Povestirea Estherei

trecut multă vreme până să fi ajuns la vreun rezultat. Richard zicea că e gata pentru orice. Când domnul Jarndyce stătea însă în cumpănă dacă n-ar fi trecut peste limita de vârstă ca să intre la marină, Richard spunea că s-a gândit la asta şi că poate depăşise vârsta. Când domnul Jarndyce îl întreba ce crede despre militărie, Richard zicea că şi la asta s-a gândit şi că ideea nu e rea. Când domnul Jarndyce îl sfătuia să încerce singur să hotărască dacă vechea lui preferinţă pentru mare era o înclinare pur şi simplu obişnuită şi copilărească sau o vocaţie puternică, Richard răspundea, ei bine, că încercase el foarte des, dar nu putuse să-şi dea seama.

M ţinut multe sfaturi cu privire la ceea ce avea să fie Richard, la început fără domnul Jarndyce, fiindcă aşa ceruse el, mai târziu împreună cu dânsul, dar a

— Cât anume din nehotărârea lui din fire, îmi spunea domnul Jarndyce, se datoreşte acelei nesiguranţe şi tărăgăneli în care a fost aruncat de la naştere, nu pretind că pot spune, dar îmi dau perfect de bine seama că înalta Curte de Justiţie, printre celelalte păcate ale sale, e vinovată şi de o parte din nehotărârea asta a lui. A sădit în el sau a întărit obiceiul de a amâna, de a se încrede în cauza asta, sau aceea, sau alta, fără a se hotărî în care anume, şi de a înlătura orice lucru sub motiv că nu-i rezolvat, nu-i sigur sau că e încurcat. Chiar şi firile unor oameni cu mult mai vârstnici şi mai statornici se pot schimba din pricina împrejurărilor din jurul lor. Ar fi prea mult să ne aşteptăm ca firea unui băiat în formaţie să fie supusă unor asemenea influenţe şi să scape totuşi nevătămată.

Am simţit că e aşa; cu toate acestea, dacă mi-e îngăduit să spun la ce m-am mai gândit, aş afirma că e mare păcat că educaţia lui Richard n-a împiedicat influenţele acelea şi că nu i-a îndrumat firea. A urmat opt ani de zile cursurile la un colegiu şi a învăţat, după câte ştiu, să facă versuri latineşti de mai multe soiuri, în cel mai minunat fel. Dar n-am auzit să se fi interesat cineva acolo de el, ca să descopere ce înclinaţii avea băiatul de la natură, care-i erau lipsurile sau să-l pregătească pentru vreo disciplină anume. A fost pregătit să facă versuri, şi a învăţat meşteşugul de a le face atât de perfect, încât de-ar fi rămas la şcoală până la vârsta majoratului, presupun că n-ar fi putut decât să le repete întruna, afară doar dacă nu şi-ar fi lărgit câmpul cunoştinţelor, uitând cum să le mai facă. Totuşi, deşi nu mă îndoiesc că versurile lui sunt foarte frumoase şi foarte folositoare şi prea îndestulătoare pentru o mare mulţime de scopuri în viaţă, şi totdeauna prezente în minte în cursul întregii vieţi, mă întreb dacă Richard n-ar fi câştigat mai mult dacă cineva l-ar fi studiat pe el cât de puţin, decât să studieze el versificarea atât de mult.

Bineînţeles că n-am ştiut niciodată şi nici acum nu ştiu dacă tinerii gentilomi din Roma veche sau Grecia făceau versuri în aceeaşi cantitate sau dacă tinerii vreunei alte ţări au făcut la fel.

— N-am nici cea mai vagă idee, zicea Richard, meditând, ce-ar fi mai bine să devin. Afară doar că sunt absolut sigur că nu vreau să mă preoţesc, în rest e o chestie de noroc, capul sau pajura.

— N-ai cumva chemare pentru profesia domnului Kenge? Sugeră domnul Jarndyce.

— Asta nu ştiu, domnule! Răspunse Richard. Îmi place să merg cu barca. Secretarii avocaţilor merg mult pe apă. E o meserie straşnică!

— Chirurg…, dădu o nouă sugestie domnul Jarndyce.

— Iată, asta-i, domnule Jarndyce! Strigă Richard.

— Mă îndoiesc că s-a mai gândit la aşa ceva vreodată în viaţa lui.

— Asta-i, într-adevăr! Zise încă o dată Richard în culmea entuziasmului. În sfârşit, am găsit! M. M. C.!

De-ai fi glumit pe seama alegerii lui, tot nu i-ai fi scos-o din cap, cu toate că el adesea făcea haz de asta. Zicea că şi-a ales meseria şi, cu cât se gândea mai mult, cu atât îşi vedea destinul mai limpede, căci pentru el arta de a vindeca era arta supremă. Îndoindu-mă că ar fi ajuns cu adevărat la asemenea concluzie, deoarece n-avusese niciodată prilejul să descopere pentru ce era sortit şi nici nu fusese îndrumat către asemenea descoperire, ci bănuind că se entuziasmase de o idee atât de nouă şi că era bucuros să scape de plictiseala ipotezelor, mă întrebam dacă versurile latine duc totdeauna la asemenea sfârşit sau dacă Richard reprezintă un caz aparte.

Domnul Jarndyce îşi dădu multă osteneală să vorbească serios cu el şi să-l facă să-şi dea seama că nu trebuie să se lase amăgit într-o problemă atât de importantă. După asemenea convorbiri, Richard părea ceva mai serios, dar şi Adei şi mie ne spunea mereu acelaşi lucru, că „totul e-n ordine” şi pe urmă începea să vorbească despre altceva.

— Slavă Domnului! Strigă domnul Boythorn, care se interesa în privinţa lui cu toată puterea, (cu toate că nu era nevoie să mai spun asemenea lucru, fiindcă el nu putea face nimic fără putere): mă bucur că se găseşte un tânăr gentilom de suflet şi brav care să se devoteze unei asemenea nobile îndeletniciri! Cu cât un ilustru meşteşug ca ăsta dispune de un suflet mai luminat, cu atât mai bine pentru omenire şi cu atât mai rău pentru acei practicieni venali şi şarlatani josnici, care se desfată discreditând în faţa lumii întregi o asemenea artă ilustră. De pildă, chirurgii de la bordul vaselor sunt trataţi atât de josnic şi mârşav, încât aş supune picioarele, amândouă picioarele fiecărui membru al Amiralităţii la câte o fractură, două, şi aş pedepsi cu deportarea pe oricare alt medic calificat care i-ar pune din nou pe picioare, până când sistemul n-ar fi schimbat în întregime, în patruzeci şi opt de ore!

— N-ai vrea să le dai o săptămână? Întrebă domnul Jarndyce.

— Nu! Strigă domnul Boythorn cu tărie. Pentru nimic în lume! Patruzeci şi opt de ore! Cât despre Corporaţii, Consilii comunale, Consilii parohiale şi alte asemenea adunări de mitocani prostănaci, care se întrunesc ca să debiteze asemenea discursuri, încât, pe Dumnezeul meu, ar trebui puşi la muncă în minele de mercur pentru puţinul ce le-a mai rămas de trăit din nenorocita lor existenţă, de n-ar fi decât ca să aperi engleza ce se vorbeşte sub soare ca să nu se molipsească de la netrebnica lor limbă, cât despre indivizii aceia, care în chip mârşav profită de zelul acelor gentilomi ce urmăresc progresul ştiinţei, răsplătindu-le nepreţuitele servicii ale celor mai buni ani ai vieţii şi studiile îndelungate şi educaţia costisitoare, cu nişte onorarii de nimic, pe care nici cel din urmă impiegat nu le-ar primi; acelor indivizi le-aş rupe gâtul şi le-aş aşeza scăfârliile, una lângă alta, în Sala de Onoare a Medicilor, ca să stea în văzul tuturor membrilor acestei profesii, în aşa fel, încât cei mai tineri să poată înţelege din vreme, prin propriile lor simţuri, cât de tari pot deveni căpăţânile unora.

Şi-a încheiat impetuoasa declaraţie, uitându-se jur-împrejur la noi, cu un zâmbet grozav de plăcut şi deodată a izbucnit într-un tunet de „Ha! Ha! Ha!” care se tot repeta cu atâta vehemenţă, încât oricare altul s-ar fi prăbuşit de asemenea sforţare.

Deoarece Richard continua să spună că se hotărâse ce să se facă, după ce domnul Jarndyce îl îndemnase să-şi ia mai multe termene de gândire care expiraseră, iar el continua încă să ne încredinţeze, pe Ada şi pe mine, cu acelaşi ton categoric, că „totul e perfect lămurit”, s-a socotit oportun să se ceară şi sfatul domnului Kenge. Ca atare, domnul Kenge a venit într-o zi la masă şi s-a lăsat pe spate, în scaun, şi şi-a tot învârtit, între degete, lornionul, a prins a vorbi cu un glas răsunător, şi a făcut exact ce mi-am amintit că l-am văzut făcând când eram mică.

— Ah! Începu domnul Kenge, da! Sigur! O profesie foarte bună, domnule Jarndyce, profesie foarte bună!

— Cursurile şi pregătirea cer să fie urmate cu sârguinţă, interveni tutorele meu, aruncându-şi privirile spre Richard.

— O, bineînţeles, adaugă domnul Kenge. Cu sârguinţă.

— Dar, astfel stând lucrurile mai mult sau mai puţin în toate profesiunile mai de seamă, urmă domnul Jarndyce, nu-i asta condiţia specială de care altă alegere s-ar putea lipsi.

— Bineînţeles, încuviinţă domnul Kenge. Domnul Richard Carstone, care s-a achitat cu atâta merit studiind… ca să zic aşa, umbrele clasice… În tovărăşia cărora şi-a petrecut tinereţea, fără îndoială că va folosi, dacă nu principiul şi practica, cel puţin îndemânarea versificării dobândită în acea limbă în care se spune că poetul (de nu mă înşel) e născut, nu făcut, aplicând-o în acel infinit mai practic câmp de activitate în care păşeşte.

— Puteţi avea toată încrederea, zise Richard în felul lui degajat, mă pun eu pe treabă şi am să-mi dau toată silinţa.

— Foarte bine, domnule Jarndyce! Spuse domnul Kenge, încuviinţând uşurel cu capul. Dacă într-adevăr suntem încredinţaţi de domnul Richard că are de gând să se pună pe treabă şi să-şi dea toată silinţa, subliniind din cap cu înţelegere şi încuviinţare aceste cuvinte, aş crede că nu mai rămâne decât să căutăm modul cel mai bun de a pune în aplicare năzuinţele lui. Acum, în ceea ce priveşte încredinţarea domnului Richard în mâinile unui profesionist cu vază, aveţi, în clipa de faţă, pe cineva în vedere?

— Rick, pe nimeni, cred? Îl întrebă tutorele meu.

— Aşa e, domnule, pe nimeni, răspunse Richard.

— Perfect! Exclamă domnul Kenge. Şi acum, situaţia şi locul unde va lucra. Aveţi vreun proiect anume în asemenea privinţă?

— N… nu, îngăimă Richard.

— Perfect! Exclamă iarăşi domnul Kenge.

— Mi-ar plăcea puţină variaţie, adaugă Richard… Vreau să spun un câmp mare de experienţă!

— Foarte necesar, nici vorbă, replică domnul Kenge. Cred că asemenea lucru poate fi uşor aranjat, domnule Jarndyce?

În primul rând nu avem decât să descoperim un medic practician demn de alegerea noastră şi de îndată ce-i vom exprima dorinţa, şi că suntem dispuşi să plătim un onorariu, aş adăuga, singura noastră greutate va consta în alegerea unuia dintr-un număr mare. În al doilea rând, trebuie de asemenea să îndeplinim micile formalităţi cerute de vârstă şi de situaţia noastră de a fi sub tutela Curţii de Justiţie. În curând, ca să folosesc chiar cuvintele degajate ale domnului Richard, ne vom pune pe treabă din toată inima. Printr-o coincidenţă, urmă domnul Kenge, cu o umbră de melancolie în zâmbet, una dintre coincidenţele care depăşesc facultăţile noastre limitate, printr-o coincidenţă, ziceam, am un văr medic profesionist. Ar putea fi socotit de dumneavoastră vrednic de luat în seamă şi s-ar putea să fie dispus să răspundă unei asemenea propuneri. Eu nu pot garanta pentru el c-ar primi, după cum n-aş putea garanta nici pentru dumneavoastră că l-aţi alege, de s-ar putea!

Cum se făcuse un prim-pas în aplicarea celor plănuite, s-a hotărât ca domnul Kenge să-l vadă pe vărul său. Şi deoarece domnul Jarndyce ne propusese de mai înainte să ne ia la Londra pentru câteva săptămâni, s-a hotărât ca a doua zi să plecăm în călătoria noastră şi, o dată cu ea, să rezolvăm şi treburile lui Richard.

Domnul Boythorn părăsindu-ne în mai puţin de o săptămână, am plecat şi ne-am instalat într-o locuinţă veselă, aproape de strada Oxford, deasupra prăvăliei unui tapiţer. Londra ni s-a părut o adevărată minune, şi ne petreceam ceasuri în şir în oraş, ori de câte ori se ivea prilejul, ca să vedem monumentele, care mai curând ne istoveau ele pe noi, decât noi pe ele. Am luat la rând şi teatrele mai de seamă, şi am văzut toate piesele ce meritau să fie văzute. Pomenesc despre asta, pentru că la teatru s-a întâmplat să încep a fi iarăşi stingherită de domnul Guppy.

Într-o seară şedeam cu Ada în lojă pe locurile din faţă, iar Richard se găsea pe locul care-i plăcea cel mai mult, în spatele scaunului Adei, când, întâmplându-se să mă uit jos în stal, l-am văzut pe domnul Guppy, cu păru-i lins tare pe cap şi cu disperarea zugrăvită pe chip, privind în sus spre mine.

Mi-am dat seama că tot timpul cât a durat spectacolul nu s-a uitat niciodată la actori, ci a privit tot timpul numai la mine şi mereu cu o expresie compusă cu grijă, în care citeai cea mai adâncă nenorocire şi cea mai crâncenă descurajare.

Mi-a pierit tot cheful în seara aceea, pentru că mă simţeam din cale afară de stânjenită şi totul era din cale afară de ridicol. Dar de atunci înainte n-am mai avut parte să ne ducem la teatru fără să nu-l văd pe domnul Guppy în stal, cu părul la fel de lins şi lipit, cu gulerul cămăşii răsfrânt, şi cuprins de un soi de deznădejde totală. Dacă nu era încă înăuntru când intram şi dacă începeam să trag nădejde că n-are să vină, şi mă lăsam furată pentru o bucată de vreme de acţiunea piesei, eram sigură că am să-i întâlnesc privirile topite de dor când aveam să mă aştept mai puţin şi că de-atunci înainte cu siguranţă n-aveau să i se mai dezlipească de mine toată seara.

Cu adevărat, nu vă pot spune ce greu îmi venea. Măcar de şi-ar fi pieptănat părul peste cap sau de şi-ar fi ridicat gulerul cămăşii în sus, mi-ar fi venit destul de greu şi aşa; dar a şti că asemenea mutră ridicolă nu mă slăbeşte din ochi şi că-i întruna în asemenea stare ostentativă de descurajare, ajunsese să mă stingherească în asemenea hal, încât nu mai aveam nici-o plăcere să râd sau să plâng din cauza piesei, să mă mişc sau să vorbesc. Părea că nu mai sunt în stare să fac nimic firesc. Şi ca să mă duc în fundul lojii, numai ca să scap de domnul Guppy, n-aş fi putut suferi una ca asta! Doar ştiu că Richard şi Ada se bizuiau pe faptul că mă au lângă ei şi n-ar fi putut sta de vorbă cu atâta voie bună şi fericire dacă altcineva ar fi fost în locul meu. Aşa că rămâneam tot acolo, nemaiştiind încotro să mă uit, fiindcă oriunde aş fi privit ştiam că ochii domnului Guppy mă urmăresc… Şi gândindu-mă pe deasupra la ce cheltuială îngrozitoare se supunea din pricina mea…!

Uneori îmi venea să-i spun domnului Jarndyce. Dar mă temeam că tânărul şi-ar putea pierde postul şi c-aş putea să-l nenorocesc. Alteori îmi venea să-i mărturisesc lui Richard, însă mă oprea gândul că s-ar putea să-l ia la bătaie pe domnul Guppy şi să-l umple de vânătăi. Uneori mă gândeam dacă n-ar fi mai bine să mă încrunt la el şi să-i dau din cap a dojană! Apoi îmi dădeam seama că n-aş putea-o face. Alteori chibzuiam ce-ar fi dacă i-aş scrie maică-sii, dar şi asta mă ducea la convingerea că a începe o corespondenţă ar însemna să înrăutăţesc lucrurile. Totdeauna ajungeam la concluzia că nu-i nimic de făcut. Stăruinţa domnului Guppy în tot timpul cât am statla Londra, nu numai că-l aducea cu regularitate la orice teatru ne duceam, dar îl împingea să ne iasă înainte în lume când mergeam la plimbare, ba, chiar să se urce în spatele vehiculului în care ne aflam… Unde de altfel l-am văzut, sunt sigură, de două-trei ori, zbătându-se ca să se ferească de nişte colţuri ascuţite de la trăsură. După ce ajungeam acasă, se tot învârtea ca o stafie în jurul unui stâlp din faţa locuinţei noastre. Prăvălia tapiţerului unde locuiam aflându-se la încrucişarea dintre două străzi, iar fereastra camerei mele de culcare fiind peste drum de stâlpul cu pricina, mă temeam să mă apropii de fereastră când urcam în cameră, ca nu cumva să-l văd (cum mi s-a întâmplat pe-o noapte cu lună) sprijinit de stâlp şi, bineînţeles, căpătând o răceală zdravănă. Dacă domnul Guppy n-ar fi fost prins de treburi în timpul zilei, din fericire pentru mine, sigur că n-aş mai fi putut răsufla de el.

În timp ce ne duceam pe rând la toate distracţiile metropolei, la care lua parte într-un chip atât de ciudat şi domnul Guppy, treburile care ne aduseseră în oraş n-au fost trecute cu vederea. Vărul domnului Kenge era un oarecare domn Bayham Badger, care avea un cabinet cu o clientelă serioasă la Chelsea, şi pe deasupra mai dădea consultaţii şi într-o importantă instituţie publică. A fost cu totul de acord să-l primească pe Richard în casă la el şi să-i supravegheze studiile şi, deoarece cursurile sale puteau fi urmate în chip avantajos sub acoperământul domnului Badger, iar Domnia Sa îl plăcea pe Richard şi, după cele ce spunea Richard, şi el îl plăcea pe domnul Badger „destul de mult”, s-a încheiat un acord, s-a obţinut şi consimţământul Lordului Preşedinte şi totul s-a terminat cu bine.

În ziua în care lucrurile s-au pus la punct între Richard şi domnul Badger, cu toţii am fost poftiţi să luăm masa acasă la acesta din urmă. Aveam să luăm parte „la o simplă reuniune de familie”, glăsuia bileţelul doamnei Badger, şi acolo n-am mai dat peste nici-o altă doamnă, în afară de doamna Badger. Am găsit-o în salonul ei, întovărăşită de felurite obiecte ce vădeau că pictează câte puţin, cântă la pian câte puţin, cântă la chitară câte puţin, cântă din gură câte puţin, brodează câte puţin, citeşte câte puţin, scrie poeme câte puţin şi colecţionează plante câte puţin. E o doamnă cam de vreo cincizeci de ani, aş crede, îmbrăcată tinereşte şi foarte plăcută la chip. Dacă la mica listă a calităţilor sale mai adaug şi faptul că se dă şi cu roşu câte puţin, nu cred că asta îi dăunează cu ceva.

Domnul Bayham Badger e un gentilom cu faţa roză şi fragedă, spontan în felul de-a fi, cu vocea stinsă, dinţi albi, păr blond şi ochi miraţi, cu câţiva ani mai tânăr, aş zice, decât doamna Bayham Badger. O admiră din cale-afară de tare, dar mai ales, şi să începem cu asta, pe ciudatul motiv (cum ni s-a părut nouă) că a avut trei bărbaţi. De-abia ne aşezaserăm şi el îi şi spuse domnului Jarndyce cu un aer triumfător:

— Abia v-ar veni a crede că sunt al treilea soţ al doamnei Bayham Badger!

— Chiar aşa? Se miră domnul Jarndyce.

— Da, al treilea! Urmă domnul Badger. Doamna Bayham Badger n-are înfăţişarea unei doamne care a mai avut doi soţi, nu-i aşa, domnişoară Summerson?

I-am răspuns:

— Nici gând!

— Şi încă nişte oameni grozav de deosebiţi! Adaugă domnul Badger pe un ton confidenţial. Căpitanul Swosser din Marina Regală, primul soţ al doamnei Badger, a fost un ofiţer cu adevărat foarte distins. Numele profesorului Dingo, ultimul dinaintea mea, se bucura de reputaţie europeană.

Doamna Badger, auzindu-l din întâmplare, a zâmbit.

— Da, draga mea! Răspunse domnul Badger zâmbetului ei, tocmai îi spuneam domnului Jarndyce şi domnişoarei Summerson că ai mai avut doi soţi înaintea mea… Amândoi bărbaţi foarte distinşi. Şi li se părea, cum se întâmplă de obicei, greu de crezut.

— Abia împlinisem douăzeci de ani, începu să povestească doamna Badger, când l-am luat de soţ pe căpitanul Swosser din Marina Regală. Mă aflam pe Mediterană cu el; sunt marinar încercat. Când s-au împlinit doisprezece ani de la ziua mea de nuntă, am devenit soţia profesorului Dingo.

— De reputaţie europeană, adaugă domnul Badger, pe şoptite.

— Şi când m-am căsătorit cu domnul Badger, continuă doamna Badger, ne-am cununat în aceeaşi zi a anului. Îmi ajunsese dragă ziua aceea.

— Aşa că doamna Badger a avut trei soţi, dintre care doi prea distinşi bărbaţi, făcu domnul Badger, rezumând faptele, şi de fiecare dată s-a căsătorit la douăzeci şi unu martie la unsprezece dimineaţa!

Cu toţii ne-am exprimat admiraţia.

— Dar trecând peste modestia domnului Badger, interveni domnul Jarndyce, îmi voi îngădui să-l corectez, spunând trei bărbaţi distinşi.

— Mulţumesc domnule Jarndyce! Acelaşi lucru îi spun şi eu totdeauna, zise doamna Badger.

— Şi, draga mea, interveni domnul Badger, ce-ţi spun eu totdeauna? Fără să mă prefac câtuşi de puţin că subapreciez meritul profesional la care am ajuns (pe care prietenul nostru, domnul Carstone, va avea nenumărate prilejuri ca să-l preţuiască), nu am asemenea slăbiciune… Nu, sigur nu, urmă domnul Badger adresându-ni-se nouă, nu sunt atât de lipsit de judecată… ca să pun reputaţia mea pe acelaşi picior cu aceea a unor asemenea bărbaţi superiori cum au fost căpitanul Swosser şi profesorul Dingo. Poate că v-ar interesa, domnule Jarndyce, continuă domnul Bayham Badger luând-o înainte înspre salonul alăturat, portretul căpitanului Swosser. I-a fost făcut la întoarcerea în patrie din Garnizoana Africană unde suferise de friguri tropicale. Doamna Badger îl socoate prea galben. Dar ce cap minunat! Foarte frumos cap!

Şi noi cu toţii în cor:

— Foarte frumos cap!

— Când mă uit la el, simt, urmă domnul Badger, că-i un om pe care mi-ar fi plăcut să-l văd! E uimitor ce om de prim-rang trădează portretul, aşa precum a fost şi căpitanul Swosser. De cealaltă parte, portretul profesorului Dingo. L-am cunoscut bine… L-am îngrijit de ultima lui boală, o asemănare desăvârşită! Deasupra pianului, doamna Bayham Badger, când era doamna Swosser. Deasupra sofalei, doamna Bayham Badger, când era doamna Dingo. Cât despre doamna Badger în oase, ca să zic aşa, în carne şi oase, sunt în posesia originalului şi nu am nici-o copie.

Masa fiind gata, am coborât la parter. A fost o masă foarte aleasă şi foarte frumos servită. Dar căpitanul şi profesorul se învârteau încă în capul domnului Badger şi, cum Ada şi cu mine avurăm cinstea de a fi în atenţia specială a amfitrionului, amândouă am beneficiat din plin de evocarea celor doi.

— Apă, domnişoară Summerson? Îngăduiţi-mi. Vă rog, nu în paharul acela. James, adu-mi cupa profesorului!

Ada se minuna grozav de nişte flori artificiale de sub un glob de sticlă.

— E de mirare cum ţin! Exclamă domnul Badger. Au fost oferite doamnei Badger când era pe Mediterană.

L-a poftit pe domnul Jarndyce la un pahar de vin roşu.

— Nu vinul acela! Zise el. Să-mi fie cu iertăciune. Asta-i un prilej deosebit şi la prilejuri deosebite scot un anumit vin roşu, foarte special, pe care s-a întâmplat să-l am. (James, vinul căpitanului Swosser!) Domnule Jarndyce, ăsta-i un vin ce-a fost importat de căpitan, fără să mai spun cu câţi ani în urmă. Îl veţi găsi foarte ciudat, poate. Scumpa mea, aş fi fericit să ciocnesc puţin din vinul acesta cu tine. (Toarnă vin roşu, de la căpitanul Swosser, stăpânei dumitale, James!) Iubita mea, în sănătatea ta!

După masă, când noi, doamnele, ne-am ridicat şi am plecat, am luat cu noi pe soţul dintâi al doamnei Badger şi pe cel de-al doilea. Doamna Badger ne făcu în salon o schiţă biografică a vieţii şi activităţii căpitanului Swosser, înainte de a se fi căsătorit şi ne oferi un raport minuţios asupra persoanei sale de pe timpul când se îndrăgostise de ea la un bal de pe bordul vaporului Crippler, dat pentru ofiţerii acelei nave, pe când se afla în Portul Plymouth.

— Bătrânul Crippler, dragul de el! Exclamă doamna Badger, clătinând din cap. A fost un vas nobil. Bine balansat, bine ambarcat, straşnic echipat, cum avea obiceiul să spună căpitanul Swosser. Trebuie să mă iertaţi dacă din când în când folosesc termeni marinăreşti; cândva am fost şi eu marinar din tălpi până-n creştet. Căpitanul Swosser ţinea la vasul acela de dragul meu. Când Crippler n-a mai fost în stare să înfrunte marea, el spunea adesea că dac-ar fi fost destul de bogat să-i poată cumpăra bătrâna carcasă, ar fi fixat o placă „omagială” pe pereţii vasului, pe puntea de sus, acolo unde am dansat pentru prima oară împreună, ca să însemne locul unde s-a prăbuşit secerat de la proră la pupă (după cum obişnuia să spună căpitanul Swosser) de focul farurilor artileriei mele. Vorbea de ochii mei pe limba lui de marinar.

Doamna Badger clătină din cap, suspină şi se privi în oglindă.

— Am încercat o mare schimbare de la căpitanul Swosser la profesorul Dingo, reîncepu ea cu un surâs melancolic. La început am resimţit-o grozav de tare. Asemenea revoluţie totală în felul meu de a trăi! Dar obişnuinţa îmbinată cu ştiinţa, mai ales ştiinţa m-a călit pentru noua mea viaţă. Fiind singurul însoţitor al profesorului în excursiile sale botanice, am uitat aproape că fusesem cândva a mării şi am ajuns să fiu savantă în toată puterea cuvântului. Lucru ciudat, profesorul se afla la antipodul căpitanului Swosser, iar domnul Badger nu seamănă câtuşi de puţin cu niciunul dintre ei.

Am fost purtaţi apoi prin povestirea morţii căpitanului Swosser şi a profesorului Dingo, amândoi părând că au suferit de nişte boli cumplite. În cursul povestirii, doamna Badger ne-a dat să înţelegem că nu-şi pierduse capul din dragoste decât o singură dată şi că obiectul acelei sălbatice pasiuni, al cărei entuziasm viguros niciodată n-avea să se mai repete, a fost căpitanul Swosser. Profesorul, însă, a murit cu bucăţica, în chipul cel mai sumbru, şi doamna Badger încerca să-l imite în felul lui de a spune cu multă greutate: „Unde-i Laura? Să-mi dea Laura pâinea prăjită cu apă!”, dar intrarea domnilor în salon îl încredinţară mormântului.

În seara aceea am băgat însă de seamă, după cum de altfel băgasem de seamă încă de câteva zile, că Ada şi Richard se căutau unul pe altul mai mult ca oricând, ceea ce era foarte firesc, văzând că în curând aveau să se despartă. De aceea n-am fost prea surprinsă s-o văd pe Ada mai tăcută ca de obicei, după ce ajunseserăm acasă şi ea şi cu mine urcaserăm sus la noi în cameră; cu toate acestea nu eram chiar pregătită s-o văd că vine în braţele mele şi că începe să-mi vorbească, ascunzându-şi faţa.

— Scumpa mea Esther! Îmi şopti Ada. Am să-ţi spun o taină mare! O taină considerabilă, drăgălaşo, fără nici-o îndoială!

— Ce se întâmplă, Ada?

— O, Esther, cu neputinţă să ghiceşti!

— Să-ncerc să ghicesc? Am întrebat eu.

— O, nu! Nu încerca! Te rog nu încerca! Se repezi Ada, grozav de tulburată la gândul că aş putea face aşa ceva.

— Hm! Mă întreb despre ce-ar putea fi vorba? Am spus prefăcându-mă că mă gândesc.

— E despre, răspunse Ada în şoaptă, despre… Vărul meu Richard!

— Ei, draga mea! Am urmat sărutându-i părul bălai, căci numai atât mai puteam vedea din ea. Şi ce-i cu el?

— O, Esther, cu neputinţă să ghiceşti!

Era atâta de plăcut s-o simt lipită de mine, aşa, cu faţa ascunsă, s-o ştiu că nu plânge de jale, ci de-o rază de bucurie, de mândrie, de speranţă, încât n-am vrut încă s-o ajut.

— Zice că… Eu ştiu că-i curată nebunie, suntem amândoi aşa de tineri… Dar el zice, un potop de lacrimi că mă iubeşte tare, drăguţa mea Esther.

— Chiar te iubeşte? Aşa ceva eu n-am mai auzit! Ei bine, răsfăţată mică, ţi-aş fi putut spune asta cu nu ştiu câte săptămâni în urmă!

S-o fi văzut-o pe Ada cum îşi ridică faţa îmbujorată de-o bucurie neaşteptată, cum mă cuprinde cu braţele pe după gât, cum râde şi plânge şi se ruşinează şi iar râde, era o plăcere!

— Ascultă, draga mea! Am început eu iarăşi, tu trebuie să mă fi crezut chiar gâscă! Vărul tău, Richard, te iubeşte din tot sufletul, cât poate el, de-aşa de mult timp, că nici nu mai ştiu!

— Şi tu nu mi-ai spus totuşi nici un cuvânt! Strigă Ada, sărutându-mă.

— Nu, dragoste! Am aşteptat să-mi spui tu.

— Dar acum, că ţi-am spus, nu mă ţii de rău? Îmi întoarse vorba Ada.

Ar fi putut să mă linguşească pentru a spune NU dac-aş fi fost cea mai afurisită Duenna' din lume. Totuşi, nefiind aşa ceva, am spus NU, cu toată sinceritatea.

— Şi-acum, am continuat eu, am aflat partea cea mai rea.

— O, nu-i asta chiar partea cea mai rea, draga mea Esther! Strigă Ada, strângându-mă mai tare şi lăsându-şi iarăşi faţa pe pieptul meu.

— Nu? Nici chiar asta?

— Nu, nici chiar asta! Urmă Ada, clătinând din cap.

— Ce? Nu cumva vrei să spui că…, am început eu în glumă.

Dar Ada, privind în sus şi zâmbind printre lacrimi, strigă:

— Ba da, mi-e drag! Tu ştii, tu ştii că mi-e drag! Şi apoi într-un suspin: Din toată inima, mi-e drag! Din toată inima mea, Esther!

I-am spus, râzând, c-o ştiusem şi pe asta tot atât de bine ca şi pe cealaltă! Şi ne-am aşezat în faţa focului şi o bucată de vreme n-am vorbit decât eu (cu toate că n-am avut prea multe de spus) şi Ada curând s-a liniştit şi a fost fericită.

— Crezi oare că vărul John ştie, Doamnă Minerva? Mă întrebă ea.

— Doar de nu cumva e orb, scumpo; aş crede că vărul John ştie tot atât cât ştim şi noi.

— Noi am vrea să vorbim cu el înainte de plecarea lui Richard, urmă Ada, sfioasă, şi voiam ca tu să ne sfătuieşti şi să-i spui şi lui. Poate că n-ai să te superi dacă vine şi Richard să discute cu tine.

— O! Richard aşteaptă afară, draga mea? Am întrebat-o eu.

— Nu sunt chiar sigură, răspunse Ada, cu o sfiiciune gingaşă care mi-ar fi câştigat inima pe loc de nu mi-ar fi fost câştigată de multă vreme, dar cred că aşteaptă la uşă.

Acolo era, bineînţeles. Au adus câte un scaun, de-o parte şi de alta mea, şi m-au pus între ei şi se uitau la mine de parcă

1 Guvernantă bătrână pe lângă fetele tinere din familiile nobile spaniole şi portugheze.

Ar fi fost îndrăgostiţi de mine şi nu unul de celălalt; erau atât de sinceri şi de încrezători, şi-aşa de tare mă îndrăgiseră! Şi-au dat drumul o bucată de vreme în felul lor pasionat, iar eu nu i-am oprit deloc; mă bucuram grozav de tare… Apoi, treptat, am ajuns să ne gândim că erau încă prea tineri şi că trebuiau să se scurgă câţiva ani până când dragostea asta timpurie să poată ajunge undeva, şi că ea nu putea duce la fericire decât dacă era adevărată şi durabilă; le-am insuflat hotărârea nestrămutată de a-şi face datoria unul faţă de celălalt cu statornicie, curaj şi stăruinţă; fiecare totdeauna de dragul celuilalt. Aşa! Richard a făgăduit că va munci până-şi va toci degetele pentru Ada, iar Ada a spus şi ea că va munci până-şi va toci degetele pentru Richard, şi mie mi-au dat tot felul de nume drăgăstoase şi emoţionante şi am stat aşa, sfătuind şi vorbind până-n miezul nopţii. La sfârşit, înainte de a ne despărţi, le-am făgăduit să vorbesc cu vărul lor John, a doua zi.

Aşadar, când veni acea a doua zi, m-am dus la tutorele meu, după micul dejun, în camera care în oraş ţinea locul Odăii Cârtitului şi i-am spus că mi s-a dat sarcina de a-i comunica ceva.

— Ei bine, domniţă dragă, începu el, închizându-şi cartea, dacă ai primit această sarcină, nu poate fi vorba de ceva rău.

— Nădăjduiesc că nu, tutore. Te pot încredinţa că nu am făcut nici-o taină din asta. Fiindcă nu s-a întâmplat decât ieri.

— Zău? Şi despre ce-i vorba, Esther?

— Tutore, îţi mai aduci aminte de seara fericită când am venit întâia oară în Casa Umbrelor? Când Ada cânta în odaie, pe întuneric?

Am dorit să-i reamintesc privirea pe care mi-a aruncat-o atunci. Afară doar de nu m-am înşelat prea tare, am văzut că am izbutit.

— Pentru că, am urmat cu o uşoară şovăire…

— Da, draga mea! Zise el. Nu te grăbi.

— Pentru că Ada şi Richard s-au îndrăgostit. Şi şi-au mărturisit-o.

— Au şi făcut-o! Exclamă tutorele meu, cât se poate de uimit.

— Da! Şi ca să-ţi spun drept, eu mă cam aşteptam la asta.

— Te aşteptai, ei drace! Făcu el.

A stat şi s-a gândit un minut, două, cu un zâmbet frumos şi bun ce i-a luminat dintr-odată faţa atât de mobilă, apoi m-a rugat să le spun că doreşte să-i vadă. Când au venit la el, a cuprins-o pe Ada cu un braţ, în felul său părintesc, şi i-a vorbit lui Richard cu un ton grav, dar plin de voioşie.

— Rick, începu domnul Jarndyce, sunt bucuros că ţi-am câştigat încrederea. Nădăjduiesc s-o pot păstra. Când am reflectat la legăturile ce s-au statornicit între noi patru, care mi-au luminat viaţa atât de mult, îmbogăţind-o cu perspective şi cu plăceri noi, m-am gândit, bineînţeles într-un viitor îndepărtat, şi la ipoteza ca tu şi drăgălaşa ta verişoară, aici prezentă (nu te ruşina, Ada, nu te pierde cu firea, draga mea!) s-aveţi de gând să vă făuriţi o viaţă împreună. Am întrezărit şi întrezăresc şi acum multe temeiuri ce-ar face ca legătura asta să fie de dorit. Dar asta pentru mult mai târziu, Rick, pentru mult mai târziu!

— La un viitor îndepărtat ne gândim şi noi, domnule, răspunse Richard.

— Bine, urmă domnul Jarndyce. Asemenea gând denotă seriozitate. Acum, ascultaţi la mine, dragii mei! Aş putea să vă spun că încă nu ştiţi exact ceea ce vreţi, că o mie de lucruri se pot întâmpla care să vă depărteze pe unul de celălalt; e bine ca lanţul de flori ce vă cuprinde să se poată uşor rupe, căci altfel ar putea ajunge să fie un lanţ de plumb. Dar nu asta am de gând să fac. Asemenea înţelepciune vine destul de repede de la sine, cred eu, dacă e să vină. Eu presupun că mulţi ani de-aci înainte veţi simţi în sufletele voastre, unul pentru celălalt, ce simţiţi şi acum. Tot ceea ce vreau să vă spun, înainte de a fi vorba despre presupunerea mea, e că, dacă cine ştie cum vă schimbaţi… Dacă ajungeţi să vedeţi, ca bărbat şi femeie, că nu sunteţi decât nişte veri obişnuiţi unul faţă de altul şi nu ceea ce vi s-a părut ca băiat şi fată (când vei fi bărbat ai să mă înţelegi, Rick) să nu vă fie ruşine să aveţi aceeaşi încredere în mine, pentru că n-ar fi nimic monstruos sau neobişnuit dacă s-ar întâmpla aşa ceva. Nu sunt decât prietenul vostru şi-o rubedenie îndepărtată. N-am asupra voastră nici un fel de putere. Dar aş dori şi nădăjduiesc să mă bucur de încrederea voastră cât timp n-oi face ceva ca s-o pierd.

— Sunt pe deplin încredinţat, domnule, răspunse Richard, că vorbesc şi în numele Adei, spunându-vă că aveţi cea mai desăvârşită putere asupra noastră amândurora, putere ce-şi trage rădăcinile din respectul, recunoştinţa şi dragostea pe care vi le purtăm, şi care se adâncesc cu fiecare zi ce trece.

— Dragă vere John, zise Ada, aplecată pe umărul lui, locul tatălui meu nu mai poate rămâne gol; toată dragostea şi respectul pe care odinioară i le purtam lui, le trec acuma asupra dumitale.

— Lasă! Făcu domnul Jarndyce. Să ne-ntoarcem la presupunerea noastră. Acum ne ridicăm ochii în sus şi privim plini de speranţă în depărtare! Rick, lumea îţi stă înainte. E mai mult decât probabil că, aşa cum ai să i te prezinţi în faţă, aşa are să te primească. Să nu te încrezi în nimic, decât în Providenţă şi în propria ta putere. Să nu le desparţi niciodată una de alta, cum a făcut cărăuşul păgân. Statornicia în dragoste e lucru bun, dar ea nu înseamnă nimic şi nu reprezintă nimic, dacă nu-i însoţită de statornicie în orice demers. Chiar de-ai avea toate virtuţile oamenilor mari din trecut sau din prezent, totuşi nu vei putea face nimic temeinic, dacă nu vei fi încredinţat sincer de însemnătatea scopului pe care-l urmăreşti şi dacă nu te vei dărui trup şi suflet acelui scop. Dacă nutreşti cumva gândul că adevărata izbândă în lucruri mari sau mici a fost ori a putut sau va putea fi vreodată smulsă întâmplător Norocului, renunţă chiar acum la asemenea gând greşit, sau renunţă la verişoara ta Ada.

— Renunţ la el acum, domnule, răspunse Richard zâmbind, dacă l-am avut cumva (dar eu cred că nu) şi-mi voi croi drumul spre Ada, străbătând plin de speranţă depărtarea ce ne desparte.

— Adevărat! Urmă domnul Jarndyce. Dacă n-ar fi ca s-o faci fericită, de ce-ai umbla după ea?

— Nu vreau s-o nefericesc, nu, chiar de-ar fi să-i pierd dragostea, exclamă Richard cu mândrie.

— Bine grăit! Strigă domnul Jarndyce, bine grăit! Ea rămâne aici, în casa ei, cu mine. S-o iubeşti, Rick, la fel de mult când vei fi departe în toiul muncii, ca şi aici, în casa ei, când ai să vii s-o vezi, şi-atunci toate au să meargă bine. Altfel toate au să meargă prost. Şi cu asta îmi închei şi eu predica. Cred c-ar fi bine să vă duceţi acum să faceţi o plimbare, tu şi Ada.

Ada l-a îmbrăţişat cu afecţiune, iar Richard i-a strâns mâna din toată inima şi apoi verişorii au ieşit din cameră, uitându-se îndărăt spre mine, ca şi cum ar fi vrut să spună că mă aşteaptă.

Uşa a rămas deschisă, iar noi amândoi i-am urmărit cu privirea pe când treceau prin camera alăturată ce strălucea în lumina soarelui, şi-apoi mai departe, ieşind afară din ea. Richard, cu capul plecat, ţinându-i mâna sub braţ, vorbea cu ea foarte înflăcărat, iar ea se uita în sus la chipul lui, ascultându-l, şi părea că nu mai vede nimic altceva în afară de el. Atât de tineri, atât de frumoşi, atât de plini de speranţe şi făgăduieli, mergeau uşor sub lumina soarelui, ca şi cum gândurile lor fericite ar fi putut să străbată anii ce-aveau să vină preschimbându-i pe toţi în ani de strălucire. Astfel au trecut mai departe, pierzându-se în umbră. Fusese doar o văpaie de lumină ce pentru o clipă străfulgerase în juru-le. Încăperea s-a întunecat după ieşirea lor, iar soarele a intrat în nori.

— N-am dreptate, Esther? Mă întrebă tutorele după plecarea lor.

El, care era aşa de bun şi de înţelept, să mă întrebe pe mine dacă n-avea dreptate!

— Rick poate câştiga, din povestea asta, însuşirile ce-i lipsesc. Lipsuri în miezul atâtor lucruri bune! Urmă domnul Jarndyce, clătinând din cap. Adei nu i-am spus nimic, Esther! Ea îşi are prietenul şi sfătuitorul mereu lângă ea.

Şi-şi lăsă mâna cu dragoste pe capul meu. N-am putut să mă abţin de a arăta că eram cam emoţionată, cu toate că am făcut tot ce am putut ca să ascund.

— Na! Na! Făcu el. Dar trebuie de asemenea să avem grijă de viaţa domniţei noastre, să nu se irosească toată purtând de grijă altora.

— Grijă? Scumpul meu tutore, cred că sunt făptura cea mai fericită din lume!

— Şi eu cred la fel, zise el. Dar s-ar putea să apară un om anume care să descopere ceea ce n-are să reuşească niciodată Esther, anume că domniţa noastră e cel mai de preţ giuvaier din lume, pentru el.

Am pierdut din vedere să menţionez, la locul potrivit, că la masă mai era cineva. Nu o doamnă. Ci un gentilom. Un bărbat negricios la faţă, un tânăr chirurg. Era destul de reţinut, dar mie mi-a părut cu mult bun simţ şi plăcut. Cel puţin când Ada m-a întrebat dacă nu-i aşa, i-am spus că da.14