Povestirea Estherei

Richard era plecat de ceva vreme, când am primit vizita unei persoane, venită să stea cu noi câteva zile. Era o doamnă în vârstă. E vorba de doamna Woodcourt, care, sosită din Ţara Galilor ca să stea la doamna Bayham Badger, îi scrisese tutorelui, „după dorinţa fiului ei Allan”, ca să ne comunice că primise veşti de la el, că e bine sănătos şi că „ne trimite nouă, tuturor, gândurile lui bune”. Doamna Woodcourt a fost poftită atunci de tutore să vină să ne vadă în Casa Umbrelor. A petrecut cu noi aproape trei săptămâni. M-a îndrăgit cu deosebire pe mine şi-mi încredinţa absolut toate tainele, până într-atât, încât uneori îmi cădea chiar greu. Ştiam eu prea bine că n-am nici un drept să-mi cadă greu, deoarece ea se încredea în mine şi-mi dădeam seama că nu aveam dreptate; totuşi, cu toată strădania mea, nu puteam face nimic.

Era o doamnă atât de mică şi de pătrunzătoare şi avea obiceiul să şadă cu mâinile împreunate una într-alta, uitându-se iscoditoare la mine când îmi vorbea, încât se poate că asta mi-o făcea de nesuferit. Sau poate din pricină că era aşa de dreaptă şi de gătită. Cu toate acestea, nu cred să fi fost asta, pentru că o socoteam o persoană distinsă şi-mi plăcea. Nici din pricina expresiei obişnuite a feţei nu putea fi, căci avea un ten scânteietor şi, pentru o doamnă în vârstă, era frumoasă. Nu ştiu ce să fi fost. Sau cel puţin dacă acum ştiu, cred că atunci nu ştiam. Sau cel puţin… Dar n-are a face.

Seara, când urcam să mă culc, mă poftea în cameră la ea, unde şedea în faţa focului, într-un fotoliu şi, vai mie, începea să-mi povestească despre Morgan ap Kerrig până când îmi pierea toată bună-dispoziţie! Uneori îmi recita câteva strofe din Crumlinwallenwen şi din Mewlinwillenwood (dacă astea vor fi fiind numele lor adevărate, deşi aş crede că nu) şi ajungea să se înflăcăreze de tot, din pricina sentimentelor pe care le exprima. Cu toate acestea, niciodată n-am ştiut ce spune (fiind în limba galilor) decât că aducea nişte elogii grozave spiţei lui Morgan ap Kerrig.

— Iată, domnişoară Summerson, îmi declara mie solemnă şi triumfătoare, vezi, asta-i averea moştenită de fiul meu. Oriunde merge feciorul meu, el poate pretinde că-i neam cu ap Kerrig. Bani poate să nu aibă, dar oricând are ceea ce-i mai mult: familie, scumpa mea.

Aveam eu îndoielile mele că celor din India sau China le-ar păsa cine ştie ce de Morgan ap Kerrig, dar, bineînţeles, niciodată nu le-am exprimat. Obişnuiam să zic că e mare lucru să ai rude aşa de sus-puse.

— Este mare lucru, draga mea, răspundea doamna Woodcourt. Îşi are însă şi neajunsurile sale; alegerea unei soţii pentru fiul meu, de exemplu, e îngrădită, dar şi alegerea matrimonială a familiei regale e îngrădită într-un fel tare asemănător.

Apoi, mă bătea uşurel cu mâna şi mă mângâia pe rochie atât cât să mă încredinţeze că are o părere bună despre mine, cu toată distanţa dintre noi.

— Sărmanul domn Woodcourt, drăguţă, îmi spunea ea întotdeauna cu oarecare emoţie, fiindcă avea o inimă foarte afectuoasă pentru nobila-i seminţie, cobora dintr-o celebră familie scoţiană din Highland, ce purta numele Mac Coorts de Mac Coort. A fost în slujba regelui său şi a ţării sale ca ofiţer în Regimentul Regal al Vânătorilor de Munte şi a murit pe câmpul de bătaie. Fiul meu e unul dintre ultimii reprezentanţi ai două vechi familii. Cu binecuvântarea cerurilor, le va înălţa iarăşi la gloria lor străveche şi le va uni cu altă veche familie.

De prisos încercam eu să schimb subiectul, aşa cum o făceam numai de dragul unor lucruri noi… Sau poate pentru că… Dar nu-i nevoie să intru în amănunte. Doamna Woodcourt nu m-ar fi lăsat nici în ruptul capului să-l schimb.

— Draga mea, începu să-mi spună într-o seară, ai atât de mult bun-simţ şi priveşti lumea cu atâta cuminţenie şi atât de superior pentru vârsta dumitale, încât e o mângâiere pentru mine să vorbesc cu dumneata despre problemele mele de familie. Nu ştii multe despre fiul meu, draga mea, dar pe el îl cunoşti destul, aş crede, ca să ţi-l aminteşti?

— Da, doamnă. Mi-l amintesc.

— Da, drăguţă. Acum, scumpa mea, cred că ştii să judeci un om şi aş dori să ştiu ce părere ai de el?

— O, doamnă Woodcourt! Am exclamat eu, asta-i aşa de greu!

— De ce-i aşa de greu, draga mea? Mă întrebă ea. Nu văd de ce.

— Să-ţi dai o părere…

— Asupra unei cunoştinţe atât de superficiale, scumpa mea. Asta-i adevărul.

N-am vrut să spun asta, fiindcă domnul Woodcourt stătuse în casa noastră o bună bucată de vreme şi ajunsese să fie destul de intim cu tutorele meu. Am repetat acestea şi am adăugat că pare să fie foarte priceput în profesia lui… Credeam… Şi cu bunătatea şi blândeţea lui faţă de domnişoara Flite erau mai presus de orice laudă.

— Îl preţuieşti aşa cum se cuvine! A zis doamna Woodcourt, strângându-mă de mână. L-ai definit exact. Allan este un om bun şi în profesia lui nu dă greş. Spun asta cu toate că-i sunt mamă. Totuşi, trebuie să mărturisesc că nu-i fără cusur, draga mea.

— Nimeni nu-i, am zis eu.

— Ah! Dar ale lui sunt într-adevăr cusururi pe care ar putea să le îndrepte şi-ar trebui să le îndrepte, răspunse bătrâna ascuţit, clătinând din cap. Sunt atât de ataşată de dumneata, încât pot avea toată încrederea, draga mea, mărturisindu-ţi ca unei terţe persoane, cu totul dezinteresată, că fiul meu e nestatornicia personificată.

Am zis că nu-mi vine a crede că ar fi cu putinţă să nu fie constant în profesie şi să fie nestatornic în felul cum o practică, judecând după reputaţia pe care şi-a câştigat-o.

— Ai iarăşi dreptate, scumpa mea, îmi întoarse răspunsul bătrâna doamnă, dar eu nu mă refer la profesia lui, vezi dumneata!

— O! Am exclamat eu.

— Nu! Făcu ea. Eu mă refer la purtarea lui în societate. E foarte uşuratic cu fetele şi totdeauna a fost aşa, chiar de când era de optsprezece ani. Ei bine, draga mea, niciodată n-a arătat într-adevăr un interes pentru vreuna dintre ele şi, fiind aşa, nu i s-a părut că face vreun rău şi nici nu le-a arătat altceva decât politeţe şi bunătate. Totuşi nu-i bine, ştii dumneata, nu-i aşa?

— Nu, am răspuns eu, în timp ce ea părea că-mi aşteaptă răspunsul.

— Şi asta poate duce la noţiuni greşit interpretate, ştii, draga mea.

Am presupus că aşa e.

— De aceea, i-am spus de multe ori că ar trebui să fie mai atent atât în privinţa lui, cât şi a celorlalţi. Iar el întotdeauna îmi răspunde: „Mamă, aşa am să fiu, dar dumneata mă cunoşti mai bine decât oricine şi ştii că nu mă gândesc la rău… pe scurt, nu mă gândesc la nimic. Toate astea, draga mea, sunt foarte adevărate, dar n-au nici-o justificare. Totuşi, dat fiind că acuma a plecat atât de departe şi pe un timp nelimitat, şi dat fiind că va avea prilejuri bune şi recomandări preţioase, putem socoti că toate acestea au trecut şi s-au încheiat. Dar dumneata, draga mea, urmă bătrâna doamnă, surâzând şi dând din cap tot timpul, în privinţa scumpei dumitale fiinţe, draga mea, ce-ai de spus?

— Eu, doamnă Woodcourt?

— Să nu fiu atât de egoistă vorbind tot timpul de feciorul meu, care a plecat să-şi caute fericirea şi să-şi găsească soţie; dumneata când ai de gând să porneşti în căutarea fericirii şi să-ţi găseşti soţ, domnişoară Summerson? Ei, ia uită-te la ea. Ce, roşeşti?

Nu cred că am roşit… În orice caz, dacă am roşit n-avea importanţă… Şi i-am spus că fericirea mea actuală mă mulţumeşte pe deplin şi n-am nici-o dorinţă s-o schimb.

— Să-ţi spun ce-am crezut eu întotdeauna despre dumneata şi despre fericirea ce-are să-ţi vie, draga mea? Întrebă doamna Woodcourt.

— Dacă socotiţi că sunteţi bun profet, am răspuns eu.

— Ei bine, atunci iată: ai să te căsătoreşti cu cineva foarte bogat şi merituos, mult mai în vârstă… Cu douăzeci şi cinci de ani, poate… Mai mult decât dumneata. Şi ai să fii o soţie minunată, tare iubită şi foarte fericită.

— Frumos noroc, n-am ce zice! Am exclamat eu, dar de ce ar fi să fie al meu?

— Draga mea, răspunse ea, e o potrivire în asta… Eşti atât de harnică, atât de îndemânatică, atât de bine aşezată în toate, încât e o potrivire la mijloc, şi chiar aşa are să se întâmple. Şi nimeni, draga mea, n-are să te felicite mai sincer pentru asemenea căsătorie decât mine!

S-ar părea ciudat că spusele doamnei Woodcourt mi-au căzut greu, dar aşa s-a întâmplat. Ştiu sigur că aşa a fost. Din pricina lor, o parte din noapte m-am simţit stingherită. Dar mi-a fost atât de ruşine de prostia mea, încât nu mi-a venit să mă destăinui nici măcar Adei, şi din pricina asta m-am simţit şi mai stingherită. Nu ştiu ce n-aş fi dat să fi putut ocoli, dacă ar fi fost cu putinţă, destăinuirile intime ale acelei doamne bătrâne şi agere, care a mers atât de departe. Din cauza lor, aveam cele mai contradictorii păreri despre ea. Aci gândeam că născoceşte poveşti, aci că e întruchiparea adevărului. Când o bănuiam că e foarte vicleană, când îmi venea a crede că are o inimă cinstită de localnică din Wales, cât se poate de nevinovată şi simplă. Şi, la urma urmei, ce-mi păsa mie şi de ce să-mi pese? De ce în drum spre culcare, cu coşuleţul cu chei, să nu mă pot opri un timp alături de ea, la foc, în camera ei şi să stau la taifas cu ea o bucată de vreme, în aceeaşi măsură cum aş fi făcut cu oricare alta, fără să mă necăjesc pentru nişte lucruri inofensive pe care mi le spune? Atrasă de ea, cum evident eram, fiindcă doream din răsputeri să-i plac şi eram într-adevăr foarte bucuroasă că-i plac, la ce bun să despic firu-n patru, întristată şi necăjită de-a binelea pentru fiecare cuvânt pe care-l rosteşte, şi să-l cântăresc iarăşi şi iarăşi în zeci de chipuri? De ce-mi făcusem atâta grijă şi supărare fiindcă se află în casa noastră şi că stă de taină cu mine în fiecare seară, când simţeam totuşi că-i mai bine şi mai sigur, cumva, să fie cu noi decât aiurea? Iată câte nedumeriri şi nepotriviri pe care nu le pot lămuri. Măcar de-aş putea… Dar am să revin la subiectul de faţă mai încolo, căci acum ar fi pur şi simplu de prisos să continui.

Aşadar, când doamna Woodcourt a plecat, mi-a părut rău că pierd, dar am şi răsuflat uşurată. Însă după aceea a venit Caddy Jellyby la noi şi ne-a adus un stoc atât de bogat de noutăţi din familia ei, încât ne-a dat de lucru din plin.

Mai întâi de toate, Caddy a declarat (şi nici n-ar fi început cu altceva) că sunt cel mai bun sfetnic din câţi au existat. „Asta, a zis draga mea, nu-i nicidecum o noutate”, şi „Asta, am zis eu, e o gogomănie”. Apoi Caddy ne-a spus că peste o lună are să fie măritată şi că ar fi cea mai fericită fată din lume dacă Ada şi cu mine avem să-i fim domnişoare de onoare. Fără îndoială, iată şi veşti noi şi mi-am închipuit că niciodată n-avem să mai terminăm de vorbit, atât de multe mai aveam noi de spus lui Caddy şi ea nouă.

Se pare că domnul Jellyby, nefericitul ei tată, scăpase de faliment, „trecut şi prin gazetă” era expresia folosită de Caddy, ca şi cum ar fi trecut printr-un tunel, prin mila şi indulgenţa generală a creditorilor săi, şi scăpase de toate încurcăturile lui într-un chip fericit, fără să fi reuşit să le înţeleagă; renunţase la tot ce mai avea (ceea ce nu era mare lucru, aş crede, judecând după halul în care era mobilierul) şi încredinţase pe toţi cei interesaţi că mai mult de-atât nu putea face bietul om. Astfel că fusese mutat onorabil „la un birou” ca să-şi încerce iarăşi norocul. Ce făcea acolo, la biroul acela, n-a fost cu putinţă să aflu. Caddy zicea că-i „şef-agent de Vamă” şi singurul lucru pe care l-am înţeles de la ea a fost că de câte ori domnul Jellyby avea nevoie de ceva mai mulţi bani, se ducea în docuri să caute şi mai niciodată nu găsea.

De îndată ce taică-său îşi uşurase spiritul, ajungând în halul unei oi tunse, şi după ce familia se mutase într-o locuinţă mobilată, la Hatton Garden (unde, când m-am dus mai târziu să-i văd, am găsit copiii scoţând lâna din pernele de la scaune şi înfundându-şi gurile cu ea), Caddy pusese la cale o întâlnire între domnul Jellyby şi domnul Turveydrop tatăl, şi bietul domn Jellyby, atât de sărăcăcios şi umil cum era, a acordat tot respectul cuvenit înaltei Ţinute a domnului Turveydrop cu atâta supuşenie, încât au devenit nemaipomenit de buni prieteni, încetul cu încetul, domnul Turveydrop tatăl, deprins astfel cu ideea căsătoriei fiului său, şi-a prelucrat sentimentele părinteşti, ridicându-le până la înălţimea de unde privea evenimentul ca fiind iminent, şi şi-a dat binevoitorul consimţământ tinerei perechi să-şi înceapă menajul la Academie, în strada Newman, când vor crede de cuviinţă.

— Şi tatăl tău, Caddy? Ce-a zis?

— O! Sărmanul tata, răspunse Caddy, doar a plâns şi a zis că nădăjduieşte să putem porni în condiţii mai bune decât au pornit-o el şi mama. Dar asta n-a spus-o de faţă cu Prince, nu mi-a spus-o decât mie. Şi a mai zis: „Draga mea copilă, nu prea ai fost învăţată cum să-i faci un cămin soţului tău, dar dacă n-ai de gând să te străduieşti din răsputeri şi din toată inima să i-l faci, mai bine ucide-l decât să te măriţi cu el… Dacă mai ales îl iubeşti cu adevărat.”

— Şi cum l-ai liniştit, Caddy?

— Ei bine, era îngrozitor de jalnic să-l vezi pe bietul tata atât de descurajat şi să-l auzi că spune lucruri atât de groaznice şi n-am mai putut şi-am izbucnit şi eu în plâns. Dar i-am spus că am de gând să mă străduiesc din răsputeri pentru căminul nostru şi nădăjduiesc să fie casa noastră un loc şi pentru el, unde să vină şi să găsească oarecare mulţumire, seara, câteodată, şi sper şi cred să-i fiu mai bună fiică acolo, decât acasă la noi. După aceea, i-am spus că Peepy are să vină să stea cu mine şi atunci tata a început să plângă iarăşi şi a zis de copii că sunt indieni.

— Indieni, Caddy?

— Da, a răspuns Caddy, indieni sălbatici. Şi tata a mai spus (şi aici biata copilă a început să plângă în hohote, nici pe departe în chip de cea mai fericită fată din lume), că-şi dă seama că lucrul cel mai bun ce li s-ar putea întâmpla ar fi să fie ucişi cu toţii cu tomahawkul.

Ada adaugă că din fericire îl cunoaşte pe domnul Jellyby ca fiind un om ce nu poate nutri asemenea sentimente distrugătoare.

— Nu, fără îndoială, îl ştiu pe tata că n-ar putea dori ca familia lui să fie scăldată în sânge, răspunse Caddy, dar voia să spună că toţi fraţii mei sunt foarte nenorociţi, fiind copiii mamei, şi el e foarte nenorocit, fiind soţul mamei, şi sunt sigură că-i adevărat, oricât de nefiresc ar părea că spun asemenea grozăvie.

Am întrebat-o pe Caddy dacă doamna Jellyby ştie că s-a hotărât ziua căsătoriei.

— O! Tu ştii, Esther, cum e mama, răspunse ea. E cu neputinţă să spui dacă ştie sau nu. I s-a repetat destul de des, şi când i-o spun îmi aruncă o privire liniştită şi absentă, ca şi cum aş fi mai ştiu eu ce… O turlă în depărtare, răspunse Caddy, căreia i-a venit ideea asta pe neaşteptate; şi apoi clatină din cap că nu şi zice: „O, Caddy, Caddy, cât eşti de cicălitoare!” şi continuă cu scrisorile ei pentru Borrioboola.

— Şi trusoul tău, Caddy? Am întrebat-o, fiindcă faţă de noi nu se sfia.

— Ei bine, dragă Esther, îmi răspunse ea ştergându-şi ochii, trebuie s-o scot la capăt cum voi putea mai bine şi am toată încrederea în scumpul meu Prince că n-are să păstreze niciodată o amintire neplăcută că am venit la el atât de săracă. Dacă problema s-ar pune pentru un echipament de trimis la Borrioboola, mama ar şti totul în privinţa lui şi ar sta ca pe jăratic. Fiind însă ceea ce este, nici nu ştie şi nici nu-i pasă.

Caddy nu e nicidecum lipsită de afecţiune firească pentru maică-sa, dar a mărturisit toate cele de mai sus cu lacrimi pe obraz, ca pe ceva ce nu se poate tăgădui, şi tare mă tem că-i aşa. Ne-a părut foarte rău pentru biata fată, draga de ea, şi am găsit că-i atât de admirabilă buna ei dispoziţie ce-a supravieţuit unei asemenea descurajări, încât amândouă în acelaşi timp (vreau să spun Ada şi cu mine) i-am făcut o mică propunere care-a umplut-o de bucurie. I-am propus să stea la noi trei săptămâni, apoi eu să locuiesc la ea o săptămână şi noi, toate trei, să născocim şi să croim şi să reparăm şi să coasem şi să facem economii şi tot ceea ce putem mai bine, ca să-i înjghebăm cea mai bună parte a zestrei. Tutorele fiind la fel de bucuros de ideea noastră ca şi Caddy, am dus-o acasă chiar de a doua zi, ca să şi începem pregătirile, şi am adus-o înapoi în triumf, cu toate cutiile şi cumpărăturile câte au putut fi stoarse dintr-o bancnotă de zece lire, pe care domnul Jellyby a găsit-o, presupun, în docuri, dar pe care în orice caz i-a dat-o. Ce nu i-ar fi dat şi tutorele, dacă l-am fi îndemnat, e greu de spus, dar noi am socotit că e destul atât ca să-i înjghebăm rochia de mireasă şi boneta. Şi el a încuviinţat compromisul şi niciodată n-a fost Caddy mai fericită în toată viaţa ei, decât atunci când ne-am pus pe lucru.

Era destul de stângace cu acul, biata fată, şi şi-a împuns degetele tot aşa cum şi le mânjea cu cerneală. Nu se putea împiedica să nu roşească puţin, din când în când, în parte de durere, în parte de ciudă, că nu-i în stare să lucreze mai bine, dar curând a depăşit stadiul ăsta, începând să se perfecţioneze din ce în ce mai repede. Astfel, zile în şir, Caddy şi draga mea şi Charley, micuţa mea slujitoare, şi o modistă adusă din oraş şi eu, ne-am pus pe muncă din toate puterile, dar cu toată bunăvoia şi plăcerea de care eram în stare.

În afară de asta, Caddy era mai cu seamă nerăbdătoare „să înveţe gospodăria”, cum zicea ea. Vai! Doamne fereşte! Auzi colo, să înveţi gospodăria de la o făptură cu vasta mea experienţă, îmi părea o glumă de tot hazul: am pufnit în râs, şi m-am fâstâcit ca o caraghioasă când mi-a făcut propunerea. Totuşi, i-am spus: „Caddy, bineînţeles că îţi arăt cu dragă inimă tot ceea ce poţi învăţa de la mine, draga mea”. Şi i-am arătat toate cărţile, reţetele şi sistemele mele repezite. V-aţi putea închipui că-i arătam cine ştie ce născociri minunate, după felul cum le învăţa, dar dacă aţi fi văzut-o cum se ridica şi mă pândea ori de câte ori zăngăneam cheile gospodăriei, cu siguranţă că aţi fi spus că n-a fost de când lumea şarlatan mai mare decât mine, cu un discipol mai orb decât Caddy Jellyby.

Astfel s-au scurs la iuţeală cele trei săptămâni, ba cosând şi gospodărind, ba cu lecţiile date lui Charley, ba cu jocurile de table, seara, cu tutorele, ba cu duetele cu Ada. Apoi am plecat cu Caddy acasă la ea, să vedem ce-i de făcut şi acolo, iar Ada şi Charley au rămas ca să-i poarte de grijă tutorelui.

Când spun acasă la Caddy, e vorba de locuinţa mobilată din Hatton Garden. Ne-am dus şi-n strada Newman de două, trei ori, şi acolo pregătirile erau în toi; o bună parte din ele, am băgat de seamă, erau menite să sporească mai ales confortul domnului Turveydrop tatăl şi câteva pentru a instala ieftin în podul casei perechea proaspăt căsătorită; dar grija noastră cea mai mare era să dăm un aspect decent locuinţei mobilate pentru ospăţul de nuntă şi să-i inspirăm din timp doamnei Jellyby câteva noţiuni sumare asupra semnificaţiei evenimentului.

De fapt, lucrul cel mai greu din amândouă era ultimul, pentru că doamna Jellyby şi un băiat bolnăvicios ocupau camera din faţă (cealaltă din spate nefiind decât o cămăruţă), iar camera din faţă era plină pe jos cu hârtii de aruncat la gunoi şi cu material documentar pentru Borrioboola, întocmai cum un grajd murdar e plin pe jos de paie. Doamna Jellyby şedea acolo nedezlipită toată ziulica, bând cafele tari, dictând şi dând interviuri în prealabil fixate, despre Borrioboola. Tânărul cel şubred, ce părea că în curând are să-şi dea sufletul, lua masa în oraş. Când domnul Jellyby se-ntorcea acasă, de obicei bombănea şi cobora în bucătărie. Acolo se apuca să mănânce, dacă voia slujnica să-i dea ceva de mâncare, după care, simţind că stă în cale, ieşea şi se plimba pe străzile din Hatton Garden, prin umezeală. Bieţii copii se căţărau brânciş şi se rostogoleau de-a tumba prin casă, aşa cum erau obişnuiţi dintotdeauna să facă.

Prezentarea acestor mici jertfe ale destinului într-o condiţie acceptabilă, în termen de o săptămână, fiind în afară de orice discuţie, i-am propus lui Caddy să încercăm să-i facem fericiţi, pe cât cu putinţă, în dimineaţa căsătoriei sale, acolo în pod, unde dormeau cu toţii, şi să ne limităm toate strădaniile la mamă şi la camera mamei şi la un mic dejun curat. La drept vorbind, doamna Jellyby avea nevoie de tare multă atenţie, deoarece grilajul corsetului i se lăţise considerabil în spate de când o întâlnisem întâia oară, iar părul ei arăta asemenea coamei calului unui măturător.

Gândul că expunerea rochiilor lui Caddy ar fi cel mai potrivit mijloc să atacăm subiectul, am poftit-o pe doamna Jellyby să vină să le vadă înşirate pe patul fiicei ei, seara, după ce tânărul cel şubred plecase.

— Dragă domnişoară Summerson, zise ea, ridicându-se de la masa de lucru cu obişnuita sa blândeţe firească, asemenea pregătiri sunt într-adevăr ridicole, cu toate că ajutorul pe care i-l dai e dovada bunătăţii dumitale. Pentru mine e ceva de o absurditate inexprimabilă, când mă gândesc că fiica mea Caddy se mărită! Oh! Caddy, gâsculiţă, gâsculiţă proastă ce eşti!

Cu toate acestea, urcă sus cu noi şi se uită la rochii cu obişnuita ei absenţă. Nu-i mai puţin adevărat că, văzându-le, un gând desluşit i se trezi în minte, deoarece, clătinând din cap, zise cu un zâmbet flegmatic:

— Dragă domnişoară Summerson, cu jumătate din ceea ce au costat, băiatul ăsta slăbănog ar fi putut fi înzestrat ca să plece în Africa!

Coborând iarăşi, doamna Jellyby m-a întrebat dacă această comedie jenantă trebuie cu adevărat să aibă loc miercurea viitoare. Şi la răspunsul meu afirmativ, ea îmi spuse:

— Va finevoie decamera mea, dragă domnişoara Summerson? Fiindcă este chiar cu neputinţă să-mi pot pune hârtiile aiurea.

Mi-am îngăduit să-i explic că desigur va fi nevoie de cameră şi că m-am gândit că trebuie să punem hârtiile altundeva.

— Fie, domnişoară Summerson, răspunse doamna Jellyby, dumneata ştii cel mai bine, cred. Dar silindu-mă să iau un băiat în locul ei, Caddy mi-a făcut nişte încurcături în aşa măsură, încât, copleşită cum sunt de probleme cetăţeneşti, nu mai ştiu în ce parte s-o apuc. Mai avem şi o întrunire a Ramificaţiilor, miercuri după-masă şi neajunsul e foarte serios.

— Da, dar nu-i probabil să se mai repete o dată, am răspuns eu zâmbind. Caddy nu se mărită decât o singură dată, cred.

— E-adevărat, zise doamna Jellyby, e-adevărat, draga mea. Presupun că trebuie s-o facem cât mai bine cu putinţă.

Problema a doua era cum va fi îmbrăcată doamna Jellyby în asemenea prilej. Mi s-a părut tare ciudat s-o văd cum se uita cu seninătate de la masa ei de lucru, în timp ce Caddy şi cu mine discutam tocmai acest subiect, şi cum clătina din cap din când în când spre noi, cu un zâmbet pe jumătate a dojană, ca o fiinţă superioară, care abia de mai poate îndura fleacurile noastre.

Halul în care se găseau rochiile ei şi învălmăşeala nemaipomenită în care le ţinea adăugau destul de mult la greutatea în care ne găseam, dar până la urmă am născocit ceva nu prea diferit de ceea ce ar putea purta într-o asemenea împrejurare o mamă banală. Felul distrat în care doamna Jellyby se livra ca să i se facă proba costumaţiei de către croitoreasă şi drăgălăşenia cu care-mi spunea atunci cât de rău îi pare că nu mi-am îndreptat gândurile spre Africa se potriveau de minune cu restul comportării sale.

Locuinţa era destul de restrânsă ca spaţiu, dar mi-am închipuit că dacă întreaga familie a doamnei Jellyby ar fi fost să se instaleze singură în catedrala Saint Paul, unicul avantaj pe care l-ar fi avut în spaţiul imens al clădirii ar fi fost că şi-ar fi putut permite să murdărească un spaţiu uriaş. Îmi vine a crede că în timpul pregătirilor de nuntă ale lui Caddy, din tot avutul familiei nimic din ce se putea sparge n-a rămas nespart, nimic din ceea ce se putea despuia n-a rămas nedespuiat şi nici un lucruşor în stare de a se murdări, de la genunchii unui drăgălaş de copil şi până la plăcuţa de pe uşă, n-a rămas scutit de murdărie, atât cât era în stare să acumuleze.

Bietul domn Jellyby, care vorbea foarte rar şi care aproape totdeauna, când era acasă, şedea cu capul sprijinit de zid, a început să se deştepte când a văzut că şi Caddy şi eu încercam să punem oarecare rânduială în toată risipa şi paragina din casa lor şi şi-a scos haina ca să dea o mână de ajutor. Dar nişte lucruri atât de minunate cădeau rostogolindu-se din dulapuri, când erau deschise: bucăţi de plăcintă mucegăită, sticle împuţite, bonete de-ale doamnei Jellyby, scrisori, ceai, furculiţe, ghete şi pantofi desperecheaţi de-ai copiilor, lemne de loc, etichete de lipit scrisori, capace de cratiţe, zahăr umezit pe funduri de coşuri de hârtie, scăunaşe pentru picioare, pensule de vopsea, pâine, pălării de-ale doamnei Jellyby, cărţi cu scoarţele pline de unt, capete de lumânări scrijelate, vârâte cu dosul în sus în sfeşnice stricate, coji de nucă, apoi capete şi cozi de crevete, grătare de pus cratiţele pe masă, mănuşi, cafea măcinată, umbrele… Încât se uita înspăimântat şi o lua iarăşi din loc. Dar venea cu regularitate în fiecare seară, se aşeza jos cu haina scoasă, cu capul sprijinit de perete, ca şi cum ar fi vrut să ne ajute, de-ar fi ştiut cum.

— Bietul tata! Exclamă Caddy către mine, cu o seară înainte de ziua cea mare, după ce pusesem într-adevăr lucrurile puţin în ordine. Pare că nu-i frumos din partea mea că-l părăsesc, Esther. Dar ce-aş fi putut face dacă rămâneam! De când te-am cunoscut, n-am făcut altceva decât ordine şi iarăşi ordine, dar e de prisos. Mama şi Africa la un loc răstoarnă de-a dreptul casa cu fundul în sus. N-am avut niciodată o servitoare care să nu fie beţivă. Mama e curată ruină în toate.

Domnul Jellyby nu putea auzi ce-mi spunea Caddy, dar părea tare amărât şi de fapt chiar vărsa lacrimi, cred.

— Mă doare inima pentru el, iată, asta-i! Suspină Caddy. Nu pot să nu mă gândesc, în seara asta, Esther, ce drag mi-e să fiu fericită cu Prince şi cât şi-o fi dorit tata să fie fericit cu mama. Ce viaţă plină de dezamăgiri!

— Scumpa mea Caddy! Zise domnul Jellyby, întorcându-şi încet privirile dinspre perete.

Era prima oară, cred, că-l auzeam rostind trei cuvinte la şir.

— Da, tată! Exclamă Caddy, ducându-se spre el şi îmbrăţişându-l drăgăstos.

— Draga mea Caddy, urmă domnul Jellyby, să nu cumva să iei…

— Pe Prince, tată? Zise, şovăind, Caddy. Să nu-l iau pe Prince?

— Ba da, scumpa mea, răspunse domnul Jellyby. Pe el să-l iei, bineînţeles. Dar să nu cumva să-ţi iei…

Am spus eu, când am povestit despre prima noastră vizită la Thevies Inn, că Richard îl descrisese pe domnul Jellyby ca pe unul ce deschidea adeseori gura după masă, fără să spună ceva. Aşa îi este obiceiul. Şi-acuma deschidea gura de foarte multe ori şi clătina din cap plin de tristeţe.

— Ce doreşti tu, tată, să nu iau? Să nu iau ce, dragă tată? Întrebă Caddy, gudurându-se pe lângă el şi cuprinzându-l cu braţele pe după gât.

— Să nu cumva să-ţi iei vreo misiune, draga mea fetiţă.

Domnul Jellyby gemu şi-şi sprijini iarăşi capul de perete.

Şi acum era prima oară că-l auzeam făcând o încercare de a-şi exprima sentimentele în problema Borrioboolană. Presupun că odinioară o fi fost un om mai vorbăreţ şi mai inimos, dar se pare că se istovise cu desăvârşire cu mult timp înainte de a-l fi cunoscut eu.

Am crezut că doamna Jellyby n-are să mai înceteze în seara aceea de a-şi contempla senină hârtiile şi de a bea cafea. Trecuse de miezul nopţii când am putut să punem mâna pe cameră şi curăţenia de care avea nevoie te făcea până într-atât să-ţi pierzi orice curaj, încât Caddy, care era aproape sleită de puteri de obosită ce era, se aşeză în mijlocul gunoiului şi se puse pe plâns. Dar pe dată prinse iarăşi curaj şi până să ne ducem la culcare, am făcut adevărate minuni.

Dimineaţa, cu ajutorul câtorva flori, al apei şi săpunului în mare cantitate şi al unei orânduieli oarecare, camera părea chiar veselă. Micul dejun, simplu cum era, dădea o notă de voioşie şi bună dispoziţie, iar Caddy era fermecătoare în toată puterea cuvântului. Dar când sosi şi draga mea, am fost sigură, şi acuma cred la fel, că în viaţa mea nu mai văzusem chip atât de scump ca cel al frumoasei mele adorate.

Am făcut copiilor sus un soi de mică sărbătoare, l-am pus pe Peepy în capul mesei şi le-am arătat-o pe Caddy în rochia sa de mireasă, iar ei au bătut din palme şi-au strigat ura, în timp ce Caddy a prins a plânge la gândul că pleacă de lângă fraţi, şi i-a îmbrăţişat, strângându-i la piept iarăşi şi iarăşi, până ce l-am adus sus pe Prince ca s-o ia de-acolo… Şi-atunci, îmi pare rău s-o spun, Peepy l-a muşcat. Apoi, jos, iată-l şi pe domnul Turveydrop tatăl, într-un hal de înaltă Ţinută care nu se mai află, binecuvântând-o cu blândeţe pe Caddy şi dându-i a înţelege domnului Jarndyce, tutorele meu, că fericirea fiului său era însăşi opera muncii sale părinteşti şi că el îşi sacrificase considerente personale ca să i-o asigure.

— Dragă domnule, îi spunea domnul Turveydrop, tinerii ăştia vor trăi cu mine; casa mea e destul de mare ca să-i poată primi, şi-acolo nu le va lipsi adăpostul acoperământului meu. Aş fi dorit, ce-i drept, veţi înţelege de bună seamă la ce mă refer, domnule Jarndyce, fiindcă vă amintiţi de ilustrul meu protector, Prinţul Regent, aşadar, aş fi dorit ca fiul meu să se fi căsătorit cu o fată dintr-o familie care să fi avut mai multă Ţinută, dar fie împlinită voia Celui de Sus!

Domnul şi doamna Pardiggle erau şi ei invitaţi; domnul Pardiggle, un bărbat cu o privire încăpăţânată, cu o vestă largă şi cu părul tuns scurt ca peria, vorbea tot timpul cu voce puternică de bas despre obolul său, despre obolul doamnei Pardiggle sau despre obolul celor cinci fii ai săi. Domnul Quale, cu părul periat peste cap ca de obicei şi cu tâmplele sale bulbucate strălucind grozav, era şi el de faţă, nu în rolul unui îndrăgostit dezamăgit, ci în cel de „admis al unei tinere, în orice caz nemăritate doamne, o anume domnişoară Wisk, care era şi ea prezentă. Misiunea domnişoarei Wisk, ne spunea tutorele, era de a arăta lumii întregi că misiunea femeii e una şi aceeaşi cu misiunea bărbatului şi că o misiune autentică, fie de bărbat, fie de femeie, trebuie totdeauna să pună în mişcare rezoluţii care să formuleze şi să enunţe, în general, probleme la întrunirile publice. Oaspeţii erau puţini la număr, dar, după cum era de aşteptat în casa doamnei Jellyby, cu toţii erau devotaţi numai scopurilor obşteşti. Pe lângă cei pe care i-am menţionat, mai era o doamnă nemaipomenit de murdară, cu pălăria pusă anapoda de tot şi cu rochia având încă prins preţul pe ea, a cărei casă era atât de neîngrijită, mi-a spus Caddy, încât arăta ca o paragină plină de murdării, dar a cărei parohie părea un iarmaroc plin de ciudăţenii. Un domn foarte certăreţ, care zicea că misiunea lui este să fie frate cu oricine, dar care se pare că nu mai vorbea cu nimeni din familia lui numeroasă, încheia lista oaspeţilor.

Nu-i de crezut că s-ar fi putut întruni la un loc oameni care să aibă mai puţine legături cu prilejul respectiv decât cei de faţă, oricât de ingenioase ar fi fost mijloacele folosite. Asemenea misiune meschină ca aceea de a pune temelia unei familii era de neîndurat pentru ei. Într-adevăr, domnişoara Wisk ne-a adus la cunoştinţă, plină de indignare, înainte de a ne fi aşezat la micul dejun, că ideea că misiunea femeii este de a trândăvi, mai cu seamă în sfera strâmtă a căminului, nu-i decât o calomnie înjositoare din partea Tiranului femeii, adică a bărbatului. O altă ciudăţenie mai era că nimănui din cei cu misiuni nu-i păsa de misiunea celuilalt, afară de domnul Quale, a cărui misiune, după cum cred că am spus mai înainte, era de a cădea într-o admiraţie extatică în faţa misiunii oricăruia. Doamna Pardiggle susţinea sus şi tare că singura cale infailibilă era cea pe care apucase ea, adică de a înhăţa pe calic şi de a-i aplica binefacerea ca pe-o haină ce-l strânge; cât despre domnişoara Wisk, ea socotea că singurul lucru practic pentru omenire ar fi emanciparea femeii din sclavia Bărbatului ei Tiran. Doamna Jellyby tot timpul şedea zâmbind la perspectivele limitate ale celorlalţi, care vorbeau orice şi numai de Borrioboola-Gha nu.

Dar, în loc să povestesc mai întâi despre căsătoria lui Caddy, eu anticipez, văd, discutând despre obiectul discuţiilor noastre în drum spre casă. Aşadar, cu toţii ne-am dus la biserică şi domnul Jellyby acolo a dăruit mireasa. Dar niciodată n-am să pot spune destul ca să fie atât cât trebuie despre aerul cu care domnul Turveydrop tatăl, ţinând sub braţul stâng ţilindrul (a cărui parte dinăuntru era îndreptată către preot ca gura unui tun) şi încruntându-şi ochii sub perucă, stătea ţeapăn în timpul ceremoniei, cu umerii ridicaţi, în spatele nostru, al domnişoarelor de onoare, şi apoi despre felul cum ne-a salutat după aceea. Domnişoara Wisk, despre care nu pot spune că avea o înfăţişare binevoitoare şi care avea un fel neîndurător de a fi, a ascultat ceremonialul ca pe un capitol din nedreptăţile femeii, cu o expresie plină de dispreţ. Doamna Jellyby, cu surâsul ei liniştit şi ochii veseli, părea persoana cea mai puţin implicată din toată asistenţa. Ne-am întors tocmai la timp ca să prânzim şi doamna Jellyby se aşeză în capul mesei, iar domnul Jellyby în coadă. Caddy se şi furişase mai înainte sus, ca să îmbrăţişeze iarăşi copiii şi să le spună că de-aici înainte numele ei e Turveydrop. Dar o asemenea noutate, în loc să fie o surpriză plăcută pentru Peepy, l-a aruncat în nişte accese de furie cu lovituri de picioare, încât chemată sus, n-am putut să fac nimic, decât să convin la propunerea de a fi primit şi el jos la masă. Aşa că a venit jos şi a stat în braţe la mine; iar doamna Jellyby, după ce i-a spus, referindu-se la halul în care era şorţuleţul lui: „Vai, Peepy, obrăznicătură, ce porculeţ îngrozitor îmi eşti!”, nu s-a arătat a fi tulburată câtuşi de puţin. Peepy a fost foarte cuminte, afară doar că l-a adus jos cu el pe Noe (scos din barca pe care i-o dădusem înainte de a pleca la biserică), şi voia să-l moaie, cu capul întâi, în paharele cu vin şi apoi să şi-l pună în gură.

Tutorele, cu firea lui blândă, cu pătrunderea lui ageră şi cu înfăţişarea-i binevoitoare, crea o atmosferă agreabilă chiar dintr-o reuniune antipatică. Niciunul dintre ei nu părea în stare să vorbească de altceva decât de propriul său subiect şi nu era în stare să vorbească nici măcar de atât, socotind că face parte dintr-o lume în care nu mai exista nimic altceva. Dar tutorele a întors-o din condei, cu cuvinte de încurajare şi de bucurie pentru Caddy, cinstind evenimentul şi dând mesei o încheiere nobilă şi onorabilă. Ce ne-am fi făcut fără el mi-e şi frică să mă gândesc, căci toată asistenţa dispreţuind mirele şi mireasa şi pe domnul Turveydrop tatăl, iar domnul Turveydrop tatăl, în virtutea înaltei sale Ţinute, considerându-se cu mult superior întregii asistenţe, situaţia era fără de ieşire.

În sfârşit, veni şi timpul când biata Caddy trebui să plece şi când toate lucrurile ei au fost încărcate în trăsura cu doi cai, tocmită, care trebuia să-i ducă, pe ea şi pe soţul ei, la Gravesend. Ne-a înduioşat s-o vedem atunci pe Caddy că nu se poate dezlipi de jalnica sa casă părintească şi că se agaţă de gâtul maică-sii cu cea mai profundă afecţiune.

— Îmi pare tare rău că nu mai pot scrie după dictare, mamă, spuse Caddy printre suspine. Nădăjduiesc c-ai să mă ierţi acum.

— O, Caddy, Caddy! Exclamă doamna Jellyby, ţi-am spus doar de-atâtea ori că am angajat un băiat şi cu asta am terminat capitolul dictatului!

— E sigur că nu eşti deloc supărată pe mine, mamă? Spune-mi că-i aşa, mamă, înainte de-a pleca!

— Eşti ridicolă, Caddy, răspunse doamna Jellyby, par eu supărată, mă ştii tu supărăcioasă din fire, sau am eu vreme să mă supăr? Cum poţi crede aşa ceva?

— Ai puţină grijă de tata, după plecarea mea, mamă!

Doamna Jellyby râse, fără îndoială, de-asemenea idee.

— Copil romantic ce eşti, zise ea, bătând-o uşurel pe Caddy cu palma pe spate. Hai, du-te! Suntem doar prietene minunate! Şi-acum, drum bun, Caddy, şi să ai parte de fericire!

Apoi Caddy s-a prins de gâtul tatălui ei şi şi-a lipit obrazul de al lui, mângâindu-l, ca şi cum ar fi fost un biet copil amărât, în suferinţă. Taică-său se desprinse de ea, îşi scoase batista din buzunar şi se aşeză pe scară cu capul sprijinit de perete. Îmi părea că-şi găseşte oarecare mângâiere la pereţi. Şi chiar cred că găsea.

Apoi Prince o cuprinse de braţ şi se-ntoarse plin de emoţie şi respect către taică-său, a cărui înaltă Ţinută în clipa aceea era copleşitoare.

— Îţi mulţumesc de nenumărate ori, tată! Zise Prince, sărutându-i mâna. Îţi sunt foarte recunoscător pentru toată bunătatea şi atenţia ta în privinţa căsătoriei noastre şi tot aşa e şi Caddy, te pot încredinţa.

— Foarte! Suspină Caddy. Foarte!

— Scumpul meu fiu, zise domnul Turveydrop, şi scumpa mea fiică, mi-am făcut datoria. Dacă spiritul unei Femei preasfinţite pluteşte deasupra noastră şi se uită în jos la evenimentul de faţă, atât numai, şi dragostea voastră statornicită îmi vor fi singura recompensă. Nu vă veţi abate de la datoria voastră, cred, copiii mei?

— Scumpe tată, niciodată! Strigă Prince.

— Niciodată, niciodată, dragă domnule Turveydrop! Spuse şi Caddy.

— Aşa e, urmă domnul Turveydrop, aşa şi trebuie să fie. Copiii mei, căminul meu e şi al vostru, inima mea e şi a voastră, tot ce-i al meu e şi al vostru. Niciodată n-am să vă părăsesc, numai Moartea are să ne despartă. Scumpul meu fiu, plănuieşti să lipseşti o săptămână, îmi închipui?

— O săptămână, scumpe tată. Ne întoarcem acasă de azi într-o săptămână.

— Dragă copile, continuă domnul Turveydrop, să-mi fie îngăduit, chiar în împrejurările de faţă, cu totul neobişnuite, să-ţi recomand o strictă punctualitate. E de-o importanţă vitală să-ţi păstrezi relaţiile; iar orele de curs, dacă sunt neglijate, pot să-ţi prilejuiască neajunsuri.

— De azi într-o săptămână, tată, vom fi cu siguranţă acasă la ceasul prânzului.

— Bine! Zise domnul Turveydrop. Vei găsi focurile aprinse, draga mea Carolina, în chiar camera voastră şi prânzul pregătit în apartamentul meu. Da, da, Prince! Făcu el, anticipând cu un aer măreţ vreo obiecţiune şi vreun refuz din partea fiului său. Atât tu, cât şi Carolina noastră veţi fi încă nedeprinşi în partea de sus a clădirii şi de aceea veţi prânzi în ziua aceea în apartamentul meu. Şi-acum, Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Tinerii au plecat, iar eu nu ştiu dacă m-am minunat mai mult de doamna Jellyby sau de domnul Turveydrop. Ada şi cu tutorele erau în aceeaşi nedumerire când am discutat împreună despre îndoielile mele. Dar mai înainte de a pleca şi noi, am primit cel mai neaşteptat şi elocvent compliment din partea domnului Jellyby. A venit de-a dreptul la mine în vestibul, mi-a luat amândouă mâinile, mi le-a strâns cu sinceritate şi a deschis de două ori gura. Eram atât de sigură de ceea ce avea de gând să spună, încât, foarte tulburată, i-am răspuns: „Sunteţi foarte binevenit, domnule. Vă rog să nu mai vorbim despre asta!”

— Sper c-are să iasă bine căsătoria asta, tutore, nu-i aşa? Am întrebat eu pe când ne întorceam toţi trei spre casă.

— Şi eu sper, drăguţa mea. Răbdare, avem să vedem.

— Bate vântul dinspre răsărit, astăzi? Mi-a venit să-l întreb.

El a râs din toată inima şi mi-a răspuns:

— Nu.

— Dar aşa trebuie să fi suflat azi-dimineaţă! Am urmat eu.

El mi-a răspuns iarăşi:

— Nu.

Şi, totodată, mi-a adăugat şi draga mea un tainic „Nu”, clăti – nându-şi frumosul ei cap, care, împodobit cu cununa sa înflorită prinsă pe părul auriu, părea să fie chiar al Primăverii.

— Multe mai ştii tu despre vânturile din răsărit, draga mea, am zis, sărutând-o plină de admiraţie, căci nu m-am putut împiedica s-o fac.

Hm! Numai din dragoste pentru mine au spus ce urmează, o ştiu foarte bine, deşi e tare mult de-atunci. Trebuie s-o scriu chiar de-ar fi să şterg după aceea, fiindcă îmi face atâta plăcere! Amândoi mi-au spus că nu poate sufla vânt din răsărit acolo unde se află o anume persoană, şi-au mai spus că oriunde merge Binefăcătoarea Zână nu-i decât soare şi vară.