Intruşi

i iată-i pe cei doi domni cu butonii şi manşetele nu tocmai curate, care au asistat la ultima anchetă a Procurorului făcută la „Flamura Soarelui”, că reapar pe-acolo prin preajmă cu o repeziciune uimitoare (fiind, de fapt, căutaţi cu sufletul la gură de harnicul şi deşteptul de grefier) şi încep cercetări prin imobil şi se năpustesc apoi în salonul „Flamurii” şi scriu cu nişte condeiaşe nesăţioase pe hârtie satinată. Şi iată-i că aştern în scris când se lasă noaptea, cum toată vecinătatea străzii Cancelariei a fost ieri, cam pe la miezul nopţii, adusă într-o stare de cea mai adâncă nelinişte şi tulburare din cauza descoperirii oribile şi alarmante de mai jos. Şi iată-i că arată cum, fără îndoială, oricine îşi aduce aminte că nu de multă vreme o senzaţie penibilă a fost prilejuită în sufletul publicului de un caz de moarte misterioasă, prin otrăvire cu opiu, ce s-a petrecut la primul etaj al casei ocupată de o prăvălie de zdrenţe, sticle vechi şi depozit general de scule marinăreşti al unui individ ciudat, cu năravuri de beţiv, în vârstă foarte avansată, pe nume Krook, şi cum printr-o coincidenţă vrednică de luat în seamă, Krook fusese interogat la ancheta care după cum oricine îşi poate aminti, s-a ţinut cu prilejul acela la „Flamura Soarelui”, un local bine condus, chiar alături de proprietatea în chestiune, pe latura vestică, a cărui licenţă a fost acordată unui prea respectabil proprietar, domnul James George Bogsby pe numele său. Şi iată-i că arată mai departe (în cât mai multe cuvinte cu putinţă) cum în timpul câtorva ceasuri de ieri noapte un miros foarte aparte a fost băgat de seamă de către locuitorii imobilului în care tragica întâmplare ce formează obiectul prezentei relatări s-a petrecut. Această duhoare a fost la un moment dat atât de puternică, încât domnul Swills, un cântăreţ comic, angajat ca profesionist de domnul J. G. Bogsby, a afirmat el singur celui ce ne-a raportat nouă că i-a spus domnişoarei M. Melvileson, o persoană cu oarecare pretenţii de virtuozitate muzicală, de asemenea angajată de domnul J. G. Bogsby să cânte într-o serie de concerte numite Serate Muzicale, care s-ar părea că se ţin tot la „Flamura Soarelui” de sub direcţia domnului Bogsby în conformitate cu decretul lui George al II-lea, cum că el (domnul Swills) a văzut că-i este vocea serios afectată de starea impură a atmosferei, expresia lui hazlie pe moment fiind „că e ca un oficiu poştal gol, fiindcă nu mai are în el nici un singur sunet”. Şi cum această relatare a domnului Swills e în întregime întărită de două femei inteligente, măritate, ce locuiesc în aceeaşi curte şi cunoscute respectiv sub numele de doamna Piper şi doamna Perkins, care amândouă au sesizat mireasma puturoasă şi au considerat-o ca emanând de la proprietatea ocupată de Krook, nefericitul decedat. Toate acestea şi încă o grămadă în plus sunt relatate în scris, la faţa locului, de cei doi domni, care se află într-o tovărăşie amicală în timpul tristei catastrofe, iar poporul de copii din curte (jos din pat cât ai zice peşte) se îmbulzeşte pe la obloanele salonului „Flamura Soarelui”, iţindu-se ca să le zărească măcar creştetele celor doi în timp ce stau acolo şi scriu.

Întreaga curte, atât adulţi cât şi copii, nu-şi mai găseşte somnul într-o asemenea noapte, şi cu toţii nu pot face altceva decât să-şi înfofolească bine capetele numeroase şi să stea de vorbă despre nenorocita aceea de casă şi să se uite la ea. Domnişoara Flite a fost salvată în mod brav din camera ei, ca şi cum ar fi fost în flăcări, şi cazată într-un pat la „Flamura Soarelui”. Iar „Flamura” nici nu-şi stinge gazul, nici nu-şi ferecă uşile, cât e noaptea de lungă, fiindcă orice soi de agitaţie publică e în folosul „Flamurei” şi provoacă celor din curte nevoia de a-şi alina stomacurile. Localul n-a mai avut asemenea cerere la articolul alimentar numit usturoi şi la rachiu îndoit cu apă fierbinte, de pe timpul anchetei. În clipa în care băiatul ce serveşte a auzit ce s-a întâmplat, şi-a suflecat strâns mânecile cămăşii până-n umeri şi-a zis: „O s-avem năvală!” La primul strigăt de alarmă, tânărul Piper s-a năpustit după pompieri şi s-a întors triumfător, într-un galop hurducat, cocoţat sus pe Phoenix, ţinându-se din toate puterile sale de fabuloasa făptură, în mijlocul căştilor de pompieri şi-al torţelor. Un pompier rămâne în spate, după ce face investigaţii conştiincioase pe la toate fisurile şi crăpăturile, şi se plimbă într-un pas agale în sus şi-n jos prin faţa casei, în tovărăşia unuia dintre cei doi poliţişti care au fost de asemenea lăsaţi acolo în post. Acestui trio, oricare dintre locatarii curţii ce dispune de şase pence are o poftă nepotolită de a-i manifesta ospitalitatea într-o formă lichidă.

Domnul Weevle şi prietenul său domnul Guppy se află în local la „Flamura” şi merită oricât şi orice se găseşte în local, numai să accepte să rămână acolo.

— Nu-i timpul acum, zice domnul Bogsby, să te tocmeşti pentru bani (cu toate că îi curg ochii după ei, de după tejghea): faceţi comanda, dumneavoastră doi, domnilor, şi veţi fi numaidecât serviţi cu tot ce poftiţi. Astfel rugaţi, cei doi domni (dar mai ales domnul Weevle) poftesc aşa de multe lucruri, încât cu timpul le vine greu să mai poftească ceva precis cât de cât; cu toate acestea, tot mai povestesc tuturor nou-veniţilor câte o versiune despre noaptea pe care au petrecut-o, despre ce-au zis şi despre ce-au crezut şi despre ce-au văzut. Între timp, unul sau altul dintre poliţişti îşi face drum destul de des pe lângă uşă şi, împingând-o puţin, o deschide ţinând-o cu mâna, ca să privească înăuntru din bezna de afară. Nu c-ar avea vreo bănuială, dar ca să poată cât de cât şi el afla la ce s-a adunat lumea acolo înăuntru.

Astfel noaptea îşi urmează cursu-i apăsător, găsind locatarii curţii încă neculcaţi la ceasuri neobişnuite, unii tot oferind şi alţii primind, sau comportându-se ca locatarii unui imobil ce au descoperit ceva bani la care nu se mai aşteptau. Şi tot astfel, noaptea, până la urmă, se retrage şi pleacă cu paşi înceţi, iar lampagiul, făcându-şi rondul ca gâdele unui rege despot, decapitează unul după altul focurile mici care au năzuit să împuţineze întunericul. Şi astfel vine şi ziua, fie că ţi-e pe plac ori ba.

Şi ziua poate desluşi, chiar cu ochiul spălăcit al Londrei, că locatarii curţii au stat treji toată noaptea. Fără a mai ţine seama de capetele somnoroase căzute pe mese şi de călcâiele ce zac întinse pe duşumelele tari în loc de paturi, însăşi înfăţişarea cărămizii şi a tencuielii de pe imobilele din curte arată ponosită şi ostenită. Iar acum întreg cartierul, deşteptându-se şi începând să afle ce s-a întâmplat, vine în cârduri, pe jumătate îmbrăcat, ca să pună întrebări şi cei doi poliţişti, precum şi pompierul (care arată a fi cu mult mai puţin impresionaţi decât locuitorii curţii au de furcă, nu glumă, ca să păzească uşile.

— Doamne Dumnezeule, domnilor! Exclamă domnul Snagsby, apropiindu-se. Ce-aud?

— Hm-da! E-adevărat, răspunde unul dintre poliţişti. Asta e. Şi-acum circulaţi, hai!

— Vai, Doamne Dumnezeule, domnilor, urmează domnul Snagsby, imediat puţin cam împins într-o parte – m-am aflat astă-noapte între zece şi unsprezece ceasuri la uşa asta, stând de vorbă cu tânărul ce locuieşte aici.

— Da? Chiar aşa? Exclamă poliţistul. Pe tânăr îl găseşti atunci în casa de-alături. Hai, circulaţi! Ei, dumneavoastră, ceilalţi, plecaţi de-aici!

— Nu-i rănit, sper? Întrebă domnul Snagsby.

— Rănit? Nu. Ce avea să-l rănească?

Domnul Snagsby, cu totul incapabil să răspundă la întrebarea asta sau la oricare alta, având mintea tulburată, se îndreaptă spre „Flamura Soarelui” şi-l găseşte acolo pe domnul Weevle, lâncezind la un ceai cu pâine prăjită, arătând extraordinar de neliniştit şi istovit şi ameţit de fum de tutun.

— Şi iată-l şi pe domnul Guppy! Exclamă domnul Snagsby. Doamne, Doamne, Doamne! Ce soartă pare să fie în toate astea? Şi nev…

Puterea de-a vorbi îl părăseşte pe domnul Snagsby tocmai când să formeze cuvintele „nevestica mea”. Fiindcă, văzând pe femeia aceea ofensată că intră la „Flamura Soarelui” la ceasul acela al dimineţii şi că se propteşte în faţa pompei de bere cu ochii aţintiţi asupra lui, ca un duh ce-i caută pricină, amuţeşte de uluit ce e.

— Draga mea, începe domnul Snagsby, când i se dezleagă limba, vrei să iei ceva? Puţin… ca să nu punem prea mult punctul pe „i”… Un strop de lichior?

— Nu! Răspunde doamna Snagsby.

— Dragostea mea! Îi cunoşti pe domnii aceştia doi?

— Da! Răspunde iar doamna Snagsby, şi cu un aer sever ia cunoştinţă de prezenţa lor, fără să-l piardă din ochi pe domnul Snagsby.

Devotatul domn Snagsby nu poate suporta asemenea tratament. El o apucă pe doamna Snagsby de mână şi o conduce într-o parte, la un butoi alăturat.

— Nevestică dragă, de ce te uiţi aşa la mine? Te rog, nu te mai uita aşa!

— Nu pot să-mi schimb ochii, răspunde doamna Snagsby, şi dac-aş putea, n-aş face-o!

Domnul Snagsby, cu tusea-i de supunere, întreabă:

— N-ai face-o dragă? Şi rămâne pe gânduri. Apoi dă drumul tusei de îngrijorare. E un mister îngrozitor, dragostea mea! E încă teribil de zăpăcit de căutătura doamnei Snagsby.

— Este, răspunde doamna Snagsby clătinând din cap, e un mister îngrozitor la mijloc.

— Nevestică dragă, se roagă stăruitor domnul Snagsby într-un hal de-ţi face milă, pentru numele lui Dumnezeu, nu-mi mai vorbi cu amărăciunea asta zugrăvită pe faţă şi nu te mai uita la mine atât de bănuitoare! Te rog şi te implor să încetezi! Doamne Dumnezeule! Nu ţi-ai fi închipuit că pe neaşteptate m-am apucat să ard pe cineva, scumpa mea?

— N-aş putea să mă pronunţ, răspunde doamna Snagsby. La o cercetare pripită a poziţiei sale nenorocite, domnul Snagsby nu s-ar putea pronunţa nici el. Nu-i pregătit cu certitudine ca să nege că poate o fi avut cumva de-a face cu treaba asta. În legătură cu întâmplarea atât de misterioasă, el avusese întrucâtva, dar nu mai ştie întrucât, de-a face cu aşa de multe, încât e cu putinţă să poată fi implicat fără să o ştie şi în afacerea de faţă, atât de întortocheată. Istovit, îşi şterge fruntea cu batista, suflând din greu.

— Sufleţelul meu, urmează nefericitul librar, ai avea vreo obiecţie să-mi spui de ce, cu purtarea domniei tale atât de prudentă şi delicată în general, ai venit acum, înainte de micul dejun, într-o pivniţă de vinuri?

— Dar dumneata de ce-ai venit? Întreabă doamna Snagsby.

— Scumpa mea, pur şi simplu ca să aflu adevărul asupra accidentului fatal care i s-a întâmplat venerabilei persoane care a fost… Arsă. Domnul Snagsby a făcut o pauză ca să-şi înăbuşe un geamăt. După aceea ţi le-aş fi povestit, dragostea mea, în timp ce-ţi mâneai cornuleţele.

— Cred că da! Dumneata îmi povesteşti mie toate, domnule Snagsby?!

— Toate… Nev…?

— M-aş bucura, zice doamna Snagsby, după ce a privit îndelung cu un zâmbet aspru şi sinistru la tulburarea crescută a soţului ei, dacă ai merge cu mine acasă; cred c-ai fi în mai mare siguranţă acolo, decât oriunde aiurea.

— Dragostea mea, ştiu c-aş fi, sunt sigur. Sunt gata să merg.

Domnul Snagsby îşi aruncă privirile cu deznădejde jurâmprejurul localului, le dă câte-un „bună ziua” domnilor Weevle şi Guppy, încredinţându-i de plăcerea cu care-i vede nevătămaţi, şi-o însoţeşte pe doamna Snagsby, părăsind „Flamura Soarelui”. Până să cadă noaptea, îndoiala lui dacă nu cumva ar putea fi răspunzător pentru vreun rol de neconceput în catastrofa care a ajuns în gura întregului cartier aproape că s-a schimbat în siguranţă, prin stăruinţa doamnei Snagsby de a se uita ţintă la el. Suferinţele sale la asemenea gând sunt atât de mari, încât din când în când îi trece prin minte să se predea justiţiei şi să ceară să fie absolvit dacă e inocent, sau pedepsit cu cea mai aspră rigoare a legii dacă e vinovat.

După ce şi-au luat micul dejun, domnul Weevle şi domnul Guppy intră în Lincoln's Inn ca să se plimbe puţin prin piaţă şi să-şi limpezească minţile, atât cât le poate îngădui o scurtă plimbare.

— Nu se poate un timp mai prielnic ca ăsta, Tony, începe să spună domnul Guppy, după ce-au făcut, meditând, plimbarea pe cele patru laturi ale pieţii, pentru ca să schimbăm între noi un cuvânt, două, relativ la un punct asupra căruia trebuie să ajungem la înţelegere fără multă întârziere.

— Ascultă, să-ţi spun şi eu ceva, William! Răspunde celălalt, privindu-şi cu ochi congestionaţi tovarăşul. Dacă e vorba de uneltiri, nu-i nevoie să te mai osteneşti vorbind. Mi-a fost de-ajuns cât am avut şi n-am nevoie de mai mult. Data viitoare te-om vedea pe tine că iei foc sau că sari în aer dintr-o explozie.

Presupunerea unui asemenea fenomen îi e atât de displăcută domnului Guppy, încât îi tremură vocea, spunând cele ce urmează în chip de dojană:

— Tony, aş fi crezut că toate cele prin care-am trecut astă-noapte îţi vor fi fost de învăţătură, ca să nu mai fii atât de egoist cât timp vei trăi.

La care domnul Weevle răspunde:

— William, eu aş fi crezut că-ţi vor fi fost ţie de lecţie ca să nu mai unelteşti niciodată, cât vei trăi.

La care domnul Guppy zice:

— Cine unelteşte?

La care domnul Jobling răspunde:

— Cine? Tu!

La care domnul Guppy protestează:

— Nu, nu eu!

La care domnul Jobling reafirmă:

— Ba da, tu!

La care domnul Guppy întreabă:

— Cine spune asta?

La care domnul Jobling răspunde:

— Eu o spun!

La care domnul Guppy exclamă:

— Oh! Zău?

La care domnul Jobling exclamă şi el:

— Da, zău!

Şi amândoi, ajungând să se înfierbânte, se plimbă o bucată de vreme în tăcere, ca să se răcorească iarăşi.

— Tony, începe iarăşi domnul Guppy, dacă ţi-ai fi ascultat prietenul, în loc să te repezi la el, n-ai fi căzut în greşeală. Dar firea ta e iute şi nu stai să te gândeşti. Dispunând, Tony, de tot ce e făcut să încânte ochiul, tu…

— Oh! Dă-l dracului de ochi, strigă domnul Weevle, tăindu-i-o scurt. Hai, spune ce-ai de spus!

Văzând că prietenul său se află într-o stare atât de morocănoasă şi că-i atât de materialist, domnul Guppy îşi exprimă sentimentele nobile ale sufletului său doar prin tonul de mustrare cu care reîncepe:

— Tony, când zic că este un punct în privinţa căruia trebuie să ajungem foarte curând la o înţelegere, zic aşa cu totul departe de orice soi de uneltire, oricât de nevinovată ar fi ea. Ştii că în toate procesele ce se judecă, se stabileşte profesional dinainte ce fapte trebuie dovedite de martori. E sau nu de dorit să ştim ce fapte trebuie să dovedim noi la ancheta morţii acelui nefericit bătrân troglo… Domn? (domnul Guppy era cât pe ce să spună troglodit, dar socoate că „domn” se potriveşte mai bine împrejurărilor).

— Ce fapte? Faptele.

— Faptele la care se referă ancheta. Acelea sunt… Domnul Guppy le spune, enumerându-le pe degete… Ce ştim despre obiceiurile lui; când l-ai văzut ultima oară; în ce stare se afla atunci; descoperirea pe care am făcut-o şi cum am făcut-o.

— Da, încuviinţează domnul Weevle. Asta în privinţa faptelor.

— Am făcut descoperirea datorită faptului că, potrivit cu felul lui extravagant, ţi-a fixat o întâlnire la douăsprezece noaptea, când tu trebuia să-i tălmăceşti nişte înscrisuri, cum ai mai făcut-o adeseori în trecut, din pricină că bătrânul nu putea citi. Eu, venit să petrec seara cu tine, am fost chemat jos… Şi aşa mai departe. Ancheta referindu-se numai la împrejurările în legătură cu moartea decedatului, nu-i nevoie să trecem dincolo de faptele acestea; presupun că eşti de acord?

— Nu! Răspunde domnul Weevle. Presupun că nu.

— Şi asta-i uneltire, poate? Urmează ofensatul Guppy.

— Nu, îi răspunde prietenul, dacă nu-i nimic mai rău şi-i numai atât, îmi retrag cuvintele.

— Ei bine, Tony, urmează domnul Guppy, apucându-l de braţ şi plimbându-se cu el încet. Aş dori să ştiu, prieteneşte, dacă te-ai gândit la multiplele foloase pe care le-ai avea continuând să locuieşti tot acolo.

— Ce vrei să spui?

— Dacă te-ai gândit la multiplele foloase pe care le-ai avea continuând să locuieşti tot acolo? Repetă domnul Guppy, plimbându-se iarăşi cu el.

— Unde tot acolo? În casa aceea? Întreabă arătând cu degetul în direcţia prăvăliei de zdrenţe şi sticle vechi.

Domnul Guppy dă din cap că da.

— Ei bine, n-aş mai petrece încă o noapte acolo pentru nimic în lume, oricare ar fi considerentul pe care mi l-ai invoca, zice domnul Weevle, uitându-se cu privirile rătăcite.

— Vorbeşti serios, Tony?

— Serios. N-arăt a fi serios? Să ştii însă că sunt hotărât, urmează domnul Weevle, înfiorându-se de-adevărat.

— Atunci, posibilitatea sau chiar probabilitatea… Căci aşa trebuie analizată situaţia… De a rămâne în posesia acelor lucruri, fără să fii niciodată tulburat, lucruri care până de curând au aparţinut unui bătrân singuratic, ce pare să nu aibă nici-o rubedenie pe faţa pământului şi siguranţa c-ai fi în stare să descoperi tot ceea ce el a adunat într-adevăr acolo nu cântăresc nimic pentru tine, Tony, în raport cu noaptea trecută, dacă te înţeleg bine? Spune domnul Guppy, ronţăindu-şi unghia degetului arătător cu pofta pe care i-a trezit-o ofensa.

— Sigur că nu. Să vorbeşti cu atâta sânge rece şi să îndemni pe un prieten să locuiască acolo! Strigă domnul Weevle plin de indignare. Du-te şi locuieşte tu acolo!

— O! Eu, Tony! Replică domnul Guppy, încercând să-l potolească. N-am locuit niciodată şi nu m-aş putea muta acum deoarece e domiciliul tău acolo!

— Eşti binevenit aici, reia prietenul său, şi… Uite!… Şi te poţi instala ca la tine acasă!

— Atunci, în asemenea privinţă, urmează domnul Guppy, dacă te-nţeleg bine, dumneata, Tony, renunţi în toată puterea cuvântului la întregul plan?

— În toată viaţa dumitale, răspunde Tony, cu cea mai nestrămutată hotărâre, n-ai rostit cuvânt mai adevărat ca ăsta! Renunţ!

În timp ce stau astfel de vorbă, în piaţă intră o birjă, de pe capra căreia un joben foarte înalt atrage atenţia publicului. Înăuntrul trăsurii şi, bineînţeles fără să atragă atenţia mulţimii, cu toate că a sărit în ochii celor doi prieteni, fiindcă trăsura se opreşte aproape în dreptul lor, se află venerabilul domn Smallweed şi doamna Smallweed, însoţiţi de nepoata lor, Judy.

Chip urile grupului arată a fi grăbite şi nerăbdătoare şi, în ti mp ce jobenul înalt (aşezat deasupra capului domnului Smallweed junior) se coboară, domnul Smallweed senior scoate capul pe fereastra cupeului şi strigă piţigăiat la domnul Guppy:

— Bună ziua, domnule! Ce mai faceţi?

— Mă întreb ce-or fi căutând Chick şi familia lui aici atât de dimineaţă! Zice domnul Guppy, arătându-i prietenului său.

— Dragă domnule, strigă iarăşi bunicul Smallweed, vreţi să-mi faceţi un bine? Vreţi să fiţi atât de buni, dumneata şi prietenul dumitale să mă duceţi în cârciuma din curte, în timp ce Bart şi soră-sa or duce-o pe bunica lor? Vreţi să faceţi binele ăsta unui bătrân, domnule?

Domnul Guppy se uită la prietenul său, repetând întrebător:

— Cârciuma din curte?

Şi se pregătesc să poarte venerabila sarcină la „Flamura Soarelui”.

— Na! Ia de-aici banii ce ţi se cuvin pentru cursă! Zice patriarhul către birjar, cu o căutătură fioroasă şi ameninţându-l cu pumnu-i neputincios. Îndrăzneşte să-mi ceri un ban mai mult, că te dau pe mâna legii! Dragii mei tineri, luaţi-mă cu băgare de seamă, vă rog. Îngăduiţi-mi să vă cuprind pe după gât. N-am să vă strâng prea tare, căci nu pot. O Doamne! Vai de mine! Şi de ciolanele mele!

E bine că „Flamura” nu-i departe, fiindcă domnul Weevle, mai înainte de a fi parcurs jumătate din distanţă, arată a fi înciudat că a primit să-l care pe bătrân. Totuşi, fără a manifesta o înrăutăţire a simptomelor sale decât doar emiterea unor horcăieli ce provin din blocarea respiraţiei, el se achită de sarcina pe care şi-a luat-o, iar generosul bătrân este depus, potrivit propriei sale dorinţe, în salonul localului „Flamura Soarelui”.

— O, Doamne! Gâfâie domnul Smallweed cu sufletul la gură, uitându-se în juru-i după un fotoliu. Vai de mine! Vai de ciolanele mele! Vai de spatele meu! Vai ce dureri şi ce chinuri! Hai, stai jos, cap de găină, nu mai ţopăi şi te-ncorda, căzătură oloagă! Stai jos!

Apostrofarea uşoară de mai sus, adresată doamnei Smallweed, e prilejuită de o pornire a nefericitei bătrâne, ori de câte ori se găseşte stând în picioare, de a zburda jur-împrejur şi de „a se adresa” lucrurilor neînsufleţite, acompaniindu-se de o sporovăială de neînţeles, ca într-un dans de vrăjitoare. Asemenea demonstraţii, cât şi oricare alte manifestări imbecile ale sărmanei bătrâne se datorează probabil unei afecţiuni nervoase, dar, în împrejurarea de faţă, ele se desfăşoară cu o atât de deosebită însufleţire faţă de fotoliul Windsor, perechea aceluia în care a fost aşezat domnul Smallweed, încât nu se linişteşte decât când nepoţii ei au pus-o cu sila jos, ţinând-o; în acest timp soţul şi stăpânul ei îi acordă cu o uşurinţă grozavă epitetul afectuos de „cioară cu cap de porc”, pe care-l repetă de-un uimitor număr de ori.

— Dragă domnule, urmează după aceea bunicul Smallweed, adresându-se domnului Guppy, s-a întâmplat o nenorocire aici. Aţi auzit de ea careva dintre dumneavoastră?

— S-auzim de ea, domnule? Ei bine, noi am descoperit-o doar.

— Dumneavoastră aţi descoperit-o! Dumneavoastră doi aţi descoperit-o! Bart, ei au descoperit-o!

Cei doi descoperitori se uită fix la cei patru Smallweed, care şi ei la rândul lor fac acelaşi lucru.

— Dragii mei prieteni, scânceşte bunicul Smallweed, întinzând spre ei amândouă mâinile, vă mulţumesc de o mie de ori pentru că v-aţi achitat de o sarcină tristă, descoperind cenuşa fratelui doamnei Smallweed.

— Cum? Exclamă domnul Guppy.

— A fratelui doamnei Smallweed, scumpe prietene… Singura ei rubedenie. Nu ne aveam bine, ceea ce e de regretat şi de plâns acum, dar cu el nu te puteai avea bine. Nu ţinea la noi. Era un om ciudat… Da, era un om foarte ciudat. Afară doar dacă n-a lăsat vreun testament (ceea ce nu-i deloc probabil), voi face formele ca să intru în posesia averii lui. Am venit aici ca să văd ce-i cu proprietatea. Trebuie sigilată, trebuie apărată. Am venit aici, repetă bunicul Smallweed, agăţând aerul din faţă-i cu cârligele tuturor celor zece degete deodată, să văd ce-i cu proprietatea.

— Cred, Small, zice nemângâiatul domn Guppy, că ai fi putut să ne spui că bătrânul era unchiul tău.

— Voi doi vă fereaţi aşa de tare de el, încât mi-am închipuit că vă face plăcere să fiu şi eu la fel, răspunse şmecherul nostru cu ochii scânteindu-i tainic. Pe lângă asta, nu-mi făcea cinste.

— Şi-apoi n-avea nici-o importanţă pentru dumneavoastră, nu-i aşa, dacă-i făcea sau nu cinste? Intervine Judy, şi ea cu ochii scânteind tainic.

— Nu m-a văzut niciodată în viaţă, ca să mă cunoască, adaugă Small. Nu ştiu de ce-ar fi trebuit să vi-l prezint, zău.

— Nu, niciodată n-a avut de-a face cu noi… Ceea ce e regretabil, întăreşte bătrânul, dar am venit să mă-ngrijesc de proprietate… Să cercetez hârtiile şi să mă-ngrijesc de proprietate. Avem să ne validăm titlurile. Sunt în mâna avocatului nostru. Domnul Tulkinghorn de la „Lincoln's Inn Fields”, ce stă acolo, peste drum, e atât de bun să facă formele ca avocat în numele meu şi pot să vă spun că e atât de activ, că sub tălpile lui nu creşte iarbă. Krook a fost singurul frate al doamnei Smallweed, ea n-are nici-o rudă decât pe Krook, şi Krook nici el n-are altă rudă decât pe doamna Smallweed. Vorbesc despre frate-tău, care avea şaptezeci şi şase de ani, tu, gânganie flecară!

Doamna Smallweed începe pe dată să scuture din cap şi să piuie:

— Şaptezeci şi şase de lire, şapte şilingi şi şase peni! Şaptezeci şi şase de mii de saci de bani! Şaptezeci şi şase de sute de mii de milioane de teancuri de bancnote!

— Poate să-mi dea cineva o oală de-un sfert? Întreabă soţul scos din fire, uitându-se deznădăjduit în juru-i şi negăsind la îndemână nici un proiectil. Nu vrea nimeni să-mi facă bine c-o scuipătoare? Nu vrea nimeni să-mi aducă ceva tare şi tăios s-arunc în ea? Ei hârcă, javră, căţea, moară hodorogită, ţuruitoare!

Aici, domnul Smallweed, exaltat în ultimul grad de propria-i elocvenţă, în lipsă de altceva, o aruncă de-a binelea pe Judy asupra bunică-sii, îmbrâncind-o pe tânăra fecioară cu capul înspre bătrână cu atâta putere cât fu în stare să-şi adune, după care se prăvăli în scaun grămadă.

— Ridicaţi-mă careva, fiţi atât de buni, zice vocea dinăuntrul mormanului în care se prăbuşise şi care abia se mai zbătea acum. Am venit să văd ce-i cu proprietatea. Ridicaţi-mă şi chemaţi să vină poliţia, să-şi facă datoria la casa de-alături, ca să i se dea lămuriri despre proprietate. Avocatul meu vine şi el aici peste puţin, ca să-mi apere proprietatea. Deportarea sau furcile îl aşteaptă pe oricine s-ar atinge de proprietate!

În timp ce nepoţii cei supuşi îl ridică în capul oaselor, zgâlţâindu-l şi trecându-l prin tot procesul de restaurare prin scuturare şi înghiontire, bătrânul tot mai repetă ca un ecou: „Pro… Proprietatea!… Proprietatea!”

Domnul Weevle şi domnul Guppy se uită unul la altul, primul ca şi cum ar fi renunţat cu desăvârşire la întreaga afacere, al doilea cu o mutră dezorientată, ca şi cum ar fi nutrit încă nişte speranţe ce întârzie să se înfăptuiască. Dar nu-i nimic de făcut împotriva intereselor lui Smallweed. Funcţionarul domnului Tulkinghorn coboară din strana lui oficială aflată în birourile avocatului, ca să aducă la cunoştinţă poliţiei că domnul Tulkinghorn răspunde personal că totul este în ordine în privinţa înrudirii şi că hârtiile şi efectele vor fi date formal în posesie, în termenul cuvenit. Domnului Smallweed i se îngăduie de la bun început, în semn de afirmare a drepturilor sale supreme, să fie cărat în casa vecină ca să facă o vizită de sentiment până sus la etaj, în camera părăsită a domnişoarei Flite, unde el arată ca o pasăre de pradă de curând adăugată la crescătoria ei de păsări.

Vestea sosirii neaşteptatului moştenitor răspândindu-se repede în curte, aduce încă folos localului „Flamura Soarelui” şi ţine poporul în tensiune. Doamna Piper şi doamna Perkins gândesc că-i greu tare pentru tânărul Weevle, dacă într-adevăr nu există nici un testament, şi socotesc că un dar important ar trebui să i se facă din activul succesorului. Tânărul Piper şi tânărul Perkins, ca membri ai neastâmpăratului cerc de tineret, spaima pietonilor de pe strada Cancelariei, scotocesc cât e ziua de lungă prin cenuşă în dosul pompei de incendiu şi sub arcadă, şi la locul cu pricina ţipete sălbatice şi urlete se înalţă de pe rămăşiţele focului. Micul Swills şi domnişoara M. Melvilleson conversează cordial cu patronii lor, având sentimentul că asemenea evenimente neobişnuite desfiinţează graniţele între profesionişti şi neprofesionişti. Domnul Bogsby plănuieşte să prezinte în concert Cântecul popular despre Moartea Regelui cu corul întregii forţe a asociaţiei, în chip de mare eveniment săptămânal al Seratelor Muzicale şi anunţă pe afiş că „Y. G. B. e hotărât să facă aşa ceva cu preţul unor cheltuieli considerabile, în afară de buget, ca urmare a dorinţei care a fost aproape unanim exprimată la bufet de marea masă a oamenilor respectabili şi ca un omagiu adus tristului eveniment din ultima vreme, care a stârnit atâta senzaţie.”

Un punct în legătură cu decedatul, asupra căruia locatarii curţii sunt îngrijoraţi cu deosebire, este: dacă se va păstra cutuma unui sicriu de mărime naturală, cu toate că atât de puţin a rămas de pus în el. După cele declarate de antreprenorul pompelor funebre, în cursul zilei, la bufetul „Flamura Soarelui”, cum că a primit comandă să facă unul de „şase picioare”, publicul îngrijorat se potoleşte şi se trage concluzia că purtarea domnului Smallweed îi face mortului mare cinste.

În afara curţii, şi încă la o mare depărtare de ea, faptul a deşteptat considerabilă senzaţie, pentru că oameni de ştiinţă şi filosofi vin să vadă, iar trăsurile descarcă la colţ doctori veniţi cu aceeaşi intenţie, şi se face atâta discuţie savantă asupra gazelor inflamabile şi mai ales asupra hidrogenului fosforat, cum nici nu şi-ar fi putut închipui vreodată locatarii curţii. Unii dintre învăţaţii citaţi (natural cei mai înţelepţi) susţin cu indignare că decedatul n-avea nici un interes să moară în felul invocat, şi cu toate că alţi învăţaţi autorizaţi au adus pe tapet o anchetă pentru dovedirea unor asemenea decese, retipărită în volumul al şaselea din Tranzacţiile Filosofice, precum şi o carte, nu chiar necunoscută, asupra Jurisprudenţei Medicale Engleze, şi totodată şi cazul contesei Cornelia Bandi, din Italia, cunoscut din declaraţia amănunţită a unui anume Bianchini, preot econom din Verona, care a scris o operă erudită sau cam aşa ceva şi despre care se auzea din când în când, încă de pe când trăia, că ar fi avut sclipiri de inteligenţă; şi încă şi mărturiile domnilor Fodere şi Mere, doi blestemaţi de francezi care ar fi făcut investigaţii asupra subiectului, cât şi mărturia domnului Le Cat, care confirmă cele de mai sus, Domnia Sa fiind odinioară chirurg francez aproape celebru, care a avut necuviinţa să locuiască într-o casă în care se petrecuse un asemenea caz, ba, încă să şi scrie o relatare despre el. Totuşi ei socotesc încăpăţânarea răposatului Krook de a pleca de pe lumea asta pe-o asemenea cale lăturalnică cu desăvârşire nejustificată şi, în ceea ce-l priveşte, dezgustătoare. Cu cât locatarii curţii înţeleg mai puţin asemenea savantlâcuri, cu atât le plac mai mult şi cu atât e mai mare satisfacţia operaţiilor comerciale la „Flamura Soarelui”. Apoi, soseşte şi desenatorul unui jurnal ilustrat, cu fond şi figurine gata desenate pentru orice eveniment, de la un naufragiu pe coasta ţinutului Cornwall, până la o paradă în Hide Park, sau o întrunire la Manchester şi chiar în camera doamnei Perkins, devenită celebră de atunci înainte, el schiţează pe bloc, cât ai zice peşte, casa domnului Krook în mărime naturală, de fapt considerabil mai mare, făcând din ea un adevărat templu. De asemenea, fiindu-i îngăduit să intre şi să privească la uşa camerei fatale, el înfăţişează în desen apartamentul cu pricina lung de trei sferturi de milă şi înalt de cincizeci de yarzi, lucru de care locatarii din curte sunt încântaţi cu deosebire. În tot acest timp cei doi domni menţionaţi mai sus apar şi dispar în fiecare casă, asistă la controversele filosofice… Merg pretutindeni şi ascultă pe fiştecine… Şi, totuşi, mereu se reped în salonul localului „Flamura” şi scriu cu condeiaşele nesăţioase la ancheta lor, ca şi de data cealaltă, afară doar că de data asta procurorul are sentimentul că asemenea caz e cu totul ieşit din comun şi spune domnilor din juriu, în calitate neoficială:

— Poate că imobilul vecin, domnilor, e urmărit de nenoroc. E o casă predestinată, aşa constatăm noi uneori, şi despre asemenea taine nu putem răspunde!

După care, sicriul de un metru optzeci intră în acţiune şi e tare admirat.

În toată procedura ce se desfăşoară, domnul Guppy joacă un rol atât de secundar, afară doar când depune mărturia, încât e împins într-o parte ca un individ ce n-are nici-o legătură cu cazul, şi nu mai poate iscodi casa tainică decât pe dinafară, de unde are supărarea de a-l vedea pe domnul Smallweed punând lacăt pe uşă şi deci ia act cu amărăciune că este împiedicat de a pătrunde în ea. Dar mai înainte ca actele procedurale să se încheie, adică în seara de după catastrofă, domnul Guppy are ceva de spus, ceva ce trebuie comunicat distinsei Lady Dedlock.

Drept care, cu inima pierită şi cu simţul josnic al vinovăţiei sale, stârnit de grozăvia şi veghea de la localul „Flamura Soarelui”, tânărul cu numele de Guppy se înfăţişează la palatul din oraş cam pe la ceasurile şapte seara şi solicită s-o vadă pe Domnia Sa Lady Dedlock.

Valetul îi răspunde că Domnia Sa Doamna e pe punctul de a pleca la o cină; n-a văzut oare echipajul tras în faţa uşii? Ba da, a văzut echipajul la uşă, dar doreşte totuşi s-o vadă pe Doamna Noastră.

Valetul are toată bunăvoinţa, după cum va mărturisi ceva mai târziu unui domn lacheu amic, să-i facă vânt tânărului”, dar a primit ordine precise. De aceea, îmbufnat, socoteşte că tânărul trebuie să urce în bibliotecă. Acolo îl lasă să aştepte într-o încăpere vastă, nu peste măsură de luminată, în timp ce se duce să-l anunţe.

Domnul Guppy străpunge cu privirea umbra de prin unghere în toate direcţiile, descoperind pretutindeni câte o anumită grămăjoară de cărbuni şi lemne prefăcute în cenuşă albită. Puţin după aceea aude un foşnet. Să fie?… Nu, nu-i nici-o fantomă, nu-i decât o femeie în carne şi oase, îmbrăcată cât nu se poate mai frumos.

— Trebuie să cer iertare Domniei Voastre, se bâlbâie domnul Guppy, foarte abătut. Timpul este nepotrivit…

— Ţi-am spus că poţi veni oricând.

Îşi ia un scaun privind ţintă la dânsul ca şi ultima dată când l-a văzut.

— Vă mulţumesc. Domnia Voastră e foarte îngăduitoare.

— Poţi să stai jos.

În tonul ei nu se prea simte multă îngăduinţă.

— Nu ştiu, Doamnă, dacă se cuvine să mă aşez şi să vă reţin, pentru că… N-am scrisorile despre care v-am vorbit când am avut cinstea să fiu primit de Domnia Voastră.

— Ai venit numai ca să-mi spui asta?

— Numai pentru atât, Doamnă.

Domnul Guppy, pe lângă că e deprimat, dezamăgit şi stânjenit, mai e pe deasupra şi pus la grea încercare de splendoarea frumoasei Lady Dedlock. Ea îşi dă seama foarte bine de înrâurirea exercitată, a studiat-o prea bine, încât nu poate pierde nici-o fărâmă din efectul pe care-l produce asupra oricui. Şi în timp ce îl priveşte neclintită, cu atâta răceală, el îşi dă seama nu numai că nu mai poate pătrunde cât de cât în natura reală a gândurilor ei, dar că e, cu fiecare clipă ce trece, din ce în ce mai îndepărtat de ea.

E limpede că Doamna n-are să deschidă gura, aşa că el trebuie să vorbească.

— Pe scurt, Doamnă, zice domnul Guppy, ca un tâlhar mârşav şi vinovat, omul de la care trebuia să am scrisorile a murit pe neaşteptate şi… Aici se opreşte. Lady Dedlock termină liniştită propoziţia:

— Şi scrisorile s-au distrus odată cu omul?

Domnul Guppy ar zice nu, dacă ar putea, dar nu e în stare să ascundă.

— Aşa cred, Doamnă.

Dac-ar putea vedea acum pe faţa ei o licărire cât de mică de uşurare. Nu, dar el nu poate să vadă asemenea lucru; nici chiar dacă înfăţişarea ei arătoasă nu l-ar fi copleşit de-a binelea, tot n-ar fi în stare să privească dincolo de ea şi alături de ea.

Aşa că bolboroseşte stângaci o scuză, două, pentru nereuşita lui.

— Asta-i tot ce ai a-mi spune? Îl întreabă Lady Dedlock, după ce l-a ascultat până la capăt… Sau până la capăt atât cât poate el bâlbâi.

Domnul Guppy crede că-i tot.

— Ar fi mai bine să fii sigur că nu mai doreşti să-mi spui nimic altceva, pentru că e ultima oară când ai prilejul.

Domnul Guppy e sigur de tot. Şi, într-adevăr, în momentul de faţă n-are asemenea dorinţă pentru nimic în lume.

— Şi-acum destul, te scutesc de orice scuze. Noapte bună! Şi îl cheamă cu clopoţelul pe valet ca să-l conducă pe tânărul cu numele de Guppy.

Dar în palat, chiar în clipa aceea se întâmplă să fie un bătrân, pe numele său Tulkinghorn. Şi bătrânul, îndreptându-se spre bibliotecă, cu pas liniştit, în chiar clipa aceea, se află cu mâna pe clanţa uşii… Apoi intră… Şi vine faţă în faţă cu tânărul, pe când acesta era tocmai pe punctul de a părăsi încăperea.

Un schimb de priviri între bătrân şi doamnă şi, pentru o clipă, oblonul ce stă mereu tras zboară în sus. Bănuiala, vie şi iute, pândeşte. Încă o clipă, oblonul se închide iarăşi.

— Vă cer iertare, Lady Dedlock. Vă cer iertare de o mie de ori. E atât de neobişnuit să vă găsesc aici la o oră ca asta. Credeam că biblioteca e goală. Vă cer iertare!

— Rămâneţi! Îl cheamă îndărăt cu nepăsare. Rămâneţi aici, vă rog. Eu plec în oraş să cinez. Nu mai am nimic de spus tânărului acestuia!

Zăpăcit, tânărul se înclină în timp ce iese afară şi, ploconindu-se, îşi exprimă speranţa că domnul Tulkinghorn de la Lincoln's Inn of the Fields e bine, sănătos.

— Ah, ah! Exclamă juristul, uitându-se la tânăr pe sub sprâncene, cu toate că n-avea nevoie să se mai uite o dată la el… Nu, el n-avea. De la „Kenge şi Carboy”, desigur?

— Kenge şi Carboy”, domnule Tulkinghorn. Numele meu e Guppy, domnule.

— Bineînţeles. Hm, mulţumesc, domnule Guppy, sunt foarte bine, sănătos!

— Fericit de aşa veste, domnule! Dumneavoastră care sunteţi cinstea profesiei.

— Mulţumesc, domnule Guppy!

Domnul Guppy se strecoară afară. Domnul Tulkinghorn, un contrast în toată puterea cuvântului, în negrul său demodat şi spălăcit, pe lângă strălucirea pe care o etalează Lady Dedlock, o ajută să coboare scara, ţinând-o de mână, până la trăsură. Se întoarce apoi, frecându-şi bărbia, pe care are s-o mai frece încă o grămadă în cursul serii aceleia.