Infirmieră şi Pacient

în caiet. Pentru Charley, scrisul era o treabă obositoare şi ea părea că n-are puterea firească să ţină sub control condeiul; dimpotrivă, în mâna ei orice condei părea că-i însufleţit de un duh rău, că o apucă strâmb şi întortocheat, că se opreşte, că împroaşcă şi coteşte prin colţuri, ca un măgar înşeuat. Era tare ciudat să vezi ce litere bătrâne făcuse mâna tânără a lui Charley: literele atât de încreţite şi zbârcite şi clătinate, mâna atât de durdulie şi rotunjoară. Totuşi Charley era neobişnuit de pricepută la alte lucruri şi-avea nişte degeţele atât de agere cum n-apucasem încă să văd.

— Ei bine, Charley, am zis eu privind la un exerciţiu cu litera O, care era înfăţişată ba pătrată, ba triunghiulară, ba ca o pară, ba prăbuşită în toate felurile cu putinţă; mergem din ce în ce mai bine! Numai de-am putea s-o facem rotundă, ar fi grozav, Charley!

După aceea, am făcut eu o literă şi Charley a făcut şi ea una, dar condeiul n-a vrut s-o încheie pe-a lui Charley frumos, ci s-a răsucit sus într-un nod.

— Nu face nimic, Charley. O să reuşim cu timpul.

Ipsisem de acasă iarăşi mai multe zile, când într-o seară am urcat în camera mea să-mi arunc ochii peste umărul lui Charley, ca să văd cum mergea cu scrisul Charley a pus condeiul jos, căci se terminase scrisul.

Şi-a deschis mânuţa-i înţepenită şi-apoi a strâns-o iarăşi pumn, s-a uitat cu seriozitate la pagină, pe jumătate cu mândrie, pe jumătate cu îndoială şi, în sfârşit, s-a ridicat şi mi-a făcut o plecăciune.

— Vă mulţumesc, domnişoară; nu vă supăraţi domnişoară, aţi cunoscut o fiinţă sărmană cu numele de Jenny?

— Soţia unui cărămidar, Charley? Da.

— A venit şi a vorbit cu mine pe când ieşeam din casă, puţin mai înainte, şi mi-a spus că o cunoaşteţi, domnişoară. M-a întrebat dacă nu cumva eu sunt slujnica mică a tinerei doamne, gândindu-se la dumneavoastră când a spus tânăra doamnă, şi eu am spus că da, domnişoară.

— Am crezut c-a şi plecat de pe meleagurile acestea, Charley.

— Aşa a şi făcut, domnişoară, dar s-a întors iarăşi unde era deprinsă să trăiască… Ea şi Liz. Aţi mai cunoscut şi altă făptură sărmană cu numele de Liz, domnişoară?

— Cred că da, Charley, cu toate că după nume nu.

— Aşa a spus şi ea, domnişoară! Urmă Charley. Amândouă au venit înapoi, domnişoară, şi-au bătut drumurile în lung şi-n lat.

— În lung şi-n lat au bătut drumurile, Charley?

— Da, domnişoară.

De-ar fi putut Charley face literele pe caietul ei la fel de rotunde ca ochii cu care se uita ţintă la mine, ar fi fost grozav de bune.

— Şi fiinţa aceea, biata de ea, a venit trei, patru zile la rând, umblând prin jurul casei, nădăjduind să vă zărească, domnişoară… Nu dorea decât atât, mi-a spus mie… Dar eraţi plecată. Asta s-a întâmplat când m-a văzut pe mine. M-a văzut umblând pe-aici prin jur, domnişoară, urmă Charley izbucnind în râs, grozav de încântată şi de mândră, şi s-a gândit că trebuie să fiu servitoarea dumneavoastră.

— Chiar aşa să fi crezut, Charley?

— Da, domnişoară! Răspunse Charley. Chiar aşa, cu adevărat.

Şi Charley, după ce-a izbucnit într-un hohot de râs care parcă izvora din cea mai adâncă fericire, a boldit iarăşi nişte ochi rotunzi de tot şi şi-a luat o înfăţişare serioasă, cum i s-ar fi potrivit slujnicei mele. Nu mă mai săturam să mă uit la Charley, în culmea bucuriei pricinuită de înalta sa demnitate, stând înaintea mea cu faţa şi înfăţişarea ei atât de tinereşti, cu firea cumpănită şi cu bucuria ei copilărească, izbucnind din când în când în cel mai încântător chip.

— Şi unde ai văzut-o, Charley? Am întrebat eu. Faţa slujnicuţei mele se întunecă, răspunzându-mi:

— Lângă cabinetul doctorului, domnişoară.

Am întrebat-o dacă soţia cărămidarului era bolnavă, dar Charley îmi răspunse că nu. Era vorba de altcineva. Cineva din cocioaba lor care bătuse drumul până la Saint Albans şi era pe cale de-a o lua iarăşi din loc, nici el nu ştia încotro. Un biet băiat, zise Charley. Fără tată, fără mamă, fără de nimeni.

— Aşa cred cum ar fi fost Tom, domnişoară, dacă Emma şi cu mine am fi murit şi noi după tata, zise mai departe Charley, cu ochii ei rotunzi, plini de lacrimi.

— Şi femeia cumpăra doctorii pentru el, Charley!

— A spus, domnişoară, răspunse Charley, cum că şi el a făcut o dată tot aşa de mult pentru ea.

Pe faţa slujnicuţei mele se citea o dorinţă vie, iar mâinile sale nemişcate stăteau împreunate atât de strâns una într-alta, în timp ce şedea uitându-se la mine, încât nu mi-a venit greu să-i citesc gândurile.

— Ei bine, Charley, i-am spus eu atunci, îmi pare că tu şi cu mine nu putem face altceva decât să mergem până la Jenny acasă şi să vedem despre ce-i vorba.

Voioşia cu care Charley mi-a adus pălăria şi vălul şi cu care, după ce m-a îmbrăcat pe mine, şi-a prins în ace şalul călduros, într-un chip amuzant şi nepotrivit, de arăta ca o bătrânică, vădea îndeajuns bunăvoinţa şi promptitudinea ei. Astfel, Charley şi cu mine, fără să spunem nici-o vorbă nimănui, am plecat.

Era frig, noapte aspră şi copacii se frământau şi tremurau în vânt. Plouase neîntrerupt o ploaie deasă, toată ziua, şi ţinea aşa de multe zile, cu mici intermitenţe. Dar acum, cu toate acestea, nu mai cădea nici un strop. Cerul se înseninase în parte, dar era tare mohorât… Chiar şi deasupra noastră, unde se vedeau câteva stele licărind. Înspre nord şi nord-vest, unde soarele apusese cu trei ceasuri în urmă, se zărea o lumină palidă, muribundă, pe cât de frumoasă, pe atât de groaznică, şi-n ea nori negri, lungi şi sumbri, în formă de linii, unduiau în sus ca o mare lovită de încremenire în timp ce dădea să se înalţe. Înspre Londra, o lumină înfiorătoare plutea ameninţător deasupra întregului pustiu întunecat, şi contrastul dintre cele două lumini, cât şi închipuirea că lumina cea mai roşie ar fi fost zămislită de un foc nepământean, scânteind peste toate clădirile nevăzute ale oraşului şi peste feţele celor multe mii de locuitori uimiţi de minune, era de-o solemnitate extraordinară cum nu se mai află.

N-aveam nici-o bănuială în noaptea aceea, nici gând, sunt sigură de ceea ce avea să mi se-ntâmple curând. Dar, după aceea, mi-am amintit mereu că atunci când ne oprisem la poarta grădinii, ca să ne uităm în sus la cer, şi când am plecat în drumul nostru, am avut pentru o clipă o impresie nedefinită despre mine, ca şi cum aş fi fost altceva decât ceea ce eram. De atunci am făcut o legătură între sentiment şi locul şi momentul acela, precum şi cu toate cele asociate cu locul şi momentul acela, până la vocile îndepărtate din oraş, la lătratul unui câine sau duruitul unor roţi, venind de vale de pe colina plină de noroi.

Era sâmbătă seara şi cei mai mulţi dintre oamenii locului către care ne îndreptam erau plecaţi să bea prin alte părţi. Deşi la fel de abject, cartierul era mai liniştit decât îl văzusem data trecută. Cuptoarele de cărămizi ardeau şi un abur înăbuşitor, într-o strălucire de un albastru palid, ne-a întâmpinat.

Ne-am dus spre cocioaba în care se afla o lumânare abia licărind în fereastra peticită. Am bătut la uşă şi am intrat. Mama copilaşului care murise şedea pe-un scaun de-o parte a focului sărac, lângă pat şi, pe partea cealaltă, un băiat nenorocit, sprijinit de-un colţ al vetrei stătea ghemuit pe podea. Sub braţ ţinea ca pe-o legăturică o bucată de căciulă şi, încercând să se-ncălzească, tremura aşa de tare de se cutremurau până şi uşa şubredă şi fereastra. Încăperea avea aerul mai îmbâcsit ca înainte şi degaja un miros nesănătos şi foarte specific. N-am ridicat vălul când am vorbit prima oară cu femeia pe care am găsit-o la intrarea noastră. Băiatul s-a ridicat dintr-odată, clătinându-se şi s-a uitat ţintă la mine cu o căutătură plină de uimire şi de spaimă.

Mişcarea lui a fost atât de rapidă şi era atât de evident că eu eram pricina reacţiei sale, încât am rămas tăcută şi nemişcată, în loc să mă apropii.

— Nu mai merg la cimitir, murmură băiatul, nu mai vreau să merg acolo, iacă vă spun!

Mi-am ridicat vălul şi-am vorbit cu femeia. Ea mi-a spus pe şoptite:

— Nu-l luaţi în seamă, doamnă. Curând are să-şi vie în fire. Şi-apoi, îi zise: Jo, Jo, ce s-a-ntâmplat?

— Nu ştiu de ce-a venit ea! Strigă băiatul.

— Cine?

— Iaca, doamna asta. A venit să mă ia să mă duc cu ea la cimitir. Nu vreau să mă duc la cimitir. Mi-e silă; să n-aud de el. Şi ea poate să mă ducă şi să mă îngroape acolo.

Tremurul l-a apucat iar şi, cum se sprijinea de perete, toată cocioaba a prins a se zgudui.

— Toată ziua, doamnă, a vorbit numai de asta şi iar de asta, mi-a spus Jenny, încetişor. Ei, ce te uiţi aşa, e stăpâna mea, Jo.

— Da, ea e? Întrebă băiatul cu îndoială, uitându-se din scurt la mine, ţinând mâna deasupra ochilor ce-i ardeau, îmi pare că-i cealaltă. N-are pălărie, n-are nici rochia ei, da-mi pare că-i cealaltă.

Micuţa mea Charley, cu prematura sa experienţă în privinţa bolilor şi a necazurilor, îşi scosese boneta şi şalul şi acum se apropie încetişor de el cu un scaun, pe care-l aşeză de parcă ar fi fost infirmieră de când lumea. Afară doar că o infirmieră nu i-ar fi putut arăta băiatului o faţă aşa de tânără ca a ei, care păru de altfel că-i câştigă încrederea.

— Ascultă, zise băiatul. Spune-mi tu mie. Nu-i doamna asta, cealaltă doamnă?

Charley clătină din cap că nu şi, în acelaşi timp, trase zdrenţele peste el cu grijă şi pricepere (ca să-i fie băiatului cât se poate de cald).

— Vai! Murmură tânărul. Atunci se vede că nu-i.

— Am venit să întreb dacă nu pot să-ţi fac vreun bine, am spus. Ce-i cu tine?

— Îngheţ, răspunse băiatul răguşit, abătându-şi privirile rătăcite asupra mea, şi pe urmă ard, şi-apoi iar îngheţ şi iarăşi ard, nu ştiu de câte ori tot aşa într-un ceas. Şi mintea mi-i adormită şi parc-am să-nnebunesc şi mi-i aşa de sete… Şi ciolanele pe jumătate nu le mai simt, aşa de tare mă dor.

— Când a venit aici? Am întrebat femeia.

— Azi-dimineaţă, doamnă, l-am găsit în colţul târgului. Îl cunoscusem încă din Londra, de-acolo. Nu-i aşa, Jo?

— La Tom-all-Alone's, răspunse băiatul.

Nu-şi putea fixa atenţia sau privirile decât pentru foarte puţină vreme. Curând începu iarăşi să nu-şi mai poată ţine capul în sus, ci să-l rotească cu greutate şi să vorbească de parc-ar fi fost numai pe jumătate treaz.

— Când a venit din Londra? Am întrebat.

— Am venit din Londra ieri, spuse chiar băiatul singur, roşu la faţă acuma şi fierbinte. Mă duc încotrova.

— Unde se duce? Am întrebat iarăşi.

— Încotrova, repetă băiatul cu vocea mai tare. Am tot fost circulat şi-am tot fost circulat, mai mult ca-nainte, de când cealaltă mi-a dat sterlena. Doamna Snagsby e întruna cu ochii pe mine şi mă tot mână… Oare ce i-am făcut eu?… Şi cu toţii sunt cu ochii pe mine şi mă tot mână. Toţi nu fac decât atâta de la vremea sculării şi până la vremea culcării. Şi aşa că mă duc încotrova. Într-acolo mă duc. Doar mi-a spus ea, când eram în Tom-all-Alone's, că ea se trage din Stolbuns aşa c-am apucat-o pe drum spre Stolbuns. E la fel ca şi altul.

Totdeauna încheia adresându-i-se lui Charley.

— Ce-i de făcut cu el? Am întrebat, luând femeia la o parte. N-are să poată călători în halul ăsta, chiar de-ar avea vreun scop şi ar şti încotro se duce!

— Cât ştiu morţii, doamnă, atâta ştiu şi eu, răspunse ea, uitându-se la el îndurerată. Poate că morţii ştiu mai mult, numai dac-ar putea să ne spună. L-am ţinut aici toată ziua, de milă, şi i-am dat fiertură şi leacuri şi Liz s-a dus să-ncerce dacă nu vrea careva să-l ia (iată ici e mititelul meu în pat… E copilul ei, dar eu zic că-i al meu); multă vreme însă nu-l pot ţine, fiindcă dacă bărbatu-meu ar fi să vină acasă şi-l găseşte aici, se-nfurie şi-l dă afară, ba, s-ar putea să-l şi lovească. Ia!… Iacă vine Liz înapoi!

Femeia cealaltă intră grăbită, vorbind, iar băiatul se sculă cu senzaţia pe jumătate confuză că i se cere să plece. Când s-a deşteptat copilaşul cel mic, şi când şi cum a ajuns Charley la el, l-a luat din pat şi a început să umble cu el încoace şi-ncolo ca să-l liniştească, n-am băgat de seamă şi nu ştiu. Iat-o, făcând toate astea liniştită, ca o mamă, ca şi cum ar mai trăi încă în podul doamnei Blinder, împreună cu Tom şi Emma.

Prietena colindase pe ici şi pe colo, fusese aruncată ca o minge din mână în mână, şise-ntorcea acum aşa cum se dusese. La început a fost prea devreme ca băiatul să fie primit în azilul respectiv şi la urmă a fost prea târziu. Un funcţionar a trimis-o la un altul şi acela a trimis-o iarăşi înapoi la primul şi tot aşa înainte şi-napoi, de-mi părea că amândoi ar fi fost tocmiţi pentru grija cu care să se ferească de îndatoririle lor, în loc să le îndeplinească.

Şi acum, după toate, abia trăgându-şi sufletul, căci fugise şi era şi înfricoşată, femeia zise:

— Jenny, stăpânul ţi-i în drum spre casă, şi-al meu nu-i mult în urmă şi Dumnezeu să-l aibă în pază pe băiat, pentru că noi nu mai putem face nimic pentru el! (Au adunat câţiva bănuţi şi i-au pus cu grabă în mână şi astfel, cu totul absent, pe jumătate mulţumind, pe jumătate căzut în nesimţire, bietul băiat a şters-o din casă.)

— Dă-mi copilul, dragă! Îi spuse lui Charles mama copilului, şi-ţi mulţumesc din inimă! Jenny, femeie dragă, noapte bună! Domniţă, dacă omul meu nu se ia la harţă cu mine, am să mă uit din când în când în jurul cuptorului de ars cărămizi, unde trebuie să se afle băiatul, mai mult ca sigur, şi mâine…

Şi a rupt-o la fugă. Puţin mai târziu, am trecut prin faţa uşii ei şi am auzit-o cum îşi alinta copilul şi-i cânta şi am văzut-o cum se uita îngrijorată pe drum în jos, după soţul ei beat.

Atunci m-am temut să mai rămân şi să mai stau de vorbă cu vreuna dintre cele două femei, ca nu cumva să le pricinuiesc cu asta vreun rău. Dar i-am spus lui Charley că nu trebuie să lăsăm băiatul să moară. Charley, care ştia ce are de făcut cu mult mai bine decât mine, şi a cărei agerime era tot atât de vie ca şi prezenţa ei de spirit, s-a strecurat înaintea mea şi, puţin după aceea, am dat peste Jo, tocmai pe lângă cuptorul de cărămizi.

Îmi închipui că trebuie să-şi fi început călătoria cu vreo legăturică sub braţ şi că trebuie să i se fi furat sau s-o fi pierdut. Fiindcă ducea încă nenorocita aceea de bucată de căciulă ca pe-o boccea, şi el mergea cu capul gol prin ploaia care începuse să cadă deasă. S-a oprit în loc când l-am strigat, şi iarăşi s-a arătat înfricoşat de mine când m-am apropiat, stând cu ochii sticloşi aţintiţi asupra mea şi chiar oprindu-se din tremurat.

L-am rugat să meargă cu noi şi ne vom îngriji să aibă un adăpost pe noapte.

— N-am nevoie de nici un adăpost, răspunse el, pot să mă culc printre cărămizile calde.

— Dar nu ştii că oamenii mor acolo? Îl întrebă Charley.

— Oamenii mor oriunde, răspunse băiatul, mor în casă la ei… Ea ştie unde… I-am arătat… Şi mor cu grămada în Tom-all-Alone's. Mai mult mor decât trăiesc, după câte am văzut. Apoi îi şopti răguşit lui Charley: Dacă nu-i ea aceea, nu-i nici străina. Atunci sunt trei de toate?

Charley s-a uitat la mine puţin înfricoşată. Şi eu m-am simţit pe jumătate înspăimântată, când băiatul îşi pironi ochii încruntaţi la mine.

Dar se întoarse şi veni după noi, după ce i-am făcut semn să ne urmeze şi, văzând că-şi dă seama de influenţa pe care o am asupra lui, am pornit-o de-a dreptul spre casă. Nu era departe, doar pe vârful colinei. N-am întâlnit decât un singur om. Mă îndoiam că aveam s-ajungem acasă fără ajutor, paşii băiatului erau atât de nesiguri şi şovăielnici. Totuşi, nu se plângea de nimic şi era ciudat de indiferent în privinţa lui, dacă pot spune un lucru atât de straniu.

Lăsându-l câteva clipe în vestibul, zgribulit pe scaunul de lângă colţul ferestrei, şi zgâindu-se cu o indiferenţă de mai că n-ai fi zis că-i uimit în faţa confortului şi strălucirii din jurul său, m-am dus în salon ca să vorbesc cu tutorele. Acolo l-am găsit pe domnul Skimpole, care venise cu trăsura, aşa cum adesea avea obicei s-o facă, fără să vestească şi fără să aducă vreodată vreo haină cu el, totdeauna împrumutând orice lucru de care avea nevoie.

Au ieşit amândoi cu mine direct, ca să se uite la băiat. Slujitorii se adunaseră şi ei în vestibul şi băiatul tremura pe scaunul de lângă fereastră, ca un animal rănit ce fusese găsit într-un şanţ, cu Charley alături de el.

— E un caz grav, zise tutorele, după ce i-a pus băiatului o întrebare, două, l-a pipăit şi i-a examinat ochii. Ce zici, Harold?

— Ar fi mai bine să-l laşi să plece de unde a venit, răspunse domnul Skimpole.

— Ce vrei să spui? Îl întrebă cercetător tutorele, aproape cu asprime.

— Dragă Jarndyce, răspunse domnul Skimpole, doar ştii ce sunt eu: un copil. Supără-te pe mine dacă merit. Dar am o obiecţiune esenţială în privinţa acestor soiuri de cazuri. O aveam şi când eram medic. Băiatul nu-i în afară de primejdie, ştii doar. Are o febră de o natură foarte gravă.

Domnul Skimpole se retrăsese din vestibul iarăşi în salon şi spusese toate acestea cu felul lui uşuratic, şezând pe scaunul din faţa pianului, în vreme ce noi stăteam jur-împrejur.

— Aveţi să spuneţi că-i o copilărie, adaugă domnul Skimpole, privind vesel la noi. Ei bine, cred că s-ar putea să fie, dar eu sunt copil şi n-am avut niciodată pretenţia c-aş fi altceva. Dacă îl scoateţi afară în drum, nu faceţi altceva decât să-l puneţi unde se afla mai înainte. N-are să-i fie mai rău decât îi era, doar ştiţi. Ba, chiar, dacă poftiţi, faceţi-i şi-un bine. Daţi-i şase pence sau cinci şilingi, sau cinci lire… Sunteţi oameni de cifre, pe când eu nu sunt… Şi descotorosiţi-vă de el!

— Şi ce-are să se aleagă de el atunci? Întrebă tutorele.

— Pe cinstea mea, răspunse domnul Skimpole, strângând din umeri cu un surâs fermecător, n-am nici cea mai vagă idee de ce-are să facă el atunci. Dar n-am nici-o îndoială că are să facă ceva.

— Ei bine, nu-i îngrozitor când te gândeşti, urmă tutorele, căruia i-am povestit în grabă cât s-au trudit cele două femei, fără de nici un folos, nu-i îngrozitor, când te gândeşti (şi se plimba în sus şi-n jos, ciufulindu-şi părul) că dacă făptura asta nenorocită ar fi fost ocnaş arestat, spitalul închisorii i-ar fi stat larg deschis şi ar fi fost la fel de bine îngrijit ca oricare tânăr bolnav din întregul regat?

— Dragă Jarndyce, făcu domnul Skimpole, să-mi ierţi naivitatea întrebării mele, venind ca de la o fiinţă care este naivă cu desăvârşire în problemele laice… În cazul acesta, de ce nu-i arestat?

Tutorele se opri şi-şi aţinti privirile asupra lui, cu un amestec ciudat de haz şi indignare.

— Tânărul nostru prieten, îmi închipui, n-are de ce fi bănuit că-i plin de scrupule, urmă domnul Skimpole netulburat şi candid. Mie îmi pare c-ar fi mai înţelept şi într-un anumit fel mai respectabil dacă ar face uz de oarecare forţă folosită cum nu se cuvine, care l-ar duce direct la închisoare. Ar fi în asta şi oarecare spirit de aventură şi, prin urmare, şi ceva dintr-un anume soi de poezie.

— Cred, spuse tutorele meu, reluându-şi plimbarea neliniştită, că nu există pe faţa pământului un al doilea copil asemenea dumitale.

— Chiar crezi? Întrebă domnul Skimpole. Poate că da, dar mărturisesc că nu văd de ce tânărul nostru prieten, la rangul lui social, n-ar căuta să se înveşmânteze într-o poezie care i se potriveşte. E născut, fără îndoială, să aibă pofte… Probabil că are o poftă grozavă când e într-o stare mai bună a sănătăţii. Foarte bine. La ceasul firesc de masă al tânărului nostru prieten, cel mai probabil la prânz, tânărul nostru prieten spune de fapt societăţii: „Mi-e foame, vrei să ai bunătatea să-mi pui la dispoziţie lingura ta şi să mă hrăneşti?” Societatea care şi-a luat asupră-şi reglementarea generală a întregului sistem de linguri, şi pretinde că are o lingură şi pentru tânărul nostru prieten, nu-i pune la dispoziţie lingura şi, de aceea, tânărul nostru prieten zice: „Trebuie neapărat să mă ierţi dacă o iau cu de la mine putere”. Ei bine, asta îmi pare a fi un caz de forţă folosită cum nu trebuie, care este, într-o anumită măsură, în sine îndreptăţită şi care are în sine un anumit procent de romantism, şi nu ştiu zău dacă nu m-ar interesa mai mult ca tânărul nostru prieten să fie ilustrarea unui asemenea caz, decât cea pur şi simplă a unui biet vagabond… Cum orişicine poate fi.

— Între timp, am cutezat eu să spun, îi este din ce în ce mai rău.

— Între timp, făcu domnul Skimpole plin de voioşie, după felul cum observă domnişoara Summerson cu practicul său bun-simţ, băiatului îi este din ce în ce mai rău. De aceea, vă recomand să vă descotorosiţi de el până nu-i va fi încă şi mai rău.

Expresia binevoitoare cu care a rostit aceste cuvinte n-am s-o uit niciodată.

— Fără îndoială, domniţă, a început să vorbească tutorele, întorcându-se spre mine, aş putea să-i obţin intrarea în azil, ducându-mă pur şi simplu acolo şi forţând hotărârea, deşi asta arată o rânduire proastă a lucrurilor, dacă, în starea în care se află, e nevoie de un asemenea demers. Dar s-a făcut târziu şi-i o noapte tare rea şi băiatul e sleit de orice putere. Se află un pat în cămăruţa din pod de lângă grajd, o încăpere sănătoasă, mai bine să-l ţinem în ea până mâine dimineaţă, când poate fi bine înfofolit şi mutat. Avem să facem aşa.

— O! Exclamă domnul Skimpole, cu mâinile pe clapele pianului, pe când ne pregăteam să ieşim, vă duceţi înapoi la tânărul nostru prieten?

— Da! Răspunse tutorele.

— Cât te invidiez pentru cum eşti alcătuit Jarndyce! Adaugă domnul Skimpole, manifestându-şi admiraţia în glumă. N-ai nimic de zis împotriva unor asemenea lucruri; la fel şi domnişoara Summerson. Eşti gata orişicând să te duci orişiunde şi să faci orişice. Aşa e Voinţa. Eu n-am nici un pic de Voinţă… Nu cunosc nici „Vreau”, nici „Nu Vreau”…, ci numai pur şi simplu „Nu pot”.

— Nu poţi, îmi închipui, nici să-i recomanzi ceva băiatului? Zise tutorele, uitându-se înapoi la el peste umăr, pe jumătate mâniat, numai pe jumătate, zic, pentru că niciodată n-a părut că-l socoate pe domnul Skimpole drept o fiinţă de luat în seamă.

— Dragă Jarndyce, am băgat de seamă în buzunarul băiatului o sticlă cu o doctorie împotriva arşiţei şi pentru el nu-i nimic mai bine decât să ia din doctoria aceea. Poţi să pui să se stropească puţin cu oţet în jurul locului unde doarme el, ca acolo să fie o răcoare potrivită şi lui să-i fie potrivit de cald.

Dar e curată obrăznicie din partea mea să dau sfaturi de-ale mele. Domnişoara Summerson are atâtea cunoştinţe despre amănunte şi asemenea competenţă de a le gospodări, încât ştie orice în atare privinţă.

Ne-am întors în vestibul şi i-am explicat lui Jo ce ne-am propus să facem, lucru pe care Charley i l-a mai explicat o dată şi pe care l-a primit cu indiferenţa lui apatică despre care am mai vorbit, privind cu plictis la tot ce se făcea, ca şi cum ar fi fost pentru altcineva. Slujitorilor fiindu-le milă de halul în care se afla şi punând tot sufletul ca să dea o mână de ajutor, curând am luat în primire camera din pod, gata pregătită, şi câţiva dintre argaţi l-au transportat bine învelit în pături prin curtea udată de ploaie. Îţi făcea plăcere să-i vezi cât de buni au fost cu el şi cum păreau stăpâniţi de gândul că, cu cât îi strigau mai des „Hai! Bătrâne!”, cu atât băiatul părea că-şi vine în simţiri. Charley conducea operaţiile şi cutreiera încolo şi-ncoace, între casă şi camera din pod, ducând tot felul de întăritoare şi calmante, după cum chibzuiam noi că-i fac bine. Tutorele însuşi l-a văzut înainte de a fi lăsat să-şi petreacă noaptea, şi când s-a întors în odaia Cârtitului, ca să scrie în privinţa băiatului o scrisoare, pe care un curier fusese însărcinat s-o ducă de cu dimineaţă, când se crăpa de ziuă, mi-a spus că tânărul părea mai uşurat şi dispus să doarmă. Slujitorii îi încuiaseră uşa pe dinafară, mi-a mai spus tutorele, în cazul când băiatul ar aiura, dar potriviseră toate în aşa fel, încât el n-ar fi putut face nici un zgomot fără să fie auzit.

Ada, aflându-se în camera noastră, răcită şi ea, domnul Skimpole rămăsese singur în tot acel răstimp şi îşi petrecuse vremea cântând la pian frânturi de arii patetice şi, uneori, cântându-le şi din gură (după cum auzeam de la distanţă) cu multă expresie şi sentiment. Când l-am reîntâlnit în salon, ne-a spus că ar dori să ne prezinte o baladă mică, ce i-a venit în minte „ă propos de tânărul nostru prieten”, şi ne-a cântat una despre un băiat de ţăran: „Zvârlit în lumea largă, sortit să hoinărească. Fără de părinţi şi fără de-un cămin”… Într-un chip desăvârşit. Un cântec ce-l făcea totdeauna să plângă, ne spuse.

Dar a fost grozav de vesel tot restul serii, „fiindcă îi venea, nici mai mult, nici mai puţin, decât să ciripească, astea erau chiar vorbele lui încântate – când se gândea că-i înconjurat de-asemenea fericită înzestrare pentru afaceri”. Şi închina cu noi un pahar de vin fiert, cu vorbele „Grabnică însănătoşire tânărului nostru prieten” şi presupunea, plin de voioşie, că băiatul va avea soarta lui Whittington şi va deveni Lordul Primar al Londrei. În această eventualitate, fără îndoială, el va fonda Institutul Jarndyce şi Stabilimentele de Milostenie Summerson, precum şi o micuţă Corporaţie pentru pelerinaje anuale la Saint Albans. Şi nu se îndoieşte, continua el să spună, că tânărul nostru e un băiat minunat în felul lui, dar felul său nu era şi felul lui Harold Skimpole: că tot ceea ce era Harold Skimpole, descoperise Harold Skimpole singur, spre nemărginita lui uimire, când făcuse pentru prima oară cunoştinţă cu el şi-l acceptase cu toate lipsurile sale, gândindu-se că, totuşi, cea mai sănătoasă filosofie e să faci haz de necaz, luând partea bună a lucrurilor, şi spera că şi noi vom face la fel.

Ultima comunicare a lui Charley mă înştiinţa că băiatul se liniştise. Am putut vedea de la fereastra mea felinarul pe care oamenii îl lăsaseră lângă el, arzând liniştit, şi m-am dus la culcare foarte fericită la gândul că avea un adăpost.

Puţin înainte de a se crăpa de ziuă, mai multă mişcare şi mai multă vorbă ca de obicei m-au trezit din somn. Pe când mă îmbrăcam, m-am uitat afară pe fereastră şi am întrebat pe unul dintre oamenii noştri care de cu seară fusese printre cei mai inimoşi simpatizanţi ai băiatului, dacă se întâmplase vreun necaz în gospodărie. Felinarul tot mai ardea la fereastra din pod.

— Băiatul, domnişoară, îmi răspunse el.

— E mai rău? Am întrebat eu.

— S-a dus, domnişoară.

— A murit?

— Dac-a murit, domnişoară? Nu. A şters-o.

La ce vreme a nopţii a plecat, sau cum, sau de ce, se pare că nu era nici-o speranţă să aflăm. Cum uşa rămăsese închisă cum era şi felinarul şedea tot în fereastră, nu se putea presupune decât că ieşise printr-o trapă din duşumea, care răspundea într-o droşcărie goală de dedesubt. Dar, dac-a fost aşa, băiatul a închis-o la loc, de arăta ca şi cum n-ar fi fost deschisă. Nimic nu lipsea, de nici un fel. Fiind pe deplin încredinţaţi că aşa s-a întâmplat, în toţi a încolţit credinţa dureroasă că în timpul nopţii îl cuprinsese delirul şi că, ispitit de vreo închipuire, sau urmărit de vreo fantasmă oribilă, fugise în starea aceea mai mult decât deznădăjduită; când spun „în toţi”, asta însemnează toţi afară de domnul Skimpole, care nu mai contenea să repete, în stilul său glumeţ ca de obicei, că tânărul nostru prieten îşi dăduse seama că era un locatar primejdios, având o boală atât de gravă şi molipsitoare, şi că spălase putina cu profunda şi fireasca-i politeţe.

Toate cercetările cu putinţă au fost făcute şi toate locurile au fost scotocite. Cuptoarele de cărămizi au fost căutate bucată cu bucată, cocioabele au fost vizitate, cele două femei mai cu seamă au fost întrebate, dar ele nu ştiau nimic despre băiat şi nimeni n-a mai pus la îndoială că uimirea lor era autentică. Vremea fusese prea umedă şi chiar în noaptea aceea plouase din cale-afară, ca să mai admiţi că ar fi fost de căutat urme de paşi. Garduri şi şanţuri şi şuri şi căpiţe au fost cercetate de oamenii noştri pe o lungă distanţă jur-împrejur, ca nu cumva băiatul să zacă leşinat sau mort printr-un asemenea loc, dar nu s-a găsit nimic ce-ar fi putut arăta că a fost prin apropiere măcar. Din clipa în care fusese lăsat în camera din pod, se topise pur şi simplu.

Căutarea lui a continuat cinci zile. Nu vreau să spun că după aceea a încetat, ci că atenţia îmi fusese abătută pe un alt drum ce mi s-a întipărit foarte tare în minte. Pe când Charley se afla seara iarăşi în camera mea, la ora de caligrafie, şi cum stăteam şi lucram faţă în faţă cu ea, am simţit că masa a început să tremure. Ridicându-mi privirile, am văzut cum micuţa mea slujnică tremură din creştet până-n tălpi.

— Charley, am întrebat-o eu, ţi-e atât de frig?

— Aşa văd şi eu domnişoară, răspunse ca. Nu ştiu ce-i. Şi nu mă pot opri din tremurat. Ieri mi-a fost la fel, cam pe la aceeaşi vreme, domnişoară. Nu vă neliniştiţi, cred că sunt bolnavă.

Am auzit afară vocea Adei şi-am alergat la uşa dintre camera mea şi salonaşul nostru drăguţ şi-am încuiat-o. Drept la timp, fiindcă tocmai bătea la uşă pe când mâna mea se mai afla încă pe cheie.

Ada m-a strigat să-i dau drumul înăuntru, dar eu i-am spus:

— Nu acum, scumpa mea dragă. Du-te. Nu-i nimica, vin eu la tine peste puţin.

Ah, a trecut multă, multă vreme până când draga mea şi cu mine am putut fi iarăşi împreună.

Charley s-a îmbolnăvit. După douăsprezece ceasuri îi era foarte rău. Am mutat-o în camera mea şi-am aşezat-o în patul meu şi m-am aşezat liniştit alături s-o îngrijesc. I-am spus tutorelui cum stau lucrurile şi de ce cred că-i nevoie să mă izolez, precum şi raţiunea de a nu mă vedea mai ales cu draga mea. La început, venea foarte des la uşă şi mă chema, ba, chiar mă dojenea cu suspine şi plânsete, dar eu i-am scris o scrisoare lungă, spunându-i că mă neliniştea şi mă mâhnea şi implorând-o, dacă ţine la mine şi doreşte ca eu să fiu cu sufletul împăcat, să nu se apropie de camera mea mai mult decât până în grădină. După asta, draga mea începu să vină sub fereastră, chiar mai des decât venise la uşă, dar, dacă învăţasem să-mi placă vocea ei dulce şi scumpă înainte, când aproape că nu ne despărţeam, cu atât am învăţat să-mi placă mai mult acum, când stăteam în dosul draperiei de la fereastră, ascultând şi răspunzând, fără să îndrăznesc să mă uit afară. Şi cum am învăţat s-o iubesc după aceea, mai târziu, când au venit timpurile cele grele!

S-a adus un pat pentru mine în salonaşul nostru şi, ţinând uşile deschise în lături, făcusem din două încăperi una, acum după ce Ada se mutase din partea aceea a casei, şi aveam grijă să fie întruna răcoare şi aer curat. Toţi slujitorii din casă sau din curte, până la cel din urmă, erau atât de buni, încât ar fi venit cu cea mai mare bucurie la mine la orice oră din zi sau din noapte, fără nici un pic de frică sau silnicie, dar am chibzuit că cel mai bine era să aleg o femeie vrednică şi de ispravă, care nu trebuia să se vadă cu Ada, şi în care am avut încredere că se va duce şi va veni, luând toate precauţiile. Datorită ei, am putut ieşi la plimbare cu tutorele când nu era primejdie s-o întâlnesc pe Ada şi n-am mai avut nevoie de nimic, nici în privinţa ajutorului şi în nici-o altă privinţă.

Şi astfel, sărmana Charley a bolit şi i-a fost din ce în ce mai rău şi a trecut prin mare primejdie de moarte şi a zăcut greu bolnavă multe zile şi nopţi în şir. A fost atât de răbdătoare, fără să se plângă de nimic, şi însufleţită de-un curaj atât de nobil, încât de foarte multe ori, stând lângă Charley şi ţinându-i capul pe braţele mele – numai aşa o cuprindea somnul şi nicidecum în altă poziţie-pe tăcute, mă rugam la Tatăl Nostru din Ceruri ca să pot să nu uit lecţia pe care surioara asta mi-o dădea. Era grozav de trist să te gândeşti că faţa ei drăguţă se va schimba şi se va urâţi, chiar dacă s-ar însănătoşi, era atât de drăgălaşă cu gropiţele din obraji, dar asemenea gânduri dispăreau în mare măsură, când era în primejdia cea mare. Când îi era cel mai rău, şi mintea-i rătăcea îndărăt la taică-său, pe patul ei de boală, şi la copilaşi, mă recunoştea totuşi atât cât să se liniştească în braţele mele, când nu s-ar fi liniştit nicăieri aiurea, şi să-şi rostească în murmur aiurările, mai potolită. În clipele acelea mă întrebam cum voi putea oare spune celor doi copii rămaşi că acea copilă care învăţase din sufletul ei plin de credinţă să le fie mamă, când erau în nevoie, murise!

Erau timpuri când Charley mă recunoştea bine, şi vorbea cu mine spunându-mi că-i iubeşte din suflet pe Tom şi pe Emma şi că e sigură că Tom va creşte mare şi va fi bun. Atunci Charley îmi povestea despre ceea ce-i citise lui taică-său, aşa cum putuse ea să se descurce, ca să-i aline suferinţa, despre tânărul acela, care era singurul fecior la mamă, iar maică-sa văduvă, şi despre care se pusese la cale să fie îngropat de viu, despre fiica suveranului, înviată de mâna divină pe patul ei mortuar. Şi Charley îmi povestea că atunci când tatăl său murise, ea îngenunchease şi se rugase în toiul primei dureri ca şi el să poată fi înviat la fel şi redat sărmanilor lui copii; şi dacă ea n-are să se mai îndrepte şi va muri, s-a gândit cam aşa, că s-ar putea să-i vină în minte lui Tom să înalţe aceeaşi rugă pentru ea. „Atunci i-aş arăta eu lui Tom că oamenii aceia din timpurile străvechi au fost readuşi la viaţă pe pământ, numai ca noi să putem descoperi nădejdea de a fi redaţi Cerurilor!”

Dar din toate etapele prin care a trecut boala lui Charley, n-a fost niciuna în care să-şi fi pierdut însuşirile ei nobile şi blânde, despre care am vorbit. Şi au fost clipe multe, multe tare, în care noaptea mă gândeam ca la o ultimă nădejde la îngerul păzitor şi la un ajutor din partea sărmanului ei tată, dispărut.

Dar Charley n-a murit. Încetişor, şi abia pâlpâind, a trecut pe lângă primejdie, după ce-a zăcut multă vreme, şi pe urmă a început să se însănătoşească. Speranţa, care la început nici pe departe s-o fi avut, că Charley va mai arăta vreodată la faţă ca Charley de altădată, a început curând să încolţească în sufletele noastre, ba, încă a crescut când am văzut-o că începe să-şi recapete iarăşi vechea-i înfăţişare copilărească.

A fost o dimineaţă de neuitat, când i-am putut povesti Adei despre toate, pe când şedea afară în grădină, şi a fost o seară de neuitat când Charley şi cu mine am luat, în sfârşit, ceaiul împreună, în camera alăturată. Dar, chiar în seara aceea, am simţit că mă pătrunde frigul.

Din fericire pentru noi amândouă, am prins a mă gândi că m-am molipsit de boală de la ea, după ce Charley se afla iarăşi în siguranţă culcată şi cuprinsă de un somn paşnic. Fusesem în stare cu uşurinţă să-i ascund ce simţeam în timpul ceaiului, dar acum trecusem de asta şi ştiam că păşesc cu grăbire pe urmele lui Charley.

Totuşi, a doua zi dimineaţă, m-am simţit destul de bine ca să mă scol devreme şi să-i răspund dragei mele, din grădină, la binecuvântarea sa voioasă, şi să stau de vorbă cu ea la fel de mult ca de obicei. Dar nu mă părăsise impresia că peste noapte umblasem îndelung prin amândouă camerele, cu mintea puţin răvăşită, ştiind însă unde mă aflu, iar uneori mă simţeam tulburată de o ciudată senzaţie de prea-plin, de parcă m-aş fi umflat peste măsură.

Seara mi-a fost atât de rău, încât m-am hotărât s-o pregătesc pe Charley. În care scop i-am spus:

— Te-ai înzdrăvenit, Charley, nu-i aşa?

— O! De-a binelea! Răspunse fata.

— Eşti destul de tare ca să-ţi spun un secret, cred, Charley?

— Destul de zdravănă pentru atâta lucru, domnişoară! Exclamă ea.

Dar bucuria de pe faţa lui Charley se-ntunecă dintr-odată, pentru că ea îmi citi secretul pe faţă şi, repezindu-se din fotoliul în care şedea, se prăbuşi la pieptul meu, strigând:

— O, domnişoară, iată ce-am făcut, iată ce-am făcut! Şi încă o mulţime de alte lucruri din prea-plinul sufletului ei recunoscător.

— Acuma, Charley, am spus eu, după ce-am lăsat-o să se răcorească o bucată de vreme, dacă e să fiu bolnavă, marea mea încredere, omeneşte vorbind, e în tine. Şi atâta timp cât n-ai să fii liniştită şi stăpână pe tine, aşa cum ai fost de când te ştiu, tu n-ai să fii în stare să-ţi îndeplineşti misiunea, Charley.

— Dac-aveţi să mă lăsaţi să plâng puţin, domnişoară! Răspunse ea. O, scumpa mea, scumpa mea! Dacă mă veţi lăsa măcar să plâng puţin! O, scumpa mea – cu câtă dragoste şi devotament îşi revărsa vorbele, agăţându-se de gâtul meu, mi-e cu neputinţă să-mi amintesc fără să vărs lacrimi – de mă veţi lăsa să plâng, atunci am să pot face orice!

Aşa că am lăsat-o pe Charley să plângă încă puţin şi asta ne-a făcut bine la amândouă.

— Încredeţi-vă acum în mine, domnişoară, vă rog, urmă Charley potolită. Sunt numai urechi la tot ce spuneţi.

— Pentru moment e foarte puţin, Charley. Am să-i spun diseară doctorului care te îngrijeşte că mi se pare că m-am îmbolnăvit şi că tu o să ai grijă de mine.

Pentru asta, biata copilă îmi mulţumi din toată inima.

— Iar dimineaţa, când o auzi pe domnişoara Ada în grădină, dacă n-am să fiu în stare să merg până la perdeaua de la fereastră, ca de obicei, te duci tu, Charley, şi-i spui că dorm, că sunt cam obosită şi că dorm. Tot timpul să ţii camera cum am ţinut-o eu, Charley, şi să nu laşi pe nimeni să intre.

Charley îmi făgădui, iar eu m-am culcat, fiindcă simţeam o greutate în tot trupul. L-am văzut pe doctor în seara aceea şi i-am cerutfavoarea pe care doream să i-o cer, anumesă nu spună încă nimic despre boala mea în casă. Păstrez o amintire foarte neclară despre seara aceea care s-a topit în zi şi despre ziua care s-a topit iarăşi în noapte, dar în prima dimineaţă am mai fost în stare să merg până la fereastră şi să vorbesc cu draga mea.

A doua dimineaţă, i-am auzit doar vocea scumpă, ah! Cât de scumpă acum! De afară, şi-am rugat-o pe Charley, cu oarecare greutate (îmi venea tare greu să vorbesc), să se ducă să-i spună că dorm. I-am auzit răspunsul aproape şoptit:

— Să n-o trezeşti, Charley, pentru nimic în lume!

— Cum arată comoara mea, Charley? Am întrebat eu.

— Dezamăgită, domnişoară, îmi răspunse Charley, furişându-şi privirile pe după perdea.

— Dar ştiu că-i foarte frumoasă astăzi dimineaţă.

— Drept că e, domnişoară, adaugă Charley, trăgând cu coada ochiului. Tot se mai uită în sus la fereastră.

Cu ochii ei albaştri, senini – Domnul să-i binecuvânteze!

— Mai frumoasă ca totdeauna, când îi ridică în sus aşa, ca acum!

Am strigat-o pe Charley, ca să-i dau ultima însărcinare.

— Ascultă Charley, când are să afle că sunt bolnavă, are să încerce să pătrundă în cameră. Să n-o laşi, Charley, dacă mă iubeşti într-adevăr, mult de tot! Charley, dacă o laşi numai o dată să se uite la mine, numai o clipă, cum zac aici, să ştii c-am să mor!

— N-am s-o las, n-am s-o las! Îmi făgădui ea.

— Te cred, draga mea Charley! Şi-acum vino şi te-aşază lângă mine puţin, şi pune mâna pe mine, fiindcă nu te mai văd, Charley, am orbit!