Înalta Societate

Nu-i vorba decât de o aruncătură de ochi asupra lumii AM rl din înalta Societate tot în aceeaşi după-amiază noroioasă. Nu e chiar atât de lipsită de asemănare cu Curtea de Justiţie, ca să nu putem trece de la un decor la celălalt, aşa, în linie dreaptă, cum zboară cioara. Atât înalta Societate, cât şi Curtea de Justiţie sunt instituţii stăpânite de cutume vetuste şi datine; ca şi prea adormitul Van Winkle care nu s-a trezit nici în toiul trăsnetelor, ca şi frumoasa din pădurea adormită pe care Cavalerul a deşteptat-o într-o zi, când toate frigările încremenite din bucătărie s-au pornit să se învârtă de mai mare minunea!

Nu-i o lume mare la număr. Chiar şi în comparaţie cu lumea asta a noastră, care şi ea îşi are hotare (aşa cum şi Maria Voastră va constata după ce va fi făcut ocolul ei şi va fi ajuns la un pas de golul de dincolo) e cât un fir de praf. În ea sunt multe lucruri bune; în ea sunt mulţi oameni buni şi cinstiţi; îşi are locul ei fixat. Dar păcatul ei e că-i o lume prea înfăşurată în linuri şi mătăsuri, ca o bijuterie, şi nu poate auzi frământarea lumilor mai mari şi nici nu le poate vedea cum se învârt în jurul soarelui. E o lume înăbuşită ce respiră greu în atmosfera asta nesănătoasă, lipsită de aer.

Nobila lady Dedlock s-a întors la casa ei din oraş, câteva zile înaintea plecării la Paris, unde Domnia Sa are de gând să stea câteva săptămâni, după care deplasările sale sunt nesigure. Veştile din înalta Societate grăiesc aşa, pentru mângâierea parizienilor, şi ele au cunoştinţă de tot ce se petrece în înalta Societate. Să ştii lucrurile altcum înseamnă să nu fii la curent cu ce se petrece în înalta Societate. Lady Dedlock s-a dus la „reşedinţa ei”, aşa cum o numeşte ca în conversaţiile intime, din Lincolnshire. Apele au inundat în Lincolnshire. Un picior de pod, în parc, a fost desfundat şi luat de ape. Terenul alăturat, aşezat mai jos, pe o lăţime de-o jumătate de milă, arată ca o baltă stătătoare, cu arbori melancolici în chip de insule şi cu faţa împunsă pe tot întinsul ei, cât e ziua de lungă, de ploaia care cade. „Reşedinţa” doamnei Dedlock a fost îngrozitor de mohorâtă.

Vremea, zile şi nopţi de-a rândul, a fost atât de umedă de parc-ar fi răzbit apa prin copaci, şi uscăturile mărunte şi crengile sărite sub securea pădurarului nu mai pot pârâi şi nici trosni când cad. Căprioarele, ude leoarcă, lasă urme pline de apă pe unde trec. Pocnetul de flintă îşi pierde tăria în aerul umed, iar fumul se mişcă încet, ca un nor mic şi leneş, către movila verde, acoperită de-un crâng, ce alcătuieşte fundal ploii care cade. Priveliştea de la chiar ferestrele nobilei doamne e când cenuşie ca plumbul, când neagră ca tuşul. Vazele de pe terasa de piatră, aşezate în faţă, adună ploaia toată ziulica, iar picăturile grele cad toată noaptea, pic, pic, pic, pe caldarâmul lat, din lespede, ce poartă din vremea de demult numele de Drumul Stafiei. Duminicile, bisericuţa din parc miroase a mucegai; amvonul de stejar începe să asude o sudoare rece şi peste tot e o duhoare şi un iz de mormintele vechilor Dedlock. Nobila lady Dedlock (care n-are copii), privind afară devreme în asfinţit, din iatacul ei, la căsuţa paznicului şi văzând lumina unui foc, prin geamurile zăbrelite, şi fum ieşind de pe coş şi un copil alungat de o femeie, alergând afară prin ploaie ca să-i iasă înainte unui om cu faţa radioasă, venind pe poartă, înfăşurat în manta, a fost scoasă de tot din sărite. Nobila lady zice c-a fost „plictisită de moarte”.

De aceea, doamna Dedlock a plecat din casa de la Lincolnshire şi a lăsat-o ploii, şi ciorilor, şi şoarecilor, şi căprioarelor, şi potârnichilor şi fazanilor. Portretele celor din familia Dedlock, trecuţi şi dispăruţi, păreau că se topesc în umbra pereţilor umezi într-o adevărată stare de posomorâre, în timp ce îngrijitoarea trecea prin vechile încăperi închizând obloanele. Dar cândva veni ziua să iasă iarăşi la lumină, cărturarii din înalta Societate, care sunt ca şi demonii întru toate ştiutori ai prezentului şi trecutului, dar nu şi ai viitorului, nu-şi pot lua încă răspunderea s-o spună.

Sir Leicester Dedlock nu-i decât baronet. Dar nu există baronet mai veritabil ca el. Familia lui e tot atât de veche precum munţii, dar infinit mai respectabilă. Are o părere vagă că lumea ar putea merge înainte şi fără coline, dar ar fi nimicită fără „dinastia” Dedlock. E gata să admită că Natura e ceva reuşit (cam vulgar, când nu-i îngrădită de-un grilaj de parc) dar ceva ce, ca să se desăvârşească, depinde de marile noastre familii din comitate. E-un gentilom cu principii riguroase, dispreţuind meschinăria şi josnicia sub orice formă, gata la cel mai mic semn mai curând să moară de orice moarte ţi-ar plăcea să-i alegi, decât să dea prilej la cea mai mică ştirbire a integrităţii sale. E un om onorabil, îndărătnic, cinstit, violent, plin de prejudecăţi şi de-o perfectă nesăbuinţă.

Sir Leicester e cu douăzeci de ani împliniţi mai în vârstă decât Doamna Sa. N-are s-ajungă la şaizeci şi cinci, poate nici la şaizeci şi şase şi nici la şaizeci şi şapte. Îl chinuie din când în când câte o criză de gută şi merge puţin cam ţeapăn. Are o înfăţişare respectabilă cu părul şi favoriţii uşor încărunţiţi, cu un jabou straşnic, vesta-i de un alb imaculat şi haina albastră, cu nasturi strălucitori, totdeauna îmbumbată. E ceremonios, solemn, câtse poate de curtenitor în orice împrejurare cu nobila lady şi are cea mai înaltă preţuire pentru farmecul ei personal. Curtoazia lui faţă de lady Dedlock, care a rămas neschimbată de pe vremea când umbla după ea, e singura urmă de fantezie romantică pe care o are.

Într-adevăr, s-a căsătorit cu ea din dragoste. Mai umblă şoapta că ea n-a avut nici măcar familie; oricum ar fi, sir Leicester are aşa de multă familie, încât se vede că i-a fost deajuns şi s-a putut lipsi de încă una. În schimb, doamna a avut frumuseţe, mândrie, ambiţie, îndrăzneală şi minte destulă ca să mai dea la o gloată întreagă de doamne distinse. Averea şi rangul, în adaos la cele de mai sus, au înălţat-o curând în frunte; şi sunt ani la mijloc de când lady Dedlock se află în centrul spiritualităţii aristocratice ca o stea a înaltei Societăţi.

Oricine ştie cum a plâns Alexandru când n-a mai avut nici-o lume de cucerit, sau s-ar cuveni să ştie la vremea asta, deoarece subiectul a fost destul de des citat. Nobila Doamnă, după ce şi-a cucerit lumea ei, a căzut într-o dispoziţie nu înfierbântată, ci mai curând îngheţată. Trofeele victoriei sale sunt un calm surmenat, o indiferenţă extenuată, o linişte obosită ce nu pot fi tulburate nici de curiozitate şi nici de satisfacţie. E perfect educată. Dacă mâine ar putea fi dusă în Ceruri, ar fi de aşteptat să se poată înălţa fără să arate nici-o emoţie.

E încă frumoasă şi dacă nu mai este în zorile tinereţii, nu e nici în apusul ei. Are o faţă plăcută… Care la început se putea numi mai curând drăgălaşă decât frumoasă, dar care a câştigat un stil clasic prin dobândirea conştiinţei că face parte din înalta Societate. Cu talia-i elegantă lasă impresia că e înaltă. Nu că ar fi aşa, dar, după cum declară onorabilul Bob Stables, gata să jure, „şi-a pus în valoare toate însuşirile”. Acelaşi personaj adăuga că se găteşte cu un gust desăvârşit şi observa, mai ales spre lauda părului ei, că „e femeia cea mai bine ţesălată din toată herghelia”.

Împodobită cu toate perfecţiunile citate mai sus, nobila Noastră Doamnă a sosit de la reşedinţa ei din Lincolnshire (întâmpinată cu însufleţire de crema înaltei Societăţi), ca să petreacă la cea din metropolă câteva zile mai înainte de a pleca la Paris, unde Senioria Sa are de gând să stea câteva săptămâni, după care deplasările sunt nesigure. Şi la reşedinţa din metropolă, în după-amiaza aceea noroioasă şi întunecoasă, se înfăţişează un gentilom vârstnic şi demodat, om de lege şi avocat la înalta Curte de Justiţie, care are cinstea să îndeplinească funcţia de sfătuitor juridic al soţilor Dedlock şi are atâtea clasoare de metal în biroul lui cu numele de mai sus înscris pe ele, de parcă actualul baronet ar fi moneda cu care-şi face boscarul scamatoria, scoţând-o întruna din mânecă şi arătând-o celor ce cască gura la el. Vârstnicul gentilom este îndrumat de către un fecior înzorzonat, ca să se prezinte doamnei, trecând prin sala mare, apoi sus pe scări, apoi de-a lungul coridoarelor şi prin saloane, strălucitoare la vremea recepţiilor şi întunecate în restul timpului, ţară de basm în zilele de primire, dar un pustiu dezolat dacă e să trăieşti în el.

Vârstnicul gentilom parcă-i scos de la naftalină când te uiţi la el, dar îi merge faima că a strâns bani deoparte de pe urma aranjamentelor dotale, matrimoniale, aristocratice şi a testamentelor nobililor şi că e foarte avut. Este învăluit într-o tainică aureolă de secrete de familie, al căror depozitar tăcut e cunoscut a fi.

În luminişuri de parcuri, printre buşteni şi ferigi ce se înalţă, se află mausolee nobile ţintuite de secole, care poate că închid mai puţine taine decât cele câte umblă afară prin lume şi-s pecetluite în inima domnului Tulkinghorn. El aparţine aşa-numitei şcoli vechi, expresie prin care în general se înţelege orice şcoală ce pare că n-a fost niciodată tânără; şi poartă pantaloni scurţi, legaţi sub genunchi cu panglici, şi jambiere sau ciorapi lungi. O particularitate a hainelor sale negre şi a ciorapilor săi negri, fie ei de mătase sau de lână, e că niciodată nu strălucesc. Mute şi tainice, nesimţitoare la scânteierile de lumină oricare-ar fi ele, hainele lui sunt ca şi el. Nu stă niciodată de vorbă, decât dacă e consultat profesional. E de văzut câteodată, rezervat, dar ca la el acasă, în reşedinţele de la ţară ale nobililor, la un colţ de masă sau pe lângă uşile saloanelor, prezent la conversaţiile la care aristocraţia se pricepe de minune; aici îl cunoaşte orişicine şi jumătate din lorzii Angliei se opresc să-i spună: „Bună ziua, domnule Tulkinghorn”; primeşte salutul cu gravitate şi-l îngroapă alături de celelalte taine ştiute de dânsul.

Sir Leicester Dedlock se află împreună cu doamna şi-i fericit că-l vede pe domnul Tulkinghorn. Domnia Sa se prezintă cu un aer ceremonios care îi este totdeauna plăcut lui sir Leicester; îl primeşte ca pe un soi de omagiu cuvenit şi-i plac hainele domnului Tulkinghorn, pentru că şi ele poartă pecetea respectului. Ţinuta lui deosebit de respectuoasă sugerează oarecum pe cea a servitorimii. Ar putea fi majordomul tainelor juridice sau pivnicerul cămării treburilor judiciare ale familiei Dedlock.

Are oare domnul Tulkinghorn vreo părere în această privinţă? S-ar putea să aibă ori s-ar putea să nu, clar este un fapt vrednic de luat în seamă, ce trebuie reţinut în tot ceea ce o priveşte pe nobila doamnă, atât ca una ce face parte dintr-o clasă, cât şi ca a ceea ce conduce şi reprezintă lumea ei mică. Domnia Sa îşi închipuie că e o fiinţă de nepătruns, cu totul în afară de înţelegerea muritorilor de rând… Văzându-se în oglinda în care într-adevăr aşa arată. Cu toate acestea, toate steluţele palide ce se învârt în jurul ei, de la cameristă până la impresarul Operei Italiene, îi cunosc slăbiciunile, prejudecăţile, nebuniile, aroganţele şi toanele; iar în privinţa firii ei îşi fac un calcul tot atât de precis şi-i iau o măsurătoare tot atât de potrivită, ca şi croitoreasa ce-i ia măsura după forma trupului. E de lansat o haină nouă, un obicei nou, un cântăreţ nou, un dansator nou, o formă nouă de bijuterie, un pitic sau un uriaş nou, o credinţă nouă sau un te miri ce nou? Într-o duzină de meserii există oameni deferenţi pe care Doamna Noastră îi presupune că se prosternează în faţa ei, dar care îţi tot spun cum să te porţi cu ea, ca şi cum ar fi un copil; care nu fac nimic altceva toată viaţa lor decât s-o dădăcească şi care, prefăcându-se cu umilinţă că preasupuşii o urmează, o duc de nas şi pe ea şi pe toţi din ceata ei; care agăţând în undiţă pe unul, îi agaţă pe toţi ceilalţi şi-i duc după ei aşa cum Lemuel Gulliver a tras după el flota importantă a măreţului Lilliput. „Dacă doriţi să comunicaţi cu ai noştri, domnule”, zic Blaze şi Sparkle, bijutierii, înţelegând prin „ai noştri” pe lady Dedlock şi restul, „trebuie să vă amintiţi că nu aveţi de-a face cu marele public; trebuie să-i luaţi pe partea lor cea mai slabă şi partea lor cea mai slabă e în cutare loc.” „Ca să faceţi articolul ăsta să meargă, domnilor”, zic Sheen şi Gloss, negustori de mărunţişuri, prietenilor lor negustori de manufactură, „trebuie să veniţi la noi, pentru că noi ştim cum să ne purtăm cu înalta Societate şi-l putem lansa ca să fie la modă.” „Dacă doreşti să răspândeşti tipăritura asta pe mesele tuturor clienţilor mei din lumea bună, domnule”, zice domnul Sladdery, bibliotecarul, „sau de doreşti ca piticul sau uriaşul ăsta să pătrundă în casele clientelei mele din înalta Societate, domnule, sau dacă doreşti să-i asiguri spectacolului său patronajul clientului meu aristocrat, domnule, te rog să laşi totul pe mine, pentru că am studiat în amănunt pe conducătorii înaltei mele clientele, domnule, şi pot să-ţi spun, fără să mă laud, că pot să-i port pe degete”, ceea ce nu-i exagerat deloc din partea domnului Sladdery, om serios de felul lui, ce nu exagerează defel.

De aceea, cu toate că se poate ca domnul Tulkinghorn să nu ştie ce se petrece în clipa prezentă într-o minte de Dedlock, e cu putinţă totuşi ca să ştie.

— Procesul doamnei mele a fost iarăşi pe rol la preşedinte, domnule Tulkinghorn, nu-i aşa? Întreabă sir Leicester, întinzându-i mâna.

— Da. A avut astăzi iarăşi termen, răspunde domnul Tulkinghorn, făcând o plecăciune modestă ca de obicei nobilei doamne ce se află pe o sofa lângă foc, ferindu-şi faţa cu un evantai.

— Ar fi de prisos să întreb, zice nobila doamnă, încă sub povara plictiselii sale din reşedinţa-i din Lincolnshire, dacă s-a făcut ceva.

— Nimic, din ceea ce aţi putea Domnia Voastră numi „ceva”, nu s-a făcut astăzi, răspunde domnul Tulkinghorn.

— Şi nici n-are să se facă vreodată, zice nobila doamnă.

Pe sir Leicester nu-l supără procesul nesfârşit de la înalta Curte de Justiţie. E un soi de treabă înceată, costisitoare, englezească, constituţională. Bineînţeles, el n-are interes vital în procesul în chestiune, în care doamna apare ca parte pentru unica proprietate pe care i-a adus-o; şi sir Leicester are o impresie sumbră că e un accident cât se poate de ridicol ca numele său, numele de Dedlock, să fie într-un proces şi să nu fie pus pe coperta dosarului. Chiar dacă procedura instanţei de faţă implică uneori amânarea proceselor şi o sumă de mici încurcături, totuşi Domnia Sa priveşte înalta Curte de Justiţie ca pe o instituţie născocită împreună cu multe altele de înţelepciunea omenească pentru statornicirea pe vecie (omeneşte vorbind) a tuturor lucrurilor. Şi în general are o părere definitivă că a-şi alătura autoritatea persoanei sale la sprijinul unor plângeri aduse împotriva înaltei instanţe ar însemna să dea apă la moara unora din clasele de jos să se răzvrătească cumva, ca Wat Tyler.

— Deoarece câteva declaraţii proaspete sub prestare de jurământ au fost anexate la dosar, zice domnul Tulkinghorn, şi fiindcă sunt scurte, şi cum eu procedez potrivit principiului anevoios de a cere permisiunea să pun la îndemâna clienţilor mei toate actele noi din proces; (prudent om e-acest domn Tulkinghorn, neluând asupră-şi mai multă răspundere decât e nevoie); şi apoi, văzând că plecaţi la Paris, le-am adus cu mine, în buzunar.

Cu toate că şi sir Leicester pleacă la Paris, fiindcă veni vorba, totuşi interesul şi încântarea înaltei Societăţi erau destinate doamnei.

Domnul Tulkinghorn scoate hârtiile, cere îngăduinţa să le aşeze pe un talisman de aur de pe masa de la cotul Doamnei Noastre, îşi pune ochelarii şi începe să citească la lumina unei lămpi umbrite de abajur: „înalta Curte. Între John Jarndyce.”

Doamna Noastră îl întrerupe cerându-i să treacă peste oribilele formule, pe cât se poate.

Domnul Tulkinghorn aruncă o privire peste ochelari, apoi începe iarăşi ceva mai de jos. Nobila doamnă, nepăsătoare şi dispreţuitoare îşi sustrage atenţia. Sir Leicester dintr-un scaun impozant priveşte la foc şi se arată a gusta o plăcere solemnă pentru limbajul juridic plin de repetiţii şi subtile întortocheri, ca şi când ar fi unul dintre stâlpii citadelei naţionale. Se întâmplă ca focul, unde şade doamna, să dogorească tare, iar evantaiul, nestemat dar mic, să fie mai mult frumos decât folositor. Doamna, întorcându-se, vede hârtiile pe masă, se uită la ele mai de-aproape… Se uită la ele încă mai de-aproape… Şi întreabă, pierzându-şi stăpânirea de sine:

— Cine a copiat asta?

Domnul Tulkinghorn se opreşte scurt, uimit de însufleţirea doamnei şi de tonul ei neobişnuit.

— E ceea ce numiţi voi juriştii caracter judiciar? Întreabă iarăşi uitându-se drept la el, din nou în felul ei nepăsător şi jucându-se cu evantaiul.

— Nu chiar. Se vede că – domnul Tulkinghorn cercetează scrisul în vreme ce vorbeşte -caracterul judiciar pe care îl are a fost dobândit după ce originalul a căpătat formă definitivă. Pentru ce întrebaţi?

— Ca să schimb cu ceva monotonia asta nesuferită. Hai, mergi mai departe, citeşte!

Domnul Tulkinghorn citeşte iarăşi. Căldura e mai mare, Doamna Noastră îşi apără faţa cu evantaiul. Sir Leicester moţăie, apoi deodată se scoală în picioare şi strigă:

— Ei, ce spui?

— Spun că mă tem, zice domnul Tulkinghorn, care se ridicase în pripă, că lady Dedlock nu se simte bine.

— Mă simt istovită, murmură doamna, cu buzele albite, numai atât; dar e ca un leşin de moarte. Nu vorbi cu mine. Sună. Sună şi du-mă în camera mea!

Domnul Tulkinghorn se retrage în altă încăpere; clopoţeii sună, paşii se târăsc şi tropăie, apoi urmează linişte. În sfârşit, feciorul îl roagă pe domnul Tulkinghorn să revină.

— Acum e mai bine, repetă sir Leicester, propunându-i juristului să ia loc şi să-i citească numai lui. Am fost foarte îngrijorat. Nu ştiu să fi leşinat vreodată Doamna Mea până acum. Dar vremea e teribil de apăsătoare, şi într-adevăr s-a plictisit de moarte acolo, la reşedinţa noastră din Lincolnshire.