Industriaşul metalurgist.

În timpul de faţă, sir Leicester Dedlock s-a mai îndreptat de guta familiei, fiind ceva mai bine, şi încă o dată iată-l iarăşi pe picioare nu numai la propriu, ci şi la figurat. Se află în domeniul său la Lincolnshire, dar apele iar au ieşit din matcă, acoperind câmpiile afunde, iar frigul şi umezeala se furişează în Chesney Wold, oricât de bine e apărat, la fel ca şi-n oasele lui sir Leicester. Focurile încinse cu braţe de lemne şi cărbuni… Buştenii şi codrii antediluvieni ai familiei Dedlock… Ce ard în vetrele largi ale căminelor şi licăresc în amurg înspre pădurile încruntate, mute de întristare când văd cum sunt sacrificaţi copacii, focurile acelea nu reuşesc să-nlăture duşmanul. Conductele de apă fierbinte, cese târăsc de-a lungul pereţilor prin toată casa, uşile şi ferestrele căptuşite, paravanele şi draperiile nu izbutesc să umple lipsa focurilor şi să răspundă nevoilor lui sir Leicester, ca să-l mulţumească. Aşa că, într-o bună dimineaţă, ştirile mondene aduc la cunoştinţă şi declară ascultătorilor de pe întreaga faţă a pământului că se aşteaptă în curând ca lady Dedlock să se întoarcă în oraş pentru câteva săptămâni.

Un adevăr trist zice că până şi oamenii mari îşi au rudele lor sărace. Într-adevăr, oamenii mari adeseori au parte de mai mult decât de cinstita lor cotă-parte de rude sărace, deoarece sângele foarte albastru, de calitate superioară, ca şi cel inferior, răspândit pe căi nelegale, va striga în gura mare şi va fi auzit. Verii lui sir Leicester, în cel mai îndepărtat grad, sunt mulţi la număr şi, ca şi clima, până la urmă tot ies la iveală. Printre aceştia sunt unii atât de săraci, încât aproape că ţi-ar veni să te întrebi de n-ar fi cu mult mai bine pentru ei să nu fi fost nişte verigi suflate cu aur în lanţul de aur masiv al familiei Dedlock, ci să fi fost făcuţi de la început din fier ordinar şi să fi executat munci de rând.

Muncă, totuşi, ei nu pot face (decât, cu puţine excepţii, treburi ce nu înjosesc, dar şi slab retribuite), căci altfel nu-i de demnitatea unui Dedlock. Aşa că îşi vizitează verii mai bogaţi, fac datorii când pot şi trăiesc ca vai de capul lor când nu pot altfel, şi nu-şi găsesc nici femeile soţi, nici bărbaţii soţii, şi merg cu trăsuri împrumutate şi iau parte la ospeţe ce nu-s date de ei şi astfel îşi duc viaţa de aristocraţi scăpătaţi. Familia a fost împărţită în numeroase ramuri, iar ei alcătuiesc acel rest rămas de la împărţire, cu care nimeni nu ştie ce e de făcut.

Oricine se află de partea lui sir Leicester Dedlock în problema şi în felul lui de-a gândi se pare că e mai mult sau mai puţin văr cu el. De la milordul Boodle, prin ducele de Foodle, până la Noodle, sir Leicester, ca un păianjen glorios, îşi întinde pânza de rubedenii. Dar pe cât este de solemn şi ceremonios ca văr cu unul ce e Cineva, pe atât de amabil şi de generos totuşi, în limitele caracterului său demn, se arată ca văr cu cei ce sunt numai nişte Nulităţi şi, în momentul de faţă, în ciuda umezelii, Domnia Sa îndură la Chesney Wold, cu statornicia unui martir, vizita câtorva veri de aceştia.

Dintre ei, în fruntea tuturor şi-n primul rând se află Volumnia Dedlock, tânăra doamnă (de şaizeci de ani), care e dublu înrudită cu persoane sus-puse, având cinstea să fie rudă săracă după mamă cu altă familie de rang. Domnişoara Volumnia, care a dat dovadă, la vârsta ei fragedă, de un talent frumuşel de a tăia podoabe de hârtie colorată, cât şi de a cânta în limba spaniolă însoţindu-se cu chitara, şi de a propune ghicitori franţuzeşti prin casele de pe domeniile din provincie, şi-a petrecut douăzeci de ani de existenţă, între douăzeci şi patruzeci de ani, într-un chip destul de plăcut. Căzând în desuetudine prin perimare şi ajungând să plictisească omenirea cu performanţele sale vocale în limba spaniolă, s-a retras la Bath, unde trăieşte în condiţii neîndestulătoare, dintr-un dar anual de la sir Leicester, şi de unde îşi face reapariţii ocazionale prin reşedinţele de la ţară ale verilor ei. Are la Bath un întins număr de cunoştinţe printre gentilomii bătrâni şi îngrozitori, cu picioare subţiri şi cu pantaloni de nanchin, şi se bucură de înaltă reputaţie în oraşul acela mohorât. Dar pretutindeni e cam ocolită ca o sperietoare din pricina unui exces nesocotit în folosirea rujului şi a stăruinţei cu care poartă un şirag demodat de mărgele ca nişte mătănii din ouă de păsărele.

În oricare stat alcătuit pe baze temeinice, Volumnia ar fi un caz simplu de trecut pe lista pensiilor. Eforturi s-au făcut ca să fie şi ea trecută, şi când William Buffy a venit la putere, s-a aşteptat, ca şi cum ar fi fost sigur că numele ei va fi pus pe listă, la vreo câteva sute pe an. Dar William Buffy a descoperit oarecum, contrar tuturor aşteptărilor, că acelea nu erau vremuri în care să se poată face una ca asta şi, iată, primul indiciu pentru sir Leicester că ţara se duce de râpă.

Se mai află la Chesney Wold şi onorabilul Bob Stables, care poate să prepare orz opărit cu dibăcia unui agent veterinar şi-i trăgaci mai bun decât majoritatea paznicilor terenurilor de vânătoare. O bucată de vreme a dorit cu deosebire să-şi slujească ţara dintr-un post bine retribuit, fără să aibă necazuri şi nici responsabilităţi. Într-o organizare politică cu o bună orânduire, asemenea dorinţă firească din partea unui tânăr gentilom, cu rude atât de sus-puse, ar fi fost îndată îndeplinită, dar Buffy a găsit oarecum, când a venit la putere, că asemenea timpuri nu-s prielnice pentru a aranja un atare fleac de nimic, şi ăsta a fost al doilea semn comunicat lui sir Leicester Dedlock că ţara se duce de râpă.

Restul verilor lui sir Leicester sunt domni şi doamne de felurite vârste şi însuşiri, cei mai mulţi dintre ei binevoitori şi sensibili, care ar fi putut s-o nimerească destul de bine în viaţă dacă ar fi putut să se lepede de prejudecăţile de înrudire, dar, după cum se vede, aproape cu toţii sunt puţin cam doborâţi de înrudirea lor şi hoinăresc pe cărări inutile şi indiferente, părând la fel de dezorientaţi şi neştiind încotro s-o apuce, cât ar putea fi de dezorientat oricare altul, neştiind încotro să se îndrepte.

În asemenea societate dar oare în care alta nu?

— Doamna Noastră Dedlock domneşte cu puteri absolute. Frumoasă, elegantă, desăvârşită şi puternică în lumea ei mică (pentru că lumea aristocraţiei nu se întinde cât ţine calea de la un pol la altul), prin autoritatea ei în casa lui sir Leicester, cu toată trufia şi nepăsarea pe care le manifestă, traiul s-a îmbunătăţit şi obiceiurile s-au subţiat. Verii, chiar verii cei bătrâni, care au rămas trăsniţi când sir Leicester s-a căsătorit cu ea, îi depun la picioare omagiul lor feudal, iar onorabilul Bob Stables îşi repetă zilnic faţă de câteva persoane intime, între micul dejun şi prânz, remarca sa originală, la care ţine cu deosebire, anume că, din toată herghelia, Doamna Noastră este femela cea mai bine ţesălată.

Astfel sunt oaspeţii din salonul lung de la Chesney Wold, din noaptea asta sumbră când paşii de pe Drumul Stafiei (ce nu pot fi auziţi totuşi, aici) ar putea fi paşii unui văr decedat, ţinut afară, în frig. E aproape ceasul de culcare. Focurile din camerele de dormit ard viu, cu flăcări strălucitoare, ridicând pe pereţi şi pe tavan fantome de mobile severe. Sfeşnicele pentru camerele de culcare stau ţepene ca suliţele pe masa depărtată de lângă uşă, iar verii cască pe divanuri. Veri la pian, veri în jurul tăvii cu apă minerală, veri se ridică de la masa de joc de cărţi, veri se adună în jurul focului. Într-o parte, lângă focul său personal (pentru că sunt două focuri), stă sir Leicester. În partea opusă a vetrei imense se află Doamna Noastră la măsuţa ei. Volumnia, ca una dintre verişoarele cele mai privilegiate, stă între ei, într-un fotoliu somptuos. Sir Leicester aruncă o privire, cu un dezgust grandios, la ruj şi la şiragul ei de mărgele.

— Întâlnesc din când în când aici, pe scara mea începe să spună, tărăgănându-şi afectat vorba, Volumnia, ale cărei gânduri saltă poate pe scară ţopăind către pat, după o seară de vorbărie foarte dezlânată una dintre cele mai drăgălaşe fete, cred, din câte am văzut în viaţa mea.

— O protejată a Doamnei Mele, zice sir Leicester.

— Aşa mi-am închipuit. Am fost sigură că numai un ochi deosebit trebuie s-o fi ales-o pe fata aceea. E într-adevăr o minune. Un soi de frumuseţe de păpuşică, poate, urmează domnişoara Volumnia scoţând din discuţie soiul său de frumuseţe, dar perfectă în genul ei; n-am mai văzut asemenea bujor.

Sir Leicester, cu privirea-i solemnă de dezgust către ruj, lasă impresia că ar zice şi el la fel.

— De fapt, replică Doamna Noastră pe un ton apatic, dacă în cazul de faţă a fost cineva cu ochiul deosebit, ei bine, nu-i decât doamna Rouncewell şi nu eu. Roza e descoperirea ei.

— Camerista dumitale, presupun?

— Nu cameristă, pentru mine ea e totul, favorita mea… Secretara mea… Solul meu… Şi nu mai ştiu ce.

— Îţi place s-o ai lângă tine, cum ţi-ar plăcea să ai o floare, sau o pasăre, sau o pictură, sau un pudel, nu, totuşi nu un pudel, sau orice altceva ce-ar fi la fel de frumos? Întreabă Volumnia, înduioşându-se. Da, ce minunat, zău! Şi ce bine arată încântătoarea doamnă Rouncewell, aşa bătrână cum e! Trebuie să aibă o vârstă enormă şi totuşi e atât de activă şi de frumoasă… Hotărât lucru, mi-e cea mai scumpă prietenă din câte am!

Sir Leicester găseşte că e drept şi potrivit ca îngrijitoarea de la Chesney Wold să fie o fiinţă cu calităţi demne de luat în consideraţie. În afară de asta, el are pentru doamna Rouncewell o adevărată stimă şi-i face plăcere să audă că e lăudată. Aşa că zice:

— Ai dreptate, Volumnia. Iar Volumnia e extrem de încântată să audă ce zice sir Leicester.

— N-are nici-o fiică, nu-i aşa?

— Doamna Rouncewell? Nu, Volumnia. Are un fecior. De fapt a avut doi.

Doamna Noastră, a cărei maladie de plictiseală cronică este în seara asta regretabil de înrăutăţită de către Volumnia, îşi aruncă privirile obosite înspre sfeşnice şi scoate un suspin surd.

— Şi iată un exemplu grăitor de dezordinea în care a căzut secolul nostru, de desfiinţare a hotarelor, de ridicare a stăvilarelor şi de anihilare a titlurilor, continuă sir Leicester cu o tristeţe ceremonioasă; am fost informat de către domnul Tulkinghorn că fiul doamnei Rouncewell a fost invitat să intre în Parlament.

Domnişoara Volumnia dă drumul unui ţipăt scurt, dar ascuţit.

— Da, aşa e, repetă sir Leicester. În Parlament.

— N-am auzit de când e lumea de-aşa ceva! Doamne, Dumnezeule, şi ce-i omul acela? Exclamă Volumnia.

— I se zice, cred… Industriaş în fier.

Sir Leicester rosteşte cuvintele de mai sus în şoaptă, cu gravitate şi cu îndoială, ca şi cum n-ar fi sigur de nu i se spune industriaş în plumb, sau că vorba exactă ar putea fi alta, exprimând o oarecare înrudire cu vreun alt metal sau chiar cu un alt sex.

Volumnia dă drumul unui alt ţipăt scurt.

— A refuzat propunerea, dacă informaţia mea de la domnul Tulkinghorn este adevărată, lucru de care n-am nici-o îndoială, domnul Tulkinghorn fiind totdeauna corect şi exact; totuşi asta, urmează sir Leicester, asta nu înlătură anomalia, care denotă o puzderie de considerente bizare… Considerente senzaţionale, după câte-mi pare mie.

Domnişoara Volumnia, sculându-se cu o privire îndreptată către sfeşnice, sir Leicester întreprinde cu politeţe ocolul mare al salonului, aduce un sfeşnic şi aprinde lumânarea la lampa cu abajur a Doamnei Noastre.

— Trebuie să te rog, Doamna Mea, se adresează el soţiei pe când aprinde lumânarea, să mai rămâi câteva clipe, căci omul despre care am vorbit a sosit în seara asta, puţin timp înainte de cină, şi ne-a rugat, printr-un bileţel foarte cuviincios (sir Leicester, cu obişnuitul său respect pentru adevăr, insistă asupra amănuntului), mă văd silit să repet, printr-un bileţel foarte cuviincios şi bine ticluit, să-i acordăm favoarea de a sta puţin de vorbă cu Domnia Ta şi cu mine în privinţa tinerei fete. Fiindcă, după cât se pare, pleacă chiar în noaptea asta, i-am răspuns că îl vom primi înainte de a ne retrage.

Domnişoara Volumnia, cu un al treilea ţipăt scurt, îşi ia zborul în fugă, urându-le gazdelor:

— O, Doamne! Vă doresc să vă descotorosiţi cu bine de… Cum îi zice?… Industriaşul în fier!

Ceilalţi veri se împrăştie şi ei, până la ultimul, în sfârşit. Sir Leicester sună clopoţelul.

— Prezintă salutări domnului Rouncewell, în locuinţa îngrijitoarei, şi spune-i că-l pot primi acuma.

Doamna Noastră, care a ascultat toate acestea în aparenţă prea puţin atentă, se uită către domnul Rouncewell când îşi face apariţia. E un om puţin poate peste cincizeci de ani, bine făcut, ca maică-sa, cu vocea limpede, cu fruntea înaltă de pe care părul negru i s-a retras, descoperindu-i-o, şi cu expresia feţei fină, totuşi sinceră. Arată ca un gentilom demn de încredere, îmbrăcat în negru, destul de corpolent, dar puternic şi energic. Are un aer firesc şi simplu cu desăvârşire şi nu se simte câtuşi de puţin stânjenit de personalităţile înalte în faţa cărora a venit.

— Sir Leicester şi lady Dedlock, dat fiind că mi-am cerut scuze că vă deranjez, cel mai bun lucru pe care-l pot face e să fiu foarte scurt. Vă mulţumesc, sir Leicester.

Capetele celor doi Dedlock s-au mişcat arătând către o canapea ce se află între sir Leicester şi Doamna Noastră. Domnul Rouncewell se aşază liniştit pe ea.

— În timpurile acestea supraîncărcate de muncă, în care atât de multe înfăptuiri se pun la cale, oameni ca mine au atât de mulţi lucrători, tocmiţi în atât de multe locuri, încât suntem tot timpul în goană.

Sir Leicester e destul de mulţumit că industriaşul metalurgist va constata că aici nu există nici-o grabă, aici, în casa asta veche, durată în parcul tăcut în care iedera şi muşchiul au avut timp să îmbătrânească şi ulmii cioturoşi şi noduroşi, şi stejarii umbroşi stau adânc înfipţi în feriga şi frunzele de o sută de ani, aici unde cadranul solar de pe terasă măsoară muţeşte de secole Timpul, care a fost şi el proprietatea fiecărui Dedlock pe perioada existenţei sale, la fel ca şi casa şi pământurile. Sir Leicester şade într-un fotoliu, opunând alergăturilor fără de tihnă ale industriaşilor metalurgişti liniştea sa şi cea de la Chesney Wold.

— Lady Dedlock a fost atât de bună, continuă domnul Rouncewell, aruncând o privire plină de respect şi înclinându-se în partea aceea, să primească în preajma Domniei Sale o fată tânără şi frumoasă, cu numele de Roza. Dar fiul meu s-a îndrăgostit de Roza şi mi-a cerut consimţământul s-o ia în căsătorie şi să se logodească, dacă ea vrea să-l ia… Ceea ce eu presupun că vrea. N-am văzut-o pe Roza până astăzi, dar am oarecare încredere în bunul simţ al fiului meu… Chiar şi când e vorba de dragoste. După cât îmi pot da seama, o găsesc aidoma cum mi-a descris-o el, iar mama vorbeşte de ea numai lăudând-o.

— Merită în toate privinţele, zice Doamna Noastră.

— Sunt fericit, lady Dedlock, că spuneţi aşa şi n-am nevoie să explic ce valoare are pentru mine binevoitoarea dumneavoastră părere în privinţa ei.

— De aşa ceva, întrerupe sir Leicester, cu o măreţie de nedescris, pentru că găseşte că industriaşul e puţin cam prea volubil, nu-i deloc nevoie.

— Cu totul inutil, sir Leicester. Dar, revenind la chestiune, fiul meu e foarte tânăr şi Roza e şi ea o fată foarte tânără. Aşa cum eu mi-am făcut o situaţie, la fel trebuie şi feciorul meu să-şi facă una, iar ca să se căsătorească acum, nici vorbă nu poate fi. Presupunând, însă, că i-aş da consimţământul să se logodească cu fata asta frumoasă, dacă fata frumoasă vrea să se logodească cu el, socot că e de datoria mea să fiu sincer şi să spun de la început… Sunt încredinţat, sir Leicester şi Lady Dedlock, că mă veţi înţelege şi mă veţi scuza… Că aş pune condiţia ca ea să nu rămână la Chesney Wold. De aceea, înainte de a discuta mai departe cu fiul meu, îmi iau libertatea de a vă spune că dacă plecarea ei de aici nu convine cumva şi ridică obiecţiuni, voi amâna această problemă cu fiul meu pentru un oarecare timp bine chibzuit şi voi lăsa lucrurile exact în starea în care se află.

Să nu rămână la Chesney Wold! S-o pună ca o condiţie! Toate temerile vechi ale lui sir Leicester cu privire la Wat Tyler şi la oamenii din regiunile miniere, care nu fac nimic decât că se întrunesc pe undeva la lumina torţelor, toate vin ca un ropot de ploaie peste capul lui, al cărui păr sur, atât de frumos ca şi cel al favoriţilor, se zbârleşte cu adevărat de indignare.

— Trebuie să înţeleg, domnule, zice sir Leicester, şi Doamna Mea trebuie să înţeleagă, o aduce şi pe ea înadins în discuţie, mai întâi în semn de galanterie şi apoi în semn de precauţie, având el multă încredere în bunul ei simţ, trebuie să înţeleg, domnule Rouncewell, şi trebuie Doamna Mea să înţeleagă, domnule, că dumneata socoţi că tânăra fată este prea fină pentru Chesney Wold sau că e ca şi cum ar fi umilită dacă mai rămâne aici?

— Bineînţeles că nu, sir Leicester.

— Mă bucur să aflu că nu-i aşa.

Sir Leicester e într-adevăr foarte semeţ.

— Te rog, domnule Rouncewell, zice Doamna Noastră, făcându-l pe sir Leicester să tacă printr-un semn foarte uşor cu mâna ei frumoasă, de parcă s-ar fi apărat de-o muscă, explică-mi mie ce vrei să spui.

— Bucuros, lady Dedlock. Nu doresc decât atât.

Îndreptându-şi faţa către el, cu o expresie ticluită, dar al cărei spirit de pătrundere e prea iute şi prea viu ca să mai poată fi ascuns în dosul unei nepăsări studiate, oricât ar fi de obişnuită cu procedeul, şi astfel să fie ferită de ochii de saxon iscoditori ai vizitatorului, întruchipare a omului hotărât şi stăruitor, Doamna Noastră îl ascultă cu atenţie, din când în când înclinând uşurel capul.

— Sunt fiul îngrijitoarei Domniei Voastre, lady Dedlock, şi mi-am petrecut copilăria prin preajma casei acesteia. Mama a trăit aici jumătate de secol şi îşi va da sfârşitul aici, n-am nici-o îndoială. E unul dintre exemplele… Poate cel mai bun din câte există… De dragoste şi ataşament şi de credinţă într-o asemenea măsură, încât Anglia se poate mândri cu un atare exemplu; dar căruia nu i se pot atribui, prin nici-o orânduire, întreaga răsplată şi întregul merit, pentru că un asemenea exemplu denotă o valoare înaltă de ambele părţi, bineînţeles de partea celor de sus şi nu mai puţin adevărată de partea celor umili.

Sir Leicester strâmbă puţin din nas la auzul principiilor tălmăcite în asemenea fel, dar potrivit cu simţul său de onoare şi cu dragostea lui de adevăr, sincer, dar muţeşte, admite că afirmaţia industriaşului este justă.

— Să-mi fie iertat de a spune ceea ce e atât de evident, dar nu aş vrea să se presupună în pripă (cu o foarte uşoară întoarcere a privirilor către sir Leicester) că mi-e ruşine de situaţia pe care o are mama aici, sau că sunt lipsit de respectul cuvenit faţă de Chesney Wold şi de familia Dedlock. Bineînţeles că aş fi dorit, bineînţeles că am dorit, lady Dedlock, şi încă doresc ca maică-mea să se retragă după atât de mulţi ani de muncă şi să-şi termine zilele alături de mine. Dar, fiindcă mi-am dat seama că rupând o legătură ca aceea care o ţine aici, ar însemna să-i sfâşii inima, am renunţat de mult la asemenea gânduri.

Sir Leicester e din nou foarte maiestuos la gândul că doamna Rouncewell ar putea fi smulsă din căminul ei firesc, ca să-şi termine zilele alături de-un meşter fierar.

— Am fost, urmează musafirul cu modestie, dar făţiş, ucenic, apoi lucrător. Am trăit din simbrie de lucrător ani şi ani de-a rândul şi, până la un anumit punct, a trebuit să-mi fac singur educaţia. Soţia mea e fiică de contramaistru şi a fost crescută simplu. Avem trei fiice în afară de băiatul de care am vorbit şi, fiind din fericire în stare să le punem la îndemână mijloace mai largi decât cele pe care le-am avut noi, le-am dat o educaţie bună, chiar foarte bună. A fost una dintre marile noastre griji şi plăceri să le dăm putinţa de a fi la înălţimea oricărei situaţii.

Puţină lăudăroşenie, aici, în tonul lui părintesc, ca şi cum ar fi adăugat în sufletul său: „chiar la cea a rangului de la Chesney Wold”. Din asemenea cauză, ceva mai multă maiestate şi din partea lui sir Dedlock.

— Lucruri din astea sunt atât de frecvente, lady Dedlock, în mediul în care trăiesc şi printre cei din clasa din care fac parte, încât ceea ce în general se numeşte căsătorie nepotrivită sau mezalianţă se petrece mai des în mediul nostru decât în alte părţi. Un fiu se întâmplă uneori să-i aducă la cunoştinţă tatălui său că s-a îndrăgostit, să zicem, de o lucrătoare din fabrică. Tatăl, care a lucrat şi el cândva în fabrică, la început va fi puţin dezamăgit, poate. S-ar putea ca el să fi avut alte planuri pentru feciorul său. Totuşi, când s-a asigurat că tânăra este imaculată, se poate să-i spună fiului: „Trebuie să fiu foarte sigur că eşti serios şi hotărât la această fată. Pentru voi amândoi căsătoria e un pas foarte serios. De aceea am să dau fata să înveţe la şcoală vreo doi ani”, sau poate să-i spună: „De aceea am să vâr fata la aceeaşi şcoală cu surorile tale pentru un anumit timp şi să-mi dai cuvântul tău de cinste că n-ai s-o mai vezi până atunci. Dacă, la expirarea termenului, când datorită acestor înlesniri ea se va fi ridicat atât cât să fie pe un picior de egalitate cu tine, veţi mai fi amândoi la fel de hotărâţi să vă luaţi, îmi voi îndeplini datoria de a vă face fericiţi. Cunosc câteva cazuri ca acela pe care vi l-am descris, doamnă, şi cred că ele îmi arată ce cale trebuie să apuc şi eu acum.

Grandoarea lui sir Leicester explodează. Calm, dar teribil.

— Domnule Rouncewell, începe a vorbi sir Leicester, cu mâna dreaptă vârâtă la piept în haina albastră, atitudinea de paradă în care e pictat în galerie, dumneata faci o paralelă între Chesney Wold şi o… aici se ţine să nu se sufoce… O fabrică?

— N-am nevoie să răspund, sir Leicester, că acele două locuri sunt foarte diferite, dar pentru scopul pe care îl urmărim cred că o paralelă poate fi făcută între ele pe bună dreptate.

Sir Leicester îşi îndreaptă privirea maiestuoasă în josul unui perete al salonului vast şi-apoi o ridică de-a lungul celuilalt perete şi nu-i vine a crede că-i treaz.

— Ştii dumneata, domnule, că tânăra fată pe care Doamna Mea, da, Doamna Mea, a luat-o pe lângă persoana Domniei Sale, a urmat şcoala din sat, dincolo de poarta castelului?

— Sir Leicester, o ştiu prea bine. E o şcoală foarte bună şi susţinută cu generozitate de familia Domniei Voastre.

— Atunci, domnule Rouncewell, răspunde sir Leicester, sensul tuturor celor spuse de dumneata îmi este mie de neînţeles.

— Vă va fi mai pe înţeles, sir Leicester, dacă spun industriaşul metalurgist se înroşeşte puţin că nu socot că şcoala din sat e în măsură să dea o învăţătură demnă de cunoştinţele soţiei fiului meu?

De la şcoala sătească de la Chesney Wold, intactă aşa cum e în clipa de faţă, la întreaga structură a societăţii, la structura aristocraţiei pomenită mai sus, care primeşte lovituri îngrozitoare din pricina unor oameni (meşteri fierari, meşteri plumbari şi mai ştiu eu ce) cărora puţin le pasă de catehismul lor şi îşi părăsesc locul la care au fost hărăziţi să stea, potrivit cu logica rapidă a lui sir Leicester, adică primul loc în care necesar şi definitiv se întâmplă să se găsească, şi de aici la educaţia pe care-o dau altor oameni, ieşind în afară de rangul lor şi ducând astfel la desfiinţarea hotarelor, la ridicarea stăvilarelor şi la toate cele ce urmează, iată evoluţia rapidă a gândurilor lui Dedlock!

— Doamna Mea, îţi cer iertare. Îmi îngădui numai o clipă. (Doamna Noastră făcuse un semn uşor că intenţionează să vorbească). Domnule Rouncewell, vederile noastre despre datorie, concepţiile noastre despre rangurile sociale, vederile noastre despre educaţie şi părerile noastre despre… În scurt toate concepţiile noastre… Sunt atât de diametral opuse, încât să mai prelungim asemenea discuţie trebuie să fie displăcut pentru dumneata, precum e şi pentru mine. Fata despre care vorbim se bucură de atenţia şi favoarea pe care i le-a acordat Doamna Mea. Dacă ea doreşte să renunţe la asemenea atenţie şi favoare, sau dacă doreşte să se supună influenţei cuiva care după propriile sale convingeri… Îmi vei îngădui să spun, după propriile sale convingeri, deşi sunt gata să admit că nu-i dator să-mi dea mie socoteală de ele… Care ar putea, după propriile sale convingeri, zic, s-o sustragă de la atenţia şi favoarea de care se bucură, fata e liberă oricând s-o facă. Îţi suntem îndatoraţi pentru sinceritatea cu care ne-ai vorbit. În sine nu va avea nici un efect, de nici un fel, asupra situaţiei pe care o are fata aici, la Castel. În afară de asta, nu putem fixa nici un termen şi nici-o condiţie şi cu asta te rugăm… De vrei să fii atât de bun… Să încheiem discuţia.

Musafirul face o mică pauză, ca să dea Doamnei Noastre prilejul de a vorbi, dar ea nu spune nimic. Atunci el se ridică şi răspunde:

— Sir Leicester şi lady Dedlock, îmi îngăduiţi să vă mulţumesc pentru atenţia pe care mi-aţi acordat-o şi să adaug numai că voi sfătui foarte serios pe fiul meu să caute să-şi înfrângă sentimentele lui actuale. Noapte bună!

— Domnule Rouncewell, zice sir Leicester, cu toată firea gentilomului în plină strălucire, e târziu şi drumurile sunt întunecoase. Nădăjduiesc că timpul nu-ţi este atât de măsurat încât să nu îngădui Doamnei Mele şi mie să-ţi oferim ospitalitate la Chesney Wold pentru astă noapte cel puţin.

— Măcar atât, adaugă Doamna Noastră.

— Vă rămân foarte îndatorat, dar trebuie să plec acum şi să călătoresc toată noaptea ca să pot ajunge într-un loc depărtat din provincie şi să fiu exact la timpul la care sunt convocat.

Cu acestea, industriaşul îşi ia rămas-bun, pe când sir Leicester sună clopoţelul, iar Doamna Noastră se ridică în picioare când domnul Rouncewell părăseşte camera.

După ce Doamna Noastră ajunge în budoarul ei, se aşază gânditoare lângă foc şi, fără să-şi îndrepte atenţia înspre Drumul Stafiei, se uită la Roza, care scrie într-o firidă a camerei. Puţin mai târziu, Doamna Noastră o strigă:

— Vino la mine. Spune-mi adevărul. Eşti îndrăgostită?

— Oh! Doamnă!

Doamna Noastră, uitându-se la privirile ei ferite şi la faţa ei îmbujorată, îi spune zâmbind:

— De cine? De nepotul doamnei Rouncewell?

— Da, vă rog, doamnă. Dar încă nu ştiu dacă-l iubesc… Totuşi.

— Totuşi, prostuţă mică. Ştii că el te iubeşte, totuşi?

— Cred că mă place puţin, doamnă. Şi Roza izbucneşte în plâns.

Oare să fie lady Dedlock doamna ce stă în picioare lângă frumoasa săteancă, dezmierdându-i părul întunecat cu mâna ei ca o mamă şi sorbind-o din ochii duşi pe gânduri?

— Ascultă-mă, copilă. Eşti tânără şi sinceră, şi cred că ţii la mine.

— Ţin foarte mult, doamnă, şi nu ştiu ce m-aş face în lumea asta ca să vă arăt cât de mult ţin.

— Şi nu cred că ai fi în stare să mă părăseşti, totuşi, Roza, nici chiar pentru un iubit?

— Nu, Dumnezeule. O! Nu! Roza ridică ochii pentru întâia oară de când vorbeşte, înspăimântată foarte de-un asemenea gând.

— Încrede-te în mine, copila mea. Nu te teme de mine. Doresc să fii fericită şi am să te fac să fii… Dacă sunt în stare să fericesc pe cineva pe faţa pământului.

Roza, cu lacrimile încă în ochi, îngenunchează la picioarele ei şi-i sărută mâna. Doamna Noastră ia mâna cu care Roza a apucat-o şi, cu ochii pironiţi asupra focului, i-o cuprinde în mâinile ei, ţinând-o încă şi încă, apoi treptat o lasă să-i cadă. Văzând-o atât de dusă pe gânduri, Roza se retrage pe nesimţite, iar ochii Doamnei Noastre rămân aţintiţi asupra focului.

Ce caută oare? O mână care nu mai este? O mână care n-a fost niciodată? O atingere ce-ar fi putut ca prin farmec să-i schimbe viaţa? Sau oare ascultă la Drumul Stafiei şi se gândeşte cu al cui pas seamănă mai mult? Cu al unui bărbat?

Cu al unei femei? Sau tropăitul picioarelor unui copilaş mergând întruna… Întruna… Întruna? O cuprinde oare o stare de melancolie, sau altfel de ce o doamnă atât de mândră ar sta cu uşile închise, singură, plecată asupra căminului şi atât de dezolată? Volumnia a plecat a doua zi şi toţi verii şi verişoarele s-au risipit înaintea cinei. Nici un văr din toată ceata care să nu fie uimit auzind de la sir Leicester, în timpul micului dejun, despre înlăturarea hotarelor, despre ridicarea stăvilarelor şi despre dărâmarea structurii societăţii organizate de fiul doamnei Rouncewell. Nici un văr din toată ceata care să nu fie într-adevăr indignat şi să n-o pună în legătură cu slăbiciunile lui William Buffy, când era la putere, şi să nu se simtă, cu drept cuvânt, deposedat prin fraudă sau pe nedrept de un beneficiu din provincie… Sau de un loc pe lista de pensii… Sau de ceva… Cât despre Volumnia, ea coboară scara condusă de mână de către sir Leicester şi vorbeşte cu atâta elocvenţă pe această temă de parc-ar fi insurecţie generală în Nordul Angliei, ca să-şi ia borcanul de ruj şi şiragul de mărgele. Şi astfel, în trăncăneală de slujnice şi de valeţi, căci ca un accesoriu al stării lor de înrudire cu aristocraţia, trebuie să ţină slujnice şi valeţi oricât de greu le-ar veni să se întreţină, verişorii se risipesc în cele patru colţuri ale lumii, iar vântul iernatic ce suflă astăzi scutură din pomii despuiaţi, de lângă casa părăsită, o avalanşă, şi-o mână în cortegiu, de parcă toată ceata de veri ar fi fost prefăcută în frunze.29

Tânărulsuluri mari, aşezate prin colţurile camerelor triste, damascul vesel se pocăieşte sub husele de pânză de în Hesney Wold e-nchis, covoarele sunt înfăşurate în cafeniu, sculpturile şi aurăriile sunt supuse chinurilor umbrei, iar strămoşii familiei Dedlock se retrag iarăşi din lumina zilei. Jur-împrejurul clădirii frunzele se aştern în straturi groase, dar nu cad nicidecum repede, ci vin uşoare şi moarte până jos, legănându-se încet şi sumbru. Să măture grădinarul oricât ar mătura peluza, şi să strângă frunzele roabă după roabă, şi să le care afară, tot mai rămân de ţi se-nfundă piciorul până la gleznă. Vânt strident urlă în jurul aşezării de la Chesney Wold, ploaie aspră bate, ferestrele clămpănesc şi hornurile mugesc. Ceţurile se dosesc prin alei, ascund sub vălul lor zările şi se mişcă într-un marş funebru pe terenurile înclinate. În toate încăperile e frig şi miroase a gol, cum e mirosul de biserică, totuşi cumva mai uscat, de-ţi pare că morţii din mormintele strămoşilor Dedlock se plimbă doar pe-acolo în nopţile lungi şi-şi lasă în urmă miasma adusă din gropile lor.

Dar casa din oraş arareori e în aceeaşi stare de spirit, în acelaşi timp, cu cea de la Chesney Wold; arareori se desfată, şi arareori jeleşte; afară doar când moare un Dedlock, casa din oraş e însufleţită şi plină de strălucire. Caldă şi luminată cum numai o casă cu asemenea rang înalt poate fi, delicat parfumată de miresme plăcute, ce nu poartă nici urmă de iarnă, cum numai florile de seră pot radia, învăluită într-un aer dulce şi tăcut, încât doar tic-tacul ceasornicelor şi arderea vie a focurilor tulbură tăcerea încăperilor, casa din oraş pare că ar înveli oasele îngheţate ale lui sir Leicester într-o lână de culoarea curcubeului. Şi sir Leicester e bucuros să se odihnească într-o stare de demnă mulţumire, în faţa focului mare din bibliotecă, învrednicindu-se cu bunăvoinţă să cerceteze scoarţele cărţilor sale sau să cinstească cu o privire favorabilă operele de artă. Căci are tablouri acolo, vechi şi moderne. Altele din Academia Fantezistă, în care Arta acceptă să dea din când în când şi câte o capodoperă, lucrări ce s-ar cataloga cel mai bine ca nişte articole diverse la o licitaţie. Cum ar fi „Trei scaune cu spătar înalt, masă şi tacâm, sticlă cu gât lung (cu vin în ea), o ploscă, un costum spaniol de femeie, portretul trei sferturi al domnişoarei Jogg, modelul, şi o armură completă ce conţine în ea pe Don Quijote”. Sau: „O terasă de piatră (crăpată), o gondolă în depărtare, un costum complet de senator veneţian, costum de satin alb cu broderie bogată, cu portretul din profil al domnişoarei Jogg, modelul, un iatagan superb montat în aur cu mâner bătut în pietre scumpe, îmbrăcăminte de maur minuţios executată (foarte rară) şi Othello”.

Domnul Tulkinghorn vine şi pleacă destul de des, fiind de rânduit treburile domeniului, arendări de reînnoit şi altele. O vede şi pe Doamna Noastră destul de des şi, ca de obicei, el şi ea sunt liniştiţi, indiferenţi şi nu se prea iau în seamă unul pe altul. Totuşi, s-ar putea ca Doamna Noastră să se teamă de domnul Tulkinghorn şi el să ştie. S-ar putea ca el s-o urmărească cu încăpăţânare şi cu stăruinţă. Fără nici măcar o urmă de remuşcare, mustrare de conştiinţă sau milă. S-ar putea ca frumuseţea ei, şi toată starea şi strălucirea de care-i înconjurată, să nu-i dea lui decât un imbold mai mare pentru ceea ce urmăreşte şi să-l facă mai neînduplecat. Că ar fi rece şi crud, că ar fi de nezdruncinat în ceea ce socoate că-i de datoria lui, sau cuprins de beţia de putere, ori c-ar fi hotărât să nu-i scape nimic tăinuit de pe terenul în care toată viaţa a cotrobăit după descoperirea secretelor, sau că ar dispreţui în sufletul lui strălucirea pe lângă care el nu-i decât o palidă scânteie, ori că ar fi adunat întruna dispreţul şi ofensele de sub amabilitatea grandioşilor lui clienţi, că ar fi ceva din toate astea sau toate la un loc, s-ar putea ca Doamna Noastră să prefere cinci mii de perechi de ochi aristocratici aţintiţi asupra ei, bănuitori şi vigilenţi, decât cei doi ochi ai jurisconsultului demodat, la gât cu o cravată ca un smoc şi cu nişte pantaloni negri spălăciţi, legaţi cu panglicuţe la genunchi.

Sir Leicester se află în camera Doamnei Noastre, camera în care domnul Tulkinghorn a citit acea declaraţie sub luare de jurământ din procesul Jarndyce, şi este grozav de mulţumit de sine. Doamna Noastră, ca şi în ziua aceea, e aşezată în faţa focului, cu evantaiul în mână. Sir Leicester este grozav de mulţumit de sine fiindcă a întâlnit în gazetă nişte observaţii ce se refereau direct la stăvilare şi la structura societăţii. Se aplicau într-un mod atât de fericit cazului de deunăzi, încât sir Leicester a venit din bibliotecă în camera Doamnei Noastre anume ca să le citească cu glas tare.

— Omul care a scris articolul de faţă, zice el în chip de prefaţă, dând din cap afirmativ către foc, ca şi cum l-ar fi salutat pe om de pe înălţimea vreunui munte, are un spirit bine echilibrat.

Spiritul omului nu-i atât de bine echilibrat încât să n-o plictisească pe Doamna Noastră, care, după o apatică sforţare de a asculta, sau mai curând o apatică sforţare de a se face că ascultă, se nelinişteşte, se tulbură şi cade în contemplaţia focului de parc-ar fi fost focul ei de la Chesney Wold, de care nu s-ar fi despărţit niciodată. Sir Leicester, cu totul străin de starea ei, citeşte mai departe prin lornionul său, din când în când oprindu-se ca să mişte lornionul şi să-şi exprime asentimentul, ca de pildă: „Foarte adevărat, de fapt”; „Foarte exact exprimat”; „Şi eu adeseori am făcut aceeaşi remarcă”, invariabil pierzând rândul de pe jurnal, după fiecare observaţie, şi mergând cu degetul în susul şi-n josul coloanei, ca să găsească locul unde a rămas.

Sir Leicester citeşte cu nelimitată gravitate şi demnitate, când iată că uşa se deschide şi valetul cu perucă pudrată, intrând ca o furtună, aduce următoarea veste ciudată:

— Tânărul cu numele de Guppy, doamnă.

Sir Leicester se opreşte, se uită lung la el şi repetă cu o voce ucigătoare:

— Tânărul cu numele de Guppy?

Uitându-se de jur-împrejur, îl zăreşte pe tânărul cu numele de Guppy, tare zăpăcit, făcându-şi o prezentare nu prea impresionantă prin felul şi înfăţişarea sa.

— Te rog, îl întreabă sir Leicester pe valet, ce vrei să spui, anunţând atât de brusc pe tânărul cu numele de Guppy?

— Vă cer iertare, sir Leicester, dar lady Dedlock a spus că vrea să-l vadă pe tânăr de îndată ce se prezintă. N-am ştiut că sunteţi aici, sir Leicester.

Cerându-şi astfel scuze, valetul îi îndreaptă tânărului cu numele de Guppy o privire plină de dispreţ şi indignare, care parc-ar zice pur şi simplu: „Ce-ai venit să cauţi aici şi să mă vâri pe mine în bucluc?”

— E foarte adevărat. Eu i-am dat dispoziţiile acestea, zice Doamna Noastră. S-aştepte tânărul!

— În nici un caz, Doamna Mea. De vreme ce-a primit poruncă de la Domnia Ta să vină, eu n-am să vă întrerup!

Sir Leicester se retrage, cu felul său galant de a fi, aproape fără să primească plecăciunea tânărului în timp ce iese din încăpere, presupunând solemn că trebuie să fie vreun cizmar, inoportun la înfăţişare.

Lady Dedlock se uită din scurt la vizitatorul ei, după ce slujitorul a părăsit camera, cercetându-l cu privirile din creştet până-n tălpi, îl lasă să stea lângă uşă şi îl întreabă ce doreşte.

— Ca Domnia Voastră să aibă bunăvoinţa de a-mi acorda favoarea să stea puţin de vorbă cu mine, răspunde domnul Guppy, stânjenit.

— Dumneata eşti, fără îndoială, persoana care mi-a scris atât de multe scrisori?

— Câteva, doamnă. Câteva, până ce Domnia Voastră mi-a acordat favoarea de a-mi trimite un răspuns.

— Şi n-ai putut să te foloseşti de-aceleaşi mijloace, ca să nu mai fie nevoie de o convorbire? Nu te poţi linişti?

Domnul Guppy îşi înşurubează gura într-un „nu!” tăcut şi clatină din cap în semn de negare.

— Aifost ciudat de stăruitor. Dacă după toate, se va vedea că tot ceea ce ai de spus nu mă priveşte, şi nu văd cum m-ar putea privi, şi nici nu m-aştept să mă intereseze, îmi voi îngădui s-o tai scurt şi fără prea mult protocol. Spune ce ai de spus, te rog.

Doamna Noastră, scuturându-şi neglijent evantaiul, se întoarce iarăşi către foc, stând aproape cu spatele la tânărul cu numele de Guppy.

— Cu îngăduinţa Domniei Voastre, atunci, începe tânărul, voi intra acum în problemă. Hm! Sunt, după cum am spus Domniei Voastre în cea dintâi scrisoare, de meserie jurist. Ca jurist, am deprins obiceiul de a nu mă obliga prin scris, şi de aceea nu am comunicat Domniei Voastre numele firmei de care depind şi în care poziţia mea, şi aş putea adăuga, venitul meu, sunt destul de bune. Acum pot să declar Domniei Voastre, în secret, că numele firmei este „Kenge şi Carboy”, de la Lincoln's Inn, care s-ar putea să nu fie cu totul necunoscută Domniei Voastre, în legătură cu procesul Jarndyce, de la înalta Curte.

Pe chipul Doamnei Noastre începe să se ivească oarecare interes. Ea a încetat să mai clatine evantaiul şi-l ţine ca şi cum ar asculta.

— Însă pot să spun Domniei Voastre, de la început, urmează domnul Guppy, prinzând puţin curaj, că pricina pentru care am dorit atât de mult să stau de vorbă cu Domnia Voastră, ceea ce m-a făcut să am o purtare, care, nu mă îndoiesc, s-a arătat a fi şi se arată a fi nelalocul ei… De fapt aproape aş putea zice necorectă… După ce a aşteptat o clipă ca să primească oarecare asigurări că nu-i aşa, şi văzând că nu primeşte nimic, domnul Guppy continuă…: pricina aceasta n-are nici-o legătură cu procesul Jarndyce. Dacă ar fi fost un apendice al procesului Jarndyce, m-aş fi dus de la început la juristul Domniei Voastre, la domnul Tulkinghorn de la Lincoln's Inn Fields. Am plăcerea de a mă cunoaşte cu domnul Tulkinghorn… Cel puţin, când ne întâlnim, ne arătăm simpatie… Şi dacă ar fi fost o pricină de-un asemenea soi, m-aş fi dus la el.

Doamna Noastră se-ntoarce puţin către el şi-i zice:

— Ai face mai bine să iei loc.

— Mulţumesc Domniei Voastre.

Domnul Guppy face ce i s-a spus. Domnul Guppy consultă un petic de hârtie pe care făcuse scurte însemnări cu privire la înşiruirea argumentelor şi care pare că-l aruncă în cea mai cumplită nedumerire ori de câte ori îi aruncă o privire.

— Eu… A, da!… Îmi pun soarta cu totul în mâinile Domniei Voastre. Dacă înălţimea Voastră ar fi să se plângă cumva lui Kenge şi Carboy sau domnului Tulkinghorn, de vizita pe care i-am făcut-o, aş fi pus într-o situaţie foarte neplăcută. Asta v-o spun deschis. În consecinţă, am deplină încredere în demnitatea Domniei Voastre.

Doamna Noastră, cu un gest dispreţuitor al mâinii care ţine evantaiul, îl asigură că nu merită să se plângă de el.

— Mulţumesc înălţimii Voastre, zice domnul Guppy, e totul în ordine. Aşadar… Eu… Ce naiba!… De fapt am însemnat pe hârtie un punct, două, asupra ordinii chestiunilor pe care am socotit să le exp un, dar sunt scrise prescurtat şi nu pot descoperi ce vor să spună. Dacă Domnia Voastră îmi va îngădui să fac doi paşi până la fereastră, o clipă numai, voi…

Domnul Guppy, în drum spre fereastră, se-mpiedică de-o cuşcă cu doi peruşi, cărora din zăpăceală le spune:

— Iertaţi-mă, vă rog!

Dar asta nu-l duce la o mai bună descifrare a notelor lui. Şopteşte, transpirând, înroşindu-se şi ţinând peticul de hârtie când mai aproape de ochi, când mai departe:

— C. S. Ce-o mai fi-nsemnând C. S.? O! E. S.! O, ştiu! Da, cu siguranţă că-i aşa! Şi se-ntoarce îndărăt, luminat la faţă.

— Nu mi-a ajuns la cunoştinţă, urmează domnul Guppy, stând în picioare, la jumătate cale între Doamna Noastră şi scaunul lui, dacă Domnia Voastră s-a întâmplat s-audă sau să vadă pe o tânără cu numele de domnişoara Esther Summerson?

Doamna Noastră se uită ţintă la el.

— Am văzut o tânără cu numele ăsta nu de mult. Toamna trecută.

— Ei bine, nu v-a izbit că seamănă cu cineva? Întreabă domnul Guppy, încrucişându-şi braţele, plecându-şi capul pe o parte şi scărpinându-se în colţul gurii cu carneţelul.

Doamna Noastră nu-şi mai ia ochii de la el.

— Nu.

— Nici cu familia Domniei Voastre?

— Nu.

— Se vede că Domnia Voastră, urmează domnul Guppy, nu prea poate să-şi aducă aminte de chipul domnişoarei Summerson?

— Mi-aduc aminte de fată foarte bine. Dar ce are asta de-a face cu mine?

— Doamnă, vă încredinţez că, având chipul domnişoarei Summerson întipărit în memorie… Ceea ce vă spun în mare taină… Am găsit, când am avut cinstea să văd de-aproape Castelul Domniei Voastre de la Chesney Wold, în timpul unei scurte treceri cu un prieten prin ţinutul Lincolnshire, am găsit asemenea asemănare între domnişoara Esther Summerson şi Domnia Voastră, încât am rămas cu desăvârşire uluit, în aşa măsură, că pentru moment nici n-am ştiut ce mă uluise. Şi acum că am cinstea de a vă privi de aproape (de-atunci adesea mi-am luat îndrăzneala să mă uit la Domnia Voastră când treceaţi în trăsură prin parc, pot spune că nu mă ştiaţi, dar niciodată nu v-am văzut atât de aproape), e într-adevăr mai surprinzător decât mi-am putut închipui.

— Tinere cu numele de Guppy! Au fost timpuri în care doamnele trăiau în fortăreţe şi aveau la îndemână slujitori lipsiţi de orice scrupule. Atunci, cu asemenea ochi frumoşi, privind la dumneata aşa cum te privesc eu acum, sărmana ta viaţă n-ar fi fost pusă în cântar nici preţ de-o clipă!

Doamna Noastră, folosindu-se încetişor de mica-i apărătoare de foc ca de un evantai, îl întreabă iarăşi ce crede oare c-ar avea de-a face cu ea pasiunea lui pentru asemănări.

— Doamnă, răspunde domnul Guppy, din nou cercetându-şi peticul de hârtie, iată ajung şi la asta. La naiba cu însemnările mele! O! Doamna Chadband! Da!

Domnul Guppy îşi trage scaunul puţin mai în faţă şi se aşază iarăşi. Doamna Noastră se lasă pe spate în fotoliul său, cu calm, în graţia ei firească, şi poate cu ceva mai puţină tihnă ca de obicei, dar nu-l slăbeşte nici-o clipă din ochii neclintiţi.

— Un… Staţi o clipă, totuşi! Domnul Guppy se uită iarăşi pe hârtiuţă. E. S. de două ori? A, da, da! Acuma văd la ce m-am gândit.

Sucindu-şi peticul de hârtie ca pe un instrument cu care să-şi puncteze discursul, domnul Guppy continuă:

— Doamnă, pluteşte un mister asupra naşterii şi creşterii domnişoarei Esther Summerson. Sunt informat despre problema cu pricina pentru că… Ceea ce vă spun e în secret… O ştiu datorită slujbei pe care-o am la „Kenge şi Carboy”. Ei bine, după cum am mai spus Domniei Voastre, chipul domnişoarei Summerson mi-e întipărit în suflet. Dacă aş putea lămuri acest mister pentru ea, sau dovedi că e neam mare şi aş putea găsi că, având onoarea să fie o ramură îndepărtată a familiei dumneavoastră, are dreptul de a intra ca parte în procesul Jarndyce, ei! Atunci aş putea ridica şi eu un soi de pretenţie la domnişoara Summerson, ca să privească cu un ochi hotărât mai binevoitor propunerile mele, decât a făcut-o până acum. De fapt, până acum nu le-a dovedit nici un pic de bunăvoinţă.

Un soi de zâmbet mânios răsare pe chipul Doamnei Noastre.

— Ei bine, datorită unei împrejurări foarte ciudate, doamnă, urmează domnul Guppy, împrejurare totuşi dintr-acelea ce ne ies în cale nouă, profesioniştilor, printre care mă pot numi şi eu, fiindcă, deşi neadmis, totuşi am căpătat un înscris cu privire la clauzele şi postul în care sunt angajat, alcătuit pentru mine de „Kenge şi Carboy”, pe baza sumei plătite de mama din capitalul micului ei venit, ca bani pentru timbru, ei bine, am întâlnit persoana care a stat ca slujitoare la doamna care a crescut-o pe domnişoara Summerson până când a luat-o Jarndyce sub îngrijirea şi ocrotirea sa. Doamna aceea se numea Barbary ca domnişoară.

Culoarea lividă de pe faţa Doamnei Noastre să fie oare reflexul evantaiului cu care se apără de dogoarea focului, evantaiul pe un fond de mătase verde şi pe care ea îl ţine în mâna ridicată ca şi cum l-ar fi uitat aşa, sau e chiar o paloare teribilă ce i s-a aşternut pe chip?

— S-a întâmplat cumva ca Domnia Voastră, continuă domnul Guppy, să audă de domnişoara Barbary?

— Nu ştiu. Poate, cred. Da.

— N-a avut domnişoara Barbary nici un soi de legătură de rudenie cu familia Domniei Voastre?

Buzele Doamnei Noastre se mişcă, dar nu scot nici un sunet. Domnia Sa dă din cap că nu.

— Nici-o legătură? Întreabă iarăşi domnul Guppy. O! Poate că n-aţi avut Domnia Voastră cunoştinţă de acest lucru. Ah! Dar poate să fi avut! Da.

După fiecare dintre interogări, lady Dedlock îşi lasă capul în jos.

— Foarte bine! Ei, şi domnişoara Barbary era grozav de tăcută… Se pare că a fost extraordinar de închisă pentru o femeie, femeile fiind în general (cel puţin în viaţa de toate zilele) înclinate mai curând spre vorbărie… Şi martora mea n-a ştiut niciodată dacă fata a avut măcar o singură rudă. Într-o împrejurare, şi numai întruna, se pare că domnişoara Barbary i-a împărtăşit martorei mele taina, dar numai într-o privinţă, şi anume i-a spus atunci că numele adevărat al fetiţei nu e Esther Summerson, ci Esther Hawdon.

— Doamne Dumnezeule!

Domnul Guppy holbează ochii de uimire. Lady Dedlock stă în faţa lui, uitându-se la el, dar cu privirea fixă, dusă dincolo de el, cu faţa umbrită de aceeaşi paloare, păstrând aceeaşi atitudine, până şi în felul de a-şi ţine evantaiul, cu buzele puţin întredeschise, cu fruntea puţin încruntată, dar, pentru o clipă, ca neînsufleţită. El o vede apoi cum îşi revine în fire, bagă de seamă un tremur ce-i înfioară făptura ca o încreţitură pe faţa unei ape, îi vede buzele că prind a se mişca, o observă cum se linişteşte cu o mare sforţare, o vede silindu-se să-şi amintească de prezenţa lui acolo şi de cele ce-i spusese. Toate s-au petrecut atât de repede, încât exclamaţia şi leşinul ei par că au dispărut ca şi trăsăturile unor morţi păstraţi bine multă vreme, dar care, loviţi de aer ca de un trăsnet, când se desfac mormintele, se spulberă şi dispar cât ai clipi.

— Domnia Voastră are cunoştinţă de numele Hawdon?

— L-am auzit înainte.

— E numele unei ramuri colaterale sau mai îndepărtate a familiei Domniei Voastre?

— Nu.

— Ei bine, doamnă, urmează domnul Guppy, ajung la ultimul punct al problemei, atât cât am fost în stare să o pătrund.

Ea nu se termină aici, iar eu voi aduna şi celelalte elemente tot mai strâns, pe măsură ce se desfăşoară. Domnia Voastră trebuie să ştie, dacă încă nu s-a întâmplat prin cine ştie ce şansă să fi şi aflat că acum câtva timp a fost găsit mort în casa unui om cu numele de Krook, aproape de strada Cancelariei, un copist în mare mizerie. În privinţa lui s-a făcut o anchetă şi s-a stabilit cum că acel copist era o făptură anonimă, al cărei nume a rămas necunoscut. Dar, doamnă, am descoperit foarte de curând că numele acelui copist era Hawdon.

— Şi ce legătură are asta cu mine?

— Vai, doamnă, tocmai asta e întrebarea! Ei, bine, după moartea acelui om s-a petrecut un lucru straniu. A răsărit o doamnă, o doamnă travestită, lady Dedlock, care s-a dus să vadă locul unde s-a petrecut decesul şi-apoi s-a dus să se uite la mormântul copistului. A plătit unui măturător de stradă, unui băietan, ca să i le arate. Dacă Domnia Voastră ar dori să-i aduc băietanul pentru confruntarea acestei declaraţii, pot să pun mâna pe el oricând.

— Nenorocitul acela de băietan nu înseamnă nimic pentru Doamna Noastră, şi ea nu doreşte să-i fie înfăţişat.

— Oh! Vă încredinţez, doamnă, e un început foarte straniu, de fapt, continuă domnul Guppy. Dacă l-aţi fi putut auzi povestind despre inelele ce sclipeau pe degetele ei când şi-a scos mănuşa, aţi fi găsit că întâmplarea e plină de romantism.

Strălucesc diamante şi pe mâna care ţine evantaiul. Doamna Noastră mişcă în joacă evantaiul şi le face să strălucească şi mai tare, având iarăşi pe faţă căutătura aceea care, în alte vremuri, ar fi putut fi atât de primejdioasă pentru tânărul cu numele de Guppy.

— S-a presupus, doamnă, că n-a lăsat în urma lui nici acte, nici hârtii prin care să fi putut fi identificat. Dar a lăsat. A lăsat un teanc de scrisori.

Evantaiul se mişcă încă, tot ca înainte. Tot timpul însă ochii doamnei nu s-au desprins de el, nici măcar o dată.

— I-au fost luate şi tăinuite. Şi mâine seară, doamnă, vor intra în posesia mea.

— Încă o dată te întreb, ce legătură au toate astea cu mine?

— Lady Dedlock, eu cu aceasta termin.

Domnul Guppy se ridică în picioare.

— Dacă socotiţi că în asemenea înlănţuire de circumstanţe în tot întregul lor, în neîndoielnica şi puternica asemănare dintre tânăra domnişoară şi Domnia Voastră, fapt absolut pozitiv pentru un juriu, în faptul că a fost crescută de domnişoara Barbary, în afirmaţia domnişoarei Barbary că adevăratul nume al domnişoarei Summerson este Hawdon, în faptul că Domnia Voastră cunoaşte amândouă numele acestea foarte bine, şi în moartea lui Hawdon, aşa cum s-a petrecut… Dacă socotiţi că în toate acestea ar exista pentru Domnia Voastră un interes de familie, ca să cercetez cazul mai în adâncime, atunci voi aduce hârtiile acelea aici. Nu ştiu ce sunt, afară doar că sunt nişte scrisori vechi; încă nu le-am avut în mână. Le voi aduce aici de îndată ce le voi căpăta şi le voi parcurge pentru întâia oară cu Domnia Voastră. Cu acestea am spus Domniei Voastre pricina pentru care am venit. V-am spus totodată că aş fi pus într-o situaţie foarte neplăcută dacă s-ar face vreo plângere în asemenea privinţă şi că totul s-a petrecut strict confidenţial.

Oare acesta să fie întregul scop urmărit de tânărul cu numele de Guppy, sau mai are el vreunul? Oare vorbele lui dezvăluie lungimea, lăţimea şi adâncimea, cu alte cuvinte, toate dimensiunile obiectivului şi presupunerilor sale, venind aici? Sau, de nu, ce mai ascunde încă? E un om cu care Doamna Noastră are de luptat. Se poate uita la el mult şi bine, dar şi el poate să-şi aplece privirile în jos pe masă şi să nu lase să i se citească nimic pe faţa lui de tăinuitor de mărturii.

— Poţi s-aduci scrisorile, zice Doamna Noastră, dacă socoţi.

— Pe cinstea mea, Domnia Voastră nu prea arată c-ar avea încredere în mine, răspunde domnul Guppy, oarecum jignit.

— Poţi s-aduci scrisorile, repetă ea cu acelaşi ton, dacă… Pofteşti.

— Aşa voi face şi-i urez Domniei Voastre o zi bună.

Pe măsuţă, alături de ea, se află un fleac de casetă, încercuită de gratii şi încuietori, de parc-ar fi o ladă veche şi trainică. Uitându-se încă la el, lady Dedlock o ia şi o descuie.

— Oh! Vă încredinţez, doamnă, că eu sunt mânat de alte motive, zice domnul Guppy, şi nici nu pot primi nimic de-un asemenea soi. Vă urez încă o dată noapte bună şi vă mulţumesc, totuşi, rămânându-vă foarte îndatorat.

Cu acestea, tânărul îşi face închinăciunea şi coboară scara. Acolo valetul cel trufaş nu găseşte cu cale că-i de datoria lui să-şi părăsească Olimpul de lângă focul din vestibul, ca să-l conducă până la uşă.

În timp ce sir Leicester se încălzeşte în bibliotecă şi moţăie deasupra jurnalului pe care-l ţine în mâini, nu se petrece oare în casă nimic care să-l înfioare şi să-l deştepte, fără să mai spunem de-o putere care să facă arborii de la Chesney Wold să-şi ridice spre cer braţele lor noduroase, iar portretele să se încrunte şi armurile să se stârnească?

Nu. Cuvinte, suspine, plânsete nu-s decât aer, iar aerul e atât de îmbâcsit şi de ferecat în aşezarea aceea din oraş, încât sunetele ar trebui să fie trâmbiţate de Doamna Noastră din cămara ei, ca să poată duce un cât de slab murmur până la urechile lui sir Leicester; şi totuşi, în casă e un plânset jalnic, ce se ridică dintr-o făptură înnebunită, căzută în genunchi.

— O, copila mea, copila mea! N-a murit în primul ceas al vieţii, aşa cum îmi spusese sora mea crudă, ci a fost crescută în asprime de ea, după ce a lipsit-o de mine şi de numele meu! O copila mea, copila mea!