Înaltă Ţinută

Richard ne-a părăsit a doua zi seara, ca să-şi înceapă noua-i carieră şi mi-a dat-o mie în grijă pe Ada, plin de dragoste pentru ea şi de încredere în mine. Am fost tare mişcată, gândindu-mă la asta, şi chiar şi acum mai sunt încă mişcată, când îmi amintesc (faţă de cele ce am de spus) cât de mult se gândeau amândoi la mine, mai ales în zilele acelea în care erau atât de absorbiţi de planurile lor. Dar eu făceam parte din toate planurile lor prezente şi viitoare. Eu trebuia să-i scriu lui Richard o dată pe săptămână, trimiţându-i un raport fidel despre Ada, care urma să-i scrie din două în două zile. Eu trebuia să fiu ţinută la curent, direct de mâna lui, de toată munca şi reuşitele sale. Eu trebuia să văd cât de hotărât şi stăruitor era el în muncă, eu trebuia să fiu domnişoară de onoare la nunta Adei, eu trebuia să rămân cu ea după aceea, eu aveam să ţin cheile casei lor şi eu eram aceea care trebuia să fie fericită pe vecie.

— Şi dacă ar fi să ne îmbogăţim de pe urma procesului, Esther, ceea ce se poate întâmpla, ştii?! Zise Richard ca o încununare.

O umbră întunecă faţa Adei.

— Scumpa mea Ada, întrebă Richard, de ce nu?

— Mai bine ar fi să se hotărască odată că suntem săraci, răspunse Ada.

— O! Nu ştiu ce să zic, urmă Richard. În orice caz, nimic nu se hotărăşte dintr-odată. Nu vezi, nu s-a hotărât nimic, de Dumnezeu ştie câţi ani.

— Foarte adevărat, zise Ada.

— Da, dar, se grăbi Richard să răspundă mai mult privirilor decât cuvintelor ei, cu cât procesul a început mai demult, scumpă verişoară, cu atât mai aproape trebuie să-i fie sfârşitul, într-un fel sau altul. Spune, n-am dreptate?

— Tu ştii mai bine, Richard. Dar mi-e teamă că dacă ne bizuim pe el, vom fi nefericiţi.

— Dar, draga mea Ada, noi n-avem să ne bizuim pe proces, exclamă Richard. Îl ştim prea bine ca să ne bizuim pe el. N-am spus decât că dac-ar fi să ne îmbogăţim, n-avem de ce să ne opunem să fim bogaţi. Conform rigorilor solemne ale legii, Curtea de Justiţie este venerabilul şi severul nostru tutore şi noi suntem ţinuţi să credem că tot ceea ce ne dă (dacă ne dă ceva) e dreptul nostru. Nu-i nevoie să contestăm dreptul nostru.

— Nu, zise Ada, dar poate că e mai bine să-l uităm cu desăvârşire.

— Bine, bine, exclamă Richard, atunci să-l uităm cu desăvârşire. Să dăm uitării totul, zâna noastră bună aici de faţă ne dă consimţământul şi s-a făcut!

— Zâna noastră bună aici de faţă, zisei eu, ridicând ochii din cutia în care îi împachetam cărţile, nu era prezentă când aţi strigat-o pe numele ăsta, dar aprobă întocmai şi crede că ceva mai bun nu aveţi de făcut.

Atunci Richard a spus că asta a pus capăt discuţiei, dar a început numaidecât, tot pe asemenea temeiuri, să înalţe atâtea castele în aer, cât zidul mare chinezesc. Şi a plecat încrezător şi vesel. Ada şi cu mine, pregătite să-i ducem grozav dorul, am purces la o viaţă mai liniştită.

La sosirea noastră în Londra, fuseserăm cu domnul Jarndyce să o vedem pe doamna Jellyby, dar n-am avut fericirea s-o găsim acasă. Se pare că plecase undeva, la un ceai, şi o luase şi pe domnişoara Jellyby cu ea. Pe lângă ceai trebuie să se fi ţinut o seamă de discursuri şi să se fi scris o seamă de scrisori în privinţa foloaselor generale de pe urma cultivării cafelei în comun cu băştinaşii din colonia Borrioboola Gha. Fără îndoială că asemenea proiecte cereau o mânuire activă a peniţei şi a cernelei, ceea ce făcea ca rolul fiicei sale la asemenea întruniri să fie orice, numai cel de a petrece nu.

Dat fiind că timpul hotărât pentru întoarcerea doamnei Jellyby trecuse de mult, ne-am dus din nou la ea acasă. Nu era acasă, ci în oraş, unde plecase îndată după micul dejun, în cartierul Mile End, pentru nişte interese Borrioboolane ce se iscaseră la o societate numită „Filiala din Estul Londrei a Societăţii de Ajutorare”. Cum cu prilejul ultimei noastre vizite nu-l văzusem pe Peepy (care n-a fost găsit nicăieri, iar bucătăreasa era înclinată să creadă că puştiul trebuie s-o fi şters cu căruţa gunoierului) am întrebat acum iarăşi de el. Cochiliile de stridii cu care clădise o casă erau încă în coridor, dar el n-a putut fi găsit nicăieri, iar bucătăreasa îşi dădea cu părerea că „plecase cu oile”. Când am întrebat cu oarecare nedumerire „Cu oile?”, ea răspunse:

— O, da, în zilele de târg, se ia câteodată după oi, însoţindu-le până ce ies din oraş, şi se întoarce în asemenea hal cum nu se mai află!

A doua zi, şedeam cu tutorele la fereastră în timp ce Ada se trudea cu scrisul, bineînţeles către Richard, când iată că ni s-a anunţat domnişoara Jellyby. A intrat, împingându-l din spate tocmai pe Peepy, pe care îşi dăduse oarecare osteneală ca să-l facă mai acătării la vedere, ştergându-i murdăria de pe faţă şi mâini, udându-i părul şi apoi încârlionţându-i-l tare, cu degetele ei. Orice purta pe el, bietul copil, era sau prea mare, sau prea mic. Printre alte podoabe ce se băteau cap în cap, purta o pălărie de episcop şi nişte mănuşi micuţe de copilaş. Încălţările îi erau, într-o oarecare măsură, ca acelea ale unui plugar, pe când picioarele-i atât de brăzdate şi scrijelite de zgârieturi, de părea că s-au desenat hărţi pe ele, erau goale, de sub o pereche de pantaloni foarte scurţi, cadrilaţi, ce se terminau cu două volane cu modele complet diferite de ele. Nasturii ce-i lipseau de la haina-i cadrilată, fuseseră bineînţeles înlocuiţi cu cei de la o haină a domnului Jellyby, care erau de alamă, străluceau de-ţi luau ochii şi erau mult prea mari. Cele mai bizare specimene de cusături se vedeau în mai multe părţi pe haine, unde fuseseră cârpite în grabă, şi am recunoscut aceeaşi lucrătură pe rochia domnişoarei Jellyby. Totuşi ea făcuse nişte progrese de nedescris ca înfăţişare şi arăta foarte drăgălaşă. Îşi dădea seama că toată truda ei de a-l îmbrăca pe Peepy se soldase cu un faliment şi a lăsat să se vadă acest lucru de cum a intrat, din felul în care s-a uitat întâi la el şi apoi la noi.

— Vai de mine! Exclamă tutorele. Vânt din răsărit? Ada şi cu mine i-am făcut o primire cordială şi am prezentat-o domnului Jarndyce, căruia îi spuse, aşezându-se:

— Mama vă trimite salutări şi nădăjduieşte că-i veţi ierta lipsa, deoarece îndreaptă nişte proiecte. Are să scoată cinci mii de circulare noi şi ştie ce mult vă interesează vestea. Am adus cu mine una pentru dumneavoastră, cu salutările mamei.

Cu aceste vorbe, o înmână, destul de morocănoasă.

— Mulţumesc, răspunse tutorele. Îi rămân foarte îndatorat doamnei Jellyby. Vai de mine! Ce vânt aspru!

Noi aveam de furcă acum cu Peepy, scoţându-i pălăria preoţească, întrebându-l dacă-şi mai aminteşte de noi şi aşa mai departe. Peepy, la-nceput şi-a acoperit ochii cu cotul, dar s-a muiat când a văzut pandişpanul şi mi-a îngăduit să-l iau în braţe unde a stat molfăind în voie. Domnul Jarndyce, trecând apoi în camera ce slujea pentru moment drept Odaia Cârtitului, domnişoara Jellyby a început o discuţie cu noi, repezindu-şi vorbele ca de obicei.

— Ne merge din ce în ce mai rău la noi la Thavies Inn, începu ea vorba. N-am nici-o clipă de răgaz. Nu se vorbeşte decât de Africa. Dacă aş fi un de-ăla, un frate din Africa, n-aş putea-o duce mai rău!

Am încercat să-i spun ceva ca să-i alin necazul.

— Vai, nu-i nevoie, domnişoară Summerson, exclamă domnişoara Jellyby, deşi îţi mulţumesc pentru bunele intenţii. Eu ştiu cum se poartă cu mine şi degeaba încerci să mă convingi. Nici dumneata nu te-ai lăsa convinsă dacă s-ar purta cu dumneata aşa cum se poartă cu mine. Peepy, pleacă şi te joacă sub pian de-a leii!

— Nu mă duc! Ripostă Peepy.

— Frumos îţi şade, băiat nerecunoscător, obraznic şi rău, îi spuse domnişoara Jellyby, cu ochii în lacrimi. Niciodată n-am să mă mai necăjesc ca să te îmbrac.

— Iată mă duc, Caddy! Strigă Peepy, care de fapt era băiat bun şi care a fost atât de înduioşat de supărarea surorii lui, încât a plecat numaidecât.

— Sigur că-i un fleac şi nu merită să plângi numai pentru atât, zise biata domnişoară Jellyby, dezvinovăţindu-se, dar sunt peste măsură de obosită. Am scris adresele noilor circulare până la două astă noapte. Şi mi-i atâta scârbă de toată istoria asta, încât m-apasă durerea de cap până când nu mai văd cu ochii. Şi-apoi priviţi la nenorocitul ăsta de copil, sărmanul de el. Aţi mai văzut de când sunteţi asemenea sperietoare ca el?

Peepy, din fericire neştiutor de lipsurile ce se vădeau în înfăţişarea lui, şedea jos pe covor în dosul unuia dintre picioarele pianului, uitându-se liniştit din vizuină, pe când îşi mânca prăjitura.

— L-am trimis în celălalt capăt al odăii, ne explică domnişoara Jellyby, pentru că nu vreau să audă ce vorbim. Fleacurile astea sunt atât de aspre şi chinuitoare! Vă spuneam tocmai că ne merge mai rău ca niciodată. Peste puţină vreme tata nu va mai avea un ban cu ce face plăţile şi atunci cred că mama va fi satisfăcută. Numai mamei trebuie să-i mulţumim pentru asta.

Noi am spus că nădăjduim ca situaţia domnului Jellyby să nu fie chiar atât de rea.

— Speranţele nu-s de nici un ajutor, cu toate că e foarte frumos din partea dumneavoastră să speraţi, răspunse domnişoara Jellyby, clătinând din cap. Tata mi-a spus abia ieri dimineaţa (şi ce teribil de nenorocit era), că nu poate rezista catastrofei. S-ar mira tare să poată. Când furnizorii noştri ne trimit acasă orice mărfuri poftesc, când slujitorii noştri fac cu ele ce poftesc, când eu n-am nici un pic de timp, chiar dacă aş şti cum să fac ordine, iar mamei puţin îi pasă, aş dori să văd şi eu cum oare ar putea tata să reziste catastrofei. Vă spun verde în faţă că de-aş fi în locul tatei mi-aş lua lumea în cap.

— Draga mea! Am zis eu, zâmbind. Tatăl dumitale, fără îndoială, îşi iubeşte familia.

— O, da, familia lui e minunată, domnişoară Summerson, răspunse domnişoara Jellyby, dar ce mângâiere îi aduce lui familia? Familia lui nu-i decât chitanţe de plată, murdărie, risipă, zgomot, căderi pe scări, încurcături şi mizerie. De la un capăt la celălalt al săptămânii se caţără, strecurându-se prin casa răscolită, de parcă s-ar face curăţenie de Sărbători, numai că nimica nu-i curat!

Domnişoara Jellyby bătu cu piciorul în podea şi-şi şterse ochii de lacrimi.

— Sigur că mi-e grozav de milă de tata, urmă ea, şi-s furioasă pe mama, de nu găsesc cuvinte cu care să mă exprim! Dar n-am de gând să tot rabd, aşa întruna, m-am hotărât. Nu vreau să fiu slugă toată viaţa mea şi nici n-am să primesc să fiu oferită domnului Quale. Frumos lucru, nimic de spus, să te căsătoreşti cu un filantrop. Ca şi cum n-aş fi sătulă până în gât de aşa ceva, urmă biata domnişoară Jellyby.

Trebuie să mărturisesc că nici eu nu mi-am putut stăpâni ciuda pe doamna Jellyby, văzând-o şi ascultând-o pe fata asta lăsată în voia sorţii şi ştiind ce mult adevăr amar şi usturător era în tot ce spusese.

— De n-ar fi că ne-am apropiat atât de mult când aţi poposit în casa noastră, continuă domnişoara Jellyby, mi-ar fi fost ruşine să vin aici astăzi, căci ştiu ce soi de fiinţă trebuie să vi se pară că sunt. Dar, după cum vedeţi, mi-am luat inima în dinţi să vin, mai cu seamă că s-ar putea să nu vă mai văd data viitoare, când aveţi să veniţi iarăşi la Londra.

Toate de mai sus le-a spus cu-n asemenea subînţeles, încât Ada şi cu mine ne-am uitat una la alta, bănuind ceva mai mult.

— Da! Urmă domnişoara Jellyby, dând din cap, e-aproape sigur că n-am să vă mai văd! Ştiu că pot să am încredere în dumneavoastră. Sunt sigură că n-aveţi să mă trădaţi. Eu m-am logodit.

— Fără ştiinţa celor de-acasă? Am întrebat eu.

— Vai! Doamne Dumnezeule, domnişoară Summerson, răspunse ea, căutând să se justifice cu un ton îngrijorat dar nu mânios, cum s-ar putea altfel? Ştii cum e mama… Şi n-am nevoie să-l amărăsc pe bietul tata mai mult încă, spunându-i lui.

— Dar n-are să-i mărească nefericirea, faptul că te măriţi fără ştiinţa şi consimţământul său, draga mea? Am întrebat-o.

— Nu, răspunse domnişoara Jellyby, potolindu-se. Cred că nu. Am să încerc să-l fac să se bucure şi să se mângâie când are să vină să mă vadă, la fel şi Peepy, şi ceilalţi, vor veni cu rândul să mă vadă şi să stea cu mine, şi atunci va fi cineva care să le poarte cumva de grijă.

Biata Caddy, era în stare să dăruiască multă dragoste în juru-i. Spunând toate acestea se linişti din ce în ce mai mult şi prinse a plânge atât de tare la gândul micului cămin neobişnuit pe care şi-l închipuise în minte, încât Peepy, în peştera lui de sub pian, s-a înduioşat şi, răsturnându-se pe spate, cu faţa în sus, prinse a se tângui şi el în gura mare. N-am putut să-l împăcăm până când nu l-am adus să-şi sărute sora, până când nu l-am luat iar în braţe şi până când nu i-am arătat-o pe Caddy că râde (ea râdea anume pentru el), dar chiar aşa, nu s-a liniştit decât cu condiţia să ne prindă pe fiecare pe rând de obraji şi să ne dezmierde pe faţă cu mâinile lui. În sfârşit, fiindcă nu mai avea chef să se joace sub pian, l-am pus pe-un scaun ca să se uite afară, pe fereastră, iar domnişoara Jellyby, ţinându-l de-un picior, şi-a reluat destăinuirile.

— Povestea a început o dată cu venirea dumneavoastră în casa noastră, zise ea.

Noi, bineînţeles am întrebat cum.

— Mi-am dat seama cât eram de stângace, răspunse ea, aşa că m-am hotărât să fac pe dracul în zece ca să mă desăvârşesc din acest punct de vedere, şi să m-apuc în orice caz să învăţ a dansa. I-am spus mamei că mi-e ruşine de mine şi că trebuie să învăţ dansul. Mama s-a uitat la mine în felul ei enervant, ca şi cum nu m-ar fi văzut, dar eu eram hotărâtă să învăţ să dansez şi ca atare m-am dus la şcoala domnului Turveydrop din strada Newman.

— Şi acolo s-a întâmplat, draga mea?… Am întrebat eu.

— Da, acolo, răspunse Caddy, şi m-am logodit cu domnul Turveydrop. Sunt doi domni Turveydrop: tatăl şi fiul.

Al meu e, bineînţeles, domnul Turveydrop fiul. N-aş dori altceva decât să fi fost mai bine crescută şi să fiu în stare să-i fiu o soţie mai bună, pentru că mi-e foarte drag.

— Trebuie să-ţi mărturisesc că-mi pare tare rău să aflu aşa ceva, i-am spus.

— Nu ştiu de ce v-ar părea rău, ripostă ea puţin cam îngrijorată, dar m-am logodit cu domnul Turveydrop; în orice caz, şi el ţine foarte mult la mine. Tot în secret s-a logodit şi el, fiindcă domnul Turveydrop tatăl e coproprietar împreună cu fiul, şi s-ar putea ca logodna să-i dea o lovitură de graţie, sau să-l lovească cine ştie ce dambla, dacă i s-ar spune aşa deodată. Domnul Turveydrop e un adevărat gentilom… Da, un adevărat gentilom.

— Soţia lui a aflat? Întrebă Ada.

— Soţia domnului Turveydrop tatăl, domnişoară Clare? Întrebă domnişoara Jellyby, căscând ochii mari. Asemenea persoană nici nu există. E văduv.

Aici am fost întrerupte de Peepy, al cărui picior începuse să-l doară atât de tare, fiindcă soră-sa, fără să-şi dea seama, ori de câte ori avea ceva de subliniat categoric în focul povestirii, îl trăgea ca pe-o frânghie de clopot, încât de durere copilul îşi manifesta suferinţele cu o tânguire descurajată. Fiindcă a venit la mine ca să-l mângâi şi cum eu n-aveam alt rol decât s-ascult, l-am luat să-l ţin. Domnişoara Jellyby, după ce şi-a cerut iertare de la Peepy, sărutându-l şi încredinţându-l că n-a făcut anume, şi-a continuat povestirea.

— Aşa stau lucrurile, urmă Caddy. Dacă cumva am greşit, cred totuşi că tot mama e de vină. Avem să ne căsătorim când vom putea şi atunci am să mă duc la tata la birou, unde-şi are slujba, iar mamei am să-i scriu. Asta n-are s-o tulbure pe mama; pentru ea eu tot nu-s decât condei şi cerneală. Am şi o mare mângâiere, urmă Caddy, suspinând, că după ce mă voi mărita, n-am să mai aud de Africa. Din pricina mea şi domnul Turveydrop tânărul o urăşte, iar domnul Turveydrop tatăl, mă îndoiesc că ştie că există pe lumea asta un loc cu un asemenea nume.

— Despre el spuneai că-i un gentilom, cred! Am întrebat.

— Da, în adevăr, un adevărat gentilom, răspunse Caddy. E renumit, aproape pretutindeni, pentru înalta lui Ţinută.

— Dă lecţii? Întrebă Ada.

— Nu, nu dă nici un fel de lecţii speciale, răspunse Caddy, dar are o înaltă Ţinută splendidă.

Caddy a continuat să ne spună cu foarte mare greutate şi şovăire că mai este un lucru pe care ar dori să-l aflăm şi care, nădăjduieşte, nu ne va indigna. Anume că se folosise de cunoştinţa cu domnişoara Flite, bătrânica aceea sărită, şi că se ducea adeseori la ea, dimineaţa, devreme, şi-şi întâlnea iubitul timp de câteva minute înainte de micul dejun, numai câteva minute.

— Eu mă duc acolo şi alteori, urmă Caddy, dar Prince nu vine atunci. Pe domnul Turveydrop fiul îl cheamă Prince; aş fi vrut să nu-l cheme aşa, fiindcă parc-ar fi nume de câine, dar bineînţeles nu el s-a botezat aşa.

Domnul Turveydrop tatăl l-a botezat cu numele Prince, în memoria Prinţului Regent. Domnul Turveydrop tatăl are un adevărat cult pentru Prinţul Regent, din pricina înaltei sale Ţinute. Nădăjduiesc că n-aveţi să vă faceţi cele mai proaste păreri despre mine din pricină că am fixat scurtele noastre întâlniri în casa domnişoarei Flite, unde prima oară am fost cu dumneavoastră, dar mi-e dragă biata fiinţă, aşa cum este, şi cred că şi ea ţine la mine. Dacă aveţi să-l vedeţi pe domnul Turveydrop fiul, sunt sigură c-aveţi să vă faceţi o părere bună despre el… Cel puţin sunt sigură că nu veţi putea avea o părere proastă. Acum mă duc acolo pentru lecţie. Nu pot să vă cer să veniţi cu mine, domnişoară Summerson, dar dacă aţi voi, urmă Caddy, spunând toate acestea cu sinceritate şi tremurând, aş fi foarte bucuroasă… Foarte bucuroasă.

S-a întâmplat să fi hotărât împreună cu tutorele să ne ducem în ziua aceea la domnişoara Flite. Îi spusesem despre prima noastră vizită şi cele ce i-am povestit îl interesaseră, dar, ca de obicei, s-a mai întâmplat ceva care ne-a împiedicat iarăşi să ne ducem acolo. Cum eram încredinţată că aş putea avea destulă putere asupra domnişoarei Jellyby ca s-o împiedic să ia o hotărâre tare pripită, de vreme ce primisem taina pe care de bună voie mi-o împărtăşise, i-am propus ca ea, cu mine şi cu Peepy să ne ducem la Academie şi după aceea să ne întâlnim cu tutorele şi cu Ada, acasă la domnişoara Flite, al cărei nume atunci îl auzisem pentru întâia oară. Toate acestea cu condiţia ca domnişoara Jellyby cu Peepy să se întoarcă apoi cu noi la masă. Punctul din urmă fiind bucuros primit de cei doi, l-am dichisit puţin pe Peepy cu ajutorul câtorva ace cu gămălie, ceva săpun şi apă, precum şi al unei perii de cap şi am plecat, îndreptându-ne paşii spre strada Newman, care era foarte aproape.

Academia îşi avea sediul într-o casă destul de întunecată, îndărătul unei arcade, casă cu busturi la toate ferestrele zidului ce-adăpostea scara. În aceeaşi casă mai şedeau, după cum am dedus de pe plăcuţele de pe uşă, un maestru-desenator, un negustor de cărbuni (sigur că nu era loc pentru cărbunii lui) şi un artist-litograf. Pe plăcuţa care, prin mărime şi aşezare, avea întâietate faţă de celelalte, am citit: Dl. Turveydrop. Uşa era deschisă, dar trecerea prin vestibul era blocată de un pian cu coadă, o harpă şi alte câteva instrumente muzicale în lăzi, toate în curs de mutare, la lumina zilei păreau că-s aduse de apă. Domnişoara Jellyby mă încunoştinţă că localul Academiei fusese închiriat cu o seară înainte pentru un concert.

Am urcat la etaj – cândva fusese aici o casă foarte frumoasă, când un oarecine avusese interes s-o păstreze curată şi aerisită şi când nimeni nu-şi găsea altceva de făcut decât să fumeze în ea de dimineaţă până seara – apoi am intrat în camera mare a domnului Turveydrop, clădită în spate, într-o veche droşcărie şi luminată doar de o lucarnă din tavan. Era o cameră goală, răsunând a pustiu şi mirosind a grajd, având de-a lungul pereţilor bănci din trestie de bambus, iar zidurile împodobite, la intervale regulate, cu lire pictate şi cu braţe mici de sfeşnice cu cristale de sticlă, de pus lumânări în ele, ca nişte ramuri ce păreau că-şi leapădă mereu cristalele demodate, aşa cum alte ramuri îşi leapădă frunzele toamna. Mai multe tinere eleve, începând de la treisprezece şi paisprezece ani, până la douăzeci şi unu, douăzeci şi doi de ani, se adunaseră şi tocmai mă uitam să-l văd printre ele pe instructorul lor, când Caddy, ciupindu-mă de mână, debită ceremonialul prezentării: „Domnişoara Summerson, domnul Prince Turveydrop.”

M-am înclinat în faţa unui bărbat mic de statură, blond, cu ochi albaştri, tânăr la înfăţişare, cu părul de culoarea inului, despărţit la mijloc de o cărare, şi la margini cârlionţat de jur-împrejurul capului. Sub braţul stâng ţinea o vioară mică, una căreia la şcoală noi îi spuneam diblă şi, în aceeaşi mână, arcuşu-i mic. Pantofiorii lui de dans erau deosebit de mici şi avea un fel de-a fi delicat, inocent, feminin, care nu numai că exercită asupra mea o atracţie plăcută, dar avu un efect ciudat ca şi cum mi-ar fi lăsat impresia că băiatul îi semăna maică-sii şi că maică-sa nu prea a fost luată în seamă şi nici prea bine tratată.

— Sunt tare fericit să o văd aici pe prietena domnişoarei Jellyby, făcu el, plecându-se adânc în faţa mea. Începusem să mă tem, urmă el cu duioşie stângace, că domnişoara Jellyby nu mai vine, deoarece trecuse ora la care sosea de obicei.

— Vă rog să aveţi bunăvoinţa să mă învinuiţi pe mine că am reţinut-o, domnule, şi să primiţi scuzele mele, am răspuns eu.

— Vai de mine! Exclamă tânărul.

— Şi rogu-vă, am urmat eu stăruitor, să nu-mi daţi prilejul de a fi pricina unei întârzieri mai mari.

O dată cu scuzele mele m-am retras să mă aşez pe un scaun între Peppy (care deprins de-a binelea cu cei din jur, se căţărase pe un loc într-un colţ al camerei) şi o doamnă bătrână, cu mutra acră, care avea două nepoate la cursul de dans, şi era tare indignată de încălţările lui Peepy. Prince Turveydrop a ciupit coardele diblei şi tinerele domnişoare s-au sculat ca să înceapă dansul. Chiar atunci s-a ivit de pe o uşă lăturalnică domnul Turveydrop senior, în plină strălucire a pompoasei sale ţinute.

Era un domn vârstnic şi gras, cu expresia feţei falsă, cu dantura falsă, cu perciuni falşi şi cu perucă. Avea guler de blană, iar piepţilor de la haina vătuită nu le lipseau decât steaua şi panglica lată albastră a decoraţiei ca să fie cum scrie la carte. Era strâns în talie, umflat la piept, împopoţonat şi închingat, că mai mult de-atât nici n-ar fi putut răbda. Purta la gât o legătoare atât de strânsă (de-i ieşeau şi ochii din fireştile lor lăcaşuri) în care şi bărbia, ba, chiar şi urechile îi erau cufundate, încât de-ar fi slobozit-o, gâtul i s-ar fi îngroşat fără doar şi poate încă pe cât era. Sub braţ ţinea o pălărie mare şi grea, lărgindu-se uşor din vârf spre bordură, iar în mână o pereche de mănuşi albe cu care izbea în pălărie, în timp ce stătea sprijinit pe un picior, cu umerii drepţi, cu coatele îndoite, într-o ţinută neasemuit de elegantă. Avea baston, avea lornion, avea tabacheră de prizat tabac, avea inele, avea manşete cu volane, avea de toate, dar nimic firesc în el; nu semăna a tânăr, nu semăna a bătrân, nu semăna a nimic de pe lumea asta, ci doar a model de înaltă Ţinută.

— Tată! Un musafir. Domnişoara Summerson, prietena domnişoarei Jellyby.

— Onorat, făcu domnul Turveydrop, de prezenţa domnişoarei Summerson. Pe când se înclina în faţa mea într-o asemenea strânsoare, mi se păru că-l văd cum i se încreţeşte faţa până în albul ochilor.

— Tata, urmă fiul, cu o încredere de-a dreptul înduioşătoare, este un personaj celebru. Tata este grozav de admirat.

— Hai, Prince! Purcede! Zise domnul Turveydrop, stând cu spatele la foc şi fluturându-şi binevoitor mănuşile. Purcede fiule!

La asemenea poruncă, sau datorită graţioasei încuviinţări, lecţia continuă. Prince Turveydrop aci cânta din diblă, dansând, aci cânta la clavir, stând în picioare, aci îngâna melodia cu te miri ce suflu de care mai dispunea, în timp ce îndrepta greşelile vreunui elev, tot timpul mişcându-se conştiincios, pas cu pas, cu cei mai puţin dibaci, arătându-le fiecare fragment de figură, fără să se odihnească nici măcar o clipă. Onoratul său părinte nu făcea nimic, câtuşi de puţin, doar că stătea în faţa focului ca un model de înaltă Ţinută.

— Şi niciodată n-ar face şi el ceva, comentă doamna cea bătrână, cusurgie din fire. Şi când te gândeşti că numele lui e pe tăbliţa de pe uşă!

— Numele fiului e acelaşi! Am răspuns eu.

— Dacă i l-ar putea lua, l-ar lăsa şi fără nume, răspunse bătrână doamnă. Ia priveşte la hainele fiului! Erau, bineînţeles, evident modeste… Roase… Aproape ponosite. Totuşi tatăl trebuie să fie garnisit şi împopoţonat, urmă bătrână doamnă, din pricina înaltei sale Ţinute, a Portului său. Ce mi l-aş mai purta eu, sau mai curând deporta.

M-a cuprins curiozitatea să aflu ceva mai mult despra persoana cu pricina. Am întrebat: Dă lecţii de înaltă Ţinută acum?

— Acum? Răspunse doamna scurt. Niciodată n-a dat!

După o clipă de gândire mi-am exprimat părerea că poate a avut talent la scrimă.

— Nu cred că poate scrima câtuşi de puţin, domnişoară, făcu bătrână doamnă.

M-am arătat surprinsă şi curioasă. Doamna cea bătrână înfierbântându-se din ce în ce mai tare împotriva Maestrului de înaltă Ţinută, şi insistând asupra subiectului, îmi dădu câteva amănunte cu privire la cariera lui, încredinţându-mă din răsputeri că relatările ei sunt exprimate fără nici-o exagerare.

Domnul Turveydrop senior se căsătorise cu o maestră de dans micuţă şi plăpândă, cu o clientelă acceptabilă (el până atunci nu făcuse nimic altceva în viaţă, decât să-şi expună Ţinuta) şi o muncise de-o storsese de puteri, sau, în cel mai bun caz, primise ca ea să muncească până-a dat în bot ca să-i asigure cheltuielile indispensabile poziţiei sale. În primul rând, ca să-şi expună înalta Ţinută în faţa celor mai bune modele şi să aibă în faţă în mod constant cele mai bune modele, a găsit că e necesar să frecventeze toate staţiunile şi localurile la modă, să fie văzut la Brighton şi-n alte părţi în sezonul cuvenit, şi să ducă o viaţă de trântor, în haine cât mai de soi. Ca să-i dea putinţa să facă asemenea isprăvi, micuţa şi afectuoasa maestră de dans s-a căznit şi a trudit din greu şi încă s-ar mai căzni şi-ar trudi din greu şi-n clipa de faţă, dacă ar fi ţinut-o puterile atâta vreme. Fiindcă pricina de căpetenie a acestei poveşti e că, deşi egoismul bărbatului înghiţea totul din jur, soţia lui (copleşită de înalta lui Ţinută) a crezut în el până în clipa din urmă şi pe patul de moarte l-a dat, cu cele mai mişcătoare cuvinte, în grija fiului lor, ca pe unul ce avea un drept imprescriptibil asupra lui şi pe care niciodată nu-l va putea privi cu destulă mândrie şi respect, cât i s-ar cuveni. Fiul, moştenind crezul maică-sii, şi stându-i întruna modelul său de eleganţă sub ochi, a trăit şi a crescut în aceeaşi credinţă, iar acum, la vârsta de treizeci de ani, munceşte câte douăsprezece ore pe zi pentru taică-său, cocoţat pe vechiul soclu imaginar, şi îl admiră cu veneraţie. Ce aere îşi dă tipul! Urmă informatoarea mea, clătinând din cap, cu ochii spre domnul Turveydrop senior, privindu-l cu o indignare mută în vreme ce Domnia Sa îşi trăgea pe mâini mănuşile-i strâmte, fireşte străin de omagiul ce i se aducea. El crede chiar de-a binelea că e aristocrat şi arată atâta condescendenţă faţă de fiul pe care-l trage pe sfoară îngrozitor, încât ai putea gândi că e părintele cel mai virtuos din lume.

— O, adăugă bătrâna doamnă, mustrându-l cu o vehemenţă fără de margini, aş fi în stare să te sfâşii de viu!

Nu-mi puteam stăpâni râsul, totuşi, am ascultat-o pe bătrână până la capăt, cu multă simpatie şi interes. Cu greu ai fi putut să-i pui spusele la îndoială, avându-i sub ochi pe tată şi pe fiu. Ce aş fi putut crede despre ei, fără să fi ascultat povestirea bătrânei doamne, sau ce-aş fi putut crede despre povestirea bătrânei doamne, fără să-i fi văzut pe ei, nu vă pot spune. Era o potrivire atât de perfectă între ele, încât te convingea până la urmă.

Ochii îmi rătăceau din timp în timp de la domnul Turveydrop junior, care muncea aşa din greu, la domnul Turveydrop senior, care se „ţinea” atât de frumos, când iată că acesta din urmă se porni către mine în pas legănat şi intră în vorbă.

Mai întâi de toate mă întrebă dacă i-am acordat Londrei farmecul şi distincţia de a locui în ea? N-am socotit cu cale să-i răspund că-mi dau perfect de bine seama că nu-i dăruiesc Londrei nici farmec, nici distincţie prin prezenţa mea, dar i-am spus pur şi simplu unde locuiesc.

— O doamnă atât de graţioasă şi desăvârşită, făcu el, sărutându-şi mănuşa dreaptă şi întinzând-o apoi spre elevi, va privi cu îngăduinţă la lipsurile de-aici. Ne dăm toată osteneala să şlefuim… Să şlefuim… Să şlefuim!

S-a aşezat jos lângă mine, trudindu-se să respecte formele, ca să imite, mi-am închipuit, gravura cu ilustrul său model şezând pe sofa. Şi drept să spun, arăta exact la fel cu el.

— Să şlefuim… Să şlefuim… Să şlefuim! Repetă el, ducând la nas o priză de tabac şi-apoi scuturându-şi degetele într-o fluturare nobilă. Dar nu suntem… De mi-e îngăduit să spun aşa, în faţa unei fiinţe hărăzite şi de Natură şi de Artă să fie întruchiparea graţiei, urmă el cu o plecăciune cu umerii ridicaţi, ce părea cu neputinţă s-o facă fără să ridice din sprâncene şi să închidă ochii… Nu mai suntem ceea ce am fost odată ca ţinută şi eleganţă.

— Nu mai suntem, domnule? Am întrebat.

— Am degenerat, răspunse el, clătinând din cap, ceea ce nu putea face decât într-o măsură tare limitată, cât îi îngăduia legătoarea de la gât. Evul nivelărilor nu prieşte înaltei Ţinute.

El dă avânt vulgarităţii. Poate că vorbesc cu oarecare părtinire. Poate că nu se cuvine ca tocmai eu să spun că de câţiva ani mi se spune „Gentilomul Turveydrop”, sau că Alteţa Sa Regală Principele Regent mi-a făcut cinstea să se intereseze de cum mi-am scos pălăria pe când ieşea din Pavilion la Brighton (clădirea aceea minunată): „Cine-i ăsta? Cine dracu' e? Cum de nu-l cunosc? Cum de n-are treizeci de mii venit pe an?” Dar asta nu-i decât o anecdotă oarecare, ajunsă de domeniu public, doamnă, repetată încă, din când în când, de cei din înalta Societate. „Zău?”, făcui eu.

El îmi răspunse aplecându-se cu umerii ridicaţi şi adăugând:

— Ceea ce s-a mai păstrat printre noi din Eleganţa de altădată, mai stăruie pe ici, pe colo ca o licărire; Anglia… Vai, ţara mea… A decăzut tare mult şi decade pe zi ce trece. Nu i-au mai rămas mulţi gentilomi. Suntem puţini la număr. Şi nu văd cine o să ne urmeze, decât un soi de ţesători.

— S-ar putea nădăjdui ca neamul gentilomilor să dăinuiască aici.

— Sunteţi tare bună, îmi zâmbi el, înclinându-se iarăşi cu umerii. Mă măguliţi. Dar nu… Nu! N-am fost nicicând în stare să inspir sărmanului meu băiat această latură a artei. Dumnezeu mă ierte dacă-mi nedreptăţesc scumpul meu copil, dar îi lipseşte înalta Ţinută.

— Se pare că e un maestru excelent, am stăruit.

— Să ne înţelegem, scumpă doamnă, este un maestru excelent. A dobândit tot ce se poate dobândi. Poate împărtăşi altora tot ce-i de împărtăşit. Dar sunt unele lucruri… Mai luă o priză de tabac şi-şi făcu iarăşi plecăciunea, ca şi cum ar fi avut de spus: „asemenea lucruri, de pildă.”

Mi-am aruncat privirile spre centrul încăperii, unde iubitul domnişoarei Jellyby, preocupat de fiecare elev în parte, trudea mai grozav ca niciodată.

— Drăguţul meu copil, murmură domnul Turveydrop, potrivindu-şi legătoarea.

— Fiul dumneavoastră este neobosit.

— Ce recompensă pentru mine, răspunse el, să vă aud spunând asemenea vorbe. Într-o anumită măsură, calcă pe urmele sfintei sale mame. A fost o făptură plină de abnegaţie. Dar Femeie, superbă Femeie spuse domnul Turveydrop cu o galanterie foarte displăcută, ce sex ciudat şi ăsta al dumneavoastră!

M-am ridicat şi m-am apropiat de domnişoara Jellyby, care tocmai îşi punea boneta. Timpul destinat lecţiei trecuse de-a binelea şi era o vânzoleală generală cu îmbrăcatul bonetelor. Când or fi găsit domnişoara Jellyby şi nefericitul Prince prilejul să se logodească nu ştiu, dar în împrejurarea de faţă cu siguranţă că n-au putut să schimbe nici măcar două cuvinte.

— Dragul meu, îi zise cu blândeţe domnul Turveydrop fiului său, tu ştii cât e ceasul?

— Nu, tată.

Fiul n-avea ceasornic. Tatăl avea unul frumos, de aur, pe care-l scoase cu un aer ce-ar fi putut fi un exemplu de bărbăţie.

— Fiule, urmă el, e două. Nu uita că la trei ai curs la Kensington.

— Am timp destul, tată, răspunse Prince. Am să iau o îmbucătură în picioare şi am şi plecat.

— Dragă băiete, adaugă taică-său, trebuie să te grăbeşti. Găseşti pe masă o bucată de miel rece.

— Mulţumesc, tată. Dumneata pleci acum?

— Da, dragă. Cred, urmă domnul Turveydrop, închizând ochii şi strângând din umeri, conştient de modestia lui, că trebuie să mă arăt, ca de obicei, prin oraş.

— Ar fi bine să iei masa undeva, în linişte, îl sfătui fiul.

— Aşa am de gând, dragă copile. Am să iau o masă uşoară la Restaurantul Francez, cred, în Colonadele Operei.

— Foarte bine. La revedere, tată! Încheie Prince strângându-i mâna.

— La revedere, fiule. Fii binecuvântat!

Domnul Turveydrop spuse vorbele de mai sus cu multă pietate şi părea că-i face tare bine fiului care, despărţindu-se de dânsul, se arăta atât de mulţumit, atât de recunoscător şi de mândru de el, încât am simţit aproape că faptul de a nu fi în stare să cred şi eu fără rezerve în bătrân era o cruzime din partea mea faţă de tânăr. Puţinele clipe pe care Prince şi le petrecu ca să-şi ia rămas bun de la noi (şi mai ales de la una dintre noi, în taină, după cum am văzut), mi-au sporit impresia bună despre firea lui aproape copilăroasă. Mi-a fost drag de el şi milă, văzându-l cum îşi punea micuţa-i diblă în buzunar, şi o dată cu ea şi dorinţa-i de a mai sta o bucată de vreme cu Caddy, şi pleca bine dispus la bucata de miel rece şi la curs în Kensington, ceea ce m-a înfuriat împotriva tatălui său aproape tot atât cât şi pe bătrâna doamnă cârtitoare.

Tatăl ne deschise uşa camerei şi se înclină în faţa noastră într-un fel, trebuie să recunosc, demn de ilustrul său model. În acelaşi stil, trecu puţin după aceea prin faţa noastră pe partea cealaltă a străzii, îndreptându-se către partea aristocratică a oraşului, unde avea să se arate printre cei câţiva gentilomi ce-au mai rămas. O bucată de vreme m-am lăsat atât de furată de gânduri, trecând în revistă ceea ce auzisem şi văzusem în strada Newman, încât aproape că n-am fost în stare să vorbesc cu Caddy sau măcar să fiu atentă la cele ce-mi spunea, mai cu seamă când am început să mă întreb dacă mai erau, sau dacă au fost vreodată, şi alţi gentilomi, nu de profesie dansatori, care să trăiască sau să-şi întemeieze reputaţia numai pe înalta lor Ţinută. Problema asta ajunse să fie atât de uluitoare, trecându-mi prin minte că s-ar putea să existe atât de mulţi domni Turveydropi, încât mi-am spus: „Esther, trebuie să te hotărăşti să te lepezi numaidecât de asemenea subiect şi să vezi ce spune Caddy.” în consecinţă am făcut aşa, şi restul drumului până la Lincoln's Inn am flecărit.

Caddy mi-a povestit că educaţia iubitului ei fusese atât de dezordonată, încât nu totdeauna îi venea uşor să-i citească bileţelele. Zicea că dacă n-ar fi atât de urmărit de grija ortografiei şi de şi-ar da mai puţină osteneală ca s-o limpezească, ar face mai bine, dar el bagă atât de multe litere de prisos în cuvintele scurte, încât uneori ele îşi pierd cu totul aspectul englezesc. „Asta o face cu cea mai bună intenţie, adaugă Caddy, dar nu mai are efectul pe care l-a intenţionat, bietul băiat!” Apoi Caddy continuă să vorbească, întrebându-se cum ar fi putut Prince să înveţe la şcoală, când toată viaţa şi-a petrecut-o în şcoala de dans şi n-a făcut altceva decât să dea lecţii şi dimineaţa şi la prânz şi seara! Şi la ce-ar fi slujit? Ea poate scrie scrisori pentru amândoi, după cum o ştie din propria-i experienţă, şi-i cu mult mai bine pentru el să fie amabil decât erudit.

— Pe de altă parte, nici eu nu-s o fată cu educaţie desăvârşită, ca să am dreptul să-mi dau aere, urmă Caddy. Ştiu destul de puţin, bineînţeles, din cauza mamei! Mai este un lucru pe care aş dori să vi-l spun, acum că suntem singure, continuă Caddy, şi pe care n-aş fi dorit să vi-l împărtăşesc înainte de a-l fi văzut pe Prince, domnişoară Summerson. Dumneavoastră ştiţi cum e casa noastră. Nu slujeşte la nimic să încerc să învăţ ceva ce-ar trebui să ştie soţia lui Prince când vom fi în casa noastră. Noi trăim în asemenea hal de harababură, încât ar fi cu neputinţă şi, de câte ori am încercat, n-am fost decât mai descurajată. Aşa că învăţ câte ceva cu… Cine credeţi? Cu biata domnişoară Flite! Dimineaţa devreme o ajut să-şi facă curat în cameră şi să cureţe la păsări, şi-i fac cafeaua (bineînţeles ea m-a învăţat) şi am învăţat s-o fac aşa de bună, încât Prince zice că-i cea mai bună cafea pe care a gustat-o în viaţa lui şi că l-ar încânta chiar şi pe domnul Turveydrop senior, care este foarte pretenţios la cafea, chiar aşa. Pot face şi budinci mici; ştiu cum să cumpăr gât de berbec, şi ceai, şi zahăr, şi unt, şi o grămadă de alte lucruri de gospodărie. Nu mă prea descurc cu acul încă, urmă Caddy, aruncându-şi privirile la peticile de pe haina lui Peepy, dar poate că am să mă deprind şi, de când m-am logodit cu Prince şi-am început să fac toate astea, m-am mai îmbunat, cred, şi sunt mai îngăduitoare cu mama. Azi dimineaţă, la început, aproape mi-am ieşit din sărite când v-am văzut pe dumneavoastră şi pe domnişoara Clare atât de gătite şi de frumoase şi când mi-a fost ruşine de Peepy şi chiar de mine, totuşi m-am îmbunat cu totul faţă de cum eram şi sunt mai îngăduitoare cu mama.

Biata fată, supunându-se unei încercări atât de grele, şi-a descărcat sufletul şi ne-a înduioşat.

— Caddy, drăguţa mea, i-am răspuns, începi să-mi fii foarte dragă şi nădăjduiesc s-ajungem prietene.

— Oh! Aşa? Strigă Caddy, ce fericită aş fi!

— Dragă Caddy, hai să fim prietene din clipa asta, să vorbim cât de des de asemenea lucruri şi să încercăm prin ele să găsim calea cea bună.

Caddy nu mai putea de bucurie. I-am spus tot ce-am putut, după deprinderea mea veche, ca s-o mângâi şi s-o îmbărbătez şi în ziua aceea i-aş fi trecut toate cu vederea domnului Turveydrop senior în schimbul unei recompense cât o zestre pentru nora lui.

Între timp, ajunseserăm la casa domnului Krook a cărei uşă şedea deschisă. O notiţă era lipită pe uşorul uşii, vestind că la etajul al doilea se află o cameră de închiriat. Caddy şi-a amintit atunci să-mi spună, pe când urcam scările, că acolo se-ntâmplase o moarte subită şi avusese loc o anchetă şi că micuţa noastră prietenă se îmbolnăvise de frică. Uşa şi fereastra de la camera rămasă liberă fiind deschise, am privit înăuntru. Aceea era camera cu uşa întunecoasă spre care domnişoara Flite îmi îndreptase în taină atenţia când fusesem ultima oară în casa asta. Era o încăpere tristă şi dezolată, o încăpere mohorâtă, jalnică, ce-mi dădu strania senzaţie de doliu şi chiar de spaimă.

— Sunteţi palidă, îmi spuse Caddy, când ieşirăm din cameră, şi rece!

Simţeam că parcă mă îngheţase camera.

Umblasem încet, vorbind tot timpul, aşa că tutorele meu şi Ada ajunseseră aici înaintea noastră. I-am găsit în mansarda domnişoarei Flite. Se uitau la păsărele, în timp ce un domn doctor, care fusese atât de bun să-i dea îngrijire domnişoarei Flite, cu multă râvnă şi milă, discuta voios cu ea în faţa focului din cămin.

— Mi-am isprăvit vizita profesională, zise el venind înaintea noastră. Domnişoara Flite e mult mai bine şi-şi poate face apariţia la Curtea de Justiţie (după cum şi-a pus în minte), înţeleg că i s-a dus tare mult lipsa, acolo.

Domnişoara Flite primi complimentul cu încântare şi ne făcu o reverenţă generală.

— Mă simt într-adevăr onorată, zise ea, de încă o vizită a minorilor din procesul Jarndyce! Foarte fericită să primesc sub umilul meu acoperământ pe Jarndyce din Casa Umbrelor. O reverenţă excepţională avu loc. Dragă Fitz Jarndyce (îi dăduse numele ăsta Caddy ei, se pare, şi totdeauna o chema aşa) bun-venit la amândouă!

— A fost tare bolnavă? L-a întrebat domnul Jarndyce pe domnul pe care l-am găsit veghind-o.

Cu toate că întrebarea fusese pusă pe şoptite, bolnava răspunse direct:

— O, desigur că rău. O, desigur foarte rău, zise ea tainic. Nu dureri, ştiţi, tulburări. Nu trupul atâta, cât nervii, nervii! Adevărule că, coborând vocea şi tremurând, a murit cineva aici. A fost otravă în casă. Sunt tare sensibilă la asemenea lucruri îngrozitoare. Mă înspăimântă. Numai domnul Woodcourt ştie cât de mult. Domnul Woodcourt, medicul meu! Cu multă importanţă Minorii tutelei, Jarndyce… Jarndyce din Casa Umbrelor… Fitz Jarndyce!

— Domnişoara Flite, luă cuvântul domnul Woodcourt, cu voce gravă, ca şi cum i s-ar fi adresat ei în timp ce vorbea cu noi, şi punându-şi mâna uşurel pe braţul ei, domnişoara Flite îşi descrie boala cu obişnuita-i precizie. S-a speriat de o întâmplare petrecută aici în casă, care ar fi putut înspăimânta o făptură mai rezistentă decât ea şi a căzut la boală de întristare şi de tulburare. M-au adus aici în primul zor, chiar când s-a descoperit întâmplarea, prea târziu pentru mine ca să-i mai fiu de vreun folos nefericitului om. Dar m-am plătit de asemenea nereuşită venind aici de-atunci şi fiindu-i ei de un mic ajutor.

— Cel mai de treabă medic din breaslă, şopti domnişoara Flite. Aştept o sentinţă. În ziua Judecăţii. Şi atunci am să împart averile.

— Într-o zi ori două, domnişoara Flite va fi bine, zise domnul Woodcourt, uitându-se la ea cu un zâmbet atent, şi-aşa va rămâne de-a pururi. Cu alte cuvinte, fără îndoială cât se poate de bine. Aţi auzit cumva ce noroc a dat peste dânsa?

— Cel mai neînchipuit! Exclamă domnişoara Flite, zâmbind fericită. Asemenea lucru n-aţi mai auzit de când sunteţi, dragii mei! În fiecare sâmbătă, Kenge Vorbă-Lungă, sau Guppy (funcţionarul lui Kenge Vorbă-Lungă) îmi pune în mână un plic cu şilingi. Şilingi. Vă încredinţez. Totdeauna acelaşi număr de monede, în hârtie. Totdeauna câte unul de fiecare zi a săptămânii. Chiar aşa! Tocmai la timpul potrivit, nu-i aşa? Ba da-a! Dar de unde vin hârtiile astea, aveţi să spuneţi? Asta-i marea întrebare. Bineînţeles. Să vă spun ce cred eu? Eu cred, urmă domnişoara Flite, trăgându-se câţiva paşi îndărăt cu o privire plină de subînţelesuri şi clătinându-şi degetul arătător de la mâna dreaptă într-un fel cât se poate de semnificativ, că Lordul Preşedinte, dându-şi seama de ce timp îndelungat s-a scurs de la ridicarea Marelui Sigiliu (pentru că s-a ridicat de mult timp), mi-i trimite. Până se va pronunţa sentinţa pe care o aştept. Asta-i foarte onorabil, după cum vedeţi. Dar trebuie să mărturisesc, tot acum, că este cam nepăsător faţă de viaţa omului. Atât de fragilă. Prezentă în instanţă, la Curte, deunăzi… Sunt prezentă acolo totdeauna… Cu documentele mele… L-am învinuit de asta şi mai-mai că a recunoscut. Ştiţi cum? Eu i-am zâmbit de pe banca mea şi el mi-a zâmbit de pe banca lui. Oricum e mare noroc, nu-i aşa? Iar Fitz Jarndyce îi cheltuieşte pentru mine cu mult folos. O, vă încredinţez, cu cel mai mare folos pentru mine.

Am felicitat-o (pentru că mie mi se adresa) pentru norocosul adaos la venitul ei, şi i-am dorit ca acesta să-i curgă cât mai mult timp. N-am iscodit din ce izvor vine şi nici nu m-am întrebat cine se arăta atât de atent şi omenos. Tutorele şedea în faţa mea, contemplând păsărelele, şi n-am avut nevoie să caut cu gândul dincolo de el.

— Şi cum îi strigaţi pe micuţii ăştia, doamnă? Întrebă el cu glasu-i plăcut. Au nume?

— În locul domnişoarei Flite, pot răspunde eu că au, am intervenit; de altfel ea ne-a făgăduit să ni le spună care cum sunt. Ada îşi aminteşte?

Ada şi-a amintit foarte bine.

— V-am făgăduit? Făcu domnişoara Flite… Dar cine-i la uşa mea? De ce tragi cu urechea la uşa mea, Krook?

Bătrânul stăpân al casei, împingând uşa ca s-o deschidă, îşi făcu apariţia cu căciula în mână şi cu pisica după el.

— Nu trăgeam cu urechea, domnişoară Flite, răspunse el. Tocmai eram gata să ciocănesc cu degetele, numai că dumneata eşti atât de iute!

— Trimite-ţi pisica jos. Alung-o de-aici! Exclamă bătrânica noastră mânioasă.

— Ehe! Eh! Nu-i nici-o primejdie, Măriile Voastre, răspunse domnul Krook, mutându-şi privirile pătrunzătoare de la unul la altul, până când ne-a cercetat cu ochii pe fiecare dintre noi; nu se repede la păsărele cât sunt eu aici, decât dacă-i spun eu.

— Vă rog să-mi scuzaţi proprietarul, urmă bătrânica luând o înfăţişare demnă. Nebun, nebun de-a binelea. Ce vrei Krook, când vezi că am musafiri?

— Hi! Făcu bătrânul. Ştiţi, eu sunt Preşedintele.

— Ei! Şi ce-i cu asta? Întrebă domnişoara Fiite.

— Preşedintele, răspunse bătrânul chicotind, să nu se cunoască cu un Jarndyce, ar fi ciudat, nu-i aşa domnişoară Flite? Îmi daţi voie?… Sluga dumneavoastră, domnule. Cunosc procesul Jarndyce aproape la fel de bine ca şi dumneavoastră, domnule. L-am cunoscut şi pe bătrânul domn Tom Jarndyce, domnule, dar, după câte ştiu, nu v-am văzut niciodată până acum, nici chiar la înalta Curte. Totuşi, acolo eu mă duc nemaipomenit de multe ori în timpul anului, socotind zi cu zi.

— Niciodată nu mă duc acolo, răspunse domnul Jarndyce (care niciodată nu s-a dus nici pentru alte pricini). Mai curând mă duc… În oricare altă parte.

— Chiar v-aţi duce? Întrebă Krook, rânjind. Îl învinuiţi prea tare, în sinea dumneavoastră, pe nobilul şi învăţatul meu confrate, domnule, cu toate că nu-i decât firesc pentru un Jarndyce. Cine s-a fript cu fiertură suflă şi-n iaurt, domnule! Ce! Vă uitaţi la păsările chiriaşei mele, domnule Jarndyce? Bătrânul pătrunsese, încetul cu încetul, în cameră, până ce s-a apropiat de tutorele meu şi acum se uita prin ochelari de-aproape la faţa lui. Are o ciudăţenie bătrâna de nu rosteşte niciodată numele păsărelelor acestora, dacă se poate abţine, cu toate că le-a botezat pe toate. (Asta a spus-o în şoaptă). Să le trec eu în revistă numele la toate, Flite? Întrebă el cu voce tare, făcându-ne cu ochiul şi arătând-o cu degetul în vreme ce ea se întorsese cu spatele, prefăcându-se că mătură vatra căminului.

— Dacă pofteşti, răspunse ea în grabă.

Bătrânul, ridicându-şi privirile spre cuşti, după ce se uitase iarăşi la noi, înşiră lista.

— Speranţa, Bucuria, Tinereţea, Pacea, Odihna, Viaţa, Pulberea, Cenuşa, Pustiul, Lipsa, Ruina, Disperarea, Nebunia, Moartea, Viclenia, Prostia, Vorbe, Peruci, Zdrenţe, Pergamente, Pradă, Lucru judecat, Ciripit, înşelăciune şi Spanac. Toată colecţia întreagă, urmă bătrânul, vârâtă în cuşcă, la un loc, de nobilul şi învăţatul meu confrate.

— Amarnic vânt! Murmură tutorele meu.

— De îndată ce nobilul şi învăţatul meu confrate va pronunţa sentinţa, ele vor fi puse în libertate, urmă Krook, făcându-mi iarăşi cu ochiul.

— Şi atunci, adaugă el, şoptind şi rânjind, dacă asta va fi să se întâmple cândva, dar n-are să se-ntâmple, păsările care n-au fost niciodată închise în cuşti, au să le ucidă.

— Asemenea vânt, cum e cel de astăzi, zise tutorele meu, făcându-se că se uită pe fereastră după vreo giruetă, nici nu poate sufla, socot eu, decât din răsărit.

Ne-a fost tare greu să părăsim casa. Nu domnişoara Flite ne-a reţinut, era pe cât se poate de înţelegătoare fiinţa asta micuţă când era vorba de interesul altora. Domnul Krook era pricina. Părea că nu-i în stare să se despartă de domnul Jarndyce. De-ar fi fost legat de el şi tot n-ar fi putut să-l urmeze mai de aproape. Ne-a poftit să ne arate Curtea sa de Justiţie şi toată ciudata-i amestecătură împestriţată ce se găsea înăuntru; cât timp a durat toată inspecţia noastră (prelungită de el) s-a ţinut scai de domnul Jarndyce şi uneori îl oprea sub un pretext sau altul până ce treceam noi înainte, de parc-ar fi fost frământat de-o pornire ca s-aducă vorba asupra unui subiect tainic, pe care nu se putea hotărî să-l atace. Nu-mi pot închipui c-ar exista soi de întruchipare a precauţiei şi a nehotărârii mai ciudat exprimate şi nici pornire continuă de a face ceva ce nu te poţi hotărî să îndrăzneşti a face, ca acelea ce se vădeau în făptura domnului Krook în ziua aceea. Atenţia lui vigilentă faţă de tutorele meu nu mai înceta. Arareori îşi dezlipea privirile de pe faţa lui. Dacă mergea alături de el, îl pândea cu viclenia vulpii bătrâne şi albe. Dacă mergea înainte, îşi întorcea privirile îndărăt. Iar când ne opream, se aşeza înaintea lui şi, trecându-şi mâna prin faţa gurii deschise, cu o ciudată expresie a simţului puterii, apoi înturnându-şi ochii în sus sau coborându-şi sprâncenele sure de-ai fi zis că şi-a închis ochii, Krook părea că şi cercetează fiecare trăsătură a chipului domnului Jarndyce.

În sfârşit, după ce-am umblat prin întreaga casă (însoţiţi tot timpul de pisică) şi după ce-am văzut grămada întreagă de vechituri de tot felul, care era bineînţeles ciudată, am ajuns în partea din spatele prăvăliei. Aici, pe fundul unui butoi răsturnat, se afla o sticlă de cerneală şi mai erau câteva cozi vechi de condeie şi câteva afişe murdare, iar pe perete stăteau lipite câteva alfabete mari, tipărite, şi câteva de mână.

— Ce faci aici? Întrebă tutorele meu.

— Încerc să învăţ singur să citesc şi să scriu, răspunse Krook.

— Şi cum merge?

— Încet. Prost, răspunse iarăşi bătrânul, cu nerăbdare, e greu la vârsta mea.

— Ar fi mai uşor dacă te-ar învăţa cineva, urmă tutorele meu.

— Vai, dar s-ar putea să mă înveţe greşit, răspunse bătrânul cu o sclipire în ochi surprinzător de bănuitoare. Nu ştiu ce am pierdut că n-am învăţat dinainte. Dar n-aş vrea să pierd ceva acum, fiind greşit învăţat.

— Greşit? Întrebă tutorele surâzând amuzat. Cine îţi închipui că te-ar învăţa rău?

— Nu ştiu, domnule Jarndyce din Casa Umbrelor! Răspunse bătrânul ridicându-şi ochelarii pe frunte şi frecându-şi mâinile. Nu-mi închipui că cineva ar face-o… Dar mai curând mă încred în mine decât în altul!

Răspunsurile astea şi felul lui de a fi erau destul de bizare ca să-l facă pe tutorele meu să-l întrebe pe domnul Woodcourt, în timp ce treceam împreună prin faţa Curţii de Justiţie, dacă domnul Krook era cu adevărat smintit aşa cum îl arată chiriaşa lui? Tânărul medic răspunse că nu, nu văzuse nici un simptom ca să creadă aşa ceva. Krook era peste măsură de bănuitor, aşa cum sunt de obicei ignoranţii, şi e totdeauna mai mult sau mai puţin sub înrâurirea rachiului, pe care-l bea în mari cantităţi, din care cauză şi el şi camera din dosul prăvăliei miroseau grozav, după cum am putut băga de seamă; dar nu crede că-i nebun, cel puţin până acum.

În drum spre casă, cumpărându-i lui Peepy o moară de vânt şi doi săculeţi de făină, mi-am câştigat dragostea lui până într-atât, încât nu mai răbda pe nimeni să-i scoată pălăria şi mănuşile, afară de mine, şi nu voia să stea la masă nicăieri decât lângă mine. Caddy şedea de partea cealaltă a mea, lângă Ada, căreia i-am împărtăşit întreaga poveste cu logodna, îndată ce-am ajuns acasă. Am făcut mare caz de Caddy, dar şi de Peepy, şi fata s-a luminat grozav, iar tutorele meu s-a veselit ca şi noi, şi cu toţii ne-am bucurat cât am putut, până ce Caddy a plecat acasă, când s-a înnoptat, într-o birjă de piaţă, cu Peepy dormind tun, dar ţinându-şi strâns moara de vânt.

Am uitat să spun… În tot cazul n-am apucat a spune… Că domnul Woodcourt e unul şi acelaşi cu tânărul chirurg smolit pe care-l întâlniserăm la domnul Badger. Şi că domnul Jarndyce l-a poftit la masă în ziua aceea. Şi că el a venit. Şi că, după ce-au plecat cu toţii şi i-am spus Adei: „Dragoste, hai acum să vorbim puţin de Richard!”, Ada a râs şi mi-a spus…

Dar nu cred că are de-a face ce mi-a spus draga mea. Ea e orişicând veselă.

Bell Yard.

Jn timpul şederii noastre în Londra, domnul Jarndyce a fost necontenit împresurat de o grămadă de doamne şi domni agitaţi, ale căror procedee ne-au uimit neînchipuit de mult. Domnul Quale mai cu seamă, care ni s-a prezentat singur, curând după sosirea noastră, se afla în culmea neastâmpărului. Părea că-şi lansează cele două protuberanţe strălucitoare ale tâmplelor în tot ce-i ieşea în cale şi că-şi perie părul peste cap din ce în ce mai tare, până ce şi rădăcinile erau gata-gata să-şi ia zborul de pe ţeastă, cu o dărnicie de nepotolit. Tot ceea ce urmărea îi semăna; dar mai ales era gata oricând la orice când era vorba de recomandări sau liste de subscripţii pentru oricine. Tăria lui părea să fie forţa de a admira fără discernământ. Ar fi stat oricât de multă vreme, în culmea delectării, scăldându-şi tâmplele în lumina oricărei dispoziţii venite de la un cap luminat. Văzându-l întâia oară înecat de-a binelea în admiraţie faţă de doamna Jellyby, am presupus că ea este obiectul ce-i capta devotamentul. Curând am văzut însă că mă înşelasem şi am descoperit că era suporterul şi propagandistul unui întreg cârd de oameni. Doamna Pardiggle veni într-o zi pentru o subscripţie la ceva, şi o dată cu ea, domnul Quale. Tot ceea ce zicea doamna Pardiggle, domnul Quale repeta, şi tot aşa cum o preamărise pe doamna Jellyby, a preamărit-o şi pe doamna Pardiggle. Doamna Pardiggle a scris tutorelui meu o scrisoare de recomandare în favoarea domnului Gusher, elocventul ei prieten. O dată cu domnul Gusher apăru iarăşi domnul Quale. Domnul Gusher fiind un personaj fără vlagă, cu pielea umedă, cu ochii mult prea mici pentru faţa lui rotundă ca luna, de păreau că fuseseră la origine făcuţi pentru altcineva, nu era atrăgător la prima vedere, totuşi nici nu se aşezase bine, şi domnul Quale ne şi întrebă, pe Ada şi pe mine, astfel ca să se audă, dacă Domnia Sa nu arată a fi o creatură măreaţă, ceea ce desigur că era, dacă ne gândim la toţi vlăguiţii de pe lume; totuşi, domnul Quale se referea la măreţia intelectuală, dorind să afle dacă n-am fost izbite de configuraţia masivă a frunţii sale? Pe scurt, am aflat despre o grămadă de Misiuni de felurite soiuri, în sânul acestei clici de oameni, dar în privinţa lor, nimic nu ne păru nici pe jumătate atât de limpede ca misiunea domnului Quale de a cădea în extaz în faţa misiunii oricui şi, dintre toate misiunile, asta era cea mai la îndemâna tuturor.

Domnul Jarndyce, din bunătatea inimii sale şi din dorinţa fierbinte de a face tot binele ce-i sta în putere, a căzut în mijlocul unui asemenea grup, dar ne-a spus-o făţiş că prea adesea avea sentimentul că e un grup necorespunzător, în care binefacerea lua forme spasmodice, în care mila era adoptată ca o uniformă obişnuită, de către profesori gălăgioşi şi speculatori de notorietate ieftină, vehemenţi la vorbă, dar agitaţi şi sterili la faptă, slugarnici în ultimul hal cu cei mari, linguşindu-se unii pe alţii, şi necruţători cu cei care doresc fără vorbe să ajute efectiv celor slabi să nu se prăbuşească, altcumva decât cu risipă de laudă de sine şi fanfaronadă, ungându-le ochii cu te miri ce şi mai nimic când sunt gata să cadă la pământ. Când a luat fiinţă o listă de subscripţie în folosul domnului Quale, pusă la cale de domnul Gusher (care trăsese foloase de pe urma alteia pusă la cale de domnul Quale) şi când domnul Gusher dezbătu preţ de un ceas şi jumătate subiectul acţiunii sale la o întrunire unde se aflau băieţii şi fetiţele de la două aziluri de copii, cărora li se aminti cu precădere despre obolul văduvei, cerându-li-se să depună bănuţul şi să primească micul sacrificiu, gândesc că vântul a suflat puternic, dinspre răsărit, timp de trei săptămâni neîncetat.

Am vorbit despre asta fiindcă mă întorc acum iarăşi la domnul Skimpole. Îmi pare că pornirile sale spontane şi copilăreşti, precum şi nepăsarea-i din fire aduceau o mare mângâiere tutorelui meu, prin contrast cu cele menţionate mai sus, şi cu atât mai lesne se bucurau de creditul său; de aceea, găsind un om cu desăvârşire dezinteresat şi plin de candoare, printre cei mulţi opuşi lui, nu se putea să nu-i facă plăcere. Mi-ar părea rău să las să se creadă că domnul Skimpole a ghicit cum stau lucrurile şi că era viclean: de fapt niciodată nu l-am înţeles destul de bine ca să zic că-l cunosc. Ceea ce era faţă de tutorele meu, tot aceea era, cu siguranţă, şi pentru restul lumii.

Nu se simţise prea bine, aşa că, deşi locuia în Londra, nu-l văzusem încă deloc. S-a arătat într-o dimineaţă, cu felul său plăcut, ca de obicei, şi tot atât de bine dispus ca şi altădată.

— Ei, bine, zise el, iată-mă!

Suferise de bilă, dar şi bogaţii suferă adesea de bilă, de aceea şi trăsese concluzia că e om avut. Aşa şi este, dintr-un anume punct de vedere… În intenţiile sale expansive, îşi îmbogăţise medicul, care l-a îngrijit, în felul cel mai generos cu putinţă. Totdeauna i-a dublat şi uneori i-a împătrit onorariile. Îi spusese doctorului:

— Ştii, dragă doctore, ar fi curată eroare din partea Domniei Tale să-ţi închipui că m-ai îngrijit pe degeaba. Te umplu de bani… În intenţiile mele generoase… Dacă ştii cum vine asta!

Şi într-adevăr (zicea el), într-asemenea măsură era încredinţat de cele spuse, încât i se părea că vorba e una şi aceeaşi cu fapta. Dacă ar fi avut bucăţile acelea de metal sau de hârtie subţire, cărora li se dă atât de mare importantă, ca să le pună în mâna doctorului, le-ar fi pus în mâna doctorului. Neavându-le, a înlocuit fapta cu intenţia. Foarte bine! Dacă într-adevăr asta a avut de gând, dacă intenţia lui a fost sinceră şi reală, ceea ce a şi fost, lui i se părea că e acelaşi lucru ca şi cum i-ar fi dat moneda, şi a şters datoria.

— În parte, s-ar putea să fie din pricină că nu ştiu nimic despre ce-i aceea valoarea monedei, spunea el, dar de cele mai multe ori aşa îmi pare. E atât de logic! Măcelarul îmi spune că vrea să-i achit notiţa aceea. Asta face parte din poezia plăcută şi inconştientă a naturii umane, faptul că totdeauna îi spune „notiţă”, numai ca să facă să pară plata uşoară pentru amândoi. Eu îi răspund măcelarului:

Dragă prietene, de-ai şti cum stau lucrurile, te-ai socoti achitat. Ţi-ai fi scutit necazul să vii şi să-mi ceri banii pe notiţă. Eşti doar achitat. Aşa am avut de gând.

— Dar închipuieşte-ţi, îl întrerupse tutorele meu, râzând, că şi el ar fi intenţionat doar să-ţi trimită carnea din notiţă, în loc să ţi-o şi procure?

— Dragă Jarndyce, îi răspunse domnul Skimpole, mă uimeşti. Te pui în poziţia măcelarului. Îmi zice el: „Domnule, de ce-aţi mâncat miel de optsprezece pence litra?”De ce-am mâncat miel de optsprezece pence litra, prea cinstite prietene? Răspund eu, uluit bineînţeles de întrebare. Pentru că îmi place mielul!„ E atât de convingător argumentul! „Hm! Domnule, face el. Ce păcat că n-am gândit să-ţi trimit mielul aşa cum gândeşti dumneata că mi-ai dat banii!”

Dragă amice, îi spun eu, te rog, hai să raţionăm ca nişte făpturi cu doxă la cap. Adică, cum vine asta? E cu putinţă ce zici dumneata? Dumneata aveai mielul, pe când eu n-am banii. Dumneata nu puteai zice că mi-ai dat mielul fără să mi-l trimiţi acasă, pe când eu pot, şi chiar o şi fac, să zic că ţi-am dat banii fără să ţi-i plătesc!

N-a mai scos o vorbă. Aşa am pus capăt discuţiei.

— Şi n-a apucat-o pe calea justiţiei? A întrebat tutorele meu.

— Ba da, m-a dat în judecată, răspunse domnul Skimpole. Dar a pornit-o pe calea asta mânat de patimă, nu de raţiune. Patima îmi aminteşte de Boythorn. Îmi scrie că dumneata, împreună cu doamnele, i-aţi făgăduit să-i faceţi o vizită scurtă în casa lui de burlac din Lincolnshire.

— Se bucură de mare favoare la fetele mele, zise domnul Jarndyce. Şi i-am făgăduit în numele lor.

— Natura a uitat să-l domolească, nu-i aşa? Adaugă domnul Skimpole, întorcându-se către Ada şi către mine. Puţin cam prea vijelios, ca marea! Puţin cam prea vehement, ca taurul care şi-a pus în minte că tot ce vede e roşu aprins! Dar recunosc că are un merit asemănător cu al barosului de fierărie!

Aş fi rămas tare uimită dacă cei doi oameni ar fi avut prea bune păreri unul despre celălalt, domnul Boythorn care dădea aşa mare importanţă la o puzderie de lucruri şi domnul Skimpole căruia puţin îi păsa de orişice. Pe lângă asta, băgasem de seamă că domnul Boythorn nu o dată era gata-gata să izbucnească, să dea drumul la nişte păreri cam dure, când venea vorba de domnul Skimpole. Bineînţeles, împreună cu Ada n-am zis decât că am fost foarte încântate de el.

— M-a poftit şi pe mine, urmă domnul Skimpole, şi, dacă un copil se poate da pe asemenea mâini, ceea ce copilul de faţă are curajul să o facă, cu afecţiunea unită a celor doi îngeri care să-l păzească, atunci am să vin şi eu. Îmi propune să mă scutească de spezele călătoriei dus şi întors. Presupun că asta costă bani? Şilingi poate? Sau lire? Sau ceva de soiul ăsta? Fiindcă veni vorba, Coavinses. Îţi aduci aminte de prietenul nostru, Coavinses, domnişoară Summerson?

M-a întrebat, fiindcă subiectul i-a trecut prin minte, în felul lui fermecător şi simplu, fără să-l stingherească nici de cât.

— O, da! I-am răspuns.

— Ei bine, Coavinses a fost arestat de Marele Procuror, urmă domnul Skimpole. De-acum n-are să mai ofenseze lumina soarelui.

Am fost tare izbită auzind asemenea lucru, fiindcă mi-am amintit doar printr-o serioasă asociaţie de idei chipul omului ce şedea pe canapea în seara aceea, ştergându-se pe cap de năduşeală.

— Urmaşul lui mi-a adus ieri la cunoştinţă vestea, continuă domnul Skimpole. Urmaşul lui a intrat în casa mea, acuma, în posesie, mi se pare că aşa îi spune. A venit ieri, tocmai de ziua de naştere a fiicei mele cu ochi albaştri. I-am spus-o de la obraz: „N-are nici un sens şi-i şi necuviincios. Dac-ai avea o fiică cu ochi albaştri ţi-ar place să-ţi viu nepoftit de ziua ei?” Dar el nici nu s-a mişcat.

Domnul Skimpole a râs de asemenea absurditate plină de haz şi a atins uşor, cu degetele, pianul, la care se aşezase.

— Mi-a răspuns – urmă el – făcând scurte acorduri acolo unde aveţi să vedeţi că pun eu punct, că domnul Coavinses a lăsat după el. Trei copii. Fără mamă. Şi ce meserie la el. Să fii nepopular. Şi cei născuţi din Coavinses. Au neajunsuri considerabile.

Domnul Jarndyce s-a ridicat, frecându-se pe cap, şi a început să umble încolo şi încoace. Domnul Skimpole cânta la pian melodia unuia dintre cântecele favorite ale Adei. Ada şi cu mine ne uitam amândouă la domnul Jarndyce, crezând că ştim ce se petrece în sufletul lui.

După ce a umblat o bucată şi apoi s-a oprit, încetând în mai multe rânduri de a se mai freca pe cap, şi apoi începând iarăşi, tutorele meu a pus mâinile pe clapele pianului şi l-a oprit din cântat pe domnul Skimpole.

— Nu-mi place asta, Skimpole, zise el dus pe gânduri. Domnul Skimpole, care uitase de-a binelea despre ce fusese vorba a ridicat privirile în sus, uimit.

— De omul ăsta e nevoie, urmă tutorele, mergând în sus şi în jos pe micul interval dintre pian şi capătul camerei, frecându-şi părul de pe ceafă, ca şi cum un vânt puternic din răsărit i l-ar fi suflat dintr-acolo. Dacă ne trebuie asemenea oameni din pricina greşelilor şi prostiilor noastre sau din lipsa de cunoştinţă a celor ce ne înconjoară, sau din cauza nenorocirilor noastre, nu trebuie să ne răzbunăm pe ei. Cu meseria lui nu făcea rău nimănui. Îşi întreţinea copiii. Aş dori să aflu ceva mai mult în privinţa lui.

— O! De Coavinses e vorba? Strigă domnul Skimpole înţelegând până la urmă despre cine vorbea tutorele. Nimic mai lesne. O plimbare până la sediul lui Coavinses şi poţi afla tot ce vrei.

Domnul Jarndyce încuviinţă cu capul, întorcându-se către noi, care abia aşteptam un semn de la el.

— Hai! Ne facem plimbarea în partea aceea, dragele mele. Mai curând în partea aceea, decât în alte părţi. De ce nu?

Am fost gata la iuţeală şi am plecat. Domnul Skimpole veni şi el cu noi şi se bucură foarte mult de plimbarea proiectată. Zicea că-i atât de nou şi înviorător să-l caute el pe Coavinses şi nu Coavinses pe el!

Ne duse mai întâi spre strada Cursitor, pe urmă pe strada înaltei Curţi, unde se afla o casă cu ferestre cu gratii, pe care-o numea Castelul lui Coavinses. După ce-am intrat pe coridor şi am sunat clopoţelul, a ieşit dintr-un soi de birou un băiat tare urât şi s-a uitat la noi pe deasupra unei ferestruici apărată de nişte ţepuşi de fier.

— Pe cine căutaţi? Întrebă băiatul, potrivindu-şi două ţepuşi de fier sub bărbie.

— Era aici un ajutor de portărel, un funcţionar, sau cam aşa ceva, răspunse domnul Jarndyce, care-a murit.

— Da, făcu băiatul. Ei şi?

— Aş vrea să-i aflu numele, rogu-te.

— Numele lui?

— Neckett, zise băiatul.

— Şi adresa?

— Bell Yard, răspunse băiatul. Prăvălia de lumânări, pe partea mâinii stângi, pe nume „Blinder”.

— Era el… Nu ştiu cum să formulez întrebarea, murmură tutorele meu… Harnic?

— Neckett? Repetă băiatul. Da, era foarte tare. Niciodată nu se sătura de vegheat. S-ar fi proptit pe-un stâlp, la un colţ de stradă, opt şi chiar zece ceasuri în şir dacă îşi lua sarcina s-o facă.

— Ar fi putut face şi mai rău, l-am auzit pe tutorele meu, vorbind de unul singur. Şi-ar fi putut lua sarcina s-o facă şi ar fi putut să n-o facă. Mulţumesc. Atâta tot am vrut să ştiu.

L-am lăsat pe băiat cu capul plecat pe-o parte şi că mâinile pe poartă, mângâind şi sugând ţepuşile de fier, şi ne-am înapoiat la Curtea de Justiţie de la Lincoln's Inn, unde domnul Skimpole, căruia nu-i mai păsa că stă prea aproape de Coavinses, ne-a aşteptat. După aceea, ne-am dus cu toţii la Bell Yard; o alee îngustă, la foarte scurtă depărtare. Curând am găsit şi prăvălia lumânărarului. În ea era o bătrână cu înfăţişarea binevoitoare, hidropică, ori astmatică, ori poate de-amândouă.

— Copiii lui Neckett? Făcu ea răspunzând întrebării mele. Da, sigur, domnişoară. La al treilea, vă rog. Uşa din dreapta, în faţa scării.

Şi-mi înmână cheia, peste tejghea.

M-am uitat la cheie, apoi m-am uitat la ea, dar ea a luat-o de bună că ştiu eu ce să fac cu cheia. Cum nu putea fi decât cheia de la uşa camerei copiilor, am plecat fără să mai pun vreo întrebare şi am apucat-o în sus pe scara întunecoasă. Am mers cât de repede se putea, dar toţi patru au făcut oarecare zgomot păşind pe scândurile vechi, şi când am ajuns la etajul al doilea am văzut că am tulburat liniştea unui bărbat ce stătea, uitându-se din camera lui, să vadă ce-i.

— Îl căutaţi pe Gridley? Întrebă el, aţintindu-mă pe mine cu o privire înciudată.

— Nu, domnule, i-am răspuns, merg mai sus.

S-a uitat la Ada, la domnul Jarndyce şi la domnul Skimpole, aţintindu-i pe fiecare pe rând cu aceeaşi privire înciudată, în timp ce treceau prin faţa lui, urmându-mă pe mine. Domnul Jarndyce îi dădu bună ziua. „Bună ziua!”, răspunse el băţos şi furios. Era un bărbat înalt, gălbejit, mâncat de griji, cu prea puţin păr rămas pe cap, cu faţa adânc brăzdată şi ochii bulbucaţi. Avea o căutătură arţăgoasă şi un fel de-a fi mânios şi gata de ceartă, care asociate cu trupu-i mare şi puternic, deşi evident în declin, aproape că m-au îngrijorat. Avea un condei în mână, şi din ochirea pe care am aruncat-o în trecere, în camera lui, am văzut că era acoperită toată, pe jos, cu-n strat gros de hârtii.

L-am lăsat acolo, stând în picioare, şi-am urcat spre camera de sus. Am bătut la uşă şi un glas încet şi ascuţit rosti:

— Suntem încuiaţi înăuntru. La doamna Blinder e cheia!

Auzind asta, am vârât cheia în broască şi am deschis uşa.

Într-o cameră săracă, cu tavanul în pantă şi cu foarte puţină mobilă înăuntru, se afla o bucăţică de băiat, cam de vreo cinci sau şase ani, ce legăna şi adormea un copil greu, în vârstă de optsprezece luni. Nu era deloc foc în cameră, cu toate că vremea era rece; amândoi copiii erau înfofoliţi în nişte şaluri şi broboade, în loc de foc. Hainele de pe ei nu le ţineau totuşi chiar atât de cald, aşa că nasurile le erau roşii şi-i usturau, iar trupurile lor mititele, zgribulite, aşa cum ni se arătară pe când băiatul umbla de ici până colo, legănând şi încercând s-adoarmă copilaşul cu capu-i aplecat pe umărul său.

— Cine v-a încuiat aici, singuri? Am întrebat noi, bineînţeles.

— Charley, răspunse băiatul, uitându-se lung la noi.

— Charley e fratele vostru?

— Nu. E sora mea, Charlotte. Tata o striga Charley.

— Mai sunteţi încă, afară de Charley?

— Eu şi Emma, răspunse băiatul, mângâind cu mâna boneţica moale a copilului pe care-l legăna. Şi Charley.

— Unde-i Charley acuma?

— Plecată, la spălat rufe, zise băiatul, începând iarăşi să se plimbe, în sus şi în jos, şi apropiindu-se cu boneţica de nanchin cât mai mult de marginea patului, dar încercând în acelaşi timp să tragă şi cu ochiul la noi.

Ne uitam unul la altul, apoi la cei doi copii, când iată că intră în cameră o fetiţă foarte mică, cu trupuşor de copil, dar isteaţă şi arătând, după faţă, a fi mai mare, o faţă drăgălaşă, purtând un soi de bonetă de femeie, mult prea mare pentru ea, şi ştergându-şi braţele ca mânecile suflecate, de un soi de şorţ de femeie. Degetele-i erau albe şi zbârcite de spălat, iar clăbucii de săpun, pe care şi-i ştergea de pe braţe, abureau încă. Fără de asta ai fi zis că e un copil ce se joacă de-a spălătoreasă şi maimuţăreşte, cu un prompt spirit de observaţie a realităţii, pe-o biată femeie muncitoare.

Venise alergând de undeva din vecinătate şi se grăbise din răsputeri. Ca atare, cu toate că venise cu mâinile goale, abia îşi mai trăgea sufletul şi la început nici nu a putut vorbi, ci a rămas pe loc, gâfâind, ştergându-şi mâinile şi uitându-se tăcută la noi.

— Iat-o pe Charley! Spuse băiatul.

Copilaşul cel legănat întinse braţele şi prinse a ţipa ca să fie luat de Charley. Fetiţa îl luă, întocmai ca o femeie, din pricina şorţului şi a bonetei, şi stătu privind la noi peste povara ce i se agăţase de grumaji cu toată dragostea.

— E cu putinţă, şopti tutorele, pe când împingeam un scaun pentru mica făptură, şi o sileam să se aşeze cu sarcina-i din braţe şi cu băieţelul lipit strâns de ea şi apucând-o de şorţ, e cu putinţă ca acest copil să muncească pentru ea şi pentru ceilalţi? Ia priviţi! Doamne Dumnezeule! Priviţi la una ca asta!

Era într-adevăr ceva ce merita să fie văzut. Cei trei copii strânşi la un loc, doi dintre ei bizuindu-se numai pe al treilea şi cel de-al treilea la o vârstă atât de fragedă şi totuşi cu un aer vârstnic şi hotărât, ce se potrivea atât de ciudat cu figura-i de copil.

— Charley, Charley, strigă tutorele. Ce vârstă ai?

— Peste treisprezece, domnule, răspunse copila.

— Vai! Ce mare eşti! Urmă tutorele. Ce vârstă înaintată, Charley!

N-aş putea descrie cu câtă duioşie îi vorbea: pe jumătate în glumă, totuşi stăpânit mai mult de milă şi de tristeţe.

— Şi locuieşti singură aici cu copiii, Charley? Întrebă iarăşi tutorele meu.

— Da, domnule, răspunse copila privindu-l în faţă cu deplină încredere; de când a murit tata.

— Şi cum îţi câştigi traiul, Charley? Vai! Charley? Urmă tutorele meu, întorcându-şi pentru o clipă faţa într-o parte, cum îţi câştigi cele de trai?

— De când a murit tata, domnule, mă duc să muncesc. Azi eram plecată la spălat rufe.

— Domnul să te miluiască, Charley! Zise tutorele. Nici nu eşti destul de înaltă ca s-ajungi până la albie!

— Când mă încalţ cu saboţii, ajung, domnule, spuse ea repede. Am o pereche cu talpa înaltă, care mi-au rămas de la mama.

— Şi când ţi-a murit mama? Sărmana mamă!

— Mama a murit chiar după ce s-a născut Emma, răspunse copila, uitându-se la chipul de la pieptul ei. Atunci tata a spus că eu trebuie să-i fiu mamă, şi cât se poate de bună. Şi am încercat aşa. Şi-am început să muncesc acasă şi-am făcut curăţenie, am crescut copiii şi am spălat rufele, multă vreme, până am început să mă duc şi la muncă cu ziua. Aşa am învăţat ce ştiu; vedeţi, domnule?

— Şi te duci deseori la muncă cu ziua?

— Cât pot de des, răspunse Charley, deschizând ochii şi zâmbind, ca să câştig pence şi şilingi!

— Şi totdeauna încui copiii aici sus, când eşti plecată?

— Ca să-i las în siguranţă, domnule, înţelegeţi? Răspunse Charley. Doamna Blinder urcă din când în când, iar domnul Gridley urcă şi el uneori, şi câteodată mă pot repezi şi eu, iar ei se pot juca, ştiţi, şi Tom nu se teme că-l încui, nu-i aşa, Tom?

— Nu-u! Răspunse Tom, curajos.

— Când se întunecă, se aprind felinarele jos în curte şi de aici, de sus, se văd foarte luminoase… Chiar foarte luminoase. Nu-i aşa, Tom?

— Ba da, Charley, răspunse iarăşi Tom, chiar foarte luminoase.

— Aşa-i că-i un băiat bun ca un boţ de aur? Urmă micuţa făptură, vai! Cu un accent atât de feminin şi de matern! Şi când Emma oboseşte, el o culcă. Şi când oboseşte şi Tom, se duce de se culcă şi el. Iar când vin acasă şi aprind lumânarea şi m-apuc să mănânc ceva, se scoală şi el şi mănâncă cu mine. Nu-i aşa, Tom?

— Da, Charley! Răspunse băiatul. E chiar aşa!

Şi, fie din cauza evocării rapide a acestei intense plăceri din viaţa lui, fie din recunoştinţa şi dragostea pe care le avea pentru Charley, care era totul pentru el, dintr-o pricină sau alta, băiatul îşi ascunse faţa în pliurile sărăcăcioase ale fustei ei şi din râs începu să plângă.

Era întâia oară, de la intrarea noastră în casă, că se vărsa o lacrimă de către copiii aceştia. Fetiţa orfană vorbise de mama şi de tatăl lor, ca şi cum toată durerea ei era dominată de nevoia de a fi tare, de copilăreasca ei convingere că e în stare să muncească, şi de împrejurările care-o sileau să fie activă şi preocupată. Dar acum, când Tom a prins a plânge, cu toate că şedea foarte liniştită, privindu-ne în tăcere, fără să se clintească, nici cât să clatine un fir de păr de pe capul uneia sau alteia dintre cele două mici poveri, am văzut două lacrimi tăcute că i se scurg şi-i cad de pe faţă.

Am stat cu Ada la fereastră, făcându-mă că mă uit la vârfurile caselor, la şirurile negre de coşuri, la puţinele plante şi la păsărelele din cuştile mici ce aparţineau vecinilor, când am băgat de seamă că doamna Blinder, din prăvălia de jos, intrase înăuntru (se vede că-i trebuise tot timpul acesta ca să urce până sus) şi vorbea cu tutorele meu.

— Nu-i mare lucru că i-am scutit de chirie, domnule, zicea ea; cine ar putea oare să ia chirie de la ei?

— Bine, bine! Spuse tutorele meu, întorcându-se către noi două. E destul că va veni vremea când femeia asta cumsecade va vedea că a fost mare lucru şi cu atât mai mare cu cât a făcut-o şi pentru cel mai mic dintre ei!… Oare copila asta, adăugă el după câteva clipe, o va putea duce tot aşa înainte?!

— Zău, domnule, eu cred că s-ar putea, făcu doamna Blinder, trăgându-şi sufletul anevoie din pricina scărilor greu de urcat. E îndemânatică de nu se mai poate. Doamne! De felul cum le-a purtat de grijă celor doi copii, după moartea mamei, vorbeşte toată casa! Şi ţi-era mai mare dragul s-o vezi cu taică-său, după ce-a căzut bolnav la pat; zău că ţi-era! „Doamnă Blinder, îmi zicea el ultima oară când a mai deschis gura… Zăcea acolo… Doamnă Blinder, fie ea cum va fi fost meseria mea, dar astă noapte am văzut un înger că şedea aici în cameră, lângă copila mea şi o las în grija şi-n paza Tatălui nostru din Ceruri!”

— N-avea şi altă meserie? Întrebă tutorele meu.

— Nu, domnule, răspunse doamna Blinder, n-a avut alta, decât pe cea de portărel. Când a venit la început să locuiască la mine, eu nu ştiam ce este şi vă mărturisesc că de îndată ce-am aflat i-am dat răvaş de drum. Nu era pe placul celor din casă. Nu era bine văzut de ceilalţi chiriaşi. Nu-i o meserie de om de treabă, asta de portărel, urmă doamna Blinder, şi cei mai mulţi de aici s-au opus. Şi domnul Gridley s-a opus, ba, încă foarte tare, or, el e un chiriaş bun; şi totuşi răbdarea lui a fost pusă la tare grea încercare.

— Aşadar i-ai pus în vedere să se mute? Întrebă tutorele meu.

— Da, i-am pus în vedere să se mute, răspunse doamna Blinder. Dar, zău, când a venit ziua, fără ca să fi aflat ceva rău despre el, am intrat la gânduri. Venea la termen cu chiria, şi era harnic, nu făcea decât ceea ce trebuia să facă, urmă doamna Blinder, aţintindu-şi ochii, fără nici-o intenţie, asupra domnului Skimpole, şi chiar de n-ai face decât atât, şi asta este ceva în lumea noastră.

— Aşa că până la urmă l-ai ţinut în casă?

— Ei bine, mi-am spus, dacă se poate învoi cu domnul Gridley, eu aş putea-o scoate la capăt cu ceilalţi chiriaşi şi n-are să-mi prea pese mie dacă-i pe placul sau nu-i pe placul celor din casă. Domnul Gridley îşi dădu consimţământul boscorodind, dar şi-l dădu. Totdeauna a fost arţăgos cu el, dar de la moartea lui, tare bun s-a arătat cu copiii. Pe om nu-l cunoşti, până nu-l pui la încercări.

— Multă lume a fost bună cu copiii? Întrebă domnul Jarndyce.

— În totul de tot n-a fost chiar aşa de rea, domnule, răspunse doamna Blinder, dar bineînţeles n-au fost chiar aşa de mulţibuni cu ei, cum s-ar fi întâmplat dacă meseria tatălui lor ar fi fost alta. Domnul Coavinses le-a dat o guinee, iar portăreii le-au încropit o punguţă. Câţiva vecini din casă, care totdeauna făceau glume pe seama lui şi-şi dădeau cu cotul când trecea pe lângă ei, au venit cu o listă de subscripţie şi… Ce să spun… Nu chiar aşa de rea. La fel şi cu Charlotte. Unii n-o cheamă la lucru pentru că e fată de portărel: alţii care o folosesc, îi aruncă asta în obraz, alţii socot că fac mare scofală c-o iau la lucru cu toate neajunsurile ce-apasă asupra ei şi poate că o plătesc mai puţin şi-o muncesc mai mult. Dar ea e mai răbdătoare decât ar fi alţii în locul ei, şi e şi îndemânatică şi totdeauna cu bunăvoinţă până la marginea puterilor ei şi chiar şi peste. Aşa că pot spune că în totul de tot nu-i chiar aşa de rău, domnule, dar ar putea fi mai bine.

Doamna Blinder se aşeză ca să-şi poată asigura un prilej mai prielnic să-i vie sufletul la loc, istovită de cât vorbise înainte de a-şi fi venit în fire. Domnul Jarndyce tocmai se întorcea spre noi să ne spună ceva, când atenţia-i fu atrasă de intrarea furtunoasă în cameră a acelui domn Gridley, despre care s-a vorbit şi pe care-l văzusem când am urcat.

— Nu ştiu ce v-a adus aici, doamnelor şi domnilor, zise el, ca şi cum l-ar fi înfuriat prezenţa noastră, dar să-mi fie iertat că am intrat. Eu nu vin aici ca să mă zgâiesc. Ei Charley, ei Tom, ei şi tu fetiţo! Cum e cu noi, azi?

S-a aplecat spre copii gata să-i mângâie şi se vedea cât de colo că toţi copiii îl socoteau prieten, cu toate că faţa lui îşi păstra expresia severă, iar comportarea lui cu noi era cât se poate de grosolană. Domnul Jarndyce luă aminte şi ţinu seamă.

— Bineînţeles că nimenea n-a venit aici ca să se zgâiască, zise el cu blândeţe.

— Poate că-i aşa, domnule, poate că-i aşa, replică celălalt luându-l pe Tom pe genunchi şi înlăturând, aţâţat, cu o fluturare de mână, pe domnul Jarndyce. N-am să discut cu domniile lor domnii şi doamnele. Mi-ajunge o viaţă de om cât m-am ciorovăit cu ei.

— Cred că ai destulă dreptate, adaugă domnul Jarndyce, să fii mânios şi gata de gâlceavă…

— Ei şi ce! Exclamă omul, înfuriindu-se dintr-odată. Sunt certăreţ din fire. Sunt mânios. Eu nu sunt politicos!

— Nu prea, îmi pare.

— Domnule, izbucni Gridley, punând copilul jos şi repezindu-se la domnul Jarndyce, ca şi cum ar fi avut de gând să-l lovească. Ce ştii dumneata despre Curţile de Justiţie?

— Poate că ştiu câte ceva, din păcate pentru mine.

— Din păcate pentru dumneata? Se miră omul, potolindu-şi mânia. Dacă-i aşa, îţi cer iertare. Nu sunt politicos, ştiu eu. Vă cer iertare, domnule! Apoi cu un nou fel de furie: Douăzeci şi cinci de ani am fost silit să calc pe jăratic. Şi mi-am pierdut obiceiul de a păşi pe catifea. Mergeţi la înalta Curte de Justiţie şi întrebaţi acolo care-i hazul permanent care le înveseleşte activitatea şi au să vă spună că omul din Shropshire e cel mai grozav haz al lor. Ei bine, eu sunt, urmă el, plesnind din mână cu furie, omul din Shropshire.

— Cred că şi eu împreună cu familia mea, am avut cinstea de a procura oarecare distracţie domnilor dintr-acel loc serios, spuse tutorele meu, cu calm. Poate c-aţi auzit de numele meu… Jarndyce.

— Domnul Jarndyce, făcu Gridley cu un soi de salutare pripită, dumneavoastră vă înduraţi necazurile cu mai multă linişte decât sunt eu în stare să le îndur pe-ale mele. Mai mult decât atât, vă spun dumneavoastră, şi acestui domn şi acestor doamne, dacă sunt prieteni de-ai dumneavoastră, că de mi-aş fi luat necazurile în orice alt fel aş fi ajuns să înnebunesc! Mai sunt în stare să-mi ţin firea numai fiindcă sunt înciudat pe ei, fiindcă mă răzbun pe ei în gând şi că cer cu mânie dreptatea ce mi se cuvine. Numai de asta, adaugă el vorbind într-un fel banal şi rustic, dar foarte vehement. Mi-aţi putea spune că mă înfierbânt peste măsură. Vă răspund că e în firea mea să procedez aşa când sunt la necaz, şi aşa trebuie să procedez. Nu e nici-o diferenţă între a proceda ca mine sau a te scufunda în starea aceea, mereu cu zâmbetul pe faţă, ca sărmana femeiuşcă nebună ce dă întruna târcoale Curţii de Justiţie. Dacă ar fi să cad o dată numai în asemenea stare, aş ajunge un imbecil.

Patima şi fierbinţeala care îl cuprinseseră, şi felul în care faţa lui se frământa, şi gesturile violente cu care-şi însoţea vorbele erau foarte penibile de văzut.

— Domnule Jarndyce, urmă el, gândiţi-vă la cazul meu. Limpede ca lumina zilei, aşa-i cazul meu. Suntem doi fraţi. Tata (fermier) a făcut un testament prin care şi-a lăsat ferma, animalele şi celelalte bunuri mamei, pe timpul vieţii ei. După moartea mamei toate trebuiau să-mi vină mie, afară de un legat de trei sute de lire pe care trebuia să-l plătesc atunci fratelui meu. Mama moare. La scurtă vreme după aceea fratele meu îşi cere legatul. Eu şi câteva rude de-ale mele îi spunem că şi-a luat o parte din el, calculată în întreţinere, locuinţă şi alte câteva lucruri. Acum luaţi aminte! Asta era problema şi numai asta. Nimeni n-a contestat testamentul, nimeni n-a mai contestat nimic altceva decât dacă o parte din cele trei sute de lire fusese plătită sau nu. Pentru lămurirea acestei probleme, fratele meu a introdus o reclamaţie şi eu am fost silit să mă prezint la blestemata aceea de Curte de Justiţie; am fost forţat la asta fiindcă legea mă forţa şi nu mă lăsa să mă duc nicăieri altundeva. Şaptesprezece inşi au fost implicaţi într-un proces atât de simplu. Întâi a mers aşa înainte doi ani. Apoi a fost scos de pe rol pe încă doi ani, în timpul cărora preşedintele (putrezi-i-ar ciolanele!) a cercetat dacă sunt fiul tatălui meu… Asupra cărui lucru nu era nici-o contestaţie din partea niciunui muritor. Apoi preşedintele a descoperit că nu erau destui implicaţi, vă amintiţi erau numai şaptesprezece până atunci, şi că trebuie să mai intre unul care fusese omis, şi totul trebuia pornit iarăşi de la început. Cheltuielile până la acea dată, înainte ca lucrul să fi fost luat de la capăt, se ridicaseră la de trei ori valoarea legatului. Fratele meu voia să renunţe la legat, bucuros să scape de alte cheltuieli. Toată averea lăsată mie, prin testamentul acela, de la tata, se topise în cheltuieli de judecată. Procesul, încă pendinte, n-a adus decât tortură, dezastru, disperare şi toate celelalte… Şi în starea asta mă aflu astăzi! Dar, domnule Jarndyce, în procesul dumneavoastră sunt implicate mii şi mii de lire, pe când într-al meu sute. E al meu mai uşor? Nu-i oare mai greu de purtat, când toate mijloacele mele de existenţă erau în joc şi au fost înghiţite în mod ruşinos de hotărârile Curţii?

Domnul Jarndyce îi spuse că îl compătimeşte din toată inima şi că nu-şi arogă monopolul nedreptăţilor unui asemenea sistem monstruos.

— Aha! Tot acolo am ajuns! Începu iar să vorbească domnul Gridley, fără să-şi fi potolit furia. Sistemul! Din toate părţile mi se spune că sistemul e de vină. Nu trebuie să mă iau de nici un om în parte. Sistemul e de vină. Nu mi-i îngăduit să mă duc la curte şi să spun: „Domnule Preşedinte”, vreau să aflu de la dumneavoastră… Asta-i drept sau strâmb? Aveţi oare obrazul să-mi spuneţi că mi s-a făcut dreptate şi că de aceea sunt scos de pe rol?„ Dar preşedintele habar n-are de procesul meu. El e înscăunat ca să conducă sistemul. Şi nici la dom nul Tulkinghorn, avocatul de la Curtea de Justiţie „Lincoln's Inn”, nu trebuie să mă duc şi nici să-i spun, căci mă scoate din sărite cu indiferenţa lui şi mulţumirea-i de sine, cum sunt toţi de altfel, deoarece e ştiut că ei câştigă din asta pe când eu pierd, nu-i aşa?… Nu mi-e îngăduit să-i spun că trebuie să scot ceva de la cineva de bună voie sau cu vicleşuguri pentru ruina în care mă aflu. El n-are nici-o răspundere. Sistemul e de vină. Dar dacă n-am săvârşit nici-o silnicie împotriva vreunuia dintre ei, aici măcar… Pot să-mi dau drumul! Nu ştiu ce se poate întâmpla dacă până la urmă am să fiu scos din fire! Am să trag şi eu la răspundere pe cei ce-au clădit asemenea sistem împotriva mea, stând faţă în faţă, dinaintea marii judecăţi eterne!

Patima cu care vorbea era înfricoşătoare. N-aş fi crezut că există asemenea furie, de nu l-aş fi văzut pe el.

— Am şi făcut-o! Urmă el, aşezându-se jos şi ştergându-şi faţa. Da, domnule Jarndyce, am şi făcut-o! Nu mă pot stăpâni, mă aprind uşor. Ştiu. Ar trebui s-o ştiu. Am făcut închisoare pentru ultragiu. Am făcut închisoare c-am insultat Curtea. Am avut ba un necaz, ba altul şi încă am să mai am. Eu sunt omul din Shropshire şi uneori mă întrec cu gluma faţă de ei… Cu toate că şi ei au făcut haz, văzându-mă pus sub interdicţie şi arestat şi aşa mai departe. Ar fi mai bine pentru mine, mi-au spus, dacă m-aş stăpâni. Le-am spus şi eu că dacă m-aş stăpâni, m-aş îndobitoci. Cândva am fost şi eu, cred, un om destul de blajin. Oamenii de prin locurile mele zic c-aşa mă ţin ei minte, dar, acuma, sub povara nedreptăţii trebuie să-mi dau drumul căci altfel mi-aş ieşi din minţi. „Ar fi mult mai bine pentru dumneata, domnule Gridley”, îmi spunea domnul Preşedinte al înaltei Curţi, săptămâna trecută, „să nu-ţi mai pierzi timpul pe aici, şi să te aşezi, muncind cu folos, în Shropshire.” Domnule preşedinte, domnule preşedinte, ştiu c-aşa ar fi, i-am răspuns eu, şi-ar fi cu mult mai bine pentru mine să nu-mi fi ajuns niciodată la urechi numele prea înaltei dumneavoastră slujbe; dar, din nefericire pentru mine, nu pot şterge cu buretele trecutul, şi trecutul mă mână pe mine aici!” Pe lângă asta, adaugă el, izbucnind furios, am să-i fac de ruşine. Până la urmă am să mă înfăţişez înaintea Curţii ca s-o fac de ruşine. Dac-aş şti când am să mor şi de-aş putea fi cărat acolo şi de-aş mai avea un fir de voce cu care să vorbesc, aş muri acolo, în faţa lor, zicându-le:

— M-aţi adus aici şi m-aţi alungat de-aici de nenumărate ori. Scoateţi-mă şi-acum, dar cu picioarele înainte!

Pe chipul lui se fixase, poate de ani de zile, o amărăciune care nu s-a îndulcit nici după ce se liniştise.

— Venisem să iau copiii la mine în cameră preţ de-un ceas, urmă el, îndreptându-se spre ei, şi să-i las să se joace pe-acolo. N-am avut de gând să spun toate câte le-am spus, dar nu face nimic! Nu ţi-e frică de mine, Tom, aşa-i că nu?

— Nu! Răspunse Tom. Nu pe mine sunteţi supărat.

— Ai dreptate, băiete! Te duci înapoi, Charley? Da? Atunci haidem, fetiţo! Luă în braţe copilul cel mai mic căruia se vedea că-i place să fie purtat în braţe. Nu mi-ar fi de mirare să găsim jos la mine un soldat de turtă dulce. Hai să mergem şi să-l căutăm!

Ne salută tot aşa de ursuz ca şi la început, dar nu lipsit de oarecare respect faţă de domnul Jarndyce; către noi se înclină uşurel şi coborî în camera lui.

Asupra acestora, domnul Skimpole prinse a vorbi, pentru întâia oară de la sosirea noastră, cu veselia-i obişnuită. El începu să spună:

— Hm, e foarte plăcut să vezi cum lucrurile se dau încet după ţelurile lor. Iată-l pe acest domn Gridley, un om de-o voinţă dârză şi de-o vigoare surprinzătoare, intelectualiceşte vorbind un soi de fierar hirsut, şi domnul Skimpole îşi închipui cu uşurinţă un Gridley hoinărind, cu ani în urmă, prin viaţă, căutând ceva ca să-şi cheltuiască surplusul de combativitate, un fel de Dragoste Candidă printre spini… Când i-a ieşit în cale înalta Curte de Justiţie, şi atunci s-a adaptat tocmai lucrului care-i lipsea. Iată-i că s-au potrivit pe vecie! Altcumva ar fi putut deveni un ilustru general, dărâmând tot felul de oraşe, sau ar fi putut ajunge un ilustru politician, manufacturând tot felul de discursuri parlamentare; dar aşa a fost să fie; el şi înalta Curte de Justiţie au căzut unul în braţele celuilalt în chipul cel mai plăcut şi niciunul n-a fost păgubit, iar Gridley, ca să zicem aşa, din clipa aceea a ştiut la ce să se aştepte. Apoi ia priviţi la Coavinses! Cât de minunat a ilustrat sărmanul Coavinses (tatăl unor copii atât de încântători) acelaşi principiu… Domnul Skimpole, el însuşi uneori avusese a se plânge de existenţa lui Coavinses. Îi stătuse în cale Coavinses. S-ar fi putut lipsi de Coavinses. Au fost chiar vremuri în care, dac-ar fi fost Sultan, iar Marele său Vizir l-ar fi întrebat într-o dimineaţă „Ce aşteaptă Stăpânul Credincioşilor din mâinile robului său?”, ar fi ajuns până acolo încât să-i răspundă: „Capul lui Coavinses!” Şi când colo cum s-a întâmplat să fie cazul? Iată că, tot timpul, el, Skimpole, i-a dat de lucru unui om merituos, iată că el a fost binefăcătorul lui Coavinses: iată că în realitate el i-a dat putinţa lui Coavinses să-şi crească încântătorii lui copii. Într-un chip atât de plăcut, dezvoltând o serie de virtuţi sociale! Într-atât încât inima îi crescu şi ochii i se umplură de lacrimi când, uitându-se de jur-împrejurul camerei, îşi zise: „Eu am fost protectorul cel mare al lui Coavinses, iar puţina lui stare mie mi se datoreşte”. Era ceva atât de seducător în felul uşuratic în care atingea asemenea coarde fantastice, şi alături de înfăţişarea matură a copiilor pe care-i văzusem el se vădea a fi un copil atât de vesel, încât tutorele nu şi-a putut stăpâni zâmbetul, când s-a întors către noi după o mică discuţie confidenţială avută cu doamna Blinder. Noi am îmbrăţişat-o pe Charley, am luat-o cu noi jos şi ne-am oprit apoi în faţa casei, uitându-ne la ea cum dă fuga la muncă. Nu ştiu unde se ducea, dar am văzut-o pe această mică, tare mică făptură alergând cu boneta-i şi şorţul de femeie, printr-un gang acoperit, la capătul curţii, şi topindu-se în frământarea şi zgomotul oraşului, ca un strop de rouă într-un ocean.

Tom – all – Alone's oamna Noastră nu mai are astâmpăr, nici un pic de astâmpăr. Uimită, rubrica de informaţii mondene mai că nu ştie de unde s-o ia. Astăzi e la Chesney Wold, ieri se afla în reşedinţa ei din oraş, mâine poate fi în străinătate, pentru nimic din cele ce rubrica mondenă ar putea, cu toată încrederea, prezice. Până şi curtoaziei lui sir Leicester nu-i vine uşor să ţină pasul cu ea. Ar fi scos-o el mai bine la capăt, dar iată că şi cealaltă credincioasă aliată a lui, şi la bine şi la rău, guta, pătrunde săgetând în vechea cameră de culcare din stejar, de la Chesney Wold, şi-l apucă de amândouă picioarele.

Sir Leicester primeşte guta ca pe un demon poznaş, dar un demon totuşi de rang nobil. Toţi Dedlockii, în linie directă bărbătească, în decursul timpurilor în care şi dincolo de care memoria omului ajunge fără să fi constatat contrariul, toţi au avut gută. Lucrul poate fi dovedit, domnule. Părinţii altor oameni au putut muri de reumatism sau au putut contracta o molimă de rând din sângele infectat al bolnavilor ordinari, dar familia Dedlock le-a transmis moştenitorilor ceva exclusiv chiar şi la nivelul procesului sucombării, moartea de guta propriei lor familii. S-a transmis din generaţie în generaţie, în ilustră filiaţiune, ca argintăria, sau colecţia de tablouri, sau castelul din Lincolnshire. Se află şi ea în rândul demnităţilor. Sir Leicester are, poate, o vagă impresie, cu toate că niciodată n-a aşternut-o în cuvinte, că îngerul morţii, la îndeplinirea îndatoririlor sale obligatorii, poate să se adreseze umbrelor aristocraţiei spunându-le: „Seniori şi gentilomi, am cinstea de a vă înfăţişa un alt Dedlock, certificându-vă că a sosit pe calea gutei familiale.”

Ca atare, sir Leicester şi-a cedat picioarele sale familiale, bolii sale familiale, ca şi cum ar fi posedat numele şi averea în virtutea aceluiaşi titlu feudal. El are sentimentul că, pentru un Dedlock, a fi ţintuit pe spate, smucit în spasme şi străpuns de junghiuri până nu mai poţi, înseamnă un privilegiu căpătat de nu ştiu unde, dar îşi face următoarea socoteală: „Noi toţi din familie am consimţit la aşa ceva; e un bun al nostru; de câteva sute de ani s-a înţeles că nu trebuie să ne ridicăm cavouri în parc răpuşi de suferinţe vulgare, aşa că şi eu mă supun compromisului.”

Şi e într-adevăr un tablou impozant să-l vezi cum zace într-o năvală de roş aprins şi galben auriu, în mijlocul salonului cel mare, în faţa tabloului său favorit reprezentând-o pe Doamna Noastră, sub dungile late de soare ce strălucesc înăuntru, de-a lungul perspectivei, prin şirul lung de ferestre şi care alternează cu reliefurile delicate de umbră. Afară, stejarii solemni, înrădăcinaţi de secole în pajiştea verde care n-a cunoscut niciodată fierul de plug, ci a fost Rezervaţie de vânătoare încă de pe vremea când regii se duceau să se războiască cu spada şi cu scutul sau plecau călări la vânătoare cu arc şi săgeată, stejarii aceia sunt mărturiile măreţiei sale. Înăuntru, străbunii, privindu-l de pe pereţi, zic: „Fiecare dintre noi am constituit aici o realitate trecătoare şi ne-am lăsat această umbră colorată a fiecăruia dintre noi, şi ne-am topit în amintiri ceţoase ca şi croncănitul depărtat al ciorilor ce te leagănă acum ca să te adoarmă”: şi străbunii stau de mărturie măreţiei sale. Şi, într-adevăr, în ziua aceea sir Leicester se simte foarte măreţ. Şi vai de Boythorn sau de alt individ cutezător ce i-ar contesta cu înfumurare un deget de pământ.

Doamna Noastră, în clipa de fală, e reprezentată lângă sir Leicester de portretul ei. Ea şi-a luat zborul spre oraş, cu gândul de a nu rămâne acolo, şi curând îşi va lua zborul îndărăt aici, spre nedumerirea rubricii mondene. Casa din oraş nu-i pregătită pentru a-i face recepţia cuvenită. E acoperită de huse şi sumbră. Numai valetul Mercury plin de pudră stă gură-cască, privind deznădăjduit spre fereastra de la vestibul; şi noaptea trecută îi spusese altui Mercury, cunoscut de-al lui, care era şi el obişnuit cu societatea înaltă, că dacă soiul ăsta de lucruri mai durează, ceea ce nu se poate, deoarece un om inteligent ca el nu le poate îndura şi nu te poţi aştepta de la un om de formaţia lui să le îndure, nu mai vede altă soluţie pentru el, pe onoarea lui, decât să-şi taie gâtul! Ce legătură poate fi între aşezarea din Lincolnshire, reşedinţa din oraş, valetul Mercury plin de pudră şi locurile lui Jo, proscrisul cu mătura, asupra căruia căzu acea depărtată rază de lumină pe când mătura treptele cimitirului? Ce legătură a putut fi între mulţi oameni din nenumăratele întâmplări din lumea asta, care de pe marginile opuse ale marilor abisuri au fost totuşi adunaţi la un loc într-un chip ciudat!

Jo mătură pe unde trece, cât e ziua de lungă, neştiutor de înlănţuirea faptelor, dacă ar fi să fie vreo înlănţuire. Când i se pune o întrebare, el îşi rezumă facultăţile mintale, răspunzând că „nu ştiu nemic”. El ştie că-i greu să dai noroiul la o parte din drum când e vremea rea, şi încă şi mai greu să trăieşti din asta. Nimeni nu l-a învăţat, nici măcar atâta, singur a descoperit sistemul.

Jo trăieşte… Asta vrea să însemne că Jo încă n-a murit… Într-un loc plin de ruine, cunoscut de toţi cei ca el sub numele de Tom-all-Alone's. E o stradă întunecată, prăpădită, pe care toţi oamenii cumsecade o ocolesc, în care casele şubrede au fost luate samavolnic, când ruina începuse să le pătrundă până-n inimă, de nişte vagabonzi curajoşi, care după ce şi-au împământenit dreptul de stăpânire au procedat la închirierea lor ca locuinţe. Acum, dărâmăturile acestea închiriate adăpostesc o adevărată puzderie de nenorociţi. Şi-aşa, cum pe netrebnicul trup omenesc căzut în ruină apar viermii paraziţi, la fel adăposturile acestea ruinate aduc pe lume o mulţime de existenţe infecte ce se strecoară, intrând şi ieşind prin găurile din pereţi şi din scânduri, şi se ghemuiesc ca să doarmă unii peste alţii ca nişte movile de viermi, sub acoperişurile acelea pătrunse de picăturile de ploaie, şi vin şi pleacă aducând şi ducând molime şi semănând, cu fiecare pas al lor, atâta rău, cât nu l-ar putea îndrepta nici lordul Coodle, nici sir Thomas Doodle, nici ducele de Foodle şi nici toţi gentilomii delicaţi de prin birouri până la Zoodle, nici în cinci sute de ani… Cu toate că n-au venit pe lume decât ca să facă aşa ceva.

În ultimul timp, de două ori s-a înregistrat câte-o prăbuşire şi un nor de praf ca la o explozie în mină, pe strada Tom-all-Alone's, şi de fiecare dată s-a năruit câte-o casă. Accidentele s-au soldat cu câte o notiţă în ziare şi au umplut un pat, două, în spitalul cel mai apropiat. Spărturile au rămas, şi printre ruine mai sunt destule adăposturi, nu lipsite de popularitate, ce slujesc de locuinţe celor ruinaţi. Cum mai multe case sunt gata de ducă, următoarea prăbuşire pe Tom-all-Alone's, e de aşteptat să fie una grozavă.

Bineînţeles, proprietatea asta atât de râvnită, e în proces la înalta Curte. Ar fi o insultă pentru discernământul oricărui om ce nu-i orb, să-i mai spui aşa ceva. Căci Tom ar fi numele popular ce reprezintă pe primul reclamant sau acuzat din procesul Jarndyce, sau că Tom Jarndyce ar fi locuit aici când procesul a pustiit strada, cu desăvârşire singur, până ce alţi locatari au venit să i se alăture, sau că această denumire tradiţională ar indica numele unui refugiu rupt de contactul cu lumea cumsecade şi părăsit de orice speranţă, dincolo de orice limită, poate că nimeni n-o ştie. Cu siguranţă că Jo nu o ştie.

— Fincă nu ştiu, zicea Jo. Nu ştiu nimica io.

Trebuie să fie ciudat să fii în pielea lui Jo! Să-ţi târâi picioarele pe străzi, străin de forme şi într-un desăvârşit întuneric în privinţa semnificaţiei acelor misterioase simboluri ce abundă deasupra prăvăliilor, la colţurile de stradă, pe uşi şi-n geamuri. Să vezi lumea citind, să vezi oamenii scriind, să vezi poştaşul împărţind scrisori, să n-ai nici cea mai vagă idee de un asemenea limbaj… Să fii orb şi surd ca piatra în faţa fiecărui crâmpei de viaţă! Trebuie să fii grozav de dezorientat să vezi lumea bună că merge duminica la biserică, cu cărţile în mână şi să te gândeşti (căci poate şi Jo gândeşte, când are răgaz), „ce-or fi însemnând toate astea şi dacă pentru unii înseamnă ceva, cum vine treaba asta, că pentru mine nu înseamnă nimic?” Să fii îmbrâncit şi înghesuit şi dat în lături şi să simţi până-n adânc şi cât se poate de adevărat că „eu n-am ce căuta nici aici, nici acolo şi nici în altă parte” şi totuşi să fii uluit de gândul că eşti aici şi că toţi le-au trecut cu vederea până ce ai ajuns asemenea nenorocită făptură! Ciudată stare trebuie să mai încerci când ţi se spune că eşti aproape neom (ca atunci când m-am oferit să fiu martor) şi să simţi acest lucru toată viaţa cu propria-ţi cunoaştere! „Să văd caii, câinii şi vitele că trec pe lângă mine şi să ştiu că sunt la fel de neştiutor ca şi ele şi că nu sunt ca făpturile superioare ce arată leit ca mine şi a căror sensibilitate o tulbur la tot pasul!” Părerile lui Jo despre Procesele Criminale, despre Judecători, Episcopi sau Guvern, sau despre Constituţie, acel giuvaier nestemat (de l-ar cunoaşte măcar) trebuie să fie bizare! Întreaga lui viaţă materială sau imaterială este surprinzător de ciudată, dar dintre toate, cea mai ciudată e moartea.

Jo iese de pe Tom-all-Alone's, întâlnindu-se cu dimineaţa întârziată, care totdeauna ajunge mai târziu aici şi, pornind-o înainte, molfăie bucata murdară de pâine! Drumul său trece pe mai multe străzi, cu casele nedeschise încă, iar el se aşază ca să-şi ia prânzişorul pe pragul Societăţii pentru Răspândirea Evangheliei prin Ţările Străine şi, după ce isprăveşte de mâncat, îi trage şi-o mătură, ca recunoştinţă pentru găzduire. Priveşte cu încântare dimensiunea clădirii şi se tot minunează de ce-o fi acolo. Habar n-are, bietul nenorocit, de sărăcia spirituală a unui recif de corali din Pacific sau cât te costă să ajungi până la sufletele preţioase ce trăiesc printre cocotieri şi arbori de pâine.

Jo se îndreaptă spre încrucişările lui de străzi şi începe să le deretice după orânduirea hotărâtă pentru ziua în curs. Oraşul se deşteaptă, marea sfârlează e gata să-şi înceapă învârtitul şi răsucitul zilnic; tot acel inexplicabil citit şi scris, ce fusese întrerupt preţ de câteva ceasuri, începe iarăşi, Jo şi celelalte animale inferioare se descurcă aşa cum pot în încurcătura asta de neînţeles. E zi de târg. Boii orbiţi, îmboldiţi peste poate, goniţi peste poate, dar nicidecum îndrumaţi, aleargă unde nu trebuie şi-s daţi afară de acolo cu bătaia; şi cu ochii injectaţi şi înspumaţi se reped în pereţii de piatră şi adeseori rănesc grav pe cei nevinovaţi şi adeseori se rănesc grav chiar pe ei. Exact ca Jo şi cei de seama lui, da, exact ca ei!

O ceată de muzicanţi vin şi cântă. Jo îi ascultă. La fel şi-un câine… Câinele unui negustor de vite, ce-şi aşteaptă stăpânul să iasă din prăvălia unui măcelar şi care se gândeşte bineînţeles la oile acelea pe care le-a avut în pază preţ de câteva ceasuri şi de care din fericire a scăpat. Pare nedumerit numai în privinţa a trei sau patru; nu-şi poate aduce aminte unde le-a lăsat; se uită pe stradă în sus şi-n jos, aşteptându-se să le vadă pe-un drum greşit; deodată îşi ciuleşte urechile şi-şi aduce aminte despre toate câte s-au întâmplat. E un câine hoinar sută la sută, deprins cu lumea de jos şi cu cârciumile, un câine ce vâră groaza în oi, gata la o fluierătură să li se repeadă în spinare şi să le smulgă cu dinţii îmbucături de lână; dar un câine educat, dresat, evoluat, care a fost învăţat ce datorii are şi cum să le îndeplinească. El şi Jo ascultă muzica, probabil cam cu aceeaşi câtime de satisfacţia animală, de asemenea şi în felul de a-şi deştepta asociaţii, aspiraţii sau regrete, de a avea contact trist sau vesel cu lucrurile ce nu le cad direct sub simţuri, ei sunt, se vede, din acelaşi aluat. Dar altminteri cu atât mai deasupra omului ce ascultă muzică e animalul!

Lasă-i pe urmaşii câinelui acestuia să se sălbăticească aşa ca Jo şi în foarte puţini ani au să degenereze până într-atâta, încât au să-şi piardă chiar şi lătratul… Dar nu muşcatul!

Ziua se schimbă pe măsură ce trece; se întunecă şi prinde a cădea o burniţă. Jo luptă cât poate la încrucişările lui de străzi, prin noroi, printre roţi, cai, bice şi umbrele şi nu câştigă decât o sumă neînsemnată, cât să-şi plătească dezgustătorul adăpost pe uliţa Tom-all-Alone's. Vine şi amurgul, lumina gazului începe să se ivească în prăvălii, lampagiul cu scara aleargă pe marginea caldarâmului. O seară mizerabilă începe să se lase.

În odăile lui, domnul Tulkinghorn şade meditând la redactarea unei petiţii, pe mâine dimineaţă, către magistratul cel mai din apropiere, pentru un mandat. Gridley, un reclamant nemulţumit, a fost astăzi pe aici şi a vârât frica în el. Nu trebuie să fim puşi în situaţia de a ne teme să nu fim vătămaţi trupeşte prin loviri, şi individul acesta care nu mai e stăpân pe firea lui trebuie să fie băgat iar la închisoare. De pe tavan, Alegoria, văzută în perspectivă, în persoana unui roman absurd, plutind cu capul în jos şi cu picioarele în sus, întinde autoritar ca Samson braţul (ieşit din încheietură şi încă şi pocit) către fereastră. Dar de ce-ar trebui domnul Tulkinghorn să se uite pe fereastră, când n-are nici un temei? Mâna aceea nu arată întotdeauna într-acolo? Aşa că nu se uită pe fereastră afară.

Şi de-ar fi făcut-o, la ce bun să vadă o femeie trecând pe lângă casa lui? Sunt destule femei pe lume, socoate domnul Tulkinghorn… Chiar prea multe; le găseşte peste tot unde lucrurile merg prost, cu toate că tocmai din această pricină ele le dau de lucru avocaţilor. La ce bun să vadă o femeie trecând pe lângă casa lui, chiar dacă ea umblă pe-ascuns? Ele toate umblă pe-ascuns. Domnul Tulkinghorn o ştie prea bine.

Dar nu toate sunt ca femeia ce trece acum pe stradă, lăsându-l pe el şi casa lui în urmă; între îmbrăcămintea ei simplă şi manierele-i rafinate, e ceva peste măsură de nepotrivit. După haine, ar fi să fie o slujnică de casă bună, totuşi, după înfăţişare şi după mers, cu toate că ambele denotă grabă şi prefăcătorie, atât cât se poate ea preface pe strada aceea noroioasă pe care o păşeşte cu nişte picioare neobişnuite cu asemenea lucruri, e sigur o doamnă. Faţa îi e acoperită de-un văl; cu toate acestea, se trădează atât cât trebuie ca să facă pe mulţi care-o întâlnesc să se uite iscoditor după ea.

Dar ea nu-şi întoarce deloc capul. Doamnă sau slujnică, are un scop anume şi şi-l urmăreşte. Nu întoarce deloc capul până ajunge la încrucişările de străzi unde Jo îşi mânuieşte mătura. El se ia după dânsa, trecând strada, şi cerşeşte. Totuşi, ea nu întoarce capul până ce păşeşte pe partea cealaltă. Atunci îi face un semn uşor cu capul şi-i spune:

— Vino după mine!

Jo o urmează câţiva paşi, până într-o curte tăcută.

— Dumneata eşti băiatul de care am citit în gazete? Întreabă ea, de după văl.

— Nu ştiu, răspunde Jo, aţintind amărât vălul, nu ştiu nemic de nici-o gazetă. Nu ştiu nimica, despre nemic.

— N-ai fost întrebat la o anchetă?

— Nu ştiu nemic de… Aha! Unde am fost dus de omul de servicide la parohie, vra să zică? Întreabă Jo. Numele băiatului de la anchetă era Jo?

— Da.

— Acela-s eu, acela! Zice Jo.

— Vino mai aproape.

— Vra să zică despre bărbat, urmează Jo a spune, cel care era mort?

— Sst! Vorbeşte în şoaptă! Da. Arăta aşa de bolnav şi sărac, când trăia?

— Aşa! Răspunde Jo.

— Arăta ca… Nu cumva ca dumneataurmează femeia cu oroare.

— Ei, nu aşa de rău ca mine, răspunde iarăşi Jo. Eu sunt aşa den naştere, eu. Nu l-ai cunoscut? Sau da?

— Cum îndrăzneşti să mă întrebi dacă l-am cunoscut?

— Nu te supăra, coană, face Jo, plin de umilinţă, fiindcă până şi el ajunsese s-o suspecteze c-ar fi o doamnă.

— Nu sunt „coană”. Sunt slujnică.

— Da pe cinste slujnică mai eşti! Se minună Jo, fără nici cel mai mic gând de a cuteza cumva la ea, ci numai ca un tribut de admiraţie.

— Ascultă şi taci. Nu vorbi cu mine şi stai mai departe! Poţi să-mi arăţi toate locurile acelea despre care s-a vorbit în istorisirea pe care am citit-o? Locul unde era chemat să scrie, locul unde-a murit, locul unde te-au dus pe dumneata şi locul unde a fost îngropat? Ştii locul unde a fost îngropat?

Jo a răspuns dând din cap; la fel a dat din cap la toate celelalte locuri ce fuseseră înşiruite.

— Mergi înaintea mea şi arată-mi toate locurile acelea înspăimântătoare. Opreşte-te în faţa fiecăruia din ele şi să nu vorbeşti până ce nu te întreb eu. Să nu te uiţi înapoi. Fă ce-ţi spun şi am să te plătesc bine.

Jo ascultă îndeaproape vorbele ce-i sunt rostite, le spune şi el sprijinit în coada măturoiului, găsind că e destul de greu să le repete; face o pauză ca să cântărească înţelesul lor, îl găseşte mulţumitor şi încuviinţează din capul lui zburlit.

— Bine, s-a făcut! Face Jo. Dar fără şmecherie, ştii! Să nu-mi umbli cu şoalda!

— Ce vrea să spună nenorocitul ăsta? Exclamă slujnica noastră ferindu-se de el.

— Hai! Lasă gogoşile! Urmează Jo.

— Nu te înţeleg. Ia-o înainte. Am să-ţi dau bani mulţi, câţi n-ai avut de când eşti tu!

Jo scoate un fluierat ţuguindu-şi buzele, trage un scărpinat în capul său zburlit, îşi ia măturoiul sub braţ şi-o porneşte, trecând îndemânatic cu picioarele-i goale peste pietre colţuroase şi prin noroi şi mocirlă.

Imobilul Cook. Jo se opreşte un răstimp.

— Cine locuieşte aici?

— Cel care-i dă de scris şi mie îmi dă câte-o para, răspunde Jo în şoaptă fără să se uite îndărăt.

— Mergi înainte la următorul.

Casa lui Krook. Jo se opreşte iarăşi. Un răstimp mai mare.

— Cine locuieşte aici?

— El a locuit aici, răspunde Jo ca şi înainte.

După o clipă de tăcere e întrebat:

— În care cameră?

— În cea din spate, colo sus. Poţi să vezi fereastra din colţul de aici. Colo sus! Acolo l-am văzut întins cât era de lung. Asta-i cârciuma la care am fost dus.

— Mergi mai departe la următorul.

E cale lungă până la următorul, dar Jo, eliberat de primele lui bănuieli, îndură formalităţile ce i s-au impus şi nu se uită îndărăt. Pe o mulţime de căi ocolite, îndurând necazuri de tot felul, ajung în sfârşit la gangul unei curţi, apoi la felinarul cu gaz (acum aprins) şi pe urmă la poarta de fier.

— A fost pus acolo, spune Jo, ţinându-se de gratiile porţii şi privind înăuntru.

— Unde? Vai ce decor groaznic!

— Acolo! Răspunde Jo, arătând cu degetul. Dincolo de margine. Printre grămezile acelea de ciolane şi aproape de faţa pământului. Au trebuit să tropăie cu picioarele pe el ca să intre. L-aş putea descoperi cu măturoiul, pentru dumneata, să-l vezi, dacă poarta ar fi deschisă. De asta o încuie, se vede treaba – şi zgâlţâie poarta. Totdeauna e încuiată. Ia te uită, guzganul! Strigă Jo, tulburat. Ui! Priveşte! Se duce colo! Ho! A intrat în pământ!

Slujnica se trage înapoi, într-un colţ… Într-un colţ al acelui gang hidos plin de pete teribile ce-i murdăresc rochia şi, ferindu-se cu amândouă mâinile, îi spune cu tărie să se dea mai la o parte că-i este silă de el, şi rămâne aşa o bucată de vreme. Jo stă în picioare uitându-se fix la ea şi încă o aţinteşte cu privirea când ea îşi vine în fire.

— Locul acesta odios e pământ sfinţit?

— Eu nu ştiu nemic de pământul sfinţit, răspunde Jo, tot cu ochii ţintă la ea.

— E binecuvântat?

— Care? Întreabă Jo, nedumerit în ultimul hal.

— E binecuvântat?

— Să mă ia naiba de ştiu, răspunde Jo, nedezlipindu-şi ochii de la ea. Dar nu cred că a fost. Binecuvântat? Repetă Jo, cu mintea puţin tulburată. Şi ce scofală dacă e! Binecuvântat? Îmi vine a crede că e, după mintea mea. Dar eu nu ştiu nemic!

Slujnica nu prea ia aminte la ce spune el, după cum pare că n-a luat aminte nici la ce a spus ea. Îşi scoate mănuşa ca să ia nişte bani din pungă. Jo se uită în tăcere cât e de albă şi mică mâna ei şi ce grozavă slujnică trebuie să fie ea ca să poarte asemenea inele sclipitoare.

Ea lasă să-i cadă o monedă în mâna lui, fără s-o atingă şi, înfiorându-se de groază când li se apropie mâinile, rosteşte:

— Acum mai arată-mi o dată locul.

Jo bagă coada măturoiului între gratiile porţii şi din toate puterile se străduieşte şi se trudeşte să arate locul. După o vreme, întorcând capul să vadă dacă a fost înţeles, vede că e singur.

Primul lucru pe care-l face e să ducă banul la lumina felinarului şi rămâne uluit văzând că e galben auriu. Al doilea, e să-i muşte o margine în colţul gurii, încercându-i calitatea. Pe urmă să-l pună în gură pentru siguranţă şi să măture treptele şi gangul cu multă grijă. O dată treaba făcută, o apucă înspre uliţa Tom-all-Alone's, oprindu-se la lumina nenumăratelor felinare ca să scoată banul de aur, să-i mai muşte o dată marginea în colţul gurii, ca să se asigure din nou că e veritabil.

În aceeaşi seară, Doamna Noastră se duce la un mare dineu şi la trei, patru baluri. Sir Leicester nu-şi găseşte astâmpărul la Chesney Wold, neavând altă tovărăşie mai bună decât cea a gutei, şi se plânge doamnei Rouncewell că ploaia răpăie atât de monoton pe terasă, încât nici nu poate citi gazeta, chiar stând lângă foc în atmosfera plăcută a cabinetului său.

— Sir Leicester ar fi făcut mai bine să încerce cealaltă parte a casei, drăguţă, face doamna Rouncewell către Roza. Cabinetul lui e pe partea camerelor Doamnei Noastre. Şi niciodată în toţi anii ăştia din urmă n-am auzit paşii de pe Drumul Stafiei atât de limpede şi bine ca în noaptea asta!