreme ce debita toate astea cu tonul unei indignări fără margini, ne-a ajutat cu extremă amabilitate şi cu faţa plină de surâsuri şi de bucurie să urcăm într-un mic faeton.

— Îmi pare rău, doamnelor, zise el, când eram gata de plecare, stând în picioare, cu capul descoperit în uşa trăsurii, îmi pare rău că mă văd silit să vă conduc cu un înconjur de aproape două mile în afara drumului. Dar drumul direct trece prin parcul lui sir Leicester Dedlock; şi cât timp îmi mai bate inima în piept şi câtă vreme vor dura relaţiile actuale dintre noi, am jurat ca nici picioarele mele, nici cele ale cailor mei să nu mai calce pe proprietatea individului aceluia!

Isprăvind de spus acestea şi dând cu ochii de tutorele meu, a izbucnit într-unui dintre râsetele lui formidabile ce păru să cutremure până şi orăşelul acela încremenit.

— Soţii Dedlock sunt aici, Lawrence? Întrebă tutorele în timp ce noi ne aflam în trăsură, iar domnul Boythorn călărea prin gazonul verde de pe marginea şoselei.

— Maria Sa, Trufaşul de Idiotonville, e aici, răspunse domnul Boythorn. Ha! Ha! Ha! Maria Sa, Trufaşul e aici şi mă bucur grozav să vă pot spune că a căzut la pat ţeapăn de picioare. Doamna Noastră (pe care când o numea făcea totdeauna un gest curtenitor, ca pentru a o exclude cu totul din vreo participare la ceartă), e aşteptată, cred, de la o zi la alta. Nu sunt câtuşi de puţin mirat că-şi amână venirea cât poate de mult. Ce-a putut-o hotărî pe o asemenea femeie cu totul excepţională să se căsătorească cu efigia, cu mutra asta de baronet, este una dintre tainele cele mai de nepătruns, care-a putut înşela curiozitatea omenească. Ha! Ha! Ha!

— Presupun, întrebă tutorele râzând, că putem pune piciorul în parc, în timpul şederii noastre aici. Opreliştea nu ne priveşte şi pe noi, nu-i aşa?

— Nu pot impune nici-o oprelişte oaspeţilor mei, răspunse el, înclinându-şi capul spre Ada şi spre mine cu politeţea-i surâzătoare, care i se potrivea de minune, afară doar în privinţa plecării lor de aici. Îmi pare rău însă că nu mă pot bucura de fericirea de a-i însoţi prin Chesney Wold; care-i un loc tare minunat! Dar, jur pe lumina zilei ăsteia de vară, Jarndyce, că dacă te duci să-l vizitezi pe proprietar, în timp ce stai la mine, e probabil să nu ai parte decât de o primire rece. În orice împrejurare se comportă exact ca un ornic pe care nu-l întorci decât o dată la opt zile, un ornic ce stă închis într-o cutie splendidă, dar care nu merge şi n-a mers niciodată… Ha! Ha! Ha!… Şi va fi ceva mai ţeapăn, te pot încredinţa, cu prietenii prietenului şi vecinului său Boythorn!

— N-am să-l pun la încercare, zise tutorele meu. Cinstea de a mă cunoaşte îi e la fel de indiferentă cred, pe cât îmi e şi mie cea de a-l cunoaşte pe el. Mi-e prea destul aerul din parc şi poate şi vizitarea castelului, adică atât cât i se poate cuveni oricărui alt excursionist.

— Prea-bine, zise domnul Boythorn, sunt foarte bucuros în toate privinţele. Aşa se potriveşte mai bine. Pe aici, lumea se uită la mine ca la un al doilea Ajax sfidând trăsnetul. Ha! Ha! Ha! Când intru duminica în bisericuţa noastră, o parte însemnată din neînsemnata noastră parohie se aşteaptă să mă vadă căzând jos pe caldarâm, pârjolit şi scorojit, sub privirea plină de ură a lui Dedlock. Ha! Ha! Ha! N-am nici-o îndoială că e uimit că nu se-ntâmplă aşa. Pentru că, pe Dumnezeul meu, e cel mai îngâmfat, cel mai rău şi cel mai fanfaron măgar din câţi există, şi neînchipuit de gogoman!

Ajungând pe creasta unei coline pe care am urcat-o, prietenul nostru a avut prilejul să ne arate în zare Chesney Wold şi să-şi abată preocuparea de la stăpânul parcului. Se vedea o clădire veche, pitorească, într-un parc minunat, bogat împădurit. Printre copaci, şi nu departe de reşedinţă, ne-a arătat şi turla bisericuţei de care vorbise.

Pădurile solemne peste care lumini şi umbre se călătoreau una după alta, grăbite ca şi cum aripile cereşti purtau nişte misiuni binefăcătoare prin văzduhul verii, costişele verzi şi line, apa scânteietoare, grădina în care florile erau rânduite într-o anumită ordine, în mănunchiuri viu şi bogat colorate, vai, cât de frumos arătau toate! Castelul cu frontoane, coşuri, şi turnuri, şi turnuleţe, şi portaluri sumbre, şi terase largi pentru plimbare, printre balustradele cărora o năvală de trandafiri, îngemănându-se şi revărsându-se în vase, toate parcă n-ar fi părut aievea în sprintena lor trăinicie şi în senina şi paşnica tăcere ce odihneşte peste tot în jur. Pentru Ada şi pentru mine, tăcerea mai cu seamă ne păru că se strecoară şi învăluie totul. Toate din jur: castel, grădină, terase, costişele verzi, apa, stejarii bătrâni, feriga, muşchiul, apoi din nou pădurile şi, în fundul zării, peste perspectiva larg deschisă, până-n depărtările ce se desfăceau în faţa noastră, în înflorirea lor purpurie, toate păreau învăluite într-un repaus încremenit.

Cum am intrat în sătuc şi am trecut prin faţa hanului mic cu firma „La scutul lui Dedlock”, ce se legăna deasupra drumului dinainte, domnul Boythorn a schimbat un salut cu un tânăr ce şedea pe-o bancă afară, în faţa uşii, şi care avea lângă el nişte scule de pescuit.

— Ăsta-i nepotul îngrijitoarei, pe nume domnul Rouncewell, zise domnul Boythorn, şi e în dragoste cu o fată frumoasă de sus de la Castel. Distinsei lady Dedlock i-a căzut fata cu tronc la inimă şi are de gând s-o ţină pe lângă splendida ei persoană, cinste pe care tânărul meu prieten n-o preţuieşte nicidecum. Totuşi, încă nu se poate căsători cu ea, chiar dacă bobocelul lui de fată ar voi, aşa că e nevoit să ia lucrurile aşa cum sunt. Până una-alta, vine aici destul de des, pentru o zi ori două, ca să… Pescuiască. Ha! Ha! Ha!

— Sunt logodiţi, el şi fata cea frumoasă, domnule Boythorn? A întrebat Ada.

— Hm, dragă domnişoară Clare, răspunse el, socot că ei se înţeleg unul pe celălalt, dar aveţi să-i vedeţi curând, cred, şi într-o asemenea problemă eu trebuie să aflu de la dumneavoastră, nu dumneavoastră de la mine.

Ada s-a înroşit, iar domnul Boythorn, pornind-o înainte în trap, pe simpaticul său cal sur, a descălecat în faţa uşii casei lui şi a stat, cu mâna întinsă şi capul descoperit, ca să ne ureze bun-venit la sosire.

Locuieşte într-o casă frumoasă, fostă casă parohială, cu pajişte în faţă, o grădină de flori veselă într-o latură şi o livadă şi o grădină de zarzavat bine garnisite, în spate, încercuite de un zid străvechi bătând într-un roşcat dat în pârg. Dar acolo toate aveau o înfăţişare într-adevăr matură şi abundentă. Vechea alee de tei părea o boltă de verdeaţă, umbrarele cireşilor şi merilor erau împovărate de fructe, tufele de agrişe erau atât de încărcate, încât crengile li se aplecau şi se sprijineau pe pământ. Căpşunele şi zmeura creşteau din belşug, iar piersicile se pârguiau cu sutele pe zid. Căzute pe jos, printre reţelele întinse şi cadrele cu geamuri ce străluceau şi sclipeau în soare, zăceau împrăştiate atâtea grămezi de păstăi, dovleci şi castraveţi, încât fiecare petic de pământ părea o comoară de legume, pe când mirosul plantelor aromate şi al tuturor soiurilor de verziciuni (fără să mai punem la socoteală păşunile învecinate de pe care se căra fânul), umplea tot aerul de parfumul unui uriaş buchet de flori. Asemenea linişte şi calm domneau în incinta vechiului zid roşietic, încât până şi penele atârnate în cununi ca să sperie păsările, abia de se mişcau; iar zidul avea o asemenea putere de a pârgui totul, încât îţi venea uşor să-ţi închipui că, ici şi colo, câte un cui ieşit sau o bucată de scândură învechită de care mai şedea prins, se copseseră în decursul anotimpurilor şi-apoi ruginiseră şi putreziseră, urmând soarta comună tuturor.

Casa, cu toate că puţin cam dezordonată faţă de grădină, era o clădire într-adevăr veche, cu bănci pe vatra căminului din bucătăria pardosită cu cărămidă, şi cu grinzi mari de-a curmezişul tavanului. Într-o parte se afla teribila fâşie de pământ în litigiu, pe care domnul Boythorn menţinea zi şi noapte o strajă, într-o bluză din pânză groasă, a cărui datorie se presupune că era să sune numaidecât, în caz de agresiune, un clopot mare, atârnat acolo în scopul acesta, şi să dezlege un buldog uriaş, sălăşluit ca şi tovarăşul său, într-un adăpost şi, în general, să facă praf inamicul. Nemulţumit cu asemenea măsuri de precauţiune, domnul Boythorn a întocmit el însuşi şi a afişat acolo, pe scânduri vopsite, pe care numele său era prins cu litere mari, următoarele avertismente solemne: „Ia seama la buldog. E grozav de feroce, Lawrence Boythorn! „Flinta e încărcată cu alice, Lawrence Boythorn!„Capcane pentru oameni şi puşti automate sunt gata să intre în acţiune la orice oră din zi şi din noapte, Lawrence Boythorn!” „Ia aminte! Orice persoană sau persoane, îngăduindu-şi cu îndrăzneală să încalce terenul acestei proprietăţi, vor fi pedepsite cu cea mai neînduplecată severitate, prin aplicarea unei corecţii corporale şi prin urmărirea cu cea mai strictă rigoare injustiţie, Lawrence Boythorn!” Toate acestea ni le-a arătat de la fereastra salonului, în timp ce păsărică îi ţopăia pe cap; şi râdea: „Ha, ha, ha, ha! Ha, ha, ha, ha!” cu atâta poftă pe când ni le arăta cu degetul încât, zău, mă gândeam că are să-i vie rău.

— Dar, asta înseamnă să-ţi faci necazuri cu toptanul, interveni domnul Skimpolo cu obişnuita-i uşurătate, dacă nici măcar nu iei lucrurile în serios, după toate cele.

— Nu le iau în serios! Exclamă domnul Boythorn, nespus de înfierbântat. Nu le iau în serios! Dacă aş fi crezut că-l pot dresa, aş fi cumpărat un leu în locul câinelui ăstuia, şi l-aş fi lăsat să se repeadă asupra primului tâlhar mizerabil care ar fi îndrăznit să-mi încalce cumva drepturile. Numai să primească sir Leicester Dedlock să vină şi să mă întâlnească pentru a hotărî neînţelegerea asta printr-o luptă între noi doi, şi sunt gata să-l întâmpin cu orice armă cunoscută de omenire, din orice vreme şi din orice ţară din lume. Atât le iau de în serios, lucrurile! Nu mai mult!

În casa lui, am ajuns într-o sâmbătă. Duminică dimineaţa ne-am pregătit cu toţii să mergem la bisericuţa din parc. Intrând în parc, aproape chiar pe lângă terenul în litigiu, am urmat o potecă plăcută, şerpuind pe pajiştea înverzită şi printre frumoşii copaci, până ce am ajuns la pridvorul bisericii.

Mirenii erau în număr extrem de mic şi mai toţi oameni de la ţară, cu excepţia unui grup numeros de slujitori de la Castel, dintre care câţiva se şi aşezaseră pe locurile lor, iar ceilalţi mai intrau pe rând câte unul. Erau câţiva valeţi impozanţi, şi mai era şi întruchiparea desăvârşită a unui vechi vizitiu, care arăta ca şi cum ar fi fost reprezentantul oficial al tuturor paradelor şi deşertăciunilor ce-au fost purtate de-a lungul anilor în echipajul său. Era şi o colecţie foarte frumoasă de femei tinere şi, mai presus de ele, măreţul chip vârstnic şi talia impozantă, demnă şi corpolentă a îngrijitoarei se înălţa predominând asistenţa. Fata cea frumoasă, despre care ne vorbise domnul Boythorn, era drept lângă ea. Era atât de drăgălaşă, încât aş fi recunoscut-o datorită frumuseţii sale, chiar de n-aş fi văzut-o cum s-a înroşit de tare simţindu-se fixată se ochii tânărului pescar, pe care l-am descoperit nu departe de ea. O altă faţă şi nu una dintre cele plăcute, cu toate că arăta chipeşă, părea că o pândeşte cu răutate pe frumoasa copilă şi, de fapt nu numai pe ea, ci pe oricine şi orice. Era o franţuzoaică.

Cum clopotul încă mai bătea şi marele personaj încă nu sosise, am avut răgaz să-mi îndrept privirea asupra bisericii, care mirosea a ţărână ca un mormânt şi să-mi dau seama ce bisericuţă întunecoasă, veche şi solemnă era. Ferestrele, umbrite de copaci, nu îngăduiau decât o lumină estompată care punea o paloare lividă pe feţele din jurul meu şi întuneca vechile alămuri de pe pardoseală şi monumentele roase de timp şi umezeală, dar dădea o strălucire nemăsurată soarelui în micul pridvor în care un clopotar, cu mişcări monotone, se îndeletnicea cu clopotul. Dar un murmur din direcţia aceea, ivirea respectului reverenţios pe chipurile ţăranilor şi o aroganţă batjocoritoare şi feroce din partea domnului Boythorn, voind cu hotărâre să nu ţină seama de existenţa unei anumite persoane, m-au prevestit că marele personaj sosise şi că slujba religioasă urma să înceapă.

„Să nu intri la judecată cu sluga ta, o Doamne, căci în văzul tău…”

Voi uita oare vreodată bătaia grăbită a inimii, pricinuită de privirea pe care am întâlnit-o când m-am sculat în picioare? Voi putea oare vreodată să uit felul în care ochii aceia frumoşi şi mândri părură că tresar din nepăsarea lor şi că se pironesc într-ai mei? A fost numai o clipă, până i-am plecat pe-ai mei în jos… pe cartea mea… I-am eliberat, de mi-e îngăduit să spun aşa, dar, în acel scurt răstimp, am recunoscut prea bine acel chip frumos.

Şi, foarte ciudat, o redeşteptare grăbită în mine, strâns legată de zilele triste de la nănaşa mea: da, în trecutul îndepărtat, chiar până la zilele acelea când mă-nălţam în vârful picioarelor ca să mă îmbrac în faţa oglinjoarei mele, după ce-mi gătisem păpuşa. Şi cu toate că nu mai văzusem chipul doamnei acesteia niciodată în viaţă, sunt sigură de asta, totuşi legătura era absolut neîndoielnică.

Mi-a fost uşor să-mi dau seama că gentilomul acela ceremonios, gutos, cu părul sur, singurul ce ocupa celălalt loc din marea strană, nu putea fi decât sir Leicester Dedlock, şi că doamna era lady Dedlock. Dar de ce chipul ei să-mi apară într-o încâlceală ca în nişte cioburi de oglindă, în care vedeam frânturi din vechile mele amintiri? Şi de ce să fiu atât de frământată şi de tulburată (pentru că mai eram încă), numai fiindcă am dat din întâmplare cu ochii de ea? Nu-mi pot explica.

Am socotit că poate fi o slăbiciune inexplicabilă în mine şi am încercat s-o înving, ascultând cuvintele pe care le auzeam. Atunci, şi mai ciudat, mi s-a părut că le aud rostite nu de vocea celui ce le citea, ci de vocea foarte cunoscută a nănaşei mele. Lucrul acesta m-a făcut să mă gândesc dacă chipul doamnei Dedlock nu seamănă din întâmplare cu cel al nănaşei mele? S-ar putea să semene puţin, dar expresia-i era atât de diferită, iar hotărârea aceea neclintită şi dură care i-a măcinat faţa nănaşei mele, cum macină vremea în stâncă, lipsea cu desăvârşire de pe chipul din faţa mea, încât nu asemănarea dintre ele m-a putut izbi. Şi nici orgoliul şi aroganţa de pe chipul doamnei Dedlock nu le-am recunoscut deloc pe chipul altcuiva. Şi totuşi eu… Eu, mica Esther Summerson, copilul care a trăit o viaţă însingurată şi la a cărei zi de naştere nu se bucura nimeni… Am avut impresia că mă ridic în ochii mei proprii, fiind smulsă din trecut de o anume putere aflată în făptura acestei nobile doamne, pe care nu numai că nici prin cap nu-mi trece că aş fi văzut-o vreodată, dar pe care ştiu perfect de bine că n-am văzut-o niciodată până în acel ceas.

Neliniştea inexplicabilă în care căzusem mă făcea să tremur atât de tare, încât îmi dădeam seama că mă îngrijorau chiar şi plivirile slujnicei franţuzoaice, cu toate că ştiam că ea iscodea cu ochii ici şi colo, şi peste tot chiar din clipa în care intrase în biserică. Treptat, totuşi foarte încet, am reuşit până la urmă să-mi înfrâng ciudata emoţie. După o bună bucată de vreme, m-am uitat iarăşi către lady Dedlock. Asta s-a întâmplat când se pregăteau să cânte psalmii, înaintea predicii. Nu m-a băgat în seamă, iar bătăile inimii îmi trecuseră. Şi nici n-au mai revenit decât numai pentru câteva clipe, când o dată ori de două ori şi-a aruncat privirile la Ada sau la mine prin lornion.

Cândslujbas-asfârşit, sirLeicesteri-aoferitdoamneiDedlock braţul cu multă plăcere şi galanterie, cu toate că era nevoit să meargă sprijinindu-se într-un baston gros, şi a însoţit-o până au ieşit din biserică şi până au ajuns la trăsura trasă de nişte ponei, cu care veniseră. După aceea, slujitorii s-au risipit şi tot astfel şi ceilalţi mireni, la care sir Leicester se uita (zicea domnul Skimpole spre nemărginita desfătare a domnului Boythorn), ca şi cum el ar fi fost un proprietar de vaste terenuri în Ceruri.

— Şi chiar crede că e! Făcu domnul Boythorn. O crede cu tărie. La fel şi taică-său şi bunicu-său şi străbunicu-său!

— Ştiţi dumneavoastră, urmă domnul Skimpole cu totul pe neaşteptate adresându-se domnului Boythorn, îmi face plăcere să văd un om de soiul ăsta.

— Îţi face! Exclamă domnul Boythorn.

— Să zicem c-ar dori să mă patroneze, urmă domnul Skimpole. Foarte bine! Nu m-aş opune.

— Ba eu da! Se repezi domnul Boythorn cu toată puterea.

— Zău chiar da? Întrebă domnul Skimpole în felul lui uşuratic către care era înclinat din fire. Dar asta înseamnă să-ţi iei singur necazuri pe cap. Şi de ce s-o faci? Iată-mă eu sunt mulţumit să le primesc pe toate de-a gata, ca un copil, aşa cum se întâmplă, şi n-am niciodată bătaie de cap! Vin aicea, de pildă, şi găsesc un potentat atotputernic cerându-mi jurământul de credinţă şi supunere. Foarte bine! Eu îi spun: „Atotputernicule potentat, iată jurământul meu de credinţă şi supunere! Îmi vine mai uşor să ţi-l dau decât să ţi-l refuz. Iată-l! Dacă ai ceva plăcut de dat, voi fi fericit să primesc.” Atotputernicul potentat de fapt răspunde: „Iată un individ cu scaun la cap. Văd că mi se potriveşte la digestie şi la fiere. Nu mă sileşte să mă dau de-a tumba ca un arici cu ghimpii scoşi. Înfloresc, deschid larg uşile, întorc în afară căptuşeala-mi de argint ca norul lui Mii ton şi e mult mai plăcut pentru noi amândoi.” Asta-i părerea mea în asemenea privinţe; vorbind aşa, ca un copil!

— Dar presupune că mâine te duci undeva, în altă parte, replică domnul Boythorn, unde dai peste contrariul tipului aceluia sau tipului acestuia. Cum e atunci?

— Cum e atunci? Întrebă domnul Skimpole, cu cea mai neînchipuită simplitate şi candoare. Exact acelaşi lucru! I-aş spune: „Prea stimate Boythorn, să întruchipăm în dumneata pe închipuitul nostru prieten, Prea stimate Boythorn, te opui atotputernicului potentat? Foarte bine. Şi eu la fel. Sunt de părere că treaba mea în sistemul social e să fiu om de înţeles. Sunt de părere că treaba fiecăruia în sistemul social e să fie de înţeles. În scurt, este un sistem de armonie socială. De aceea, dacă te opui, şi eu mă opun. Aşa că, minunate Boythorn, hai să ne aşezăm la masă!

— Dar minunatul Boythorn ţi-ar putea spune, (ripostă gazda noastră, umflându-se şi înroşindu-se tare de tot): „să fiu al…”

— Înţeleg, exclamă domnul Skimpole. Şi-i foarte probabil c-aşa are să-mi răspundă.

— Dacă merg la masă!”, strigă domnul Boythorn, izbucnind cu violenţă şi oprindu-se ca să izbească cu bastonul în pământ. Şi probabil c-ar adăuga: „Există oare ceva ce se numeşte principiu, domnule Harold Skimpole?”

— La care Harold Skimpole ar răspunde, bineînţeles, urmă domnul Skimpole, cât se poate de bine dispus şi cu cel mai şiret zâmbet: „Pe viaţa mea, n-am nici cea mai vagă idee! Nu ştiu la ce dai dumneata numele ăsta, unde se află şi cine are aşa ceva. Dacă dumneata ai aşa ceva, şi-ţi convine, îmi pare grozav de bine şi te felicit din toată inima. Dar eu n-am auzit de când sunt de una ca asta, te încredinţez, pentru că eu sunt pur şi simplu un copil şi n-am nevoie de aşa ceva şi nici nu doresc!” Aşa că vezi dumneata, minunate Boythorn, dar mai la urma urmei tare aş vrea să merg la masă!

Cam aşa suna unul dintre multele şi micile dialoguri dintre ei, care totdeauna mă aşteptam să se termine, şi cred că în alte împrejurări s-ar fi terminat cu nişte ieşiri violente din partea gazdei noastre. Dar domnul Boythorn avea o părere atât de înaltă despre rolul ospitalier şi despre răspunderea pe care o avea ca gazdă, iar tutorele meu râdea din toată inima cu şi de domnul Skimpole, ca de un copil care cât e ziua de lungă umflă baloane de săpun şi apoi le sparge, încât lucrurile n-au depăşit niciodată limita. Domnul Skimpole, care parcă niciodată nu-şi dădea seama când se afla pe un teren delicat, o lua grăbit din loc ca să se-apuce de nişte schiţe în parc, pe care niciodată nu le isprăvea, sau să cânte la pian părţi din arii, ori să cânte din gură frânturi de cântece, sau stătea culcat pe spate sub vreun copac şi, privind la cer, ceea ce nu-l împiedica de a gândi, zicea că tocmai pentru aşa ceva era el hărăzit şi asta i se potrivea de minune.

— Cutezanţa şi strădania, ne spunea el (zăcând pe spate) sunt lucruri care îmi par încântătoare. Cred că sunt într-adevăr cosmopolit. Am cea mai profundă simpatie pentru ele. Stau culcat într-un loc umbrit, cum e aici, şi mă gândesc cu admiraţie la făpturile aventuroase ce se duc la Polul Nord sau pătrund în inima Zonelor Toride. Cei venali din fire întreabă: „La ce bun ca omul să se ducă la Polul Nord? Ce bine face el în fond?” La asta n-aş putea răspunde, dar ceea ce pot spune e că trebuie să se ducă acolo cu scopul, deşi el nu-l ştie, de a-mi da mie de gândit când stau tolănit ca acuma. Dar să luăm un caz foarte grav. Să luăm cazul sclavilor, de pe plantaţiile americane. Cred că sunt munciţi din greu, cred că în general nu sunt mulţumiţi, cred că situaţia lor în totalitate este neplăcută, dar ei îmi populează peisajul, îi dau o poezie anume pentru mine, şi poate că ăsta e unul dintre scopurile cele mai plăcute ale existenţei lor. Înţeleg foarte bine un lucru ca ăsta dacă e aşa, şi nu m-ar mira să fie într-adevăr aşa.

În asemenea împrejurări mă întrebam dacă se gândea vreodată la doamna Skimpole şi la copii şi sub ce aspect i se prezentau în spiritul său cosmopolit. Dar, pe cât am putut înţelege, ei nu i se înfăţişau decât arareori, sau deloc.

Era sâmbătă, în săptămâna următoare duminicii în care-mi bătuse inima în biserică şi fiecare zi era atât de strălucitoare şi albastră, încât cel mai fermecător lucru fusese să hoinărim prin pădure şi să vedem lumina căzând la pământ printre frunzele transparente şi licărind printre frumoasele îngemănări ale umbrelor copacilor, în vreme ce păsărelele îşi ciripeau cântecele, iar văzduhul era plin de zumzetul adormitor al gâzelor. Găsisem un loc ce ne plăcea cu predilecţie, cu un strat gros de muşchi şi frunze din anul trecut, unde se aflau câţiva copaci căzuţi de pe care scoarţa fusese despuiată. Aşezaţi printre ei, priveam pe sub bolta verde sprijinită de mii de coloane naturale, la crestele albite ale arborilor în perspectiva depărtată, ce străluceau atât de tare în contrast cu umbra în care şedeam şi care erau atât de fericit slujite de înşiruirea arcuită prin care le vedeam, încât totul părea imaginea unei lumi minunate, de basm. În sâmbăta aceea ne aşezaserăm aici, domnul Jarndyce, Ada şi cu mine, când deodată am auzit un tunet bubuind în depărtare şi am simţit stropi mari de ploaie plescăind printre frunze.

Toată săptămâna vremea fusese grozav de încinsă, iar furtuna s-a dezlănţuit atât de neaşteptat asupra noastră, cel puţin, în locul acela adăpostit, încât, mai înainte de a ajunge la marginea pădurii, tunetele şi fulgerele se îndesiseră şi ploaia cădea năvalnic prin frunziş, ca şi cum fiecare strop ar fi fost o mărgică de plumb. Cum nu era timpul potrivit să stăm printre copaci, am ieşit, fugind din pădure, am urcat şi-am coborât pe treptele acoperite de muşchi de la două scări late cu balustradă, puse spate în spate, pentru trecerea gardului livezii, făcute pentru loja paznicului ce se afla la doi paşi. Adeseori observasem frumuseţea sumbră a acelei loji, ce se înălţa într-un umbrar adânc de copaci şi băgasem de seamă cum iedera se îndesise peste ea şi cum alături era o adâncitură pieptişă, unde o dată văzuserăm câinele paznicului scufundându-se în ferigă de parcă s-ar fi afundat în apă. Loja era atât de întunecoasă, acum când cerul era înnorat, încât abia am zărit omul care a venit la uşă când ne-am adăpostit acolo, punând două scaune pentru Ada şi pentru mine. Ferestrele zăbrelite erau deschise, iar noi ne-am aşezat drept în cadrul uşii, uitându-ne la furtună. Era un spectacol măreţ să vezi cum se înălţa vântul, cum îndoia copacii şi cum mâna ploaia înaintea lui, de părea că-i un nor de fum şi să auzi tunetul solemn şi să vezi fulgerele şi, în timp ce te gândeai cu veneraţie la înspăimântătoarele forţe de care neînsemnatele noastre vieţi sunt înconjurate, să te minunezi cât sunt de binefăcătoare şi cum pe cea mai mică floricică sau frunzuliţă se şi simte o înviorare ţâşnită din această furie aparentă care îţi pare că reînnoieşte creaţia.

— Nu-i primejdios să stai pe un loc atât de expus?

— O, nu, Esther dragă! Răspunse Ada liniştită. Ada mi s-a adresat mie, dar nu eu vorbisem.

Bătăile inimii mele se porniră iarăşi. Nu mai auzisem vocea aceea şi nici nu-i văzusem faţa vreodată, dar m-a impresionat tot atât de straniu! Iarăşi, într-o clipă, mi-au răsărit în minte o puzderie de imagini din trecutul meu.

Lady Dedlock se adăpostise în colibă, înaintea sosirii noastre acolo, şi ieşise din întunericul încăperii. Şedea în spatele scaunului meu cu mâna pe el. I-am văzut mâna lângă umărul meu, când am întors capul.

— Te-am speriat? A întrebat ea.

Nu. Asta nu era spaimă. De ce să mă fi speriat?

— Cred, urmă lady Dedlock către tutorele meu, că am plăcerea să vorbesc cu domnul Jarndyce.

— Memoria Domniei Voastre, lady Dedlock, îmi face mai multă cinste decât mi-am închipuit c-ar fi cu putinţă, răspunse el.

— V-am recunoscut duminică în biserică. Îmi pare rău că nişte neînţelegeri locale de-ale lui sir Leicester… Nu le-a căutat el, totuşi, cred… ar ridica oarecare dificultăţi absurde la încercarea de a vă acorda atenţie, cât sunteţi aici.

— Cunosc împrejurările, răspunse tutorele cu un zâmbet, şi vă rămân îndeajuns de îndatorat pentru cele ce mi-aţi spus.

Doamna îi dădu mâna într-un fel indiferent, ceea ce părea că-i stă în obicei; vorbea într-un fel tot indiferent, deşi cu o voce plăcută. Era tot atât de graţioasă pe cât era de frumoasă, perfect stăpână pe sine şi avea aerul, mă gândeam eu, că ar fi în stare să atragă şi să câştige interesul oricui, dacă ar fi crezut că merită să-şi piardă timpul. Paznicul i-a adus un scaun pe care s-a aşezat, la mijlocul intrării. Între noi.

— S-a aranjat ceva cu tânărul despre care aţi scris lui sir Leicester şi ale cărui năzuinţe sir Leicester a regretat că nu i-a stat în puteri să le satisfacă în nici un fel? L-a întrebat ea pe tutorele meu, privindu-l peste umăr.

— Nădăjduiesc, răspunse tutorele.

Părea că-l respectă, ba, chiar că doreşte să-i câştige bunăvoinţa. În felul ei trufaş de a fi era ceva seducător ce deveni mai familiar… Eram să zic mai natural, dar aşa ceva era cu neputinţă, pe măsură ce-i vorbea cu capul întors peste umăr.

— Presupun că tânăra este domnişoara Clare, cealaltă minoră de sub tutela Domniei Tale?

Tutorele i-o prezentă pe Ada, cu toate formele.

— Veţi pierde caracterul dezinteresat al rolului dumneavoastră de Don Quijote, îi spuse lady Dedlock domnului Jarndyce, vorbindu-i tot peste umăr, dacă apăraţi numai asemenea frumuseţi de nedreptăţi. Dar prezentaţi-mă, şi se întoarse cu totul spre mine, şi acestei tinere domnişoare!

— Domnişoara Summerson este într-adevăr o minoră de sub tutela mea, zise domnul Jarndyce. În privinţa ei nu răspund faţă de nici un Lord Preşedinte.

— Domnişoara Summerson şi-a pierdut amândoi părinţii? Întrebă Doamna Noastră.

— Da.

— Are mare noroc de tutore.

Lady Dedlock s-a uitat la mine şi eu m-am uitat la ea şi i-am spus că într-adevăr am mare noroc. Dintr-odată s-a întors dinspre mine în pripă, cu un aer ce vădea neplăcere sau dezgust şi-i spuse tutorelui, întorcându-şi iarăşi capul peste umăr:

— Au trecut secole de când aveam obiceiul să ne întâlnim, domnule Jarndyce.

— Da, multă vreme. Cel puţin mie mi-a părut că s-a scurs multă vreme până duminica trecută, când v-am văzut iarăşi, răspunse el.

— Ce? Şi dumneata eşti curtezan, sau crezi că-i nevoie să faci pe curtezanul cu mine? Exclamă ea cu oarecare dispreţ. Se vede că am dobândit asemenea reputaţie.

— Aţi dobândit atât de multe, lady Dedlock, zise tutorele încât cred că plătiţi un mic tribut. Dar nicidecum mie.

— Atât de multe! Repetă ea, schiţând un râs. Da! Conştientă de superioritatea, de puterea, de farmecul ei şi de nu mai ştiu ce, păru că ne priveşte pe Ada şi pe mine ca şi cum am fi fost ceva mai mult decât nişte copii. Aşa că, după ce îşi schiţă râsul, rămase un timp privind în ploaie, atât de stăpână pe sine şi liberă să se adâncească în gândurile ei, de parc-ar fi fost singură.

— Cred c-ai cunoscut-o pe sora mea, când eram în străinătate împreună, mai bine decât m-ai cunoscut pe mine? Întrebă ea, uitându-se din nou la tutore.

— Da, s-a întâmplat să ne întâlnim mai des, răspunse el.

— Am mers fiecare pe căile noastre diferite, urmă lady Dedlock, şi nu ne prea potriveam, chiar înainte de a ne fi hotărât să rupem legăturile. E regretabil, mi-nchipui, dar nu exista altă ieşire!

Lady Dedlock a prins iarăşi a se uita la ploaie. Curând furtuna începu să se potolească. Torentul de ploaie slăbi simţitor, fulgerele încetară, tunetele vuiră departe printre coline, iar soarele începu a scânteia pe frunzele ude şi în ploaia ce cădea. Cum şedeam acolo, văzurăm un docăraş tras de doi ponei, venind pe nesimţite către noi, într-un trap vesel.

— Solul se întoarce, doamnă, cu trăsura, zise paznicul. Când s-a apropiat, am văzut că în docar se aflau două persoane. Coborâră cu nişte mantale şi nişte cuverturi, mai întâi franţuzoaica pe care o văzusem în biserică, şi apoi fata cea frumoasă; franţuzoaica, cu o cutezanţă sfidătoare, fata cea frumoasă şovăind ruşinată.

— Ce-i asta? Întrebă lady Dedlock. Amândouă?

— Eu vă sunt cameristă în momentul de faţă, doamnă, răspunse franţuzoaica. Vorba trimisă era pentru slujitoare.

— M-am temut să nu vă fi gândit la mine, doamnă, adăugă fata frumoasă.

— La tine m-am gândit, copilă, îi răspunse stăpâna liniştită. Pune şalul acela pe mine.

Îşi aplecă puţintel umerii ca să i se pună şalul şi fata frumoasă i-l aşeză uşurel, acoperindu-i spatele. Franţuzoaica stătea în picioare, neluată în seamă, privind drept înainte, cu buzele foarte strânse.

— Îmi pare rău, se adresă lady Dedlock domnului Jarndyce, că nu sunt şanse să reluăm relaţiile noastre dinainte. Să-mi îngăduiţi să vă trimit trăsurica îndărăt pentru cele două pupile ale dumneavoastră. Va fi aici numaidecât.

Dar cum tutorele n-a voit cu nici un preţ să-i primească propunerea, ea şi-a luat rămas bun plin de graţie de la Ada, pe mine nici nu m-a luat în seamă, şi, sprijinindu-şi mâna pe braţul oferit de tutore, se urcă în trăsură, un vehicul pentru parc, mic, scund şi cu coviltir.

— Urcă-te, copilă, îi zise ea fetei frumoase. O să am nevoie de tine. Hai, mână!

Trăsura porni, iar franţuzoaica, având cuverturile pe care le adusese spânzurate pe braţ, rămase în picioare în locul unde scoborâse.

Îmi închipui că nimic nu-i vine mai greu de îndurat Trufiei decât Trufia altuia şi cred că franţuzoaica şi-a primit pedeapsa pentru felul ei impertinent de a fi. Răzbunarea ei fu cea mai neaşteptată din câte mi-aş fi putut închipui. A rămas nemişcată ca o stană, până când trăsura a cotit apucând-o pe drum şi pe urmă, fără să-şi piardă câtuşi de puţin cumpătul, şi-a scos încălţările, le-a lăsat pe pământ şi a pornit-o încetişor în aceeaşi parte, pe unde era iarba mai udă.

— Femeia asta e nebună? A întrebat tutorele.

— O! Nu, domnule! Răspunse paznicul, care se uita după ea, împreună cu soţia lui. Nu-i Hortense dintr-acelea. Are o probă de cap decât care mai bun nu există. Dar e îngrozitor de mândră şi iute la mânie… Neînchipuit de mândră şi iute la mânie, şi dacă i s-a pus în vedere să plece şi alţii să-i treacă înainte, nu se deprinde uşor cu asta.

— Dar de ce să umble desculţă prin toată apa asta? Întrebă tutorele.

— Oare de ce, domnule, dacă nu ca să-şi răcorească părţile de jos, răspunse omul.

— Ori poate că-şi închipuie că păşeşte prin sânge, adaugă femeia. Cred că-i în stare să calce prin sânge ca şi cum n-ar fi nimic, când i se urcă ei sângele la cap.

Am trecut prin apropierea Castelului la câteva minute după aceea. Paşnic cum arătase când l-am văzut întâia oară, la fel arăta şi acum dacă nu mai mult, cu o bură ca de diamante sclipind peste tot în juru-i, cu un vânticel suflând slab şi cu păsărelele ieşite din amuţeala lor, ciripind de-ţi luau auzul, cu toate din jur răcorite de ploaia căzută de curând şi cu trăsurica strălucind în faţa portarului, ca o caleaşcă din poveste făcută din argint. Calmă, mergând cu un pas hotărât şi liniştit către Castel, ca o făptură paşnică încadrată în peisaj, Mademoiselle Hortense umbla desculţă prin iarba udă.