Ora fixată

noapte în Lincoln's Inn… Tulbure şi agitată vale a umbrelor legii, în care solicitanţii nu găsesc decât prea puţină lumină… Şi lumânările groase sunt stinse cu degetele prin birouri, iar funcţionarii coboară tropăind scara şubredă de lemn şi se împrăştie. Clopotul care bate ceasurile nouă şi-a încetat lugubru-i dangăt, jelind fără rost pe nimeni; porţile sunt închise şi portarul de noapte, un paznic solemn, cu o considerabilă aptitudine de a dormi, face de pază în gheretă. De la rândurile etajate de scări, ferestrele ca nişte lămpi înceţoşate, cum sunt ochii Justiţiei, un soi de Argus cu privirile împăienjenite, cu câte un buzunar fără fund pentru fiecare ochi şi cu câte un ochi deasupră-i, ferestrele acelea clipesc vag spre stele. În lucarnele murdare, cele mai de sus, ici şi colo, câte un petic mic şi ceţos de lumină de la pâlpâitul unei lumânări dezvăluie locul unde vreun copist atotştiutor sau vreun avocat de notariat încă mai trudeşte ca să încurce averile imobile în capcane de pergament, într-o proporţie medie de douăsprezece pergamente pentru un pogon de pământ. La care hărnicie ca de albină, aceşti binefăcători de soiul lor mai zăbovesc încă, deşi orele de birou au trecut, pentru ca să poată da, de fiecare zi, cel puţin câte un profit substanţial.

În curtea învecinată, în care locuieşte Lordul Preşedinte al prăvăliei de zdrenţe şi sticle vechi, se manifestă o năzuinţă generală către bere şi cină. Doamna Piper şi doamna Perkins – ai căror fii respectivi, angajaţi cu un grup de cunoştinţe în jocul de-a v-aţi ascunselea, au stat la pândă câteva ceasuri prin jurul fundăturilor străzii Cancelariei şi-au hoinărit pe aceeaşi arteră în plină aglomeraţie, de-i învălmăşeau şi-i zăpăceau pe trecători – doamna Piper şi doamna Perkins n-au avut altceva de făcut decât să se felicite că, în sfârşit, copiii le sunt culcaţi în pat; şi ele mai zăbovesc pe pragul uşii ca să-şi spună câteva cuvinte la despărţire. Despre domnul Krook şi locatarul său, despre faptul că domnul Krook „este necontenit cherchelit”, precum şi despre planurile testamentare ale tânărului, acestea sunt, ca de obicei, caii de bătaie ai convorbirii lor. Dar ele au de asemenea ceva de spus despre serata muzicală de la „Flamura Soarelui”, de unde sunetul pianului străbate prin ferestrele întredeschise, până în curte, şi unde Micul Swills, după ce i-a ţinut pe amatorii de armonie numai într-un ţipăt, ca un veritabil Yorick, poate fi acum auzit cum ia un ton răguşit într-o piesă concertantă şi cum îşi imploră prietenii şi patronii să-l asculte pe Tew Cascada. Doamna Perkins şi doamna Piper fac un schimb de păreri în privinţa tinerei dame de celebritate profesională care îşi dă concursul la Seratele Muzicale şi care se bucură de un spaţiu numai pentru ea pe afişul scris de mână din fereastră; doamna Perkins fiind în posesia informaţiei cum că Domnia Sa e măritată de un an şi jumătate, deşi ilustra sirenă e anunţată ca domnişoara M. Melvilleson şi cum că plodul ei e dus la localul „Flamura Soarelui” în fiecare seară, ca să-şi primească hrana-i firească în timpul spectacolului.

— Mai curând decât mine, dragă, zice doamna Perkins, care mi-aş câştiga pâinea de toate zilele vânzând chibrituri.

Doamna Piper e de aceeaşi părere, ca şi cum ar face-o din respect, susţinând că profesia de casnică e mai bună decât aplauzele publice şi mulţumind Celui de Sus pentru propria-i onorabilitate (şi, prin implicaţie, şi pentru cea a doamnei Perkins). Tocmai atunci, chelnerul de la localul „Flamura Soarelui”, făcându-şi apariţia cu halba pentru cină, bine înspumată, doamna Piper ia în primire recipientul încăpător şi se retrage în casă, mai întâi urându-i noapte bună şi plăcută doamnei Perkins, care-şi ţinea încă în mână propria-i halbă, de când îi fusese adusă de la aceeaşi ospătărie de tânărul Perkins, înainte de a fi fost trimis la culcare. Acum se-aude din curte un zgomot de la trasul obloanelor pentru închiderea prăvăliilor şi vine şi-un miros de fum de lulele şi se văd luminiţe în ferestrele de sus, de la etaje, ca nişte stele ce răsar arătând în primul rând că lumea merge la culcare. Iată şi poliţistul că începe să împingă uşile, să încerce încuietorile, să bănuiască boccelele şi să-şi organizeze patrularea, pe ipoteza că fiecare individ ori prăduieşte, ori e prădat.

E o noapte înăbuşitoare, cu toate că un frig umed pătrunde prin toate ungherele, iar în aer, la mică înălţime, o ceaţă deasă se târăşte agale. E o noapte îmbâcsită de abur, cât se poate de potrivită ca să stârnească duhoarea abatoarelor, a meşteşugurilor nesănătoase, a canalelor, mlaştinilor şi cimitirelor şi să-i dea ofiţerului Stării Civile – Sectorul Decese – ceva treabă în plus. S-ar putea să fie ceva în aer… Sunt atâtea în aer… Sau s-ar putea să fie ceva chiar într-însul, aici e buba; oricum, domnul Weevle, alias Jobling, e foarte prost dispus. Vine şi se duce de la camera lui până la uşa deschisă ce dă în stradă de vreo douăzeci de ori pe ceas. Şi treaba asta o face de când s-a lăsat întunericul. De când Preşedintele şi-a închis prăvălia, lucru pe care l-a făcut foarte devreme în seara asta, domnul Weevle (cu o tichie de catifea ieftină şi strâmbă pe cap, de favoriţii îi par disproporţionat de mari) tot coboară şi urcă, iar coboară şi iar urcă, din ce în ce mai des.

Nu e de mirare că şi domnul Snagsby e prost dispus, pentru că el e întruna aşa, mai mult sau mai puţin, sub înrâurirea apăsătoare a tainei pe care o păstrează. Împins de misterul la care participă fără să fie părtaş, el dă târcoale prin jurul a ceea ce pare să fie sursa misterului… Adică prin jurul prăvăliei de zdrenţe şi sticle vechi din imobil, care exercită o atracţie irezistibilă asupra lui. Chiar acum, venind prin jurul locantei „Flamura Soarelui”, cu intenţia de a trece dincolo de clădire şi a merge până la capătul străzii Cancelariei ca să-şi încheie plimbarea-i „nepremeditată” de zece minute de după cină, cât ţine din faţa uşii lui şi înapoi, domnul Snagsby se apropie.

— Ce, domnule Weevle? Întreabă librarul, oprindu-se să vorbească. Dumneata eşti?

— Ah! Exclamă Weevle. Da, eu sunt, domnule Snagsby.

— Iei aer şi dumneata, cum fac şi eu, înainte de culcare? Se interesează librarul.

— Eh, nu prea e mult aer de luat pe-aici, şi-atâta cât este nu te prea răcoreşte, răspunde Weevle, aruncându-şi privirile în sus şi-n jos prin faţa imobilului.

— Foarte adevărat, domnule. Dumneata nu bagi de seamă, urmează domnul Snagsby, făcând o pauză ca să tragă aerul pe nas şi să-i simtă puţin gustul, dumneata nu bagi de seamă, domnule Weevle, că aici… ca să nu pun chiar punctul pe „i”… Te murdăreşti, domnule, numai cât respiri?

— Ei, am băgat şi eu de seamă că în seara asta pe aici pluteşte un soi ciudat de duhoare. Domnul Weevle reia: bănuiesc că-s cotletele de la „Flamura Soarelui”.

— Cotlete, crezi dumneata? Oh!… Cotlete, 'ai? Domnul Snagsby trage iar aerul pe nas şi-l gustă. Hm, domnule, aşa o fi! Dar aş zice că bucătarul lor, acolo la „Flamură”, trebuia să le păzească ceva mai bine. Le-a ars, domnule! Şi apoi nu cred – domnul Snagsby trage iarăşi aerul pe nas şi-l gustă, apoi scuipă şi-şi şterge gura – nu cred… ca să nu punem chiar punctul pe i… că erau absolut proaspete când le-a luat în primire grătarul.

— Aşa se pare. Ce soi de vreme infectă!

— Da, e-un soi de vreme infectă, zice domnul Snagsby, şi-mi pare că te pătrunde până-n suflet.

— Doamne Dumnezeule! Mă bagă în toţi sperieţii! Răspunde domnul Weevle.

— Vezi, dumneata duci o viaţă de unul singur şi locuieşti singur într-o cameră în care s-a mai petrecut şi un eveniment odios ce atârnă asupra ei, urmează domnul Snagsby, uitându-se înăuntru peste umărul celuilalt şi scrutând cu privirea coridorul întunecat, după care se trage înapoi cu un pas ca să privească spre casă, în sus. Eu n-aş putea trăi în camera aceea singur, domnule, aşa ca dumneata. Aş fi atât de neliniştit şi de îngrijorat, uneori, încât m-aş vedea silit să ies în uşă şi să stau mai curând aici decât să şed acolo. Dar e drept că dumneata n-ai văzut în camera dumitale ce-am văzut eu. Asta contează.

— Cunosc destul de bine toată povestea aceea, intervine Tony.

— Nu-i lucru plăcut, nu-i aşa? Urmează domnul Snagsby, tuşind în dosul mâinii o tuse în care se descifra convingerea-i blândă. Domnul Krook ar trebui să ţină seama de asta la chirie. Nădăjduiesc că ţine, bineînţeles.

— Şi eu nădăjduiesc că ţine, zice Tony. Totuşi mă îndoiesc.

— Găseşti că acea chirie e prea mare, aşa-i domnule? Întrebă librarul. Chiriile drepte sunt mari pe aici prin jur. Nu ştiu chiar cum e, dar justiţia pare că ridică preţurile lucrurilor. Nu că, adaugă domnul Snagsby, dând drumul la o tuse de scuze, aş avea de gând să scot vreun cuvânt împotriva profesiei de pe urma căreia îmi câştig existenţa.

Domnul Weevle îşi aruncă iar privirile în susul şi-n josul imobilului, apoi se uită la librar. Domnul Snagsby, surprinzându-i privirea, indiferent, ridică ochii în sus, după vreo stea sau cam aşa ceva, şi scoate o tuse ce arătă că nu vede exact cum să pună capăt convorbirii.

— E ciudat lucru, domnule, comentează el, frecându-şi încetişor mâinile, că a putut fi…

— Cine? Întrerupe domnul Weevle.

— Mortul, ştii dumneata, răspunde domnul Snagsby, sucindu-şi cu o smucitură capul şi sprânceana dreaptă în direcţia scării şi izbindu-şi scurt interlocutorul cu degetul în nasturele hainei.

— Ah! Asta-i! Exclamă celălalt, ca şi cum nu ar fi fost prea încântat de subiect. Credeam c-am încheiat-o cu el.

— Aveam numai să spun că-i ciudat lucru, domnule, că a putut veni şi locui aici şi că a fost unul dintre copiştii mei, şi apoi că dumneata ai putut veni şi locui aici şi că eşti şi dumneata unul dintre copiştii mei, meserie a cărei denumire n-are de ce fi depreciată, ci dimpotrivă, urmează domnul Snagsby (după care se opreşte brusc, cu îndoiala că şi-a putut atribui în mod nepoliticos un soi de proprietate asupra domnului Weevle), pentru că am cunoscut, domnule, copişti care s-au băgat în afaceri de berărie şi s-au achitat de fapt în mod foarte respectabil. Nemaiînchipuit de respectabil, domnule, adaugă domnul Snagsby, cu o presimţire că n-a reuşit să îndrepte lucrurile.

— E o coincidenţă ciudată, aşa cum spui şi dumneata, întăreşte domnul Weevle, uitându-se iarăşi într-o parte şi-n cealaltă a imobilului.

— Pare a fi mâna destinului, nu-i aşa? Sugerează librarul.

— Da, pare.

— Chiar aşa, urmează librarul, cu tusea-i de confirmare. Chiar destinul însuşi. Chiar Destinul. Aşa, domnule Weevle, mă tem că-i timpul să-ţi urez noapte bună.

Domnul Snagsby vorbeşte ca şi cum ar fi dezolat că pleacă, deşi tot timpul de când s-a oprit din drum ca să stea de vorbă, n-a făcut altceva decât să caute vreun mijloc ca să scape:

— Nevestica mea trebuie că mă caută peste tot locul. Noapte bună, domnule.

Dacă domnul Snagsby se grăbeşte să ajungă acasă ca s-o scutească pe nevestica lui de necazul de a-l căuta peste tot locul, în această privinţă poate fi liniştit. Nevestica lui nu l-a scăpat din ochi, dând târcoale tot timpul pe la „Flamura Soarelui”, iar acum se strecoară după el, cu capul înfăşurat într-o basma, cinstindu-l pe domnul Weevle şi uşa-i de la intrare cu o privire iscoditoare pe când trece pe dinaintea lor.

— Ai să mai auzi de mine, doamnă, în orice caz, îşi zice sieşi domnul Weevle, şi nu-ţi pot face complimente pentru cum te prezinţi, oricine ai fi dumneata, cu capul înfăşurat aşa, într-o legătoare. Nu mai vine individul acela!

Individul acela se apropie pe când domnul Weevle vorbeşte. Cum îl zăreşte, Domnia Sa ridică încetişor degetul, îl trage în coridor şi închide uşa dinspre stradă. Apoi urcă amândoi. Domnul Weevle, anevoie, iar domnul Guppy (pentru că el e) foarte uşurel, într-adevăr. După ce s-au închis în camera din dos, încep să vorbească în şoaptă.

— Gândeam că te-ai dus să treci Ierihonul, cel puţin, în loc să vii aici, zice Tony.

— Cum asta, doar am spus în jurul orei zece.

— Ai spus în jurul orei zece, repetă Tony. Da, aşa ai spus, în jurul orei zece. Dar, după socotelile mele, e de zece ori zece… E parcă ceasul o sută. În viaţa mea n-am petrecut asemenea seară!

— Ce s-a întâmplat?

— Tocmai asta-i! Exclamă Tony. Nu s-a întâmplat nimic. Dar am fiert aici şi am fumegat în afurisita asta de cocioabă veche până m-au cuprins fiorii de frig, de parcă mă bătuse grindina. Ia te uită ce lumânare prăpădită! Zice Tony, arătând către lumânarea de ceară de pe masă, ce ardea prost, cu mucul mare cât o varză şi cu ceara cursă pe o latură, ca un giulgiu.

— Asta-i uşor de îndreptat, intervine domnul Guppy apucând foarfecele de tăiat mucurile de lumânări.

— Da? Întrebă prietenul lui. Nu-i chiar aşa de uşor pe cât îţi închipui. Mocneşte aşa întruna de când am aprins-o.

— Ei, ce-i cu tine Tony? Îl cercetează domnul Guppy, cu foarfeca de tăiat mucuri în mână, uitându-se la el cum stă jos, cu cotul pe masă.

— William Guppy, răspunde celălalt, sunt la pământ. Cred că-i din pricina camerei ăsteia de sinucigaş, nesuferit de mohorâtă… Şi a bătrânului cela de Scaraoţchi, de jos, poate.

Domnul Weevle, posac, împinge cu cotul într-o parte tăviţa foarfecei de tăiat mucuri, îşi lasă capul pe mână, pune picioarele pe paravanul din faţa vetrei căminului şi se uită la foc. Domnul Guppy, uitându-se din scurt la el, clatină uşor din cap şi se aşază de partea cealaltă a mesei într-o atitudine comodă.

— Nu Snagsby vorbea cu tine, Tony?

— Ba da, şi el… Da, era Snagsby, răspunde domnul Weevle, schimbând construcţia propoziţiei sale.

— Despre afaceri?

— Nu. Nu despre afaceri, se plimba doar agale pe-aici şi s-a oprit ca să pălăvrăgească.

— Am bănuit eu că-i Snagsby, zice domnul Guppy, şi m-am gândit că nu-i bine să mă vadă, aşa c-am aşteptat până ce s-a dus.

— Ajungem iarăşi de unde am plecat, William G.! Exclamă Tony, ridicându-şi o clipă privirile în sus. Aşa de misterios şi aşa de tainic! Pe Dumnezeul meu, n-am putea să ne învăluim în atâta mister nici de-ar fi să ucidem pe cineva!

Domnul Guppy se preface că zâmbeşte şi, cu gândul de a schimba subiectul convorbirii, se uită cu o admiraţie adevărată sau simulată în jurul încăperii, la Galeria Galaxiei Frumuseţilor Britanice, încheindu-şi contemplarea în faţa portretului lui Lady Dedlock, de deasupra poliţei căminului, în care e înfăţişată pe o terasă, cu un piedestal pe terasă, cu o vază pe piedestal, cu şalul ei pe vază, cu o enormă blană pe şal, cu braţul ei pe enorma blană şi cu o brăţară pe braţ.

— Iată, aşa-i Lady Dedlock, urmează domnul Guppy, seamănă aşa de bine, aproape că vorbeşte.

— Dac-ar fi aşa, mormăie Tony fără să se mişte din loc, atunci aş putea şi eu vorbi câteodată cu o persoană din aristocraţie.

Văzând după atâta vreme că nu-şi poate aduce prietenul într-o dispoziţie mai comunicativă, domnul Guppy schimbă ţinta greşit folosită şi începe să-l dojenească.

— Tony, zice el, pot să ţin seama de descurajarea cuiva, fiindcă nimeni nu ştie mai bine ce-nseamnă descurajarea când vine pe capul omului şi nimeni nu-i mai îndreptăţit s-o ştie mai bine decât omul care poartă în inimă imaginea unei fiinţe ingrate. Dar lucrurile au o limită, când e vorba despre un musafir care nu-ţi aduce nici un prejudiciu şi, ca atare, am să-ţi pun în vedere, Tony, că nu-mi pare că purtarea ta în împrejurarea de faţă e ospitalieră şi nici măcar politicoasă.

— Foloseşti un limbaj aspru, William Guppy, îi replică domnul Weevle.

— Domnule, s-ar putea, explică domnul William Guppy, fiindcă am simţit că devin aspru când m-am slujit de el.

Domnul Weevle recunoaşte că a greşit şi-l roagă pe domnul William Guppy să-i treacă asta cu vederea. Totuşi, domnul William Guppy, cucerind o poziţie avantajoasă, nu poate renunţa la ea fără câteva mustrări usturătoare.

— Nu! La naiba, Tony, zice gentilomul nostru, ar trebui neapărat să-ţi dai seama cum răneşti sentimentele unui om care poartă în inimă imaginea unei fiinţe ingrate şi care nu şi-a găsit nici pe departe fericirea pentru coardele acelea ce vibrează la cele mai delicate emoţii. Tu, Tony, ai în tine tot ceea ce-i menit să farmece ochiul şi să ispitească gustul…

Nu-i firea ta – din fericire pentru tine, poate, şi aş dori să pot spune şi eu acelaşi lucru despre mine – nu-i firea ta dintre cele ce dă târcoale unei singure flori. Ţie îţi stă deschisă grădina întreagă şi aripile tale aeriene te poartă prin toate ungherele ei. Cu toate acestea, Tony, departe de mine gândul, te încredinţez, de a răni sentimentele tale, fără să am de ce!

Tony din nou îl imploră să nu mai continue asemenea subiect, zicând apăsat:

— William Guppy, termină odată!

Domnul Guppy e de acord, răspunzându-i:

— Nici n-aş fi început, Tony, din proprie iniţiativă!

— Şi-acum, zice Tony înteţind focul, în privinţa pachetului cu scrisori. Nu ţi se pare nemaipomenit din partea lui Krook să fi stabilit ora douăsprezece noaptea ca să mi le-nmâneze?

— Ba foarte. De ce-o face oare?

— De ce le face el pe toate aşa? Nici dânsul nu ştie. A zis că azi e ziua lui de naştere şi că le va înmâna la noapte la ceasurile douăsprezece. Trebuie să fie beat mort acum. Toată ziua a băut.

— N-o fi uitat de întâlnire, nădăjduiesc.

— Uitat? În privinţa asta te poţi încrede în el. Nu uită nimic, niciodată. L-am văzut astă-seară, cam pe la opt, l-am ajutat să-şi închidă prăvălia, îşi pusese scrisorile-i în căciula-i păroasă. Şi-a scos-o din cap şi mi le-a arătat. După ce-a închis prăvălia, a scos scrisorile din căciulă şi a atârnat căciula pe spătarul scaunului şi, stând în picioare, le tot învârtea în mâini în faţa focului. Puţin mai târziu l-am auzit de aici, prin duşumea, mugind ca vântul singurul cântec pe care-l ştie… Despre un oarecare Biba şi despre bătrânul Caron şi iar Biba, care era beat turtă când a murit, sau cam aşa ceva. De-atunci a amuţit ca un guzgan bătrân, adormit în gaura lui.

— Şi tu trebuie să cobori la douăsprezece?

— La douăsprezece. Şi, după cum îţi spuneam când ai venit, îmi par o sută de ceasuri până atunci.

— Tony, zice domnul Guppy, după ce s-a gândit puţin, ţinându-şi picioarele încrucişate, bătrânul încă nu ştie să citească, nu-i aşa?

— Să citească? N-a citit de când e el. Poate face toate literele, una câte una, şi ştie multe din ele separat, când le vede; a progresat mult cu ajutorul meu, dar nu le poate lega între ele. E prea bătrân ca să-şi mai însuşească asemenea meşteşug acuma… Şi-i prea beţiv.

— Tony, întreabă din nou domnul Guppy, desfăcându-şi picioarele şi pe urmă punându-şi-le iarăşi unul peste altul, cum crezi că a silabisit el numele acela al lui Hawdon?

— Nu l-a descifrat nicidecum. Ştii că are o ciudată putere de a memora cu ochii şi că s-a deprins să copieze singur numai după ochi. L-a imitat… Evident de pe adresa unei scrisori, şi m-a întrebat ce înseamnă.

— Tony, întreabă mai departe domnul Guppy, desfăcându-şi şi încrucişându-şi iarăşi picioarele, ai putea spune dacă originalele sunt scrise de mână de bărbat sau de femeie?

— De femeie. Mie la sută că-i de femeie… Scrisul foarte înclinat, iar sfârşitul literei „n” lung şi pripit.

În timpul dialogului de mai sus, domnul Guppy n-a contenit să-şi ronţăie unghia degetului mare, schimbând degetul de la o mână sau de la cealaltă ori de câte ori îşi schimba şi încrucişarea picioarelor. Tocmai pe punctul să facă iarăşi mişcarea, se uită întâmplător la mâneca hainei sale. Atenţia îi e atrasă spre ea şi, îngrozit, rămâne cu ochii aţintiţi asupra mânecii.

— Ei, Tony, ce dracu' se-ntâmplă în casa asta astă-seară? Arde vreun coş de sobă?

— Coş de sobă să ardă?

— Vai! Exclamă domnul Guppy. Priveşte cum cad fulgii de funingine. Uite aici, pe braţul meu! Mai uite şi aici, pe masă! Să o ia naiba de treabă, nu se duce… Pătează, de parc-ar fi untură neagră!

Se uită unul la altul, pe urmă Tony se duce să tragă cu urechea la uşă, apoi urcă vreo câteva trepte pe scară, coboară câteva trepte. Se întoarce apoi şi zice că totu-i în regulă, că-i linişte peste tot, după care citează cele spuse de el mai devreme domnului Snagsby în legătură cu cotletele fripte la „Flamura Soarelui”.

— Şi s-a-ntâmplat atunci – reîncepe domnul Guppy, uitându-se cu o scârbă vădită la mâneca hainei sale, urmându-şi convorbirea în faţa focului, în timp ce se sprijineau amândoi de marginile mesei, faţă în faţă, cu capetele foarte apropiate unul de altul – că ţi-a spus el c-a sustras pachetul de scrisori din geamantanul locatarului său?

— Aşa stau lucrurile, domnul meu, răspunde Tony (mângâindu-şi uşor favoriţii). După care am scris un cuvânt scumpului meu amic, respectabilului William Guppy, informându-l despre întâlnirea din noaptea asta şi sfătuindu-l să nu vină înainte, Scaraoţchi fiind un şmecher de nu-l bate soarele.

Tonul uşor şi vioi al unei comportări mondene, pe care şi-l asumă de obicei domnul Weevle, i se potriveşte atât de rău în seara asta, încât îl părăseşte şi, odată cu el, şi grija pentru favoriţi; iar după ce s-a uitat peste umăr, se pare că se lasă iarăşi pradă spaimelor sale.

— Trebuie s-aduci scrisorile aici în cameră, să le citeşti şi să le compari ca să poţi fi în situaţia de a-i spune tot ceea ce cuprind. Aşa v-aţi învoit, Tony, nu-i aşa? Întreabă domnul Guppy, ronţăindu-şi unghia de la degetul cel mare.

— Nu poţi vorbi mai încet?… Da. Aşa am căzut la învoială el şi cu mine.

— Să-ţi spun acuma eu ce să faci, Tony…

— Nu poţi vorbi mai încet? Întreabă Tony iarăşi.

Domnul Guppy dă din capu-i ager că da, îl apropie mai tare de-al domnului Weevle şi-i dă drumul în şoaptă:

— Să-ţi spun eu ce-i de făcut. Primul lucru e să mai faci un pachet la fel cu originalul, aşa încât dacă-ţi cere să vadă originalul în timp ce se află la mine, tu să-i poţi arăta pe cel fals.

— Şi presupune că-l descoperă pe cel fals, de îndată ce-l vede… Ceea ce, ţinând seamă de ochiul lui pătrunzător ca un şurub ascuţit, e de sute de ori mai mult da decât nu, îşi dă cu părerea Tony.

— Atunci, vom înfrunta situaţia. Scrisorile nu-s ale lui şi nici n-au fost vreodată. Ai văzut asta citindu-le şi le-ai încredinţat în mâna mea… Un prieten jurist de-al tău… Pentru siguranţă. Dacă ne sileşte să i le arătăm, îi vor fi înfăţişate, nu-i aşa?

— Da-a, încuviinţă domnul Weevle în silă.

— Ei, Tony, îl mustră prietenul, ia te uită ce privire ai! Doar nu te îndoieşti de William Guppy? Nu cumva te-aştepţi la ceva rău?

— Nu m-aştept la nimic mai mult decât ceea ce ştiu, William, răspunde celălalt grav.

— Şi ce ştii? Stăruie domnul Guppy, ridicând puţin vocea, dar la prevenirea repetată a prietenului: „Ţi-am spus, nu poţi vorbi mai încet?”, îşi repetă întrebarea fără să scoată nici un sunet, ci numai formând din buze cuvintele: Şi ce ştii?

— Ştiu trei lucruri. Mai întâi că şoptim aici în taină ca doi conspiratori.

— Bine! Zice domnul Guppy, şi mai bine să fim aşa decât doi nătărăi, căci asta am fi dacă am proceda altcumva, fiindcă numai aşa putem face ceea ce dorim să facem. Al doilea?

— Al doilea, mie nu mi-e limpede ce profit putem trage din asta, mai la urma urmei.

Domnul Guppy îşi ridică ochii în sus, ca să vadă în închipuire portretul care o reprezintă pe Lady Dedlock, aşezat deasupra poliţei căminului, şi-i răspunde:

— Tony, ţi se cere să laşi asta pe seama cinstei prietenului tău. Pe lângă faptul că acesta e socotit şi sortit să-şi slujească prietenul în acele corzi ale spiritului uman care… Care n-au nevoie să le facem să vibreze chinuitor în împrejurarea de faţă… În plus, prietenul tău nu-i un dobitoc. Ce s-aude?

— Bate clopotul de la catedrala Şaiţ Paul unsprezece ceasuri. Ascultă şi ai s-auzi dangătul tuturor clopotelor din oraş.

Amândoi stau tăcuţi, ascultând glasurile metalice de-aproape şi de departe, răsunând din turnuri de la felurite înălţimi, în timbre mai felurite decât aşezările lor. Când în sfârşit tac, totul pare mai misterios şi mai tăcut ca înainte. Una dintre urmările neplăcute ale şoptitului e că pare să evoce o atmosferă de linişte, bântuită de fantomele zgomotelor… Pocnituri şi bătăi ciudate, foşnet de veşminte ce nu există sau pasul înspăimântătoarelor picioare ce nu lasă nici-o urmă pe nisipul plajelor sau pe zăpada iernii. Atât de sensibili ajung să fie cei doi prieteni, încât aerul se umple de asemenea năluci şi ei privesc peste umăr, într-un singur gând, de parcă s-ar fi sfătuit să vadă dacă uşa e închisă.

— Da, Tony, reîncepe domnul Guppy, trăgându-se mai aproape de foc şi ronţăindu-şi unghia degetului, care-i tremură. Erai pe cale să-mi spui al treilea…

— Nici pe departe nu poate fi plăcut să pui la cale fel de fel de lucruri pe seama unui mort, în camera în care a murit, mai cu seamă când se-ntâmplă să locuieşti în ea.

— Dar nu complotăm nimic împotriva lui, Tony.

— Poate că nu, totuşi nu-mi place. Ia să locuieşti tu aici singur, să vezi cum ţi-ar plăcea.

— Cât despre morţi, Tony, continuă domnul Guppy, ocolind propunerea, în mai toate camerele au murit oameni.

— Ştiu eu că-i aşa, dar în mai toate camerele îi laşi în pace şi… Şi ei te lasă în pace, răspunde Tony.

Cei doi se uită iarăşi unul la altul. Domnul Guppy spune câteva cuvinte cu intenţia de a arăta că ei pot să-i facă mortului un bine, aşa speră ei. Urmează o linişte apăsătoare, după care domnul Weevle, stârnind pe neaşteptate focul, îl face pe domnul Guppy să tresară ca şi cum inima lui ar fi fost stârnită şi nu focul.

— Ph! E din ce în ce mai multă funingine scârboasă aici, plutind peste tot, zice el. Hai să deschidem puţin fereastra şi să tragem aer în piept. E prea îmbâcsit.

Weevle ridică oblonul şi amândoi se reazemă de pervazul ferestrei, jumătate înăuntru şi jumătate afară din cameră. Casele învecinate sunt prea apropiate ca să le îngăduie să vadă o bucată de cer, fără să-şi întindă gâturile şi să privească în sus, dar luminile murdare, ici şi colo, duruitul căruţelor în depărtare şi nişte zgomote noi iscate de frământarea oamenilor li se par binevenite. Domnul Guppy, bătând cu palma, fără să facă zgomot, pe prichiciul ferestrei, se reapucă să şoptească într-un ton aproape de comedie uşoară;

— Bagă de seamă, Tony, nu uita de bătrânul Smallweed – zice el, gândindu-se la tânărul cu numele ăsta. Nu i-am spus nimic, să ştii. Bunicul acela al lui are nas de vulpoi. Asta-i boala familiei, de altfel.

— Am să ţin minte, zice Tony, atâta lucru mă pricep şi eu.

— Cât despre Krook, urmează domnul Guppy, presupui oare că într-adevăr a pus mâna şi pe alte hârtii importante, aşa cum ţi se laudă de când aţi făcut asemenea tovărăşie?

Tony dă din cap că nu.

— Nu ştiu. Nu ştiu ce să cred. Dacă încheiem afacerea asta fără să-i deşteptăm bănuielile, voi afla mai multe, fără îndoială. Cum aş putea şti fără să le văd, când nici el nu ştie. Tot timpul silabiseşte cuvinte din ele şi le scrie cu creta pe masă şi pe pereţii prăvăliei şi mă întreabă ce înseamnă una şi ce înseamnă cealaltă, dar întregul lui inventar de la început şi până la sfârşit lesne s-ar putea să nu fie decât hârtie fără nici-o valoare, pe care a cumpărat-o n-aş putea spune de ce. Îl urmăreşte o idee fixă că posedă documente. S-a apucat să înveţe să le citească în acest ultim sfert de veac, aş crede, din cele ce-mi spune.

— De unde şi până unde i-a venit totuşi asemenea idee în cap, asta-i întrebarea? Se tot socoteşte domnul Guppy cu un ochi închis, după o scurtă meditaţie juridică. Poate c-a găsit hârtii în ceva ce-a cumpărat şi unde nu era de presupus că s-ar putea găsi documente şi poate că, după felul şi locul ascunzătorii, i-a intrat în capu-i şiret că vor fi fost de preţ.

— Sau poate c-a fost tras pe sfoară într-o pretinsă tocmeală. Ori poate că şi-a pierdut minţile de-a binelea, de-atâta cât se uită la ceea ce cumpără şi de cât bea şi de cât se ţine de coada Lordului Preşedinte al înaltei Curţi şi de cât aude întruna de documente, adaugă domnul Weevle.

Domnul Guppy, şezând pe prichiciul ferestrei, dând din cap aprobativ şi cântărind în minte ipotezele toate, continuă pe gânduri să bată uşurel în lemn şi să se prindă de marginea ferestrei, s-o măsoare, până ce deodată îşi trage grăbit mâna într-o parte.

— Ce dracu e asta! Zice el. Ia priveşte la degetele mele!

Degetele-i sunt mânjite de un lichid gros, galben, scârbos la pipăit şi la văzut, dar mai scârbos la mirosit. Un soi de ulei vâscos şi greţos, respingător prin natura sa, care îi face pe amândoi să se cutremure.

— Ce-ai făcut aici? Ce-ai vărsat afară pe fereastră?

— Eu să fi vărsat ceva pe fereastră afară? Nimic, îţi jur. Niciodată de când sunt aici! Exclamă locatarul.

Şi totuşi, ia priviţi aici… Şi mai priviţi şi aici! Când aduc lumânarea la faţa locului, din colţul prichiciului ferestrei lichidul acela picură alene şi se strecoară, lăţindu-se pe cărămizi în jos, unde cloceşte într-o băltoacă mică, densă şi scârboasă.

— Casa asta e înfiorătoare, zice domnul Guppy, închizând fereastra, dă-mi puţină apă, că-mi vine să-mi tai mâna.

Atâta se spală şi se freacă şi se săpuneşte şi se miroase, şi iar se spală, până ce în sfârşit şi-a venit în fire cu un pahar de alcool şi stă tăcut în faţa focului, când iată clopotul catedralei Şaiţ Paul bate douăsprezece şi toate celelalte clopote bat douăsprezece din turnurile lor de felurite înălţimi, în văzduhul întunecat şi în multele lor tonalităţi. Când s-a aşternut iarăşi liniştea, locatarul întreabă:

— În sfârşit, a sosit ora fixată. Să mă duc?

Domnul Guppy dă din cap că da şi-l atinge uşor cu mâna pe spate „a noroc”, dar nu cu mâna cea spălată, cu toate că-i mâna lui dreaptă.

Domnul Weevle coboară scara, iar domnul Guppy încearcă să se aciuieze în faţa focului, pus pe lungă aşteptare. Dar în mai puţin de un minut sau două, s-aude scara scârţâind şi Tony intră repede în cameră.

— Le-ai căpătat?

— Căpătat?! Nu. Bătrânul nu-i acolo.

Atât de înfiorător de înspăimântat s-a întors, încât groaza îl cuprinde şi pe celălalt, care se repede la el şi-l întreabă în gura mare:

— Ce s-a întâmplat?

— N-am reuşit să-l fac să mă audă şi-atunci am deschis uşa încetişor şi m-am uitat înăuntru. Şi de-acolo vine mirosul de ars… De-acolo vine funinginea… Şi de-acolo şi uleiul acela… Dar el nu-i acolo! Tony îşi încheie spusele cu un geamăt.

Domnul Guppy apucă lumânarea. Ei coboară mai mult morţi decât vii şi, ţinându-se unul de altul, deschid uşa din dosul prăvăliei, împingând-o. Pisica se trage lângă uşă şi stă mârâind cu dinţii rânjiţi… Nu la ei, ci la ceva de jos, de pe podea, dinaintea focului. Foarte puţin foc a mai rămas în vatră, dar camera e plină de-un abur mocnit ce te înăbuşă, iar pe pereţi şi pe tavan s-a depus un strat întunecat şi unsuros. Scaunele şi masa şi sticla aproape nelipsită de pe masă, toate stau la locul lor ca de obicei. Pe un scaun cu spătar atârnă tichia păroasă a bătrânului şi haina lui.

— Ia priveşte! Şopteşte chiriaşul, atrăgând atenţia prietenului său, cu degetu-i tremurând, asupra unor obiecte. Ţi-am spus eu. Când l-am văzut ultima oară, şi-a scos tichia de pe cap, a scos din ea pachetul mic cu scrisori, şi-a agăţat tichia pe spătarul scaunului… Haina-i era pusă acolo dinainte, fiindcă o scosese înainte de a se fi dus să tragă obloanele, şi l-am lăsat tot învârtind scrisorile în mână, stând drept colo unde stă acum pe duşumea grămada aceea neagră de resturi.

Să se fi spânzurat pe undeva? Cei doi se uită pe sus. Nu.

— Uite! Şopteşte iarăşi Tony. Tot la piciorul scaunului aceluia mai e o bucăţică murdară de cordică roşie, subţire, cu care se leagă condeiele. Cu ea erau legate scrisorile. El a desfăcut-o încetişor, privind chiorâş la mine şi, râzând mai înainte de a fi început să le învârtă în mâini, a aruncat cordica acolo. Am văzut-o căzând.

— Dar ce-i cu pisica? Întreabă domnul Guppy. Ia priveşte la ea!

— E nebună, cred. Şi nu-i de mirare să fie, aici, în locul ăsta blestemat.

Păşesc încetişor, uitându-se la toate lucrurile din jur. Pisica rămâne tot în locul în care au găsit-o, rânjind încă la grămada aceea de pe duşumea, din faţa focului, între cele două scaune.

— Ce-i acolo? Adă lumânarea!

Ici e un petic mic de duşumea arsă, dincoace nişte iască cu care s-a dat foc la un ghemotoc mic de hârtii arse şi ele alături, dar cenuşa lor nu-i atât de uşoară cum ar fi de aşteptat, ca şi cum hârtiile ar fi fost înmuiate în ceva, iar mai încoace e… să fie oare zgura unui trunchi mic de copac, ars şi fărâmat, acoperit c-un strat de cenuşă albă, sau un morman de cărbune? O! Ce grozăvie! E el! „Şi grămada asta – de lângă care am rupt-o la fugă, scăpând lumânarea din mână şi prăbuşindu-ne unul peste altul în stradă – e tot ce-a mai rămas din el!”

— Ajutor! Ajutor! Aj utor! Veniţi aici în casă, pentru numele lui Dumnezeu!

O grămadă de oameni au început să s-adune, dar nimeni nu mai poate ajuta cu ceva. Lordul Preşedinte al imobilului, fidel unui asemenea titlu în acest ultim act al său, a murit cum ar trebui să moară toţi Lorzii Preşedinţi ai tuturor Curţilor de Justiţie şi toate autorităţile din toate locurile, sub orice denumire, oricare ar fi ele, în care se săvârşesc falsuri şi se fac nedreptăţi. Daţi morţii orice nume ar voi, înălţimea Voastră, puneţi-o pe seama cui ar pofti, ori zică-se c-ar fi putut fi prevenită dacă aşa ar fi dorit înălţimea Voastră, ea rămâne totuşi aceeaşi moarte veşnică – înnăscută, încolţită, zămislită în vocaţia coruptă a însuşi trupului nostru depravat… Aceeaşi moarte veşnică, de data asta prin ardere spontană, şi nu prin alt soi de moarte de care se poate muri.33